Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























ARMATA IMPOTRIVA PARLAMENTULUI - ANGLIA

istorie




ARMATA ÎMPOTRIVA PARLAMENTULUI



I. Caderea Oxfordului si fuga lui Carol adusera victoria parlamentului. Dar victoria militara, în­tr-un razboi civil, e departe de a rezolva toate pro­blemele, înfrângerea regelui facea imposibil des­potismul suveranului si nu îngaduia despotismul parlamentului. Ţara ramânea regalista. Ea dorea în­toarcerea vremurilor când satele nu erau invadate de soldati; religia cumplita a oamenilor lui Cromwell nu-i era pe plac. Desi înfrânti, multi dintre partizanii lui Carol asteptau cu încredere momentul în care Anglia îsi va regasi "bunele obiceiuri de altadata, veselia de altadata si firea buna de alta­data". Totusi, chiar în ochii cavalerilor si a celor neutri, armata dupa modelul nou reprezenta ordinea. Daca, dupa ce-a iesit victorioasa, ar fi aratat oare­care moderatie, ar fi fost întâmpinata cu un asenti­ment aproape unanim. Din nefericire ea astepta ca triumful sa aduca o era noua. Armata era for­mata în majoritate din independenti si sectari, oameni pasionati, inspirati, fiecare fiind un predicator si un profet, toti democrati care, dupa ce i-au dat peste cap pe cavalerii regalisti în lupte, nu mai respectau ierarhia bazata pe nastere. "În ochii ofiterilor lui Cromwell, lorzii englezi erau coloneii lui William Cuceritorul, baronii - maiorii sai, iar cavalerii - capitanii acestuia". si ce era parla­mentul fara armata? Ce autoritate avea el ca sa poata impune o noua biserica soldatilor învingatori care cereau libertatea credintei si care nu erau dispusi sa accepte nici presbiterianismul Westminsterului si nici anglicanismul Whitehallului?






II. Încoltit între un popor conservator si o armata radicala, parlamentul nu întelegea nici poporul, nici armata. Ca orice adunare care ramâne prea mult timp la putere, tindea sa 12512l118m devina o autocratie co­lectiva. În orgoliul sau nebunesc, parlamentul se credea destul de puternic ca sa prigoneasca în ace­lasi timp si pe anglicani si pe independenti. Pe gentilomii cavaleri îi atâta în mod stângaci împo­triva noii biserici presbiteriene amenintându-i în bunurile lor, iar pe soldatii "capete rotunde" ame­nintându-i în solda lor. În lipsa lui Pym si a lui Hampden, parlamentul cel lung îsi pierduse o cali­tate fara de care nimeni nu poate guverna si care se numeste simtul posibilului. A încercat mai întâi sa trateze cu regele, pe care scotienii, obositi de cearta dintre englezi, îl predasera parlamentului. I-a facut lui Carol, prizonierul sau, nouasprezece pro­puneri drept conditii de pace: trebuia sa accepte Covenant-ul; sa desfiinteze episcopatul; sa cedeze parlamentului pe timp de douazeci de ani autori­tatea suprema asupra armatei si a marinei; sa în­gaduie parlamentului sa numeasca pe marii demni­tari ai statului; si sa consimta la proscrierea unui mare numar de regalisti. Carol nu se credea obligat sa joace cu cartile pe fata cu niste rebeli. EI nici nu refuza, nici nu accepta si continua sa negocieze cu Franta, cu Scotia, cu prezbiterienii împotriva independentilor, cu independentii împotriva presbiterienilor.



III. Parlamentul, ca sa fi putut încheia un tratat valabil, ar fi trebuit sa dispuna de puterea reala. Or, puterea n-o avea decât armata. Treizeci de mii de oameni, sub ordinele lui Fairfax si Cromwell, se întrebau cu neliniste ce soarta îi asteapta. Do­rinta parlamentului era: a) de a-i lasa cât mai re­pede la vatra, pastrând numai trupele necesare pen­tru serviciile de garnizoana si pentru o campanie în Irlanda pe care dezordinele din acea tara o faceau din ce în ce mai necesara; b) sa-i pastreze pe ofi­terii presbiterieni si sa-i elibereze pe independenti, care-i pareau suspecti; c) sa nu plateasca restantele de solda. Cromwell, parlamentar si soldat în acelasi timp, dar mai mult soldat decât parlamentar, era foarte nelinistit de ura pe care o vedea crescând la Westminster împotriva armatei. El nu întelegea cum parlamentul poate refuza învingatorilor drep­tul de a fi crestini în felul în care întelegea fiecare, când ei luptasera tocmai în scopul obtinerii acestui drept. Tulburat, sfâsiat sufleteste, nefericit, îsi luase drept confidenti doi barbati mai tineri: pe Vane si pe propriul sau ginere, Ireton, revoltati amândoi, ca si dânsul, de ingratitudinea parlamentarilor pres­biterieni. Totusi ideea de a ridica armata împotriva parlamentului nu-i trecuse niciodata pâna atunci prin cap lui Cromwell, care avea o sincera repulsie fata de razboiul civil si de orice dictatura militara.



IV. În vremea aceea nemultumirea armatei cres­tea, în regimente se formau comitete de soldati. Parlamentul trimise patru dintre membrii sai, prin­tre care pe Cromwell si pe Ireton, pentru a trata cu nemultumitii. Poate ca Cromwell ar fi reusit sa restabileasca ordinea daca, în timpul negocierilor, n-ar fi aflat ca parlamentarii se faceau numai ca asculta plângerile armatei, pregatindu-se s-o atace. Parlamentul îi înarma pe locuitori, înfiinta la Lon­dra militii presbiteriene, îi chema în ajutor pe sco­tieni si propunea regelui sa-i redea tronul daca ac­cepta presbiterianismul pe o perioada de trei ani. Soldatii luara hotarârea sa nu-i lase parlamentului atuul de a-l avea pe rege în mina. Stegarul Joyce pleca cu calaretii sai la Holmby, unde se afla regele, si-l ruga pe Carol sa-l urmeze. Regele îi ceru sa vada ordinul de arestare. Joyce îi arata pe calaretii din spatele sau. "E un ordin foarte frumos - spuse regele - si atât de bine scris cum n-am mai vazut în viata mea: o companie de gentlemeni frumosi si corecti". Regele, care parea foarte fericit, pleca îm­preuna cu Joyce la Newmarket. Vazând ca dusmanii îsi disputa persoana lui, crezu ca a sosit momentul revansei. Când parlamentul propuse armatei s-o lase la vatra platindu-i solda pe opt zile, ceea ce era o batjocura, Cromwell se hotarî sa paraseasca Lon­dra si sa se alature soldatilor. Era gata acum sa se serveasca de armata pentru a dejuca intrigile parla­mentarilor. Comportarea lui era contrara ideilor pe care le exprimase adesea, dar uneori constituie un act de întelepciune din partea unui om al ordinii sa se puna în fruntea unei miscari pe care o soco­teste periculoasa. Mai bine s-o conduci decât sa i te supui. Fara îndoiala, Cromwell se temea mai pu­tin de reactiile unei armate disciplinate si coman­date de el decât de convulsiile unei revolte anarhice.



V. Sub comanda lui Cromwell, douazeci de mii de oameni se îndreptara spre oras, douazeci de mii de oameni care, înainte de a se pune în miscare, se rugasera îndelung Domnului; douazeci de mii de oameni care erau de acord cu ofiterii lor ca sa ceara dreptate. O scrisoare, redactata de Cromwell, fu adresata lordului-primar al Londrei, care ar fi putut opune rezistenta. Cromwell cerea în acea scri­soare libertatea pentru soldatii sai de a-si practica fiecare religia lui. Scrisoarea, citita în Camera Co­munelor, fu ascultata cu teama si respect. Urma o declaratie a armatei, redactata de Ireton. Manifestul spunea ca poporul este izvorul oricarei puteri, ca o oligarhie aleasa poate deveni tot atât de pericu­loasa ca si un monarh tiranic daca pretinde sa fie absolutista si ca, pentru aceste, motive, armata cerea ca parlamentul sa fie curatat de unsprezece membri pe care soldatii îi socoteau indezirabili. Parlamen­tul refuza, armata se apropie de Londra; când fu destul de aproape, cei unsprezece membri fugira. Agitatorii militari voiau sa îndrepte armata spre Westminster, dar Cromwell prefera sa negocieze: "Vom evita astfel grava obiectie - spunea el - ca am obtinut asentimentul parlamentului prin forta". Parlamentul autoriza armata sa intre în Londra si Fairfax fu numit conetabilul Turnului. Dupa câteva zile, cearta dintre parlamentari si sol­dati deveni mai ascutita ca niciodata: "Oamenii acestia n-au sa plece niciodata daca armata n-are sa-i scoata de urechi", spuse Cromwell.





VI. Cromwell avea spiritul lent, viguros si simplu, în tineretea sa avusese un cult pentru parlament, dar îsi pierduse încrederea în aceasta institutie; încerca sa cada la învoiala cu regele. La urma ur­mei, Carol nu parea ca cere si el, ca si armata, to­leranta pentru toti crestinii? Nu ar ajunge oare, pentru a-l face inofensiv de acum înainte, sa i se limiteze puterea? Cromwell si Ireton redactara propuneri în acest scop, propuneri care, daca ar fi fost acceptate de rege, ar fi instalat în Anglia mo­narhia constitutionala. Dar Carol, ignorând cu totul realitatile, nu se arata dispus sa trateze. "N-avea nici remuscari, nici îngrijorare". Îsi instalase curtea la Hampton Court, unde primea cu admirabila sa demnitate pe sefii armatei, pe sotiile si fiicele lor. Fagaduindu-i lui Cromwell Ordinul Jaretierei si rezervându-i, daca s-ar fi ivit prilejul, o funie de cânepa, continua sa se creada indispensabil si sa unelteasca cu toate partidele. Jocul acesta de-a echi­libristica era periculos; îi descuraja pe prietenii re­gelui. În armata se forma o partida noua: aceea a levellerilor2 . Atâtati de un pamfletar puritan, John Lilburne, levellerii (sau nivelatorii) raspândeau o doctrina republicana: "Singura putere fireasca venea de la popor; monarhia si Camera Lorzilor erau excrescente inutile; guvernarea trebuia sa constea dintr-o singura Camera, aleasa prin vot universal"; totul amestecat cu nenumarate citate biblice.



VII. Bun vorbitor, violent, credul, razbunator, Lilburne era dintre acei oameni care stiu sa se faca ascultati de mase, si pe care le duc la dezastru2 . El se lovea, în persoana lui Faixfax si a lui Cromwell, de niste sefi capabili sa apere cu forta o po­zitie de mijloc si rezonabila. Drepturile naturale ale omului, abstractiile acestea nu puteau impre­siona inteligenta simpla si viguroasa a lui Crornwell. Ca sa poata crede si întelege, el avea nevoie sa aiba în fata ochilor o institutie reala; asa se explica stradania sa de a trata cu regele. Dar Carol avea sa-l descurajeze si pe Cromwell, asa cum i-a adus la desperare pe toti cei care îi sprijinisera cauza. La 11 noiembrie 1647 disparu din Hampion Court. Soldatii care erau de garda îi gasira mantia pe culoar si niste scrisori pe masa; regele fugise în­tr-o ambarcatiune, pe Tamisa. Putin mai târziu s-a aflat ca se oprise pe insula Wight. Fuga aceasta trezi neîncrederea nivelatorilor în Cromwell. La 15 noiembrie avura loc câteva razmerite în sânul re­gimentelor, iar unii ostasi intrara în front cu pam­fletul lui Lilburne, "Acordul poporului", înfipt în palarii. Cromwell îsi trase sabia, se repezi la rebeli si porunci unor oameni siguri de-ai sai sa-i ares­teze. Toti ceilalti nu mai îndraznira nici sa se miste. Trei dintre rebeli fura trimisi în fata Curtii mar­tiale; unul dintre ei, asupra caruia cazura sortii, fu împuscat la ordinul lui Cromwell. Rebeliunea fusese învinsa.



VIII. Carol fugise de temnicierii lui pentru a da peste un altul. Crezuse ca la castelul Carisbrooke va gasi un refugiu si dadu peste o închisoare. Mai ducea corespondenta cu regele Frantei, cu scotienii, dar nu cu Cromwell, care-si pierduse încrederea în el. O scrisoare catre regina, care a fost interceptata, revela ca regele Carol încerca din nou sa aduca o armata scotiana în Anglia. În fata pericolului unei insurectii regaliste sprijinita de scotieni, parlamen­tul si armata se aliara. În acest al doilea razboi civil (1648), Cromwell repurta o victorie rapida si completa; si în acest triumf al sau el vazu mâna Domnului. Daca Dumnezeu s-a folosit de armata lui Cromwell pentru a lovi în trupele regelui, nu era oare un semn ca El a ales armata si pe Cromwell ca sa doboare o putere odinioara sacra? Totusi par­lamentul, eliberat de orice teama dupa victorie, negocia cu Carol, socotindu-l de aci înainte ino­fensiv. Regele accepta cea mai mare parte din con­ditiile presbiterienilor, ferm hotarât sa nu le res­pecte.





IX. Situatia independentilor si a armatei de­venea periculoasa. Grosul natiunii nu astepta decât un semn de slabiciune pentru a se întoarce împo­triva lor; Londra, izvorul principal al veniturilor statului, si parlamentul, singura putere legala, le erau ostile; nivelatorilor nu le trecuse furia. Multi ofiteri puritani începeau sa spuna ca nu era posibila o pace veritabila atâta timp cit Carol Stuart, "acest om crud", nu va fi înlaturat. Dar Fairfax ramânea loialist si Cromwell însusi sovaia, se ruga, plângea. Care era voia Domnului? Care era datoria lui? Ce sa se faca cu regele? Sa-l aduca la Londra ca în­vingator? Nu si-ar fi crutat adversarii. Sa-l tina prizonier în insula Wight? N-ar fi încetat sa tese intrigi. Sa-l execute? Ar fi sa provoace, poate, o invazie a francezilor si a scotienilor. Orice ar fi fost, trebuia sa actioneze sau sa piara. Armata porni împotriva parlamentului. La 6 decembrie 1648, co­lonelul Pride si muschetarii sai se postara la intra­rea în parlament, cu o lista în mâna, si arestara pe suspecti. ("Acesta e suspect, nu poate sa intre"), trimitând patruzeci dintre cei mai periculosi într-o taverna denumita "Infernul", si nu lasara la Westminster decât cincizeci de oameni de-ai lor. De aci înainte era sigur ca aceasta ramasita de parlament va vota tot ce-i vor cere sefii armatei. Mai ramânea regele. Cromwell vedea limpede ca, daca-l sacrifica pe Carol Stuart, moartea lui va crea o prapastie între armata si natiune. De altminteri printul de Wales, aflat în Franta, era gata sa se declare pre­tendent legitim la tron, astfel ca moartea lui Carol I nici nu i-ar fi descurajat macar pe regalisti. Totusi, Cromwell era sigur ca atâta timp cât va trai acest provocator de zâzanii "nu va fi posibila pacea în Israel"2 .



X. Cromwell lua o hotarâre subita, pe care o atribui, ca întotdeauna, unei inspiratii divine. La 20 ianuarie 1649 se deschise procesul regelui. Acu­zarea spunea: "Carol Stuart, rege al Angliei, pri­mind o putere limitata, aceea de a guverna în baza si conform legilor regatului, si nu altmintrelea, în mod miselesc si cu rea-vointa, a declarat razboi parlamentului si, ca provocator al acestui razboi, s-a facut vinovat de toate tradarile, omorurile si jafu­rile comise în timpul zisului razboi". Era o incul­pare fara valoare legala, "As vrea sa stiu - a în­trebat Carol - de ce anume autoritate, vreau sa spun legala, am fost adus aici? Exista multe auto­ritati ilegale, începând cu borfasii si terminând cu tâlharii de drumul mare. Când voi sti care este auto­ritatea voastra legala, atunci va voi raspunde. Amintiti-va ca sunt regele vostru, regele vostru legal. Gânditi-va la pacatele care s-au strâns asupra cape­telor voastre si la judecata Domnului asupra tarii acesteia. Gânditi-va bine, va spun. Gânditi-va la ce va spun înainte de a trece de la un pacat la un pacat si mai mare". Nimic mai englezesc decât aceasta ma­niera de a repeta în mod staruitor cuvântul legal. Multa vreme dupa moartea lui Carol, tot ideea de legalitate îl va aduce pe fiul sau pe tron. "N-am luat niciodata armele - mai adauga el - împotriva po­porului, ci pentru lege". Condamnat la moarte, i-a scris printului de Wales o scrisoare plina de no­blete în care-l sfatuia sa fie mai curând bun decât mare si sa se dovedeasca statornic si credincios în materie de religie. "Caci am observat - spunea el într-o limba excelenta - ca demonul razvratirii se schimba bucuros într-un înger al reformei". Pâna si pe esafod, cu câteva minute înainte de moarte, a repetat cu o admirabila claritate ideile politice pentru care pierea: "Cât despre popor - spunea el -, doresc libertatea sa tot atât cât oricare altul, dar trebuie sa va declar ca libertatea consta în a avea un guvernamânt, legi, multumita carora viata poporului si bunurile sale sa poata fi numite ale sale. Ea nu înseamna ca poporul sa exercite el în­susi guvernarea. Aceasta nu-i apartine întru nimic. Un supus si un suveran sunt fiinte în mod evident diferite". Acesta a fost, în fond, tot procesul. Sen­tinta parea a-l contrazice pe rege. Dar, în secolul urmator, Bolingbroke avea sa reia teza lui Carol Stuart.




De la to level - a egaliza, a nivela (în limba engleza).


Generalizare gratuita. Nu orice om care stie a se face ascultat de mase le duce la dezastru. Iar despre Lil­burne, chiar daca n-a reusit sa impuna programul sau si al partidei levellere. nu se poate spune ca a dus la dezastru masele poporului englez. Modul În care s-a statornicit în Anglia regimul postrevolutionar a însemnat, evident, o realizare limitata a aspiratiilor maselor, dar nu un "de­zastru" pentru ele.


Aluzie biblica, întreg limbajul politic al puritanilor abunda în asemenea maniera de exprimare.










Document Info


Accesari: 1801
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2021 )