Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload


loading...



















































Alegerea publica

economie




Alegerea publică

1. Optiunea publică si elementele sale




Viata economică se desfăsoară după anumite reguli care trebuie intuite de agentii economici. Acestea sunt în principal legile si mecanismele pietei si componentelor sale: cerere, ofertă, pret, concurentă.

De multe ori însă, simpla manifestare a variabilelor mentionate nu generează satisfactie participantilor la procesul economic. De aceea, interventia statului este un element permanent în activitatea economică. În acest fel, societatea beneficiază de bunuri publice, esecul pietei este evitat, sistemul preturilor este influentat si interesele agentilor 13113t1912n economici se satisfac mai bine.

Alegerea în general, fie că se manifestă în sectorul privat sau public, apare ca o necesitate a limitării resurselor, oricare ar fi natura acestora. Economia urmăreste administrarea cât mai bună a resurselor economice în vederea satisfacerii cât mai multor nevoi. Utilizarea resurselor în activitatea economică este supusă procesului decizional care se concretizează într-o alegere.

Decizia economică izvorăste din însăsi contradictia nevoi-resurse, si înseamnă alegerea unei variante de valorificare a resurselor considerată a fi cea mai bună potrivit obiectivelor propuse si criteriilor folosite. Cum resursele au întotdeauna caracter limitat, utilizarea mai multor resurse pentru o activitate generează automat diminuarea volumului de resurse pentru alte directii. Totalitatea combinatiilor posibile de productii sau activităti ce se pot realiza cu un volum dat de resurse este pusă în evidentă de frontiera posibilitătilor de productie.

Prin urmare caracteristicile unei alegeri sunt:

· contradictia dintre necesităti si posibilităti;

· procesul decizional care presupune un decident, un executant si un mediu ambiant.

Contradictia dintre necesităti si posibilităti este valabilă pentru orice domeniu si sector de activitate. În conditiile considerării nevoilor ca fiind nelimitate, resursele devin insuficiente chiar dacă sunt atrase din alte surse decât cele proprii. Numai subiectii irationali consideră că pot regăsi domenii în care raportul nevoi-resurse să fie subunitar. Desigur la nivel individual, o nevoie anume sau chiar mai multe pot fi satisfăcute total atunci când se atinge pragul de saturatie si utilitatea marginală este zero. Dar, chiar si la nivel individual, pentru ca toate nevoile să fie satisfăcute, dacă este vorba despre un individ tipic cu o infinitate de nevoi si nu de unul atipic care consideră că nu mai are nevoie de nimic, ar trebui să existe o infinitate de resurse. Cum aceasta este o imposibilitate, raportul nevoi-resurse este supraunitar, oricare ar fi sectorul de activitate sau subiectul pe care îl vizează. Procesul decizional este o succesiune de etape prin care se urmăreste adoptarea unei decizii, sau altfel spus folosirea unor criterii pe baza cărora se compară alternativele de valorificare a resurselor în vederea realizării obiectivelor prin transpunerea deciziei adică a alegerii alternativei celei mai bune, în practică.

Acest rationament al alegerii este valabil si pentru sectorul public. Si aici, resursele destinate au caracter limitat. Se poate spune că investitia în asistentă socială sau învătământ intră în competitie cu investitia în transport sau parcuri publice, deoarece dezvoltarea primelor domenii se poate face numai pe seama diminuării investitiei în celelalte segmente de interes public, volumul de resurse fiind dat.

În schimb, alegerea publică prezintă câteva caracteristici în plus fată de cea privată:

a) are caracter colectiv, ceea ce înseamnă că decizia publică este adoptată de guverne sau grupuri cu autoritate decizională în sectorul public. În aceste conditii, alegerea publică devine o alegere socială, prin caracterul său colectiv. În teoria economică, s-a pus adeseori problema măsurii în care alegerea publică reflectă preferintele indivizilor. Astfel, avutia natională sau bunăstarea apare ca o functie a modului de alocare a resurselor, respectiv a nivelelor de utilitate pe care le resimt indivizii. Avutia natională stă la baza regulii decizionale pentru alegerea publică. Se spune că alegerea publică este rezonabilă atunci când sunt îndeplinite următoarele criterii:

· rationalitate colectivă _ în functie de care are loc alegerea între alternative, fără a se neglija preferintele individuale;

· principiul Pareto _ care arată că dacă fiecare individ preferă situatia A fată de B, atunci varianta A este evaluată superior fată de B si la scară socială;

· independenta alternativelor nesemnificative _ prin care alegerea socială din mai multe alternative depinde numai de preferintele indivizilor cu privire la acele alternative. Astfel, dacă alternativele supuse analizei sunt A, B si C, contează preferintele indivizilor fată de acestea, reactiile lor privind alte situatii fiind nesemnificative;

· non-dominatia _ care arată că nu există nici un individ ale cărui preferinte să domine si să dicteze automat preferintele altuia.

Practic, aceste conditii nu pot fi îndeplinite simultan de nici o regulă sau decizie. Este, ceea ce se cheamă teorema imposibilitătii. Cu alte cuvinte o alegere publică nu poate satisface toti indivizii, nu poate fi perfectă. În economia de piată, alegerea publică se înscrie într-o zonă a "posibilului", în care cel putin un criteriu din cele precizate este mai putin satisfăcut.

b) se caracterizează prin ceea ce se numeste optimul Pareto. Acesta se manifestă atunci când alocarea resurselor se face în asa fel încât schimbarea alocării resurselor în sensul cresterii efectelor valorificării lor asupra unui individ se face fără diminuarea satisfactiei altuia. În conditiile optimului Pareto, poate fi ameliorată alocarea resurselor si poate creste satisfactia unui individ fără ca altul să resimtă o descrestere a acesteia. În acest fel, curba posibilitătilor de productie nu mai functionează în varianta traditională. Se poate interpreta criteriul Paretian si în sensul că o persoană cunoaste o satisfactie suplimentară pe baza efortului alteia, din moment ce volumul resurselor nu se schimbă. Si atunci, intervin principiul echitătii distribuite si testul de compensare. Echitatea distribuită urmăreste repartitia justă a productiei între indivizi, inclusiv a avutiei. Testul de compensare pune în discutie dispozitia celui care pierde într-o tranzactie fată de compensarea pierderii resimtite dacă printr-o asemenea compensare, câstigătorul îsi măreste avantajul. În practică, compensarea nu se întâlneste, dar distributia echitătii se manifestă prin interventia puterii publice.

Optimul Pareto este generat de regula triplelor rate marginale:

· rata marginală a substitutiei în consum, ce exprimă raportul în care un consumator poate schimba un bun cu altul fără a înregistra o modificare a satisfactiei, respectiv a utilitătii; aceste bunuri substituibile în consum se situează pe aceeasi curbă de indiferentă. Această rată trebuie să fie aceeasi pentru toti consumatorii oricare ar fi cele două bunuri;

· rata marginală de substitutie tehnică, ce exprimă raportul în care se poate înlocui un factor de productie cu altul, fără a se modifica nivelul productiei; se aplică mai ales din cerinta minimizării costurilor, când un factor mai scump este înlocuit cu altul mai ieftin. Această rată trebuie să fie aceeasi oriunde ar fi factorii de productie folositi;

· rata marginală de transformare, ce exprimă raportul în care se renuntă într-o economie la productia unui bun în schimbul cresterii productiei altuia. Această rată trebuie să fie egală cu rata marginală de substitutie în consum a celor două bunuri.

În concluzie, alegerea publică este o optiune socială pe baza unei decizii colective si constă într-o alegere a mai multor indivizi cu privire la bunurile publice sau alte aspecte ale vietii sociale care influentează comportamentul mai multor grupuri de indivizi. Are ca trăsături generale contradictia nevoi-resurse si elementele procesului decizional - decident, executant, mediu ambiant -, iar ca trăsături specifice optimul Pareto si caracterul colectiv.

2. Analiza cost-beneficiu si alegerea publică

Decizia publică, în forma frecventă de decizie politică este factorul decisiv în ceea ce priveste formele si directiile de implicare guvernamentală.

Într-o societate democratică, alegerea publică se face în interesul majoritătii si afectează eficienta economică a activitătii umane. Aceasta înseamnă că actiunea publică este necesară pentru ameliorarea rezultatelor economice dar nu este exclusă nici posibilitatea unei interventii publice care să înrăutătească o situatie economică. Prin urmare procesul decizional trebuie să se supună si la acest nivel unei analize de tip cost / beneficiu.

Dacă în sectorul privat, deciziile privind maximizarea profitului si cresterea productiei au la bază relatia dintre costul marginal si venitul marginal, aceeasi legătură trebuie să fie suportul deciziilor publice. Astfel, beneficiul marginal trebuie să depăsească sau cel putin să egaleze costul marginal pe care îl presupune o anumită actiune publică. Dacă un proiect guvernamental aduce un câstig societătii de 10 mil $ si costă 6 mil $, atunci punerea lui în aplicare se justifică din punct de vedere economic. Dacă în schimb, o actiune publică ar avea ca efect un câstig de 5 mil $ în conditiile unor cheltuieli de 8 mil $, aplicarea acestuia nu ar fi justificată din punct de vedere economic.

În practică însă, cheltuielile publice nu se realizează întotdeauna pe baza analizei cost-beneficiu, evaluarea eforturilor si efectelor fiind dificilă. De exemplu, decizia privind construirea unui dig este un proces complex, în care avantajul legat de regularizarea viiturilor si eventual ieftinirea curentului electric revine comunitătilor din josul râului. Dar, pe de altă parte localnicii pot fi nevoiti să apeleze la trasee mai lungi pentru a avea acces la localitătile apropiate; totodată, unele specii de pesti pot fi amenintati de disparitie, ceea ce măreste costul actiunii întreprinse. Evident, există avantaje si dezavantaje ale oricărei interventii publice, dar uneori, în acest sector costurile sunt suportate de anumite persoane fizice sau juridice, în timp ce beneficiile se răsfrâng asupra altora.

Prin urmare, analiza cost-beneficiu în domeniul alegerii publice ignoră două aspecte esentiale ale societătii: distributia veniturilor si echitatea.

În sectorul privat, piata este cea care reglează functionarea agentilor economici; dacă o firmă produce un bun necesar societătii si îl vinde la un pret al pietei inferior costului său, aceasta înregistrează pierderi. Pe termen lung supravietuirea firmei se va putea asigura numai printr-o schimbare de profil sau completare cu alte activităti generatoare de câstig suficient de mare pentru a compensa pierderea din activitatea initială.

În sectorul public, piata nu mai poate avea un rol reglator în functionarea economiei. Dimpotrivă, interventia publică este cea care îsi propune evitarea sau ameliorarea unor dezechilibre ale raportului cerere-ofertă. În această situatie, nu există nici o garantie că beneficiile vor depăsi cheltuielile.



Deciziile publice au la bază un alt rationament decât cele private bazate pe corelatia cost-câstig. Alegerea publică în societătile democratice se face după regula majoritătii. Aceasta are la rândul ei anumite neajunsuri izvorâte din lipsa de implicare a unei părti a populatiei sau colectivitătii pe care o vizează decizia respectivă si care se manifestă în evitarea exprimării opiniei individuale.

În sistemul de votare prin regula majoritătii deciziile au la bază alegerea făcută de pe 50% dintre votanti. Se întâmplă adeseori situatia în care acestia nu reprezintă acelasi procent din persoanele cu drept de vot, care oricum nu coincid cu întreaga colectivitate asupra căreia se răsfrânge decizia. Asa se explică de ce ulterior adoptării deciziei publice, nemultumirile nu întârzie să apară. Si atunci, se ridică întrebarea de ce nu există o motivare suficientă pentru fiecare individ pentru a-si exprima opinia privind o anumită interventie publică?

Pe lângă factori întâmplători si subiectivi care pot genera lipsa de interes în exprimarea preferintei prin vot si evident absenteismul există si cauza numită ignorantă ratională. Aceasta reprezintă decizia de a nu căuta informatii necesare exprimării unei optiuni deoarece costul marginal depăseste avantajul marginal al căutării si obtinerii de informatii. Această ignorantă ratională are un suport economic individual, având la bază analiza cost-câstig, dar nu poate fi invocată de factorii politici în determinarea cresterii interesului de exprimare a alegerii publice. De aceea, ei apelează la argumente de tipul datoriei cetătenesti si constiintei publice.

În concluzie, alegerea publică are sprijin în analiza economică, dar implicatiile sale depăsesc această sferă si are la bază reguli specifice, respectiv principiul unanimitătii si regula majoritătii.

În sectorul public, analiza cost-beneficiu urmăreste impactul activitătii guvernamentale asupra bunăstării societătii în general si a indivizilor si grupurilor, în special, cu luarea în considerare a aspectelor de etică si eficientă în evaluarea oricărui proiect.

Elementele de bază ale analizei cost-beneficiu la nivelul sectorului public se concretizează în următoarele aspecte:

a) resursele economice. Orice proiect public presupune costuri în afara cheltuielilor publice, si din partea societătii. Desigur, beneficiile se răsfrâng asupra comunitătii. Si atunci, este necesară compararea resurselor unei zone, ale comunitătii care sunt consumate pentru punerea în practică a unei actiuni publice prin cheltuieli guvernamentale, cu resursele câstigate de comunitate, respectiv beneficiile acestei actiuni. În plus, poate fi vorba si despre un proces de redistribuire a resurselor între indivizi;

b) caracteristicile programului public: durată, importantă si natură politică. Cu cât o interventie publică este mai importantă, cu atât se compară mai multe alternative practice si se încearcă obtinerea de economii prin valorificarea variantei mai putin costisitoare. Dacă proiectul este de amploare, estimarea costurilor si conditiilor economice viitoare este o necesitate. În plus, aparitia unor controverse politice, atunci când există interese pro si contra unei anumite actiuni din partea unui grup politic, o sistematică analiză, cu argumente solide este singura sansă pentru succesul proiectului;

c) dublă analiză cost-beneficiu anti si post factum. Orice proiect public generează costuri si beneficii. Dar decizia de amânare sau renuntare la un proiect public presupune de asemenea costuri si beneficii. Ori, trebuie evaluate nu numai costurile cu beneficii în situatia în care nu se intervine public si în situatia aplicării proiectului, dar si costurile pe care le înregistrează societatea dacă nu se actionează, cu costurile proiectului, si beneficiile societătii, cu cele potentiale care ar apărea generate de proiect. Desigur, costurile nu sunt numai monetare, ele sunt costuri de oportunitate. De exemplu un proiect care atrage mai multi turisti într-o zonă poate să genereze un dezavantaj comunitătii prin aparitia unei aglomerări a traficului. De multe ori, comunitatea afectată pozitiv sau negativ se extinde si asupra locuitorilor din zonele învecinate localitătii vizate. La fel, beneficiile, nu sunt numai monetare. Acestea trebuie bine depistate pentru a putea obtine o corectă evaluare a unei actiuni sau proiect public. În plus, resursele nu sunt întotdeauna create sau consumate, ci distribuite de la un individ la altul. În acest fel, nu apare un cost efectiv al consumării resurselor, si nici un câstig al creării de resurse, cu un cost de transfer. Costul de transfer al resurselor nu este un cost real, din moment ce cantitatea totală de resurse nu se modifică. Implementarea unui program guvernamental prin care se reduc impozitele pe proprietate plătite de pensionari duce la cresterea impozitelor pe proprietate ale populatiei active. Beneficiile, la rândul lor nu sunt numai monetare si nu sunt întotdeauna reale, existând ca si costurile, beneficii de transfer. De exemplu, un teren de fotbal al unui liceu în care sectorul public investeste generează beneficii societătii. Dacă spectatorilor li s-ar impune o taxă de intrare, care ar fi destinată acoperirii cheltuielilor de amenajare, beneficiile acestei actiuni sunt transferate de al spectatori la plătitorii de impozite care au contribuit la crearea fondului public;

d) analiza în contextul factorului timp. Costurile si beneficiile trebuie identificate atât pe termen scurt cât si lung. De exemplu, constructia unei parcări într-o localitate poate părea mai avantajoasă dacă este realizată de un investitor privat si nu de sectorul public care ar investi din fondurile publice. Dar, pe termen lung, taxele de parcare ar fi evident superioare dacă proprietarul ar fi un agent particular, decât în situatia în care parcarea s-ar afla în proprietate publică;

e) analiza comparată a mai multor actiuni similare. Orice analiză cost-beneficiu se realizează mai eficient dacă se compară proiectele similare, adică proiectul vizat cu unul similar care a fost deja aplicat;

f) consideratiile etice. Nu există programe publice care să afecteze pozitiv sau negativ toti membrii unei comunităti în mod egal. Costurile si beneficiile transferate si procesul distributiei demonstrează acest lucru. De aceea, multe proiecte sunt respinse din considerente etice, chiar dacă beneficiile totale depăsesc costurile agregate. Indiferent dacă o interventie publică modifică procesul distributiei în societate sau nu, implicatii etice există. În vederea identificării implicatiilor unui proiect public asupra eticii se impune:

· identificarea grupurilor de populatie care receptionează fiecare avantaj si care suportă fiecare categorie de cost;

· cuantificarea, în măsura în care este posibilă a impactului actiunii publice asupra fiecărui grup;

· depistarea influentei distributiei costurilor si beneficiilor asupra sanselor de aplicare a programului public.

În concluzie, analiza cost-beneficiu aplicată la problematica sectorului public nu conduce la o solutie unică, clară, ca în deciziile pe aspecte private. Dar ea este utilă pentru că sprijină procesul decizional si este un punct de pornire în alegerea publică.

3. Alegerea colectivă prin votul majoritătii

Decizia colectivă este o necesitate în numeroase aspecte ale vietii economico-sociale. Ce bunuri publice trebuie să producă sectorul public pentru societate si în ce cantităti? În ce conditii si prin ce modalităti se poate interveni prin actiuni guvernamentale pentru corectarea externalitătilor? Cum se poate reglementa sistemul distributiei veniturilor prin impozite si taxe? Acestea sunt numai câteva întrebări la care o solutie clară, unică este greu de găsit si în legătură cu care se impune o decizie colectivă.

Într-un sistem democratic al economiei de piată, decizia publică se bazează pe votul majoritătii.

În zona politicului, votul majoritătii functionează cel mai bine. În acest caz, candidatii politici oferă pachete de politică alternative populatiei care la rândul său, alege pe cei care par să adopte cele mai bune decizii în interesul colectivitătii. De asemenea, votantii îi elimină de pe scena politică pe cei care nu reprezintă în mod corespunzător dorintele si interesele lor. Aceasta se realizează periodic prin votul direct exercitat de cetăteni la nivel local sau central.

Există două teorii principale cu privire la comportamentul politic si interesele urmărite în mod colectiv:

· teoria economică a politicii;

· teoria maximizării avutiei sociale.

În teoria economică a politicii se explică comportamentul politic pe baza căruia cei ce votează sunt maximizatori de utilitate, iar partidele politice maximizatori de voturi. Indivizii care votează optează pentru un partid politic despre care crede că este capabil să îi asigure prin activitatea guvernamentală cea mai mare utilitate. La rândul lor, partidele urmăresc să ofere politici care să le atragă cât mai multe voturi. Se poate spune astfel, că politicienii sunt motivati de propriul interes ce vizează ocuparea unui loc în sfera politică si actionează în acest sens.

În teoria maximizării avutiei sociale, politicienii urmăresc ocuparea unui loc în sfera politică cu scopul de a urgenta politicile destinate îmbunătătirii vietii sociale. În plus, politicile promovate reflectă preferintele mediei voturilor. Interesele votantilor care primează sunt cele care vizează câstigul si activitatea de productie fiind premergătoare satisfacerii intereselor de consum. Înseamnă că recunoasterea distinctiei dintre interesele de productie si cele de consum stă la baza orientării politicii guvernamentale în directia asigurării locurilor de muncă si remunerării echitabile.

Alegerea colectivă prin votul majoritătii are la bază regula unanimitătii prin care se adoptă o decizie numai dacă este aprobată de toti membrii comunitătii asupra căreia se răsfrânge aplicarea în practică a deciziei. În general, această regulă este costisitoare atât din punct de vedere material cât si în ceea ce priveste timpul consumat pentru aplicarea sa si atrage după sine îmbunătătirea echilibrului Pareto.

Sistemul bazat pe majoritatea simplă nu este întotdeauna eficient. El poate conduce la un conflict de consecinte care nu mai permite adoptarea unei decizii. Aceasta se întâmplă atunci când votantii se pronuntă ambiguu în ceea ce priveste alternativele posibile, sau când există diversitate mare de opinii astfel încât nici unul dintre participantii la vot nu are o viziune comună cu altul. Acest conflict de consecinte în sistemul majoritătii simple se numeste paradoxul votării si poate fi demonstrat, precum în teoria deciziilor.

Fie, la un moment dat, 3 decidenti care îsi exprimă ordinea preferintelor a 3 situatii astfel încât nici unul nu are o părere comună cu altul. Astfel decidentul D1 preferă alternativele în ordinea A, B, C, decidentul D2 preferă situatiile în ordinea B, C, A, iar decidentul D3 îsi exprimă ordinea preferintelor ca fiind C, A, B. Se observă că A este preferată lui B de două ori (de către D1 si D3), B este preferată lui C de două ori (de decidentul D1 si D2) iar C este preferată lui A tot de două ori (de către D2 si D3). Dar din preferintele colective pentru A fată de B si B fată de C, rezultă prin tranzitivitate că A este preferată lui C, ceea ce intră în contradictie cu preferinta colectivă a lui C fată de A. Este un cerc vicios, care se poate rezolva prin mai multe metode, considerate alternative ale votului majoritar si anume:



· votul de aprobare. Acesta este o formă a procesului decizional în care fiecare individ votează pentru fiecare set de alternative pentru care si exprimă acordul. Varianta care acumulează cele mai multe voturi de aprobare este cea aleasă; în acest fel, se evită paradoxul votării;

· votul total. Acesta este o formă de decizie colectivă în care fiecare individ indică varianta cel mai putin preferată. În consecintă, se va elimina alternativa evaluată cel mai slab de cei mai multi votanti. Procesul se repetă până când rămâne o singură alternativă, considerată cea mai bună;

· votul prin puncte. Acesta este o formă de decizie colectivă în care fiecare individ participă la alegere cu acelasi număr de puncte pe care este liber să le repartizeze în orice fel consideră că reprezintă mai bine evaluarea alegerilor alternative. Astfel, poate aloca toate punctele unei variante importante sau poate atribui un punctaj egal tuturor alternativelor;

· evaluarea Borda. Aceasta reprezintă o formă a alegerii colective în care fiecare votant acordă un număr de puncte mai multor alternative, astfel că cea mai bună primeste maximul de puncte, iar cea mai putin preferată este apreciată cu nota 1. Apoi, se însumează punctele acordate de fiecare participant la vot fiecărei alternative, fiind aleasă cea care însumează cel mai ridicat punctaj;

· criteriul Condorcet. Acesta este o altă metodă de alegere colectivă în care varianta aleasă este cea care în sistemul comparatiilor perechi (una cu alta) este cea preferată de fiecare dată;

· regula pluralismului. Aceasta este o metodă de alegere colectivă în care se optează pentru varianta apreciată ca prima preferintă de cei mai multi dintre votanti. Se ignoră astfel preferintele indivizilor pentru celelalte variante;

· votul schimbat. În practică, paradoxul votării se elimină cel mai adesea prin schimbarea voturilor prin care un individ acceptă decizia sau preferinta altui individ cu conditia ca si acesta să sprijine propria alegere într-o situatie similară ulterioară, concomitentă, vizând altă problemă. Este posibil ca în urma schimbării voturilor costul suportat de individul care a cedat în schimbul satisfacerii unui alt interes, să fie mai mare decât beneficiul resimtit din satisfacerea interesului primită la schimbarea voturilor, si atunci, se spune să se înregistrează o pierdere socială.

4. Analiza comparativă între alegerea privată si alegerea publică

În alegerea privată, se acordă atentie comportamentului consumatorului. Scopul urmărit de acesta este identificat sub mai multe forme: maximizarea utilitătii, a consumului, a satisfactiei, alegerii sau calitătii vietii. Mai mult decât atât, comportamentul consumatorului se manifestă diferit în procesul cumpărării fată de procesul consumului.

Există mai multe modele comportamentale care au la bază motivatiile consumatorilor:

· comportamentul marshallian consideră propriul interes drept premisa care declansează actiunea individului;

· comportamentul pavlovian consideră actiunile indivizilor un răspuns la stimulii interni si externi receptionati care se concretizează în corelatia acelasi stimul (aceeasi nevoie) _ acelasi răspuns (aceleasi produse), cu posibilitatea "învătării", adică a experimentării de noi produse;

· comportamentul freudian explică actiunile consumatorului din punct de vedere psihanalitic, prin aspectele simbolice si functionale conferite de indivizi unor bunuri; este vorba despre mobiluri nedeclarate, poate chiar neconstientizate;

· comportamentul veblenian explică actiunile umane ca efect al influentelor exercitate de mediul cultural si social în care individul trăieste.

În practică, se poate recunoaste un model complex de comportament care se sprijină pe mai multe motivatii si are caracter logic pentru că nu ignoră deciziile anterioare si experienta de consum, fenomenologic, pentru că este determinat de capacitatea individului de a rezolva o problemă de consum si mixt în sensul că este influentat de o multitudine de factori psihologici, sociologici si de altă natură.

Într-o analiză comparativă amplă, consumatorul urmăreste, asa cum afirmă Leo V. Aspinwall , cinci caracteristici pentru o marfă:

- rata de înlocuire care exprimă proportia în care un bun cumpărat este consumat în vederea obtinerii satisfactiei asteptate;

- marja brută care exprimă diferenta dintre costul produsului si pretul de vânzare încasat;

- capacitatea de ajustare care exprimă posibilitătile de îmbunătătire a mărfii prin amploarea serviciilor ce se pot adăuga produsului, pentru mai buna anticipare a nevoilor consumatorilor;

- timpul de consum care se referă la durata în care prin folosirea bunului, consumatorul primeste satisfactia asteptată;

- timpul de căutare care vizează durata medie (si distanta, eventual) de la locul cumpărării până la cel al consumării produsului.

Pe baza acestor caracteristici, bunurile capătă culori simbolice:

· bunurile "rosii" reprezintă mărfurile cu o rată înaltă de înlocuire si o marjă brută scăzută, cu o capacitate redusă de ajustare si timp de consum si de căutare mic; în această categorie se înscriu produsele alimentare;

· bunurile "portocalii" reprezintă mărfurile care înregistrează nivele medii la toate caracteristicile analizate, aici încadrându-se produsele de îmbrăcăminte drept un bun exemplu;

· bunurile "galbene" reprezintă mărfurile cu o rată scăzută de înlocuire si o marjă brută ridicată, cu o capacitate mare de ajustare si timp de consum si căutare mare; în această categorie se înscriu bunurile de folosintă îndelungată.

Rezultă că, într-un sistem de evaluare pe bază de scală de la 0 la 100 de puncte, fiecare caracteristică poate fi apreciată pentru orice bun economic, un scor minim înregistrându-se la mărfurile "rosii" si unul maxim la cele "galbene". Ca urmare, între periodicitatea de manifestare a unei nevoi si categoria de bun economic se stabileste o corelatie evidentă: de unde rezultă că în conditii restrictive mari de satisfacere a nevoilor, consumatorul stabileste o ordine de priorităti în procesul cumpărării, începând de la bunurile "rosii", care prezintă utilitatea cea mai ridicată datorită caracteristicilor lor, respectiv destinatiei acestora de a satisface nevoi curente.

Dar, indiferent de mobilul de cumpărare, sau de comportamentul adoptat, consumatorul rational urmăreste satisfacerea nevoilor prin consumul sau utilizarea bunurilor care îi conferă cea mai mare satisfactie sau utilitate. Altfel spus, consumatorul preferă combinatiile de bunuri care îi conferă cea mai mare satisfactie, adică în legătură cu care se înregistrează cea mai mare utilitate. Desigur, se definesc combinatiile de produse care generează aceeasi satisfactie, si pentru care există indiferentă a consumatorului. Este vorba despre recunoasterea mai multor functii de utilitate, adică a mai multor niveluri de satisfactie, care înseamnă un volum de utilitate pentru fiecare consumator:

Grafic, alegerea individului (figura nr. 1) este limitată la bunurile X1 si X2 care combinate diferit generează mai multe niveluri de satisfactie (U1, U2, U3, . . .). De la aceste niveluri de satisfactie, se determină curbele de izoutilitate (prin proiectia orizontală a nivelurilor de utilitate), ce apar ca niste cercuri concentrice, cel din mijloc semnificând cea mai mare utilitate. Pe baza acestora, se obtin curbele de indiferentă, corespunzătoare nivelurilor de utilitate care evidentiază combinatiile de bunuri care generează satisfactii diferite consumatorului (figura nr. 2).


Fig. nr. 1: Volumul utilitătii în consumul rational


Consumatorul actionează în adoptarea deciziei de consum în functie de preturile produselor si bugetul de consum de care dispune. Este deci, o restrictie bugetară dată de functia bugetului care limitează nivelul satisfactiei, ce devine o utilitate posibilă (figura nr. 3).

Fig. nr. 2: Curbele de indiferentă în alegerea privată

(QA si QB sunt cantitătile de bunuri A si B, V venitul destinat consumului,

iar PA si PB preturile celor două produse)

Fig. nr. 3: Functia bugetului



Fig. nr. 4: Alegerea privată

În consecintă, alegerea privată se adoptă în favoarea combinatiei de bunuri care conferă cea mai mare utilitate posibilă consumatorului, adică utilitatea corespunzătoare restrictiei bugetare. Grafic, curba bugetului intersectează un nivel de utilitate, ca în figura nr. 4.

În alegerea publică, decizia se adoptă printr-un proces mai complicat deoarece fiind o decizie colectivă, în general, decidentii judecă alternativele unei situatii prin prisma propriilor comportamente. Ca în orice situatie, resursele, sau fondurile nu sunt suficiente, adică există o restrictie bugetară. Dacă se alege o dezvoltare în constructia de locuinte, se vor diminua cheltuielile pentru servicii sociale sau facilităti publice, sau dezvoltare economică. Cu un volum dat de cheltuieli publice, se poate alege între două proiecte publice A si B. Dar restrictia bugetară, nu are o formă liniară simplă, ca în alegerea privată ci concavă. Aceasta, deoarece proiectele publice nu pot fi corelate direct unele cu altele, din moment ce există preferinte în societate ale unor grupuri de indivizi diferite, pentru un proiect sau altul. Cu alte cuvinte, nu se poate spune că proiectul A este mai preferat decât B decât pentru o parte a societătii, alti membrii ai comunitătii apreciind mai mult proiectul B.

În aceste conditii, cu un volum dat de resurse financiare, fie se poate investi pentru proiectul A, fie pentru B. dar, societatea are nevoie de ambele investitii. Si atunci, a investi mai mult în proiectul A, înseamnă a investi mai putin în proiectul B, si invers. Ceea ce este esential este că rata de crestere a rezultatelor obtinute dintr-un proiect public nu coincide cu rata de diminuare a efectelor celuilalt proiect pentru care se reduc fondurile alocate. Aceasta deoarece legea randamentelor descrescătoare se aplică si în contextul alegerii publice. Astfel, pe măsură ce creste investitia în proiectul A rezultatele sporesc într-un ritm din ce în ce mai mic, ceea ce înseamnă că pe măsură ce se diminuează investitia în proiectul B, rezultatele se reduc, într-un ritm crescător. Înseamnă că există un nivel optim al investitiei în cele două directii. Grafic, în figura nr. 5 alocarea resurselor pe cele două proiecte pune în evidentă ritmul modificării rezultatelor.

Dacă toate resursele se folosesc pentru proiectul A, se obtin 7 unităti de efect. Dacă toate resursele se investesc în proiectul B, se înregistrează 6 unităti de efect. Dar, renuntarea la un efect din proiectul B, adică obtinerea a doar 5 unităti permite investirea si în proiectul A din care se înregistrează 3 unităti de rezultat (punctul y). Sau, pentru a se obtine o unitate de efect din proiectul A, trebuie să se renunte la mai putin de o unitate de efect din proiectul B (punctul x), de exemplu 0,2 unităti.

ulterior si apoi devine adică creste.

Fig. nr. 5: Curba posibilitătilor în alegerea publică

Rezultă că rata de substitutie a efectelor a două alternative diferă în functie de nivelul efectelor dorite a se înregistra din alternativa nouă care impune restrângerea celeilalte. Ritmul restrângerii este mai mic la început, dar creste, pe măsură ce se extinde alternativa nouă.

Decizia de investire în două sau mai multe proiecte publice apartine factorului politic, dar nevoia este resimtită de populatie. Prin urmare, ca si în alegerea privată, se înregistrează curbe ale satisfactiei egale, numite curbe de indiferentă, care conferă comunitătii nivele diferite de utilitate. Grafic, în figura nr. 6, utilitatea U3 este superioară celorlalte nivele de satisfactie U1, U2, pe aceeasi curbă, populatia resimtind indiferentă în combinatia de alternative A si B.

Fig. nr. 6: Curbele de indiferentă în alegerea publică

Alegerea solutiei optime de orientări publice se face prin confruntarea curbelor de indiferentă cu frontiera posibilitătilor de productie (figura nr. 7).

Fig. nr. 7: Alegerea optimă la nivel public

Evident, decizia optimă este în favoarea combinatiei care corespunde nivelului D (curba de indiferentă intersectează cel mai înalt punct al frontierei posibilitătilor de productie).

Nivelele C si E semnifică alte efecte ale proiectelor A si B în conditiile cheltuirii întregului fond de investitii, inferioare lui D. Înseamnă că satisfactia generală a societătii este superioară la nivelul combinatiei D, când se consumă toate fondurile destinate investirii în proiectele A si B, dar la un nivel superior de utilitate. La acest nivel, rata marginală a renuntării la o unitate de efect B coincide cu rata marginală a sporirii efectelor proiectului A.

Dacă decidentul ar alege combinatia corespunzătoare nivelului C, sau E satisfactia este mai mică dar resursele consumate sunt aceleasi.


5. Factori de influentă asupra alegerii publice

Fig. nr. 8: Alegerea optimă în conditiile deciziei publice prin
a) subventii b) finantare c) alocare partială

În conditiile acordării subventiei, pentru activitatea A, restrictia bugetară s-a modificat de la B0 la B1 pentru că resursele existente permit acum obtinerea mai multor efecte din proiectul A pentru care s-a primit subventia, care astfel, se ieftineste. În conditiile finantării, preturile, respectiv cheltuielile pentru cele două alternative A si B nu se modifică, dar se măreste dimensiunea ambelor activităti, si restrictia bugetară devine B1. În conditiile alocării partiale, se înregistrează o restrictie bugetară B0 prin acordarea sumei în mod conditionat, iar după realizarea obiectivului specific, respectiv o anumită mărime a alternativei A, resursele financiare cunosc o altă restrictie bugetară B1.

În toate situatiile, echilibrul alegerii se transferă de la nivelul x la y.

În al doilea rând, alegerea publică este influentată de factorul timp, ea devenind o alegere intertemporală. În toate aspectele vietii economice resursele prezentului se corelează cu nevoile viitorului si se stabilesc multiple directii de actiune posibilă. În contextul alegerii publice, amânarea lansării unui proiect, transferă costurile acestuia în viitor. Orice aspect al vietii sociale, cum ar fi repararea unui pod, constructia de sosele sau baraje, etc implică decizii ale căror consecinte se extind în viitor. Si atunci, se ridică din nou necesitatea corelării costurilor si beneficiilor prezente cu cele viitoare.

Fie de exemplu, o situatie de alegere publică în care se pune problema investirii într-o reparatie a unui pod fie în anul curent, fie în anul următor, într-o diferentă de fonduri, să spunem 10000 u.m. anul curent si 18000 u.m. anul viitor. Dacă cheltuielile nu ar fi acoperite de disponibilitătile curente, decidentii trebuie să găsească si alte surse de finantare. Un împrumut ar rezolva problema curentă, dar ar mări cheltuielile viitoare prin dobânda implicată de rambursarea creditului. Acelasi rationament îngreunează alegerea variantei optime în domeniul sectorului public.

Prin urmare, alegerea publică este influentată de politica publică si caracteristicile sale pe de o parte si perioada de timp, respectiv costurile si beneficiile curente si viitoare si corelatiile dintre acestea.




loading...











Document Info


Accesari: 2509
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )