TIPOLOGIA REGIUNILOR GEOGRAFICE
1. Consideratii generale
2. Criteriile tipologizarii regiunilor geografice
Actiunea de regionare este sinonima celei de clasificare, pentru multi autori, reprezentand o grupare a fenomenelor geografice dupa gradul lor de similaritate. Dupa Cocean P. ele reprezinta operatii distincte, clasificarea precedand regionarea,
subordonandu-i-se.
2.1. Criteriile de clasificare a diverselor tipuri de regiuni geografice
Dupa gradul de organizare se individualizeaza regiuni active, echilibrate, informatizate si autofinalizante ( Vallega, A. 1995), iar relatia om-mediu conduce la creionarea unor regiuni inradacinate, fluide si explozive (Fremont, A. 1976).
Gradul de complexitate diferentiaza regiunile elementare (speciale) de cele complexe si integrate.
Incercand sa surprinda nivelul de dezvoltare, J. Friedmann (citat de G. Wackermann, 2002) distinge patru tipuri de regiuni: centrale (regiuni core), de tranzitie spre dezvoltare, regiuni-frontiere si de tranzitie spre declin.
4. Regiunea polarizata
Sunt entitati teritoriale ale caror vectori converg spre unul sau mai multe puncte de gravitatie, aflate, la randul lor in relatii de conexiune (dependenta, influenta) reciproca. Polarizarea, ca fenomen extrem de raspandit in mediul geografic, a fost intrevazuta inca de von Thunen care elaboreaza, in anul 1826, un prim model al interrelatiilor spatiale ce se nasc intre punctul (centrul de gravitatie) si teritoriul limitrof. Modelul initial elaborat de von Thunen este ideal, presupunand o omogenitate perfecta a elementelor constituente.
Observand insa heterogenitatea acestora el revine cu modificari care ilustreaza deformarea modelului primar in contextul interventiei unor factori perturbatori naturali (hidrografici, climatici, morfologici) sau antropici (prezenta unor cai de transport sau a unor centre urbane satelite).
Mult mai cunoscut si mai intens aplicat va fi insa modelul lui Walter Christaller, formulat ulterior, la peste un secol dupa precedentul, in 1933, model derivat din teoria locurilor centrale, intens aplicata si mediatizata si in zilele noastre. Pornind de la efectul gravitational al unui centru de putere, liniile de forta ale teritoriului se dispun ierarhizat, de la nivelul superior (centrul atractor superior) la cel de minim potential.
Christaller mentioneaza nu numai ierarhia, dupa marime a locurilor centrale, ci si distantele la care ele isi manifesta influenta, teritoriul si populatia pe care le polarizeaza.
Regiunea polarizata este, inainte de orice, un sistem spatial, asa cum o atesta prin modelul sau von Thunen. La baza explicarii fenomenului de polarizare se afla trei concepte si anume: inovarea, difuzia si dominarea. Exemplele cele mai edificatoare le ofera industria a carei afirmare intr-un teritoriu dat poate imbraca, succesiv, semnificatia tuturor conceptelor mentionate.
Regiunea polarizata prezinta o ierarhie functionala pornind de la rolul fiecarui pol de atractie in parte si a ariei sale de gravitatie. Ea are proprietati sistemice determinate de echilibrul dinamic instabil intre intrarile (input) si iesirile sale (output). Evolutia sa este ireversibila tinzand spre regiunea urbana considerata ca “faza ultima (de evolutie, n.n.) a unei regiuni polarizate” ( Dauphiné, A. 1979).
Ca urmare, regiunea polarizata, in viziunea autorului mentionat, este definita de un triplet strans interconditionat: poli constituiti in retele in jurul carora graviteaza campurile. Preocuparile recente se axeaza pe explicarea unor fenomene interne ale spatiilor polarizate, cum ar fi raporturile dintre centru si periferie. Centrul devine punctul de sprijin, coloana vertebrala a sistemului regional in vreme ce periferia reprezinta, concomitent,subsistemul dar si oponentul sau.
|
