Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























BUCKINGHAM SI CAROL I

istorie




BUCKINGHAM sI CAROL I


I. Cine priveste atent, în portretele lui Van Dyck, tristul si frumosul chip al lui Carol I se mira mai putin de nenorocirile care au dat peste dânsul. Exista în trasaturile sale noblete, cinste, timiditate, dar si 19519k109t un fel de sumbra încapatânare. Regele Carol era un barbat cast si pios. Rosea când auzea un cuvânt nela­locul lui si ramânea tacut când nu-i placea vreo ati­tudine. Lipsit de imaginatie, nu prevedea niciodata reactiile supusilor sai. Când reactiile acestea îi erau ostile, se simtea surprins, si o violenta oarba - vio­lenta timizilor - îl cuprindea. Avea sincera dorinta de a face lucrurile cum trebuie, dar se fixase la un sistem de idei pe care nici discutiile, nici experienta nu l-au putut modifica vreodata. "A murit repetând afirmatiile pe care le facuse toata viata". A fost o nenorocire pentru el ca începuturile domniei sale s-au asociat în mintea poporului cu persoana lui Buckingham, a carui vanitate si frivolitate iritau pe cei mai buni englezi, fiind comparate cu acele ceturi nesanatoase care, ridicându-se deasupra pamântului, ascund soarele si când rasare si când apune. Cu toata deosebirea de fire dintre ei si poate chiar din cauza aceasta, Carol îl iubea cu naivitate pe acest "Steenie" : cu el îsi petrecuse tineretea si acesta adu­cea în viata lui o animatie si o fantezie de care n-ar fi fost capabil el însusi.






II. Buckingham fu acela care, dupa proiectul casa­toriei spaniole, sugera si negocie pentru regele sau o casatorie franceza cu Henrieta-Maria, fiica cea mai tânara a lui Henric al IV-lea. Mare eroare de a aduce într-o tara care nu se linistise înca dupa "complotul prafului de pusca" o regina catolica, urmata de o suita straina. "S-a observat ca o regina franceza n-a adus niciodata o mare fericire Angliei", scriau protestantii. Carol a avut, desigur, grija sa declare ca viitoarea regina nu va avea libertate reli­gioasa decât pentru ea si slujitorii ei si ca nimic nu se va schimba în situatia "recuzantilor" englezi, dar, printr-un paragraf secret din conventia de casa­torie, regele se angajase sa-i protejeze pe catolici, începuturile acestei vieti conjugale fura nenorocite. Mica regina de cincisprezece ani lua parte suitei sale împotriva englezilor. Se ducea sa se roage la picioarele spânzuratorilor din Tyburn pentru mar­tirii catolici. Carol scria lui Buckingham ca trebuia sa fie înlaturati de urgenta "les monsieurs" pentru a sustrage pe sotia sa de sub influente periculoase; curând el ordona sa fie retrimisi în tara lor, prin buna învoiala, daca era posibil, cu forta, daca era necesar. Dupa aceasta criza menajul regal era desti­nat sa devina unul dintre cele mai tandre si mai unite din istorie, dar începuturile sale nenorocite îndepartasera una de alta cele doua curti, a Angliei si a Frantei, îndepartare primejdioasa pentru Bu­ckingham, care voise sa se asigure de alianta cu Franta împotriva Spaniei.



III. Politica externa a lui Buckingham, care nu era nici diplomat, nici general, fu pe cât de incoe­renta pe atât de imprudenta. În momentul învraj­birii cu Spania se complacuse câtva timp în rolul de campion al natiunilor protestante, ceea ce-i atrase din partea Londrei vii aclamatii. Dar, pentru a juca realmente rolul acesta în Europa, era nevoie de o armata puternica. Or, Anglia era o tara mica si nu voia sa fie o natiune militara. Expeditiile pe care le-a încercat Buckingham în Olanda si la Cadix s-au terminat toate, din lipsa de organizare, în mod dezastruos. O politica de alianta cu Franta catolica n-ar fi fost de neconceput, pentru ca ura fata de casa de Austria putea sa-l determine pe Richelieu sa-si caute aliati pâna si în tabara reformatilor. Dar sa i se promita lui Richelieu, cum a avut îndraz­neala s-o faca Buckingham, sprijinul marinarilor protestanti englezi împotriva rebelilor hughenoti de la La Rochelle era o nebunie. Când a înteles în sfârsit ca nu va reusi sa înnoade o alianta strânsa între Carol I si Ludovic al XIII-lea, Buckingham se raz­buna împotriva acestuia din urma, desi cu totul nevi­novat de dorintele englezilor, facând în mod public curte sotiei sale, Anna de Austria. Apoi, asigurându-si ostilitatea ambelor mari puteri occidentale, Spania si Franta, si fiind lipsit de bani pentru a sustine o astfel de lupta, s-a vazut constrâns sa se adreseze parlamentului.



IV. Parlamentele lui Carol I sunt mai indepen­dente decât cele care le-au precedat. Oamenii din care se compun, aproape toti squire-i cultivati si religiosi, cunosc si venereaza legea comuna. Printre ei se afla un mare jurist, sir Edward Coke, fost judecator, caracter violent, dar care a stiut sa apere cu succes, împotriva lui Iacob I, principiul superio­ritatii legii asupra regelui. Acesti parlamentari res­pecta formele traditionale; ei îngenuncheaza respec­tuos în fata suveranului, dar înteleg ca - în ultima instanta - sa învinga vointa parlamentului. O noua teorie, aceea a responsabilitatii ministeriale, începe sa se contureze în mintea lor. Regele nu poate sa greseasca; daca se însala, singurul vinovat este mi­nistrul, care ar fi trebuit sa-l lamureasca; si un asemenea ministru, chiar daca regele l-a aprobat, merita impeachment-ul rezervat odinioara tradato­rilor. Cel mai mare parlamentar de pe atunci, Sir John Eliot, sustinu aceasta teza cu ocazia nebunescu­lui atac al lui Buckingham împotriva orasului La Rochelle: "My Lords - declara el (cerând, în numele Camerei Comunelor, punerea sub acuzare a ministrului în fata Camerei Lorzilor) -, voi spune ca, daca însasi Maiestatea sa a consimtit sau a ordonat atacul acesta, ceea ce nu pot crede, ducele n-ar fi cu nimic exonerat si faptul n-ar constitui macar o atenuare a crimei sale, caci ar fi fost de datoria lui sa se opuna prin rugaminti si sa inter­vina pe lânga Maiestatea sa ca sa-l faca sa-si dea seama de pericolul si de urmarile neplacute care ar putea rezulta dintr-o atare intentie". Carol I, care admirase curtea Frantei si aceea a Spaniei, si cre­dea, ca si tatal sau, în dreptul divin, nu admitea aceasta doctrina si revendica responsabilitatea sa de suveran: "Nu voi îngadui Camerei sa puna în dis­cutie pe slujitorii mei si mai putin pe acela care îmi este atât de apropiat". Dar cum sa se faca ascul­tat? Dupa ce îl trimise pe Eliot la închisoare, în urma interventiei energice a parlamentului, aresta­tul fu pus în libertate. Putea regele sa guverneze fara parlament, primind daruri voluntare sau facând un împrumut fortat? Prin asemenea expediente nu se mai realizau decât slabe venituri într-o vreme când cheltuielile erau în crestere. Dupa umilitoare înfrângeri în razboiul împotriva Frantei, si în spe­cial aceea din insula Re, fu neaparat necesara con­vocarea din nou a Camerei Comunelor.





V. Parlamentul din 1628, ales într-o atmosfera învrajbita, lua hotarârea de a-i reaminti regelui ca era dator sa respecte legile regatului. Parlamentul întocmi celebra Petitie a Drepturilor, redactata în mare parte de sir Edward Coke si care era o a doua afirmare, mai limpede, a ceea ce se credea ca sunt principiile Marei Carte. Originalitatea Petitiei Drepturilor consta în faptul ca ea încearca sa stabi­leasca o limita precisa între puterea regala si puterea legii. Regele ezita timp îndelungat. Ii era groaza de ideile sustinute în acest document, dar i-l prezenta chiar Camera Lorzilor, împreuna cu Ca­mera Comunelor. Sfârsi prin a raspunde asa cum voia parlamentul: "Faca-se dreptate, dupa cum e dorinta", si petitia deveni una din legile fundamen­tale ale regatului. Ea restrângea extrem de mult pre­rogativele regelui. În special nu-i mai îngaduia în fapt, daca nu în drept, sa întretina o armata perma­nenta, pentru ca îi refuza mijloacele de cazare si de mentinere a disciplinei.





VI. Parlamentul, daca avea dreptate atunci când cerea respectarea legilor, se dovedea el însusi lipsit de ratiune în afacerile externe, li cerea regelui sa-i sprijine pe protestantii din Palatinat, dar îi refuza subsidiile necesare. Gentilomii de la tara si juristii care alcatuiau Camera Comunelor nu cunosteau Eu­ropa si nu întelegeau nimic din urcarea preturilor. Lipsiti de experienta afacerilor, ei dadeau loc la un conflict inevitabil cu monarhul. Ar fi deci nedrept sa se atribuie ruptura numai regelui si intransigen­tei sale. Macaulay a spus despre Carol I ca, infa­tuat de maiestatea sa, credea ca onoarea îl obliga sa-si pastreze tonul de tiran chiar si atunci când cerea ajutor parlamentului. Cine cerceteaza textele originale vede ca regele nu luase atunci un ton de tiran si ca parlamentul îi refuzase ajutorul sau. Dupa ce cedase în privinta Petitiei, Carol I era în­dreptatit sa spere ca impozitul Tunnage and Pound-age îi va fi acordat ca si predecesorilor sai. N-a fost asa. Moartea lui Buckingham, asasinat de un locotenent, Felton, în august 1628, nu aduse nici o destindere. Regele, de la ferestrele palatului sau, vazu veselia multimii din Londra si barbatii bând în sanatatea ucigasului. Ducele a trebuit sa fie înmormântat în secret, pentru a evita ca trupul lui sa fie batjocorit de multime. Carol era prea demn ca sa i se poata citi sentimentele pe fata, dar el n-a

uitat niciodata aceasta demonstratie de ura. La sesiunea urmatoare, conflictul cu parlamentul reîn­cepu. De asta data avu în mare masura un caracter religios.



VII. Puritanii si ritualistii continuau sa-si dispute dominatia asupra bisericii Angliei. Carol favoriza cle­rul înalt (cel mai putin înstrainat de riturile romane), deoarece era sub influenta sotiei sale si, de aseme­nea, pentru faptul ca acest cler accepta si chiar soli­cita interventia regelui în afacerile ecleziastice. O mare dezordine domnea în mintile preotilor. Un pas­tor calvinist aseza masa de împartasanie în mijlocul corului2 ; venea apoi un sacramentalist, care o ducea la locul unde fusese înainte. Unul zvârlise sti­harul alb, un altul îl purta. Laud, episcopul Londrei, apoi arhiepiscop de Canterbury, îsi lua obiceiul de a-l consulta pe rege în toate privintele, chiar si asu­pra pedepselor de aplicat pacatosilor. El întocmi pentru rege o lista a preotilor, notind în dreptul fiecarui nume litera O sau P (ortodox sau puritan) st din acea clipa numai cei notati cu O obtineau marile functii bisericesti. Or, majoritatea poporului si a parlamentului era calvinista. Laud si curtea acceptau doctrina episcopului olandez Arminius si credeau în liberul arbitru; Londra si parlamentul credeau în predestinatie. Învataceii calvinisti si curtenii arminianisti se înjurau în plina strada. Cauza liberului arbitru, scrie Trevelyan, se confunda cu aceea a guvernarii despotice, aceea a predestinatiei cu apararea privilegiilor parlamentului. "Cine nu vrea sa fie guvernat decât de legi - spunea un deputat - e socotit puritan; acel ce refuza sa faca tot ceea ce ai vrea sa-l silesti sa faca este un puri­tan". Teologia, politica si fiscalitatea erau ameste­cate în mod inextricabil. Pentru ca regele sa nu aiba puterea de a impune poporului sau altarul ia rasarit, stiharul alb si sacramentele, trebuia sa i se refuze acel Tunnage and Poundage, în lipsa carora depindea de un parlament puritan.





VIII. De aici2 ciudatele si celebrele "trei rezo­lutii" pe care le-a votat parlamentul în 1629. Ele decretau ca: 1. oricine va încerca sa introduca în Anglia papismul sau arminianismul va fi considerat inamic public; 2. oricine va îndemna sa se perceapa impozite neacordate de parlament va fi considerat inamic public; 3. orice negutator sau orice alta per­soana care va plati astfel de impozite, nevotate de parlament, va fi considerat tradator si inamic public. Speaker-ul, înspaimântat de caracterul acestor rezo­lutii, declara ca a primit ordin de la rege sa ridice sedinta înainte de votarea lor. Doi membri ai par­lamentului, apucându-l fiecare de un brat, îl tinura nemiscat pe speaker în fotoliul lui. "Pe Dumnezeul nostru - îi spusera ei -, veti ramâne aici atâta timp cât va dori Camera". Un altul încuie usa si vârî cheia în buzunar. Când un usier batu la usa în numele regelui, nimeni nu deschise. Motiunea fu adoptata. A fost o scena revolutionara. Carol ras­punse printr-un act revolutionar , arestând, la ter­minarea sesiunii si în pofida Petitiei Drepturilor, pe noua membri ai Camerei Comunelor. Cel mai ilustru dintre ei, Eliot, muri în Turn, trei ani mai târziu. Ca toti martirii, acest mare parlamentar a facut din cauza puritana o cauza sfânta. Carol era hotarât acum sa se lipseasca de parlament. Dinastia Tudorilor nu facuse la fel timp îndelungat? Ramânea eterna întrebare: "Regele îsi va putea procura bani?" De aceasta întrebare depinde, în ultima analiza, stabi­litatea oricarei guvernari.




Porecla afectuoasa data de Iacob I lui Buckingham, implicând o aluzie la o figura evanghelica, Sf. stefan pro-tomartirul, despre care în Faptele apostolilor, VI. 15. se spune ca avea "fata luminoasa precum chipul unui înger"...

În arhitectura bisericilor occidentale, "corul" este partea dinspre rasarit, de forma aproximativ semicir­culara.

În realitate cele trei rezolutii au avut un caracter politic bine definit, urmarind sa previna dizolvarea parla­mentului de catre rege si sa-i provoace acestuia cât mai mari greutati în cazul în care ar fi facut-o.


De fapt, un act abuziv, despotic, iar nu unul "revo­lutionar".










Document Info


Accesari: 1403
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2022 )