CARTEA BINELUI SI A RAULUI

CARTEA BINELUI sI A RĂULUI

Lui Pîutarh si multor altora li se parea un exercitiu

, extrem de fantezist sa cauti secretele fizicii sub miturile

'lui Homer. Dimpotriva, era perfect posibil, cu pretul unor

,mici amenajari, sa transformi Iliada si Odiseea în carti de

morala.

I stergerea lui Homer dintr-o trasatura de condei, asa cum j facuse autorul Republicii, era o solutie pe de-a-ntregul "platonica", o utopie ca si comunitatea femeilor sau domnia filosofilor. Expurgarea poemelor homerice, citirea lor în bucati alese era fara îndoiala un lucru curent în scolile grecesti.¹ Era însa mult mai simplu si mai bine sa se imuni­zeze inteligentele tinere împotriva primejdiilor poeziei. Plutarh, în tratatul sau Despre felul în care tinerii trebuie sa asculte (recitarea sau clntarea) poetilor da în legatura cu aceasta chestiune unele reguli si numeroase exemple.

Se vede bine ca autorul a plecat de la exemple, cele mai multe culese din Homer. El nu avea decît greutatea de a alege: Homer-ul celor vechi era presarat cu dificultati sau "aporii", unele literare, altele morale. Plutarh se men­tine la acestea din urma, evoclnd unele dintre ele împreuna cu so 14414o1413o lutia: solutia traditionala sau originala? Prea multi moralisti framîntasera înaintea sa aceste probleme, ca sa mai fi putut descoperi mare lucru. Noutatea lui Plutarh consta mai ales în forma si ton.

Fara vreo ordine riguroasa, el degaja cîteva principii, care trebuie sa domine încercarile de explicare a poetilor si da cîteva reguli de metoda.

Poezia este în mod esential fictiune, inventie. Ea nu este istorie, este mit, cum o defineste Aristotel in Poetica: cum am spune azi, roman. Poetii sînt "fabulatori": compozitiile lor sint de doua ori mincinoase, fiind fantezii si erori. Ei ne lnsala clnd înadins, cînd ei însisi se însala inconstient.⁵

De pilda, Homer este în plina fantezie cînd descrie tarîmi mortilor, viata sufletelor în lumea de dincolo; chiar filosof îsi marturisesc ignoranta asupra acestor mistere: ei avanseaz doar ipoteze care se pot apropia mai mult sau mai puti de adevar... Homer insinueaza de altfel ca descrierea p care o da Hadesului nu are mai multa valoare decît o povest pentru adormit copiii, atunci cînd o sfîrseste prin cuvintel Anticleei catre Ulise: "Ţine bine minte toate acestea pentn ca sa le povestesti femeii tale cînd te vei întoarce acasa." Homer însusi greseste cînd imputa zeilor raul, razboiu si toate lucrurile pe care oamenii nu le datoresc decît pa timilor si nebuniei lor.⁴

Poezia este imaginatie: ea este si "zugravire", "imitatie' a actiunilor divine sau umane. Poetul aduce în scena bun si rai, iar bunii nu sînt toti fara defecte, altminteri n-ar mai fi vii. Zugravirea raului este de nedespartit de poezii, dar adolescentul poate admira frumusetea picturii, detestînd urîtenia modelului.⁵

Platon, în Republica, respingea orice reproducere a raului si nu pastra din poezie decît imnurile adresate zeilor.

Plutarh socotea ca zugravirea pasiunilor poate sluji tocmai la a ne apara împotriva lor.

El nu poate face aluzie la Catharsis-ul aristotelic. Nu trebuie sa ne miram: Aristotel vorbeste ca psiholog, cînd vede în tragedie (sau în poemele lui Homer, care pentru el sînt tragedii, recitate în loc sa fie jucate) o "purgare" a "pasiunilor"; el ia în consideratie un exutoriu pentru dorinta noastra de emotii puternice, pentru nevoia noastra de a tremura sau plînge. Plutarh se plasa pe terenul moralei, nu pe cel al psihologiei.

Pentru ca zugravirea raului sa fie educativa, este deajuns ^sa "djeam orice echivoc din sufletul copilului, de a delimita cu grija granita dintre cinstit si necinstit, din vorbele si actele zeilor si eroilor.

Plutarh acorda cel mai mare credit ratiunii. El nu ia în seama faptul ca descrierea raului actioneaza asupra sensi­bilitatii si imaginatiei. De vreme ce ratiunea este luminata, viciul depistat si recunoscut, otrava nu mai este nociva: ca bun platonician, autorul nostru crede ca virtutea depinde de inteligenta.

I Din acest moment opera poetilor poate deveni un vast repertoriu de exemple, undo se etalau toate esantioanele actului moral. Adesea, de altfel, binele si raul se întrepatrund, în poezie ca si în viata⁶: iar analiza acestor actiuni complexe în comportamentul unui erou homeric, marcarea momen­tului în care înceteaza întelepciunea si începe orgoliul, discernerea intentiilor, cautarea circumstantelor atenuante, este un exercitiu pe cît de util, pe atît de agreabil. Agamemnon si Ahile, Hector si Paris, Ulise si Thersites trec prin fata jacestui tribunal al ratiunii si constiintei: chiar si Penelopa ' si Nausieaa sînt convocate pentru vreo vorba sau atitudine i suspecte.⁷

Homer este primul care judeca comportamentul perso-l najelor sale: el stigmatizeaza în treacat, printr-un singur i cuvînt - taxînd-o de nebunie - initiativa lui Pandaros de a trage cu sageata în Menelaos. Uneori nu spune nimic, parînd sa se retraga în umbra eroilor sai, dar e de-ajuns putina perspicacitate pentru a întelege lectia delicat insi­nuata. Homer e un maestru de o mare discretie; el exceleaza în învaluirea moralei sub aparenta neutralitate a povestirii. De aceea Plutarh este mereu înclinat sa caute subîntelesuri în Homer ⁸: dar ceea ce ascunde Homer în miturile sale este morala si nu fizica. Se silueste ⁹ textul cautînd alegorii de ordin fizic, dar este rational sa se scoata lectii de viata. Astfel de principii deschid calea celui mai mare subiec­tivism. Ca sa descopere la Homer morala astfel cum o con­cepe, fiecare va gasi cele mai extraordinare subîntelesuri. Iar aceasta forma de exegeza poate duce tot atît de departe ca si cea a fizicienilor.

Totusi exista un teren destul de larg pe care toti oamenii cinstiti se întîlnesc.

Dion Chrysostomos, contemporan cu Plutarh, se apropie mult mai mult decît acesta de pozitiile adoptate obisnuit în practica, pentru folosirea lui Homer ca îndreptar de morala.

El îsi expune vederile, poate mai putin originale si mai putin nuantate decît ale lui Plutarh, într-un discurs în care-i pune în paralel pe Homer si pe Socrate. Homer, sustine el, este la fel de bun moralist ca Socrate: marea diferenta este ca unul vorbeste în versuri, pe cînd celalalt în proza; este însa aceeasi învatatura "despre viciile si virtutile oamenilor,

despre bunele sau relele lor actiuni, despre adevar si ciuna, despre credintele multimii si certitudinile întelept tilor.¹⁰

Nu trebuie sa ne oprim, continua Dion, la vulturii si leii comparatiilor homerice, la Skylle si Ciclopi, la tot miracu-^ losul menit sa amageasca sufletele simple: "ceea ce a vrut Homer a fost sa instruiasca omenirea, prin legende si prir istorie" ⁿ.

Moralistul Homer face portrete. El nu pune în gardal împotriva viciilor sau defectelor, ci le încarneaza intr-unT personaj. Homer nu-si pierde vremea ca sa defineasca lasiJ tatea sau laudarosenia, surori gemene, ci îl pune în scena¹ pe Dolon: îl vedem pe acest fanfaron tremurînd la prima primejdie; paralizat de spaima, se bîlbîie, îiclantane dintiiJ raspunde în graba întrebarilor dusmanului, ba chiar luîn-] du-le-o înainte...¹²

Homer nu tine discursuri despre venalitate si impietate :| el se multumeste sa ni-l prezinte pe Pandaros. Ni-l aratal tragînd cu sageata asupra lui Menelaos, în ciuda tuturor jura-l mintelor doar pentru a-i placea lui Paris. Aceasta lipsa de loia-| litate va da tuturor troienilor o constiinta, iar Pandaros va muri "cu limba taiata, înainte de a-i putea reclama lui| Alexandros pretul nelegiuirii sale" ¹³.

Indisciplina? Iat-o jucata de Asios Hyrtacidul. El sel apropie, în ciuda ordinului, de navele ahee, cu tot atelajul! sau, si-si plateste neascultarea cu viata.¹⁴

Destrabalarea si aroganta sînt minunat înfatisate dej pretendentul Antinous: îmbracat cu haine somptuoase, beai în cupe de aur si devoreaza bunurile altora; se declara] îndragostit de Penelopa, dar se culca cu servitoarele, în-l cearca sa întinda arcul lui Ulise cu mîinile sale de fecioara I si moare lovit în gît... Homer nu împarte la întîmplarel loviturile mortale, afirma Dio: "daca unul e lovit în gît, altul în pîntece, altul în sex, aceasta este pentru o ratiune profunda" ¹⁵. Homer îi pedepseste pe oameni pe acolo pe unde au pacatuit.

în alt discurs, Dion pune în gura lui Alexandru cel Mare un principiu de exegeza devenit banal în timpul sau: "Homer prezinta lucrurile în trei feluri: uneori ne sfatuieste si ne îndeamna, alteori doar povesteste, alteori stigmatizeaza si' ridiculizeaza" ¹⁶.

Dion Chrysostomos si Plutarh stiu sa moralizeze de mi-nuno p.T marginea exemplelor homerice. Este un vechi I obicei grecesc. Din masa de exemple spicuite de prin toti , autorii antici s-ar putea alcatui un cod de morala elementara j atît pentru conducerea cetatilor, cît si pentru conduita , indivizilor.

, Totusi, Homer nu s-a multumit doar sa ofere exemple si reguli de viata: el a propus urmasilor un tip ideal de uma­nitate, Ulise, pe care mai multe secte filosofice, cinicii si mai ales, stoicii, l-au ales ca patron.

Diversele scoli de morala nu sîpt totdeauna de acord

3 asupra naturii virtutii si a binelui suprem. Dar oricare ar

: fi principiile de baza, ele pretind sa se întemeieze pe Homer,

i sau se vad învinuite de a fi cules din Iliada si Odiseea ideile

principale. înainte de a expune morala practica dupa Homer

] si de a-l prezenta pe Ulise, model al întelepciunii perfecte,

i va trebui sa-i întrebam pe Aristotel, Zenon, Epicur despre

datoria lor fata de Homer, în legatura cu natura virtutii

si a binelui suprem.

Aceasta morala în exemple limpezi, aceasta morala în actiune nu este singura pe care o învata Homer. Eroii sai sînt condusi de catre personaje cu nume divine, figuri ale­gorice ale întelepciunii sau ratiunii, ale furiei razboinice sau pasiunii amoroase.

Aceasta pretentie de a reduce la notiuni abstracte figuri ca Atena sau Afrodita este fara îndoiala tot atît de \eche ca si Homer. Iar grecii s-au gîndit de timpuriu sa considere Iliada si mai ales Odiseea, drept carti de întelepciune. înte­meietorul scolii cinice, Antisthenes, s-a lasat furat cu pasiune de acest joc ¹⁷, iar cu zece secole mai tîrziu Proclos va mora­liza înca pe marginea cazului Iui Pandaros sau a visului lui Agamemnon. Totusi, epoca lui Plutarh si Dio Chrysos­tomos va fi cea care va cauta cel mai mult reguli de viata la Homer. Lumea parea putin plictisita de exegeza fizica, iar exegeza mistica a neoplatonicienilor se afla abia la înce­puturile ei. In timp ce prima se afla la asfintit si cea de-a doua în zori, este momentul exegezei morale, sa ocupe avan­scena.