CETATEA DUPA HOMER

CETATEA DUPĂ HOMER

Pe scutul lui Ahile, Homer a zugravit doua orase, unul in pace, celalalt īn razboi. Este un simbol elocvent: īntreaga opera a poetului este o adevarata politeia, o arta a condu­cerii cetatii, pe timp de pace si de razboi ^l.

Interesul grecilor pentru politica tine de patima. Cele trei forme esentiale de guvernare: monarhie, aristocratie, democratie sīnt deja aprig confruntate īn epoca lui Herodot: istoricul transpune discutiile contemporanilor sai la persii din timpul lui Darius; īn adunarea tinuta dupa asasinarea magului Smerdis, auzim rīnd pe rīnd pe Otanes aparīnd democratia, pe Megabyzos elita, pe Darius conducerea "unui singur om" ². Eternele argumente pentru sau contra demo­cratiei sīnt reluate de Periclele lui Tucidide facīnd elogiul Atenei sale sau de amarul pamfletar al Constitutiei atenie-nilor*.

I. Homer si diversele tipuri de guvernare

Gīnditorii greci s-au straduit sa clasifice diversele specii de guvernamānt, asa cum se īntocmesc tabelele de istorie naturala. Pe urmele lui Platon, Aristotel propune īn Etica nicomahica (cartea a VUI-a) si īn Politica, o clasificare ramasa curenta. Aceasta clasificare este adoptata de a 343s185d utorul Vietii si poeziei lui Homer, pentru a arata ca Homer cunostea deja toate regimurile. Este evident ca autorul nostru nu este primul care scruteaza poemele pentru a gasi schita diver­selor guverne: cu siguranta s-au gīndit altii īnainte de Herodot.

Homer cunoaste mai īntīi cele trei mari regimuri normale: monarhie, aristocratie, democratie *. Diverse texte o dovedesc, texte care au servit desigur ca argumente īn polemicile politicienilor.

Monarhia are preferinta lui Homer, iar prototipul monar­hului este Agamemnon. īnsa Ulise este si el un bun model da rege: Mentor spune despre el ca īsi cīrmuia supusii "ca un tata blīnd"⁵. Penelopa aminteste pretendentilor ca el a domnit paste generatia parintilor lor "caci nu nedrep-tati-n popor pe nimeni vreodata el cu fapta sau cu graiul, cum fac de obicei stapīnitorii" ⁶.

Aristocratia este reprezentata īn Iliada de beotieni: Catalogul corabiilor numeste īntr-adevar cinci capitani pentru cele cincizeci da nave beotiene venite īn Troada ⁷. Feacii reprezinta si ei o aristocratie: "sīnteti cu totii douasprezece-a obstii capetenii. Cu mine treisprezece" ⁸, spune Alcinous.

Iar democratia figureaza pe scutul lui Ahile: orasul In pace este un exemplar perfect: "Nimeni nu comanda, toti traiesc conformīndu-se, voluntar, legilor cetatii. Pe de alta parte poetul iptroduce un tribunal" ⁹: un dikasterion, cu un juriu popular, este o caracteristica ce nu permite

nici o ezitare.

Celor trei regimuri sanatoase li se opun trei regimuri corupte: tirania, oligarhia, ohlocratia.

Tirania, sau cārmuirea unuia singur prin violenta si ilegalitate, nu este numita cu acest nume de Homer, dar el o cunoaste bine: este un tiran acel rege Ehetos, "pacostea oricarui om din lume" cu care pretendentul Antinous īl ameninta pe cersetorul Iros: "urechile si nasul o sa-ti taie cu bronzul nemilos si rusinea ti-o va stīrpi, o va da cruda sa o-nhape clinii" ^l0. Egist, ucigasul lui Agamemnon este si el un tiran. Menelau afirma ca daca s-ar fi aflat la Micene, cīnd a fost omorīt de Oreste, mizerabilul ar fi fost privat de mormīnt: cīinii si pasarile si l-ar fi facut prada ^u. Or, tocmai aceasta era soarta pe care obiceiul grec o rezerva tiranilor ¹².

Ambitiosii pretendenti ai Penelopei nu sīnt decīt niste oligarhi¹³.

In sfīrsit ohlocratia sau demagogia - forma degenerata a democratiei - are īn Iliada o imagine importanta: este jalnicul regim care a pierdut cetatea lui Priam. Toti s-au facut complici ai injustitiei lui Paris, chemīnd nenorocirea asupra cetatii. Batrīnul rege stie prea bine cīt de putin pretuiesc "netrebnicii sai copii", Cei mai buni fiind cazuti īn lupta, Hector, Troilus, Mestor, nu ramīn decīt "minci-

nosii, nevolnicii, dansatorii... In isonul cīntarilor, saltīnd izbesc pamīntul sau fura miei si iezi din tara lor strabuna" *«. Unul dintre troieni, Antimahos, īncarneaza cel mai bine coruptia care roade regimul: el a primit aurul lui Alexandru, pentru a interveni īn favoarea sa, pentru a īmpiedica īntoar­cerea acasa a Elenei ¹⁵.

II. Preferinta lui Homer pentru monarhie

Homer si-a aratat preferintele pentru monarhie mai ales īn cīntul al II-lea al Iliadei, cīntul Īncercarii.

Agamemnon, īnselat de visul trimis de Zeus, este sigur de victorie. El va porni asaltul final. īnsa, de acord cu ba-trīnii, el vrea sa īncerce mai īntii moralul armatei. El va propune razboinicilor reuniti īmbarcarea imediata. Ceilalti sefi vor trebui sa se īmpotriveasca si "sa-i opreasca cu vorba"¹⁶.

La īndemnul lui Agamemnon, aheii alearga sa-si traga corabiile pe apa, fara sa se lase rugati. Atunci īnsa intervine Ulise alertat de Atena. Luīnd sceptrul regelui regilor el alearga la corabii, pentru a-i opri pe fugari. Regilor si lupta­torilor de frunte le vorbeste cu menajamente; pe oamenii de rīnd īi loveste cu sceptrul si-i mustra ¹⁷ astfel: "Aici nu poruncesc aheii laolalta, ci cīrma ostii e data unuia singur. Ce pacoste ar fi ca toti sa ne īndrume! El e domnul ostirii, cel caruia i-a fost data vrednicia puterii si vrednicia legilor de fiul lui Cronos cel-ce-chibzuieste-lucruri-de-nepatruns" ¹⁸.

Cuvinte devenite istorice... Oligarhul lui Theophrast n-a retinut decīt un vers din opera lui Homer si acesta este tocmai unul din cele trei...¹⁹.

Aceste versuri īntru slava monarhiei constituie charta ei poetica. Ele īi proclama excelenta ("ce pacoste ar fi ca toti sa ne īndrume)" si arata ca este de drept divin: regii detin sceptrul de la Zeus²⁰.

Intr-un sens mai larg, Ulise proslaveste unitatea de co­manda. Adunarile grecesti trebuie sa fi auzit nu odata pe "singurul sef" ²¹. Oligarhul lui Theophrast este un caz tipic: el sustine ca "īn ziua īn care poporul delibereaza asupra alegerii cetatenilor care sa fie asociati arhontelui pentru organizarea procesiunii", trebuie alesi nu zece, ci unul singur, si sa i se dea puteri depline: Homer a spus-o: "un singur

_gef" ²². Maxima sa este buna si numai exemplul Atenei ar fi suficient sa o arate, spune comentariul scoliilor. Noua generali īsi īmparteau comanda la Aigos-Potamos, si a urmat dezastrul; Conon era singurul sef la Cnidos si a fost īnvin­gator ^M. De altfel, din punct de vedere filosofic multipli­citatea este cauza slabiciunii si a descompunerii; la fel si īn corpul nostru: daca nu ar fi compus decīt dintr-un singur element, spune Hippocrate, el nu ar cunoaste aceste lupte interioare care sīnt bolile²⁴.

III. Datoriile seīilor, dupa Homer

Caracterul adevaratului sef a fost precizat de Ilomer īntr-o formula pe cit de bogata pe atīt de scurta: "Zeus ti-a sortit dreptatea, legile si sceptrul ca sa hotarasti pentru neamul danailor" ²⁵. Dio Chrysostomul comenteaza, īn primul sau discurs Despre regalitate, acest text de o admirabila plenitudine. Puterea este o sarcina, un serviciu. Suveranul are o misiune sacra: "sa faca opera de dreptate luīnd hota-rīri īn favoarea supusilor sai". Nu este rege pentru sine, ci pentru ceilalti. Nu este vorba de "a se lasa prada tuturor exceselor, destrabalarilor, nebuniilor, insolentei, orgoliului, desfrīului, de a satisface toate pasiunile unui suflet agitat de mīnie, amaraciune, frica, placere..." ²⁶. Asa face tiranul, fiara care sfīsie turma. Homer īnsa īl compara pe rege cu taurul ²⁷ care-si cheltuieste nobila ardoare pentru protejarea cirezii adunate īn jurul sau²⁸.

Acest simbol al taurului, al carui altruism se opune egois­mului vulturului, leului sau mistretului este intens exploatat de Dio, īn al doilea discurs Despre regalitate. Alexandru dialogheaza cu tatal sau Filip si-i arata cum pot regii sa-si īnvete meseria din Homer. Regeasca poezie a lui Homer, afirma Alexandru, este singura demna de un "pastor de popoare". Acolo va putea medita asupra celor doua vir­tuti esentiale ale unui rege: justitie si curaj²⁹; si asupra \irtutii de maretie care se impune oricarui sef: splendoarea purpurei, bogatia armelor, trebuie sa-l distinga de omul de rīnd, fara īnsa sa cada īntr-un lux efeminat. Agamemnon este īnvesmintat īn purpura, nu īnsa īn haine brodate,

nici acoperit cu aur si bijuterii, ca Amphimahos , neso­cotitul" ³⁰.

Un suveran, explica īn alta parte acelasi Dio Chrysos-tomul, nu are dreptul sa-si urmeze bunul plac: el trebuie sa se conformeze legii si ratiunii, care īl domina. Aceasta lege si aceasta ratiune sīnt personificate de Nestor, pe care Homer l-a asezat līnga Agamemnon. Un rege trebuie sa dea seama, sa ispaseasca daca a comis greseli; īn felul acesta se va umili trufasul Agamemnon pentru a-si rascumpara insolenta fata de Ahile³¹.

Regii au un model suprem, Zeus, "parintele oamenilor si al zeilor". Autoritatea unui suveran va fi ca si a sa, paterna, plina de bunavointa si cordialitate: el va porunci oamenilor, iubindu-i ³².

īnsa Zeus īsi extinde providenta asupra īntregului univers. Dupa pilda sa suveranii de pe pamīnt trebuie, īn loc sa caute īn mod egoist interesul micii lor patrii, sa-si ridice privirea dincolo de frontiere: la aceasta īndeamna Homer numindu-l pe cutare sef de stat, īn speta pe Hector, "cel ale carui preocupari se extind tot atīt de departe ca cele ale lui Zeus" ³³. Nu am fi banuit existenta unui sens atīt de bogat al celor trei cuvinte grecesti fara ajutorul unei scolii din Venetus B³⁴. Batrīnul Homer īmpartaseste īn felul acesta idealul stoic al "cosmopolis"-ului: universul alcatuind o singura cetate, īn care toti oamenii sīnt frati, īn care zeii sīnt fratii oamenilor, o cetate pe care zeii si oamenii o cīr-muiesc īmpreuna.

La īnceputul cīntului VIII al Iliadei, Zeus propune olim-pienilor proba lantului: el va arata cīt este de puternic tragīnd singur un lant de aur pe culmile Olimpului, chiar daca toti zeii si zeitele ar trage de celalalt capat īn sens invers. Cītiva exegeti ai lui Ilomer au vazut aici o imagine a monarhiei³⁵: monarhul are mai multa putere decīt toti supusii sai la un loc; iar lantul de aur pe care Zeus l-ar atīrna de-o culme a Olimpului poate simboliza forta guvernarii monarhice, īn care toate puterile sīnt concentrate, reunite lntr-un manunchi, īn mīinile unui om: īn democratie, dim­potriva (Demosthene s-a plīns cu vehementa de aceasta), autoritatea slabeste cu cīt se disperseaza mai mult.

IV. Arta oratorica

Marele resort al vietii politice īn cetatea greaca era elocinta. si īn acest domeniu Homer are drepturi privile­giate. Nimeni nu a dat atīta forta cuvīntului, nimeni nu i-a aratat o īncredere mai mare. Cea mai mare parte a eroilor sai stiau si sa vorbeasca si sa se lupte; īntrecerile lor orato­rice au tot atīta stralucire si pasiune ca si luptele cu sulita sau cu spada.

Īntr-adevar, Homer este primul maestru de retorica al Greciei. Profesorii de elocinta din timpul lui Platon - ca Gorgias, Thrasymachos, Theodoros - se reclamau desigur de la Homer: ei trebuie sa fi analizat discursurile lui Nestor si ale lui Ulise si sa fi cautat īn aceste mari modele regulile artei lor. Phaidros īsi bate usor joc de "artele oratorice ale lui Nestor si Ulise..., compuse īn fata Troiei īn orele de ragaz"³⁶, si-l confunda glumet pe Nestor cu Gorgias, pe Ulise cu Thrasymachos sau cu Theodoros. Se poate ca Gorgias sa fi admirat mai ales discursurile lui Nestor, ca Thrasy­machos sau Theodoros sa fi preferat discursurile lui Ulise... Dar poate ca apropierea nu e decīt o spirituala fantezie a lui Platon. Ea dovedeste cel putin ca specialistii retoricii reliefasera deja diferenta de gen īntre Ulise si Nestor si ca privisera de foarte aproape discursurile Iliadei.

Avem o alta dovada īn Memorabilele lui Xenofon unde metoda oratorica a lui Socrate este comparata cu cea a lui Ulise: amīndoi obisnuiesc sa īnainteze īntr-un discurs, doar pe drumuri care pot fi urmate de toata lumea; ei nu se spri­jina decīt pe principii sau argumente admise de toti audi­torii³⁷. Ulise este precursorul lui Socrate.

Autorul Vietii si poeziei lui Homer distinge cu precizie genul oratoric al lui Nestor, al lui Menelau, al lui Ulise, īn acelasi fel īn care un Dionysos din Halicarnas caracteri­zeaza elocventa lui Lysias sau Demosthenes. Nestor are placerea si dulceata; Menelau concizia si gratia; Ulise abun­denta, forta, densitatea. De altfel nu Homer a instituit oare primul paralele īntre oratori ? De pe zidurile Troiei, īnteleptul Antenor, opune maniera lui Menalau celei a lui Ulise, pe care īi vazuse īn actiune, cīnd venisera īn solie la Troia ³⁸.

Cei doi oratori titulari ai poemelor homerice sīnt totusi Nestor si Ulise. Nestor este cel mai apreciat da Agamemnon

care si-ar dori zece sfetnici ca el³⁹. Ulise īi este oare inferior? Deloc, dar specialitatea lor nu este aceeasi: Nestor este mo­delul oratorilor monarhici, el stie cel mai bine sa vorbeasca regilor; Ulise este tipul oratorului popular, stie cel mai bine sa antreneze multimile, ar face minuni īntr-o democratie ⁴⁰. Homer compara elocventa lui Nestor cu dulceata mierii si aceasta comparatie nu este, dupa opinia lui Dio Chry-sostomul⁴¹, doar o simpla floare retorica, ea este plina de sens. Mierea, al carei gust este atīt de dulce pentru cei sanatosi, devine grozav de dezagreabila pentru cei bolnavi si febrili, se spune. Asa este si cu vorba īnteleptului Nestor: ea pare tuturor plina de suavitate, īnsa Ahile si Agamemnon o gasesc amara, fiindca sīnt amīndoi bolnavi de mīnie.

Cīteva pagini din Pseudo-Plutarh condenseaza, se pare, studiile mai vechi asupra retoricii lui Homer. Cele mai im­portante discursuri ale Iliadei sīnt analizate din punct de vedere tehnic si psihologic.

īn cearta din cīntul I se īnfrunta Agamemnon si Ahile: cu toata furia care īi orbeste, ei nu uita, īn toiul injuriilor, sa-si atraga si unul si altul bunavointa auditoriului. Nestor, excelent diplomat, care īncearca apoi sa-i calmeze, īi flateaza cit poate si pe unul si pe altul⁴².

In cīntul II, Homer a pus īn lucrare toate resursele artei oratorice. Este o manevra savanta īn trei miscari.

Agamemnon, pentru īnceput, īndeamna oastea sa para; seasca asediul Troiei: dar nu este decīt o prefacatorie. Ostasii doresc sa se īmbarce, marele sef intra un moment īn voia lor. īsi cīstiga astfel simpatia lor si evita sa-i contrarieze. El īnsusi are prea mare interes ca lupta sa continue: mai bine sa para ca a renuntat, lasīndu-i pe Ulise si pe Nestor Ba sustina parerea contrara.

Ulise este īnsarcinat sa rastoarne spiritele. Trebuie mai īntīi sa linisteasca tumultul acestei adunari furtunoase: o face dupa cele mai bune reguli ale ethosului, adaptīndu-si interventia la calitatea psrsoanelor, brutal si direct cu cei de rīnd, menajīndu-i pe cei mari. Odata ordinea restabilita, pronunta un discurs care īi decide pe ahei sa reia lupta: argumentele sale sīnt cele ale ratiunii, concluzia sa este o Īncurajare, un apel la speranta ⁴³.

Nestor nu mai are decīt sa desavīrseasca munca lui Ulīse. El poate vorbi mai liber acestui auditoriu deja cucerit. El arunca cu abilitate raspunderea tulburarilor precedente asupra cītorva indivizi. Foloseste si amenintarea la adresa recalcitrantilor ⁴⁴.

Diomede, īn cīntul XI, īi reproseaza destul de raspicat lui Agamemnon de a fi īndemnat la fuga. Interventia sa se potriveste bine cu temperamentul sau: tineretea sa īi explica īndrazneala, iar curajul sau exceptional īl autorizeaza la aceasta sinceritate ^4B.

Cīntul Ambasadei este o adevarata īntrecere oratorica. Ulise, Phoinix, Aias iau pe rīnd cuvīntul pentru a-l convinge pe Ahile sa renunte la ura sa.

Ulise, iscusitul barbat, cunoaste toate rafinamentele meseriei. El se pazeste cu grija sa loveasca frontal mīnia lui Ahile: se adreseaza mai degraba milei sale. Pentru a face acceptabile sfaturile pe care vrea sa le dea eroului, are o idee de geniu: sa le puna īn gura lui Peleu. El īsi jn-cheie discursul cu o rugaminte si un apel la onoare. Pero­ratia sa e mai īngrijita decīt tot restul: el stie ca o peroratie trebuie sa fie vie si frapanta.

Phoinix se va adresa inimii lui Ahile. El vrea sa-l īnduio­seze si de la bun īnceput plīnge: Phoinix cunoaste deja puterea acestui argument clasic al tribunalelor ateniene: lacrimile. Aceasta nu-l va īmpiedica sa uzeze, imediat dupa aceea, de retorica cea mai sigura cīnd va face apel la amin­tirile din tinerete ale lui Ahile, cīnd va insista asupra deli­catei alegeri a acestei solii, compusa din trei oameni pe care Ahile īi stima cel mai mult. El recurge īn final la apolog si povesteste istoria lui Meleagru.

Aias vorbeste ultimul: este omul a carui elocventa īsi rīde de elocventa. El īl scutura pe prietenul sau cu o franca si aspra camaraderie, care-l atinge cel mai mult pe Ahile⁴⁶. Homer este un incomparabil profesor de retorica. Iar arta sa nu este pur intuitiva, este constienta si studiata. Homer stie ca vorbirea este o stiinta care se īnvata: Phoinix fusese īnsarcinat cu educatia lui Ahile, el trebuia sa faca din fiul lui Peleu, dupa propria sa expresie, un "priceput la vorbe" ⁴⁷.

Principalul merit al unui orator este supletea si facul­tatea de adaptare la cele mai diverse auditorii. Numindu-l

pe Ulise polytropos, Homer īi atribuie aceasta calitate emi­nenta, dupa spusele lui Antisthenes⁴⁸. Aceasta exegeza spalīnd de orice banuiala sinceritatea lui Ulise, īl īmpodo­beste pe deasupra si cu unul din cele mai frumoase titluri pe care le poate rīvni un orator. Iata-l pe Demosthenes, oratorul ideal al timpurilor istorice: rīnd pe rīnd nobil si simplu, auster si vesel, elaborat si facil, stie sa īmbrace orice forma, ca Proteu cu care īl compara Dionysos din Halicarnas. Proteu-l lui Homer devine dupa plac leu, dragon, pantera, porc urias, apa curgatoare, pom īnalt: aceste meta­morfoze magice, sīnt cele pe care un orator abil stie sa le impuna vorbirii sale, capabil fiind sa fascineze orice audi­toriu ⁴⁹.

Aceasta apropiere īntre farmecele lui Proteu si cele ale cuvīntului se afla deja la Platon. In Euthydemos, Socrate, vazlndu-l pe bunul Ctesippos impacientīndu-se īn fata jon­gleriilor dialectice ale celor doi sofisti, īi spune ca sa-l calmeze: "De fapt, n-au vrut sa ne arate de ce sīnt ei īn stare cu ade­varat, ci, imitīndu-l pe Proteu, sofistul egiptean, se tin mereu de farmece" ⁵⁰.

Dupa cum se vede, Platon nu-i stimeaza defel pe sofisti pentru asemanarea lor cu Proteu; este īnsa posibil ca ei īn­sisi sa-si fi facut o glorie dintr-o astfel de analogie. A face puternica teza slaba si slaba pe cea tare, a putea impune oricarui auditoriu orice opinie, nu este o arta magica, compa­rabila cu cea a profetului marii ?

V. Razboiul - greci si barbari

Sa parasim orasul pacii, cu luptele sale politice, si sa ne īndreptam spre celalalt oras zugravit pe scut, cel al raz­boiului.

In viata cetatilor, razboiul detine un loc esential. Platon īnsusi, care īsi edifica totusi Republica sa īn absolut, nu poate uita ca oamenii sīnt facuti īn asa fel īncīt vor sa ia de la vecini lucrurile pe care nu le au la ei si dupa care jin­duiesc. Razboiul, cel putin cel defensiv, este o necesitate ineluctabila. Iar cetatea ideala a lui Platon se organizeaza

īn jurul acelui nucleu, constituit de clasa pazitorilor sau razboinicilor.

Or, razboiul este specialitatea lui Homer (orice ar zice Platon!). Asa cum sīnt īntrebati Ori'eu sau Musaios asupra bazelor vietii religioase, Hesiod asupra īnvataturii agricul­turii, īn chip firesc va fi consultat Homer pentru a īnvata sa lupti bine ⁵¹.

Razboiul este īn primul rīnd un lucru care se pregateste, īn suflete ca si īn trupuri.

Un grec din epoca clasica va putea dori unirea cetatilor grecesti, īmpacarea tuturor celor care vorbeau limba elina: exista un dusman ereditar al lumii grecesti, barbarul, īmpo­triva caruia trebuie īntretinuta flacara razboinica. Acest lucru ramīne adevarat, atīta vreme cīt cetatile grecesti vor ramīne libere, adica pīna la Alexandru. Macedonianul va īncerca sa unifice lumea antica, sa contopeasca Europa cu Asia, sa amestece sīngele grec cu cel barbar ⁵². Se stie cīt de efemera a fost aceasta unire: vechiul vis al lui Diogem si al lui Zenon, universul devenit o unica cetate, īsi asteapta īnca realizarea.

Razboiul Troiei este īnfruntarea īntre lumea greaca si cea barbara. Nici o opera poetica nu este mai salutara ca Iliada pentru a insufla īn inima unui grec ura necesara īmpotriva barbarului.

Dupa opinia mea, scrie Isocrate īn Panegiric, daca poezia lui Homer a devenit vestita, este pentru ca a adus o frumoasa lauda celor care au luptat īmpotriva barbarilor; si de aceea stramosii nostri au vrut sa-i cinsteasca arta īn concursuri poetice si īn edu­catia tinerilor, pentru ca prin auzirea frecventa a acestor versuri sa ne instruim īn ura care exista dinainte īmpotriva barbarilor, si ca, din īntrecerea cu curajul membrilor acestei expeditii, sa aspiram la ispravi asemanatoare cu ale lor⁵³.

Patrunsi de acest spirit, comentatorii s-au silit sa subli­nieze defectele troienilor si calitatile grecilor, sa ponegreasca pe cīt se putea pa primii, pentru a-i slavi pa ceilalti.

Stabilirea acestei paralele īntre greci si troieni trebuie sa fie, dupa Plutarh, una din preocuparile moralistului. El va trebui sa arate, de exemplu, cum a diferentiat Homer atitudinea celor doua armate mergīnd la batalie: troienii īnainteaza plini de īndrazneala inconstienta si scotīnd pu-

ternice strigate, - o adevarata turma behaitoare ⁵⁴; grecii īnainteaza "tacuti, īndemnati de capeteniile lor" ⁵⁵.

Nici un grec nu se lasa facut prizonier; īnsa vedem nume­rosi troieni (Adrastos, fiii lui Antimahos, Lycaon) rugīndu-i pe īnvingatorii lor sa-i "captureze vii". Un grec īn lupta nu se gīndeste decīt sa īnvinga sau sa moara; doar un barbar ca Hector poate cadea la picioarele vrajmasului pentru a cersi milei sale un mormīnt^5e.

Lipsa de masura a troianului Dolon contrasteaza cu moderatia lui Diomede. si unul si altul pornesc īn recunoastere la dusman: primul se lauda prosteste ca "va trece prin tabara pīna la nava Atridului" ⁵⁷; cel de-al doilea nu promite nimic si declara cu modestie ca-i va fi mai putin frica daca i se va da un īnsotitor! ⁵⁸. Dolon nu se īndoieste nici o clipa de succes. īsi cere rasplata dinainte: caii si carul lui Ahile, nici mai mult, nici mai putin! Hector jura ca i le va da, vīnzīnd pielea ursului din padure, sprijinindu-si promisiunea printr-un juramānt pe care nu si-l va tine. Poetul, insista scoliastul, vrea sa ne arate aici lipsa de loialitate a barba­rilor ⁵⁹.

Este o adevarata prejudecata de a-i coplesi pe troieni: grija lui Hector de a avea un mormīnt la moartea sa este calificata drept barbara ⁶°; chiar Hector din scena despartirii de Andromaca nu afla īngaduinta īn fata unui comentator prevenit: acest om care īsi stie patria condamnata de destin si se mīhneste īnainte de orice de soarta rezervata sotiei lui, pe care un sef aheu o va lua roaba, este un barbar: doar un barbar poate face atītaloc femeii īn sufletul si viata sa⁶¹.

Poemele homerice insuflīnd tīnarului grec dispretul pentru barbar, īntretin īn sufletul sau aceasta ura permanenta, indispensabila, īmpotriva dusmanului traditional.

VI. Homer, breviarul soldatului

Dar nu trebuiesc pregatite doar sufletele pentru razboi, mai trebuiesc pregatite si trupurile, prin probele atletice. Acesta este scopul esential al sporturilor.

Homer pune īn frunte tocmai cele trei exercitii sportive care constituie antrenamentul cel mai direct pentru lupta, pugilatul, lupta cu mīna goala si alergarea. Aceste trei

probe sīnt īntotdeauna citate de el īn aceasta ordine inva­riabila ⁶².

Pugilatul īl exerseaza pe atlet sa loveasca si sa pareze loviturile: acesta este primul stadiu al bataliei. Omul care, gratie boxului, a īnvatat bine loviturile si pararea lor, va sti sa īntrebuinteze lancea si scutul īn primul rīnd al ho-plitilor.

Urmeaza apoi īncaierarea, lupta corp la corp: dusmanul trebuie apucat, īmpins, rasturnat: este chiar tehnica luptei.

īn sfīrsit, īnvingatorul trebuie sa-si urmareasca adver­sarul iar īnvinsul sa se desprinda: si īntr-un caz si īn ce­lalalt, avantajul este de partea celui care alearga mai repede.

Box, lupta si alergare: nu degeaba Homer acorda un loc aparte acestor trei probe si le claseaza in aceasta ordine: el vede īn sport o imagine a luptei si o pregatire pentru aceasta⁶³.

Platon se teme, pentru curajul "pazitorilor" sai, de trista imagine a lumii de dincolo pe care si-o faceau eroii lui Homer: se poate īnfrunta moartea cu inima dīrza, daca nu exista speranta īntr-o supravietuire fericita, daca lupta­torii īsi imagineaza, ca Ahile, existenta de dupa moarte fara bucurie si fara forta, si poporul defunctilor ca un popor de fantome ?

Aceasta obiectie de ordin religios nici macar nu a re­tinut atentia lui Pseudo-Plutarh: coloratura credintelor lor nu-i īmpiedica pe Ahile si pe semenii lui sa ofere cele mai minunate exemple de bravura. Bravura: daca este o virtute pe care o īnvata Iliada, atunci aceasta este.

Nu, oamenii Iliadei nu se temeau de moarte, oricīt si-o īnchipuiau de neagra. si putem cauta si īn tabara troiana ca si īn cea greaca exemple de eroism. sefii, īn fiecare moment, īsi īndeamna oamenii la sacrificiu, īn formule patrunzatoare, adunate fara īndoiala īn florilegii. Pseudo-Plutarh citeaza la īntāmplare unele din aceste maxime, vibrante ca niste cīntece de goarna.

Iata-l pa Hector īncurajīndu-i pe ai sai: "Aproape de corabii sa luptam īn siruri cīt mai strīnse. Iar acel ce-i izbit de aproape sau departe, de-si va vedea sfīrsitul, sa primeasca Moartea ce i-a fost harazita. Nu e cinste mai mare decīt pentru patrie sa-ti fi daruit viata". si din nou Hector oferin-du-si viata: "Vai, din vointa zeilor, sīnt sortit mortii...

Dar eu nu vreau sa pier fara a fi luptat; sa ma-ncunune slava si printr-o vitejie de-a pururi vreau sa fiu amintit de urmasi" ⁶³ **.

Celor mai viteji, īn Iliada, li se dau premii de vitejie, asa cum sīnt īncoronati atletii īnvingatori⁶⁴: de la Homer deriva obiceiul grec al aristeielor⁶⁵.

Autorul Vietii si poeziei lui Homer insista īnca asupra unui punct pe care īl socoteste foarte important⁶⁶: o rana este glorioasa daca s-a prezentat inamicului fata; dezonoranta daca i s-a oferit spatele si umerii... Homer este primul care a formulat aceasta regula de aur a luptatorului, prin gura lui Idomeneu instruindu-l pe Merion⁸⁷.

Merion, de altfel, este, īmpreuna cu Antilochos, modelul de urmat de catre toti tinerii razboinici; oamenii īn putere vor alege pe Ahile, Aias, Diomede; Idomeneu si Ulise vor fi patronii vīrstei mijlocii, iar Nestor cel al batrīnilor⁶⁸. Galeria eroilor homerici este destul de bogata pentru a oferi exemple oricarei vīrste.

VII. Homer, strateg si tactician

Cine a spus ca Iliada n-ar fi decīt o serie de lupte indivi­duale? "Nici cea mai mica aparenta de tactica si strategie! Era vorba pur si simplu de a-ti procura un paradis de lovituri si exaltarea de a fi cel mai puternic"⁶⁹.

Ce eroare de judecata! O astfel de afirmatie l-ar fi facut sa sara īn sus pe marele Alexandru, a carui carte de capatīi era Homer.

Homer cunoaste la perfectie arta militara: el descrie cu precizie toate formeie de batalii, lupta de infanterie si lupta navala, asediul si asaltul unui oras fortificat, hār-tuiala pe malul unui rīu. El stie ca īntr-o batalie rīnduita trebuie asezata īn fata cavaleria, īn spate pedestrimea ⁷°. stie cum trebuie sa īncadreze sefii trupa: unii īn fata pentru a-i conduce ps combatanti, altii īn spate pentru a-i īmpinge pe cei ramasi īn urma si a-i opri pe dezertori ⁿ.

O armata care īsi asaza tabara dispune la margini cele mai bune trupe pentru a proteja si acoperi ansamblul, iar cortul generalului comandant este ridicat īn centru, īn locul cel mai sigur: asa procedau aheii care īsi faceau tabara pe

plaja, īn apropierea corabiilor: Aias si Ahile, cei mai viteji, s-au instalat fiecare la o aripa, īncadrīndu-l pe Agamemnon si pe diferitii sefi⁷².

Iliada īi mai poate īnvata pe militari arta construirii unei tabere īntarite: santul din jurul ei trebuie sa fie destul de larg pentru ca dusmanul sa nu-l poata trece dintr-o sari­tura; destul de adine pentru ca dusmanul sa nu-l poata coborī; se mai īnfig tepuse pe marginea interioara pentru a completa dispozitivul⁷³.

O lectura atenta permite relevarea īn Homer a numeroase sfaturi pertinente: ca nu trebuie sa īntīrzii, de pilda, sa despoi mortii, cīnd esti īn urmarirea unor inamici īn deruta, ci sa-i hartuiesti fara ragaz' pe fugari, fara sa pierzi contactul, fara sa le dai timp sa-si revina si sa se regrupeze ⁷⁴. ■

Platon nu inventa nimic, atunci cīnd decide sa foloseasca pe femei la razboi: el copiaza pur si simplu ps Homer. Unul din reliefurile scutului lui Ahile īnfatiseaza un oras asediat si pe "sotiile iubite... stīnd īn picioare pe-naltele ziduri", aparīndu-le ⁷⁵.

Pe scurt, Homer este un adevarat specialist al treburilor militare... Insistenta lui Platcn īn a-i nega orice compe­tenta īn acest domeniu ne dovedeste destul ca de timpuriu se proclamase sus si tare aceasta competenta: reactia filo­sofului este cu atīt mai vie, cu cīt exagerarea partizanilor lui Homer era mai violenta si, īn ultima instanta, agasanta.

Platon reproseaza undeva lui Homer de a nu fi scris o politeia: el a facut mult mai mult decīt sa scrie constitu­tiile vreunei obscure colonii... El a dat tuturor cetatilor lectii si modele, si pentru razboi si pentru pace.

■i VIII. Anarhistii Odiseii: Ciclopii

Aduc orasele civilizate fericirea oamenilor ? Nu era oare preferabila viata fara legi - anomia - a populatiilor pri­mitive pe care civilizatia nu le-a corupt si care urmeaza natura existentei constrīnse din orase, chiar cārmuita de cea mai buna dintre constitutii si īn perfecta "eunomie" ?

Cu mult īnainte de Tacit si de Jean-Jacques Rousseau, cinicii au īnceput elogiu! "bunului salbatic", care poate

da lectii de virtute oamenilor de la oras, depravati de so­cietate ⁷⁶.

Ciclopii lui Homer si hipemolgii sai realizeaza acest ideal. Antisthenes i-a aparat pe primii, iar ceilalti i-au re­tinut poate atentia.

Ciclopii nu au institutii sociale: "nu au loc de adunare care judeca si delibereaza" "; fiecare e stapīn īn pestera sa; "fiecare-si dicteaza legea femeii si copiilor, fara sa-i pese de ceilalti" ^1B. Este īntr-adevar anomia propovaduita de cinici.

Ciclopii ignora industria si comertul si chiar agricultura. Insula lor este cu toate acestea un adevarat paradis: solul este excelent, pasuni moi si bine udate pe malurile marii; via ar creste de minune si aratul ar fi usor pe aceste grase pamīnturi. Limanul lor ar fi un adapost perfect pentru cora­bii⁷⁹. Dar ei n-au cedat acestor ispite...

In fermecata lor insula unde zburda nenumarate capre negre pe care nici un vīnator nu vine sa le urmareasca, ci­clopii duc o existenta idilica de pastori. Ei sīnt īncrezatori īn cer, si cerul nu-i lasa sa duca lipsa de nimic ⁸⁰.

Homer foloseste totusi, pentru a-i califica, doua cuvinte care ne fac sa ezitam asupra stimei ce le-ar purta-o...⁸¹. Apologetii ciclopilor īnsa nu vad aici o condamnare pentru "aroganta" si "injustitie": adjectivele incriminate īnseamna pur si simplu ca sīnt doar niste "uriasi" si ca "nu au legi scrise". Unul dintre ei este desigur o bruta si un tīlhar. Dar este singurul. Toti ceilalti sīnt oameni de treaba. Antis­thenes se pune chezas⁸², si el este fara īndoiala cel care a gasit aceasta interpretare pentru a le pleda cauza: ea amin­teste dealtfel, exegeza asupra lui Ulise polytropos.

Iata dealtfel o noua dovada ca Polifem nu trebuie con­fundat cu tovarasii sai: el este un necredincios, iar ceilalti se tem de zei. La rugamintea lui Ulise, care i se adreseaza, implorīndu-l īn numele lui Zeus Ospitalierul, monstrul rīnjeste: "ce, vrei sa ma īnveti sa tremur de zei, sa ma feresc de-a lor mīnie? Nu vrem sa stim de Zeus noi, ciclopii, si nici de zei, sīntem mai tari ca dīnsii" ⁸³. Calmeaza-te prie­tene, vorbeste pentru tine, am fi tentati sa-i strigam. Acest blasfemator īsi īnchipuie ca vecinii sai īi īmpartasesc jal­nicele sale credinte despre zei. Dar ceilalti ciclopi o stiu, sīnt "īncrezatori īn zei" ⁸⁴. Ei arata, peste cīteva versuri,

ca nu se cred mai tari ca Zeus: cīnd ei alearga la racnetele nenorocitului orbit de Ulise si acesta le raspunde: "cine ma omoara? Nimeni...", iata ce raspuns īi dau: "e atunci boala trimisa de marele Zeus si nu putem face nimic" ⁸⁵. Sentimentele lor religioase sīnt deci ireprosabile: Polifem extindea gratuit la toti tovarasii sai propria sa impietate ⁸⁸. īntreaga aparare a ciclopilor, pe care am putut-o recon­stitui cu ajutorul scoliilor T la Odiseea, provine probabil de la Antisthenes, īntemeietorul cinismului, numit dealtfel o data de aceste scolii. Unul din tratatele lui Antisthenes, īn catalogul lui Diogenes Laertios, se intituleaza Ciclopul sau Despre Ulise; un al doilea tratat se numea Despre īntre­buintarea vinului sau Despre betie sau Despre ciclop ⁸⁷. Este verosimil ca stramosul anarhistilor si nihilistilor, care "des­chide lunga serie... de denigratori ai oricarei ordini sociale" ⁸⁸ sa fi fost aparatorul ciclopilor, si sa fi vazut īn ei idealul anomiei, al vietii fara legi, - desi īl acuza pe unul dintre ei, pe Polifem, betivul.

IX. Comunistii Iliadei: Hipemolgii

Ciclopilor din Odiseea le corespund īn Iliada hipemolgii si abii, acesti primitivi de o superioara justitie, asupra carora Zeus īsi arunca privirea, dupa ce i-a mīnat pe Hector si pe troieni la atacul navelor aheene: "(tara) nobililor hipe-molgi care se hranesc cu lapte si meleagurile abiilor, cei mai drepti dintre oameni" ⁸⁹.

Hipemolgii si abii... Unul din misterele homerice asupra caruia, ne spune scoliastul, s-au aplecat atītia si s-au formulat atītea ipoteze! ⁹⁰

Hipemolgii au un nume foarte clar: "cei care mulg ie-pale". Se precizeaza dealtfel ca se hranesc cu lapte. Dar abii? Acestia ar fi, spune scoliastul, un trib de sciti nomazi: "Homer īi numeste cei mai drepti dintre oameni, pentru ca au toate īn comun: femei, copii si bunuri, fiecare posedīnd doar spada si cupa. Pamīntul le furnizeaza el īnsusi hrana si nu manīnca nici un fel de animale. Pe acestia Eschil (īn Prometeu descatusat, fr. 196) īi numeste gabii" ⁹¹.

I-atan-pe v,buriii salbatici"-, pe care civilizatia nu i-a co­rupt: se multumesc cu un regim vegetarian si se abtin sa omoare pentru a mīnca, ca si cum ar fi ascultat īndemnurile hii Pitagora; ei practicau, īn inocenta lor, comunismul propovaduit de cinici si visat de Platon. Abii sīnt fratii mitici ai massagetilor ⁹², ai nasamonilor ⁸³, ai agatirsilor ⁹⁴ si altor triburi scitice carora Herodot le atribuie comuni­tatea femeilor: caci astfel poporul nu este decīt o vasta familie care ignora ura si gelozia.

Teoreticienii politici din vremea lui Platon i-au gasit pa acesti primitivi foarte pe gustul lor. S-au transpus asupra scitilor lui Homer unele din trasaturile lor care īnfla­carau cel mai tare imaginatia ⁹⁵.

Dar poate ca abioi nu este decīt un adjectiv... si atunci trebuie sa-l legam de hipemolgi, lucru care ar avea avantajul de a concentra totul īntr-un singur tablou, de a da mai multa consistenta acestui mit al bunului salbatic. Abioi este dealtfel susceptibil de o multime de sensuri, dintre care unele foarte sugestive: "cei care nu cunosc violenta", "cei care nu īntrebuinteaza arcuri", "cei care au viata lunga", "care nu cunosc existenta noastra (civilizata)", "care nu au mijloace de viata (personale)" ⁹⁶.

Philon Evreul, care citeaza pasajul īn legatura cu secta terapeutilor, urmeaza aceasta ultima interpretare. Terapeutii, pentru a se elibera de orice necaz si pierdere de timp oca­zionata de grija pentru bogatii si pentru a se deda īn toata linistea vietii contemplative, se leapada de orice fel de bu­nuri: nu le distrug, ci le daruie apropiatilor lor si prietenilor. Ei realizeaza idealul de viata comunitara trasat de Homer, cīnd vorbeste de "nobilii hipemolgi hraniti cu lapte si fara resurse personale, cei mai drepti dintre oameni". īntr-adevar, In aceste versuri, continua Philon, "cred ca poetul a vrut sa insinueze aceasta: grija pentru cāstigarea existentei si pentru īmbogatire duce la nedreptate, consecinta a inega­litatii ;■■ solutia contrara asigura dreptatea, asigurīnd egala distributie a bogatiilor oferite de natura" ^9?.

Homer, cu hipemolgii lui, a trasat calea comunitatilor religioase si a statornicit principiul comunismului politic celui mai riguros: egala repartitie a bogatiilor, abolirea lui "al tau" si "al meu".

Tezaurele lui Homer, tezaure care nu se epuizeaza...

Pentru cine viseaza sa sparga conventiile sociale sau sa cladeasca orase civilizate, sa mine multimile prin cuvīnt sau sa īnvete arta razboiului, Homer este mereu acolo, gata sa hraneasca toate pasiunile poporului sau: Homer, asemenea viziunilor din copilarie ce se pastreaza īn amintire Īnfrumusetate, marite si scaldate de tandrete.