PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA CARSTULUI SI A PESTERILOR DIN ROMANIA
ISTORIA CUNOASTERII PESTERILOR DIN ROMANIA
Cercetarea pesterilor are pe teritoriul Romaniei o remarcabila traditie. Aceasta pentru faptul ca asupra lor s-a revarsat o parte din efervescenta stiintifica ce a fost prezenta in decursul ultimelor secole in centrul Europei si care a animat spiritul de cercetare si de cunoastere, dar si pentru faptul ca, situate la o raspintie de evenimente istorice, ele au fost studiate si cercetate din punctul de vedere al strategiei geografice. Pesterile din Carpati, mai ales cele din Transilvania, au intrat astfel de timpuriu in literatura geografica si speologica mondiala, ele incepind sa fie consemnate din secolul al XVIII-lea.
Primele descrieri ale unor pesteri de pe teritoriul tarii se datoresc lui J. Fridvalsky, care in Mineralogia magni Principatus Transsilvaniae, aparuta la Cluj in 1767, se ocupa de un mare numar de pesteri, pe care le descrie sau numai le citeaza. Acestea sint: Pestera de la Porcesti, Pestera de la Runc, Pestera de la Pasul Vulcan, Pestera de la Meresti, Cetateaua Mare din Cheile Turzii si, cu aceasta ocazie, este amintita pentru prima data si o pestera din Muntenia, Dimbovicioara. Un loc aparte il ocupa Pestera de la Toria, denumita "puturoasa' din cauza emanatiilor de hidrogen sulfurat. Aceasta mica pestera, de fapt o excavatie in roci vulcanice, va fi poate cea mai mult citata in literatura geografica a secolului al XIX-lea din cauza particularitatii ei.
In 1772, E. Nedetzky viziteaza Pestera de la Finate din Muntii Bihor si publica doi ani mai tirziu o relatare detaliata, in limba latina, la Viena, relatare care va fi apoi reluata de multi alti autori. Operatia de a copia descrieri dupa alti autori este astfel de data veche si incepe in materie de pesteri cu J. Benko, care publica in 1774, la Harlem, o lucrare asupra Transilvaniei in care reia, dupa Fridvalsky, descrierile pesterilor din Valea Virghisului, in special marea Pestera de la Meresti si Pestera de la Porcesti*. (* Astazi localitatea poarta numele de Turnu Rosu
Date noi aduce in 1780 G 616c26g riselini, care descrie detaliat primele pesteri din Banat: Pestera Hotilor de la Baile Herculane si Pestera Veterani din Defileul Dunarii. In acelasi an, J. E. Fichtel imbogateste inventarul cu doua pesteri din zona Bran, o pestera din Muntii Rodnei si una din Muntii Metaliferi, fara a uita, desigur, a mentiona Pestera de la Meresti si Pestera de la Toria. In 1795, J. A. Schonbauer se ocupa detaliat de Pestera cu Muste din Defileul Dunarii.
Pentru secolul al XVIII-lea este de subliniat inca o data memorabila-anul 1788, cind a fost publicat planul Pesterii Veterani, unul dintre primele planuri de pestera publicate in lume. Scopul documentului era de natura strategica, pestera fiind intarita si jucind un important rol in razboaiele Austriei impotriva Turciei.
Asadar, inca din secolul al XVIII-lea exista un repertoriu relativ bogat de pesteri cunoscute si descrise din Transilvania si Banat, aceste pesteri fiind apoi citate si reluate in aproape toate tratatele si monografiile geografice despre Transilvania. Lor li se adauga treptat altele noi. Astfel, in 1821 este mentionat, apoi in 1829 descris detaliat, Izbucul de la Calugari, de catre J. Csaplovics. In 1847 apare prima mentionare a Ghetarului Scarisoara. Geologul F. Hauer face cunoscute in 1852 unele pesteri din Valea Crisului Repede, iar E. A. Bielz descrie in 1852 o expeditie paleontologica in Pestera Zmeilor de la Onceasa. In 1861 are loc o mare expeditie geologico-geografica in Muntii Bihor, organizata de Academia de stiinte de la Viena, avind ca geolog pe K. F. Peters, care lasa o memorabila lucrare asupra geologiei si zacamintelor acestei regiuni. In aceasta lucrare sint descrise si pesterile din regiune. La aceeasi expeditie participa ca geograf A. Schmidl, un mare car-tolog si speolog, cu vechi si importante realizari in domeniul carstului triestin. Lucrarea lui asupra Bihorului, aparuta in 1863 la Viena, reprezinta de fapt primul studiu geografic amplu si detaliat de carstologie si speologie fizica asupra unei zone de pe teritoriul tarii noastre.
Iau acum amploare si alte doua discipline, paleontologia si biospeologia. Oasele de animale preistorice, mai ales de Ursus spelaeus, ce se gasesc in pesteri, au atras dintotdeauna curiozitatea oamenilor, ele fiind considerate din cauza marimii lor, ca provenind de la fapturi supranaturale. Numele de Pestera Zmeilor, frecvent in toponimia speologica, vine tocmai de la asemenea resturi. Faptul ca localnicii din Bihor au botezat cu acest nume pestera din Onceasa arata ca ei au patruns in ea de timpuriu si au gasit acolo oase de urs. Dar in afara descoperirilor intimplatoare de oase, cu timpul au inceput sa se efectueze si sapaturi sistematice, ceea ce a contribuit la imbogatirea inventarului de pesteri si la cunoasterea lor mai detaliata. Cealalta ramura stiintifica, biospeologia, incepe sa fie si ea o preocupare pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Apar primele mentiuni de animale cavernicole, iar colectarea acestora din pesteri, in special a gindacilor orbi, devine o moda. Rezultatul este inmultirea celor care cauta pesteri, precum si a pesterilor cunoscute si cercetate.
Un prim bilant al pesterilor din Transilvania este facut de E.A.Bielz in 1884; el citeaza si descrie 73 de cavitati naturale. In doua suplimente aparute in anii urmatori Bielz adauga inca circa 20 de pesteri.
In Principatele Romane cunoasterea pesterilor este tot atit de veche ca si in Transilvania, caci ele au oferit adesea adapost pentru vremuri de restriste. Dovada sint numeroasele legende si traditii transmise pe cale orala, dar si unele documente scrise. Asa, de pilda, se mentioneaza in anul 1633 Pestera Liliecilor de la Minastirea Bistrita, iar in 1793, I. Kleinlauf descrie capela foarte veche din gura Pesterii Ialomita, a carei data de constructie se pierde in negura vremurilor. Din pacate nu s-a intreprins pina acum un studiu sistematic al vechilor documente spre a se descoperi toate mentiunile de pesteri existente.
Cunoasterea geografica a pesterilor din Muntenia si Oltenia incepe cu Pestera Dimbovicioara, mentionata de catre J. Fridvalsky in 1767, si cu descrierea Pesterii Ialomitei de catre Kleinlauf in 1793. La aceste doua pesteri s-a adaugat ulterior Pestera lui Pahomie de la Polovragi, descrisa destul de detaliat de Joannes in 1868, apoi Pestera Muierii de la Baia de Fier, descrisa in 1894 de catre Al. Stefulescu etc.
In ultimele doua decenii ale secolului al XIX-lea si pina la primul razboi mondial, descoperirile de pesteri continua, iar activitatea stiintifica se accentueaza. Apar o serie de lucrari de biospeologice (la care ne vom referi intr-un alt capitol, dedicat faunei subterane actuale), iar lucrarile de paleontologie oglindesc numeroasele studii realizate pe materiale provenind mai ales din Pestera Zmeilor de la Onceasa si Igrita, din Muntii Apuseni. G. Teglas face numeroase sapaturi in pesteri din Muntii Metaliferi, Trascau, Hateg si ai Banatului, descriind totodata multe pesteri noi si punind In evidenta materiale arheologice, mai ales de virsta neolitica.
In domeniul speologiei fizice trebuie mentionat in mod special G. Munteanu Murgoci, care in 1898 publica prima lucrare in limba romana consacrata exclusiv calcarelor si formelor sale, lucrare in care sint mentionate multe pesteri din Carpatii Meridionali si descrise, in mod detaliat (cu ridicari de planuri), pesterile Stogu si Posada. Pentru pesterile din Transilvania semnalam lucrarile geografului J. Cholnoky, dintre care cea din 1915 cuprinde o interesanta tentativa de corelare a nivelului pesterilor cu nivelele de terasa, bazata pe situatii din zona Hateg.
Ca monografii de pesteri, in 1885-1886 apare lucrarea lui Fr. Kraus, insotita de un plan detaliat, consacrata Pesterii Mari de la Meresti (Pestera Almas), iar in 1897 apare monografia Pesterii Ialomitei, prima lucrare de acest fel in limba romana, elaborata de V. Popovici-Hateg si I. Singiorzan, in care este prezentat si un plan amanuntit al pesterii.
In aceasta perioada isi face aparitia si turismul subteran. Era normal ca pesterile, cu misterul si frumusetile lor, sa atraga marele public, fapt care incepind din mijlocul secolului al XIX-lea a contribuit la crearea unei adevarate industrii menite sa faciliteze vizitarea celor mai interesante pesteri din lume. Desigur, a vizita pesteri este una si a le amenaja pentru vizitare este alta. Pe teritoriul tarii noastre vizitarea lor devine frecventa in ultimele decenii ale secolului trecut, asa cum reiese din notele de calatorie ale diferitilor vizitatori. Pestera Ialomita se bucura inca din 1897 de o bogata bibliografie, desi era cunoscuta numai pe o lungime de 115 m. In 1897, Asociatia turistica Sinaia, fondata inca din 1893, intreprinde saparea unui tunel lung care duce la descoperirea partilor importante ale pesterii, ceea ce ulterior atrage numerosi vizitatori. Alte pesteri din sudul Carpatilor, printre acestea numarindu-se Pestera Dimbovicioara, Pestera Polovragi si Pestera Mare de la Balta, desi neamenajate, sint des vizitate.
Pesterile din Transilvania, mai ales cele din Muntii Apuseni, sint des vizitate in special datorita propagandei si incurajarii venite de la diversele asociatii turistice, care includ adesea in publicatiile lor materiale privind pesterile, Un merit deosebit revine in anii 1890-1905 unui pasionat turist, G. Czaran, care exploreaza nenumarate pesteri din Bihor, scrie primul ghid turistic al acestor munti, dar mai ales amenajeaza, din banii proprii, drumul de acces si chiar interiorul unor pesteri, pentru a le da circulatiei cit mai largi. Este interesant de semnalat ca resturile scarilor de lemn construite de el la inceputul secolului la Ghetarul de la Barsa se mai vad si astazi.
Amenajari foarte sumare s-au mai facut in acest timp la pesterile Meziad, Scarisoara, Vadu-Crisului, iar dintre pesterile care cistiga notorietate turistica sint Pestera Magura din Valea Sighistel, pesterile Igrita si Cubles din Padurea Craiului si Pestera Mare de la Meresti. Ca o curiozitate, Pestera Bolii se vizita calare, asa cum reiese dintr-o descriere din 1893, cu traversare dintr-o parte in cealalta!
Pe plan explorativ, de mentionat ca prima cercetare a unui aven are loc in 1901, cind se face o tentativa in Avenul din Vladusca (Kolbe, 1901).
Daca pina la primul razboi mondial cercetarile speologice au avut pe teritoriul tarii un caracter mai mult intimplator si necoordonat, dupa aceasta data lucrurile s-au schimbat radical prin infiintarea la Cluj a Institutului de speologie, cel mai vechi institut stiintific de cercetare fundamentala din Romania. Data de 26 aprilie 1920 trebuie considerata ca actul de nastere a speologiei romanesti, ea marcind in acelasi timp un eveniment important pe plan mondial - infiintarea primului institut stiintific din lume dedicat exclusiv speologiei. Cu aceasta noua disciplina primeste statutul oficial de stiinta de sine statatoare.
Infiintarea Institutului de speologie din Cluj este opera lui Emil G. Racovita, personalitate stiintifica de mare prestigiu. Racovita isi cistigase un renume mondial datorita lucrarilor consacrate vietii din Antarctica, facute dupa intoarcerea din expeditia "Belgica', la care a luat parte ca naturalist (1897-1899), datorita lucrarilor de biooceanografie, efectuate ca subdirector al Laboratorului Arago de la Banyuls-sur-Mer (1900-1920), si ca fondator al biospeologiei ca stiinta, careia ii pusese bazele in 1907. Venind la Cluj, Racovita il aduce cu el si pe colaboratorul sau fidel, R. Jeannel, pe care il numeste subdirector al institutului. La scurt interval soseste la Cluj si P. A. Chappuis, un distins biolog elvetian. Cu aceasta este mutat la Cluj centrul international de cercetari biospeologice, caci de aici sint dirijate nenumarate campanii de explorari de pesteri din numeroase tari si totodata aici se centralizeaza materialele colectate, care ulterior sint expediate pentru studiu specialistilor din intreaga lume. Rezultatele stiintifice obtinute sint publicate in periodicul institutului "Travaux de l'Institut de Speologie de Cluj' si in "Biospeologia'. In afara rezultatelor biologice, in "Biospeologica' sint tiparite, intr-o serie de articole grupate sub numele de "Enumeration des grottes visitees' si relatarile privind explorarile efectuate, in care sint date, pentru fiecare pestera, amplasarea, topografia, climatul subteran, eventual o schita de harta si lista materialelor colectate. Din cele noua serii aparute, doua (a 7-a si a 8-a) cuprind date privind pesterile din Romania. Acestea sint cele mai ample si mai detaliate descrieri de pesteri de la noi pina in 1950; ele se remarca mai ales prin datele privind pesterile din Muntii Apuseni, care au constituit dealtfel terenul de cercetare preferat al membrilor institutului de la Cluj.
In afara de aceste ample si sistematice cercetari facute intre cele doua razboaie mondiale nu mai exista decit putine lucrari in plus de semnalat. Ar fi de mentionat o remarcabila lucrare de speologie fizica consacrata de Racovita Ghetarului Scarisoara; lucrarile lui A. Prox privind avenele din Piatra Craiului si pesterile din Postavarul; cartarile foarte detaliate (cu teodolitul) ale pesterilor Comarnic, Meziad si Huda lui Papara intreprinse de catre E. Balogh de la Cluj, precum si larga opera de popularizare turistica efectuata mai ales de catre intreprinzatorul colaborator al lui Racovita de la Institutul din Cluj, Val. Puscariu, in paginile Almanahului turistic TCR, in care sint prezentate regiuni carstice si pesteri din intreaga tara.
In sfirsit, trebuie adaugate cercetarile si descoperirile arheologice si antropologice, despre care va fi vorba in capitolele speciale dedicate acestor discipline.
Pe plan aplicativ semnalam exploatarea de guanofosfat care a fost facuta timp de mai multi ani in Pestera Cioclovina Uscata. Au urmat apoi anii celui de al doilea razboi mondial, in timpul caruia activitatea Institutului de speologie practic inceteaza. In 1940 institutul se muta temporar la Timisoara; dupa intoarcerea lui la Cluj, Racovita este prea batrin si bolnav ca sa-l refaca, iar in 1947 inceteaza din viata. In urma lui ramin insa citiva tineri si valorosi discipoli care, animati de pasiune, incep o campanie sustinuta de explorari in Muntii Apuseni, ce avea sa faca in curind ca numele institutului sa straluceasca din nou. Este echipa formata din M. Serban, D. Coman, I. Viehmann, careia i se alatura M. Bleahu. In deceniul 1946-1956 are loc explorarea partii inferioare a Ghetarului Scarisoara, intreprinsa inca in timpul vietii magistrului, apoi descoperirea celei mai frumoase pesteri din tara, Pojarul Politei, si explorarea, pentru prima data, a avenelor din Muntii Apuseni care dau acces la mari retele subterane: Avenul din Sesuri, Pestera Neagra de la Barsa, Pestera Ponorului de la Caput, reteaua subterana a Lumii Pierdute, la care se adauga explorarea, in cursul a mai multor expeditii, a dificilului riu subteran de la Cetatile Ponorului si a celui de la Coiba Mare, precum si a altor zeci de alte pesteri de mai mica amploare. In aceasta prodigioasa activitate a institutului de la Cluj se remarca, de asemenea, organizarea expeditiilor complexe, la care participa si alpinisti, si sportivi. De remarcat ca in cea de a treia expeditie de la Cetatile Ponorului, care a avut loc in 1953, echipa a stat sub pamint 10 zile, stabilind un record mondial pentru acea vreme.
In paralel, la Bucuresti activeaza o echipa de oameni de stiinta care lucreaza pentru Comitetul geologic in vederea punerii in evidenta a unor zacaminte de fosfati. Val. Puscariu, Margareta Dumitrescu, Tr. Orghidan si Jana Tanasachi, la care s-a alaturat din 1960 Maria Georgescu, exploreaza un mare numar de pesteri din Hateg, Valea Virghisului, Dobrogea, imbogatind inventarul subteran al tarii cu interesante pesteri, ca cele de la Fundata, Gura Dobrogei, Limanu, Alunii Negri, Tecuri etc.
Activitatea speologica ia o amploare deosebita dupa reorganizarea, la 21 iunie 1956, a Institutului de speologie la Bucuresti, sub conducerea prof. C. Motas, la Cluj raminind o sectie constituita din membri ai vechiului institut. Prin angajarea in decursul timpului de noi cadre, Institutul de speologie devine in curind unul din cele mai mari institute de acest gen din lume, avind un profil complex de cercetare. Rezultatele obtinute de acest institut sint numeroase si valoroase pe plan stiintific, iar pe plan explorativ, pe linga cercetarea in continuare a pesterilor din Bihor, Hateg, Virghis si Dobrogea, se fac investigatii si in alte zone. Astfel, echipa formata din L. Botosaneanu, Alexandrina Negrea si St. Negrea activeaza in Banat si in Poiana Rusca, echipa V. Decu si M. Bleahu in Oltenia, echipa D. Dancau, E. Serban, I. Tabacaru, Stefania Avram si Ilinca Juvara-Bals in Valea Cernei, echipa I. Viehmann, Th. Rusu, C. Plesa, in Padurea Craiului. Dintre rezultatele obtinute trebuie mentionata ca activitate explorativa patrunderea in vasta retea de la Topolnita (V. Decu si M. Bleahu), cercetarea dificilei pesteri de la Izvorul Tausoarelor (I. Viehmann, D. Coman, M. Serban, C. Plesa), cercetarea unor pesteri mari din Banat, ca Buhui si Gura Ponicovei (V. Sencu, L. Botosaneanu, Alexandrina Negrea si St. Negrea) si descoperirea de catre un grup de speologi amatori din Cluj a Pesterii Vintului, cercetata de D. Coman si cartata partial de I. Viehmann.
Sectia de geomorfologie a carstului, formata din I. Vintilescu, I. Povara, G. Diaconu, Tr. Constantinescu si C. Goran, a inceput sa cerceteze obiective noi sau sa aprofundeze explorari mai vechi in Oltenia, Valea Cernei, Valea Jiului de vest, Piatra Craiului, Carpatii Orientali.
La Cluj, grupului mai vechi i se adauga cercetatori noi: Gh. Racovita si V. Craciun, care pe linga rezolvarea unor probleme de geomorfologie a carstului fac studii asupra climatului subteran si a dinamicii populatiilor unor specii de insecte cavernicole. Rezultatele acestor prodigioase campanii de explorari sint cuprinse in publicatia "Lucrarile Institutului de speologie « E. G. Racovita »', intr-o vasta lucrare, tiparita In 1967 la Paris, privind pesterile din Banat si Oltenia, "Recherches sur Ies grottes du Banat et d'Oltenie', precum si in alte reviste din tara (Ocrotirea Naturii) sau din strainatate (International Journal of Speleology si Annales de Speologie).
Incepind din 1965 isi face aparitia in tara noastra o noua forma de activitate speologica, miscarea speologilor amatori. Cercetarea pesterilor de catre amatori a fost practicata si inainte de aceasta data, dar de obicei era vorba de pesteri cunoscute si mai putin de altele noi. Descoperirile de noi pesteri au fost facute mai ales in colaborare cu oamenii de stiinta. In acest sens este demna de relevat participarea echipelor de alpinisti militari, conduse de maestrul emerit al sportului Emilian Cristea, inca din anul 1951 la citeva mari expeditii, ca cele de la Cetatile Ponorului, Avenul din Sesuri, Pestera Vintului sau la explorarile din Muntii Banatului. Treptat, speologii amatori au devenit independenti si au trecut la explorari pe cont propriu, inregistrind succese remarcabile. Intre acestea mentionam realizarile obtinute de Cercul de speologi amatori din Cluj-Napoca privind Pestera Vintului (20 785 m), Pestera Bonchi (2300 m) si zona carstica a Muntilor Vladeasa, cu Pestera Virfuras (2420 m); Cercul "Focul Viu' al Biroului de Turism pentru Tineret care a explorat Pestera Ratei (5160 m) si Pestera de la Polovragi (9100); Cercul "Emil Racovita' al Centrului universitar Bucuresti, care a realizat explorarea completa si cartarea sistemului Ponorici-Cioclovina (7890 m), precum si explorarea celui mai adinc aven din tara, Avenul Dosul Lacsorului (-262m); Cercul "Emil Racovita' al Uni-versitatii din Cluj-Napoca, care a explorat Pestera de la Zapodie (10 879 m) si alte pesteri mari din Bihor; Cercul de speologi amatori din Resita, care a explorat unul dintre cele mai adinci avene din tara, Avenul din Poiana Gropii (-235 m); Cercul de speologi amatori din Brasov, care a explorat frumoasa Pestera a lui Epuran, zona carstica a Dimbovitei si avenele din Piatra Craiului; Cercul de speologi amatori din Arad, care a explorat un mare numar de pesteri in Muntii Codru-Moma etc.
Din munca sustinuta a generatiilor de cercetatori ai lumii subterane a teritoriului tarii s-a constituit astfel patrimoniul ei speologic, Acestor generatii le datoram cele aproape 2000 de pesteri cunoscute pina acum, si daca astazi putem edita o carte care sa cuprinda un mare numar de pesteri interesante si valoroase, aceasta se datoreste si lor, ci fiind implicit coautorii acestei carti.
|
