Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























CONVERTIREA ANGLO-SAXONILOR

istorie




CONVERTIREA ANGLO-SAXONILOR


I. Religia anglo-saxonilor nu era lipsita de o fru­musete aspra. Ea era constituita din ansamblul le­gendelor povestite în Edda, Biblia nordului. Zeii Odin, Thor, Freya (care au dat, în englezeste, nu­mele lor unor zile ale saptamâni: Wednesday, Thursday, Friday) traiau în Walhalla, paradisul în care fecioare razboinice, Valkirii, transportau lup­tatorii ucisi pe câmpul de bataie. Astfel cei viteji erau recompensati, tradatorii si mincinosii pedep­siti, cei violenti iertati. Religia pierdu mult din prestigiul sau, prin emigrare. Era legata de melea­gurile, padurile, fluviile Germaniei. Wieland, fau­rarul , nu mai era, în Britania, decât un simplu exilat. Tagma preotilor era la saxoni putin nume­roasa si slab organizata. Nu pare sa fi opus o re­zistenta energica în momentul în care crestinismul a fost introdus în Anglia. Singurul discurs al unui mare preot barbar, care ne-a fost pastrat de istori­cul Beda, contine o acceptare sceptica si descura­jata. De altfel, regii anglilor si saxonilor stiau, începând din secolul al VI-lea, ca fratii lor de aceeasi semintie din Galia si Italia se convertisera. Acest exemplu îi îndemna la bunavointa. Biserica Romei era înconjurata de prestigiul, foarte mare înca, al imperiului; era mostenitoarea culturii antice si a spiritului de organizare mediteranean. La micile curti anglo-saxone, misiunile crestine au fost pri­mite cu îngaduinta, adesea cu respect.





II. Convertirea Angliei a fost opera a doua gru­puri de misionari veniti unii din tarile celtice, mai ales din Irlanda, altii din Roma. Dupa plecarea ro­manilor, Ţara Galilor ramasese în mare parte crestina. În Irlanda, sfântul Patrick (romanul Pa­tricius) convertise la crestinism triburile celte si fondase manastirile unde s-au refugiat mai târziu, pentru a scapa de barbari, apoi de sarazini, savantii de pe continent. Din aceste asezari monahale au plecat sfintii care i-au convertit pe celtii din Sco­tia, dintre care cel mai celebru a fost sfântul Co­lumba. Crestinismul patrunsese adânc în sufletul celtilor, mistici din fire. În tarile celtice: Irlanda, Ţara Galilor, Scotia, se formase o biserica natio­nala, independenta de biserica romana si care se straduia sa semene cu biserica primitiva. Calugarii din Irlanda fura vreme îndelungata niste schivnici care traiau, ca si aceia din Tebaida, în colibe izo­late; numai nevoia de siguranta i-a silit sa accepte asezarea acestor chilii într-un loc împrejmuit si autoritatea unui staret. În Irlanda nu era interzisa casatoria calugarilor si, de altfel, nici cea a preoti­lor mireni. Bisericile erau goale, fara altare. Preotii îi botezau pe adulti pe malul râurilor. Liturghia se rostea în limba poporului, si nu în latina. Preotii traiau în saracie si dadeau de pomana toate daru­rile care li se faceau. În sfârsit zilele de pasti erau fixate dupa obiceiuri vechi, astfel ca sarbatoarea nu coincidea, la celti, cu pastile roman.


III. Între timp, biserica Romei îsi gasise un sef. Papa Grigore cel Mare, aristocrat roman care ocu­pase la început demnitati civile, stiu sa asigure pa­palitatii succesiunea provizorie a Imperiului de apus. Era necesar ca vechea functie a împaratului sa fie îndeplinita fie de un preot, fie de un ostean. Dupa invazia lombarzilor, Italia cazuse prada anar­hiei. Roma si Neapole mureau de foame. "Unde este poporul? - se întreba Grigore. - Unde este senatul? Senatul nu mai este, poporul a pierit". Constient de pericol, a stiut sa-i faca fata. Condu­cator spiritual, el a luat în mâinile sale si adminis­tratia temporala a Romei. Dispunând din belsug de daruri primite de la credinciosii sai din Galia, Africa, Dalmatia, el le-a folosit ca sa hraneasca poporul roman. Acest mare om de actiune era si un artist. Sub inspiratia lui s-a dezvoltat cântul gregorian si s-a statornicit frumosul ceremonial al bisericii, care i-a impresionat atât de mult pe bar­bari. Pentru propovaduirea religiei în statele nou create, s-a folosit mai ales de calugari. Sfântul Be­nedict fondase la începutul secolului ordinul bene­dictinilor, care îmbina munca manuala cu munca intelectuala; el introdusese legamintele perpetue, noviciatul, eligibilitatea staretului; reformele sale au atras în mânastiri elita generatiei. Grigore în­credinta benedictinilor nenumarate misiuni. Pe unul dintre calugarii lor, priorul Augustin, l-a însarcinat cu evanghelizarea Angliei.


IV. Se cunoaste anecdota clasica. Papa, trecând prin târgul de sclavi al Romei, vede niste tineri cu par blond, cu pielea minunat de alba si întreaba de unde vin: "Sunt angli din Britania - i se spune. - Non Angli, sed Angeli - raspunde Grigore. - Au fete de îngeri si ar trebui sa stea alaturi de în­gerii din cer..." (597). Pentru a-i crestina pe pagâni, papa trebuia sa se bizuie pe femei, în aceeasi ma­sura în care se sprijinea pe calugari. În Anglia, re­gele din Kent luase în casatorie pe fiica crestina a regelui din Paris si îngaduise sotiei sale sa-si aduca un capelan.

Ei i se adresara mai întâi priorul Au­gustin si cei patruzeci de calugari ai sai, foarte în­fricosati ca se gaseau într-o tara pe care o credeau salbatica. Ei fura îndata primiti în capitala Ken­tului, Canterbury. Papa le daduse cele mai întelepte sfaturi. Înainte de toate nu trebuiau sa tulbure câtusi de putin obiceiurile pagânilor: "Nu te urci pe vârful unui munte sarind, ci încet, încet, pas cu pas... În primul rând trebuie sa te feresti sa dis­trugi templele în care se afla idolii; nu trebuie distrusi decât idolii, apoi sa se pregateasca apa sfin­tita, sa se stropeasca templele si sa se aduca în fiecare relicve... Daca templele sunt bine construite, e un lucru bun si folositor ca ele sa treaca de la cultul demonilor în slujba adevaratului Dumnezeu; caci atâta timp cât poporul va vedea ca dainuie ve­chile locasuri de rugaciune, va fi mai înclinat sa se duca la templu, în virtutea obiceiului, ca sa-l adore pe adevaratul Dumnezeu..." Metoda aceasta împa­ciuitoare reusi si regele Kentului se converti. Papa trimise lui Augustin pallium-ul, simbolul autori­tatii, îl împuternici sa numeasca episcopi în An­glia, îl sfatui sa-si aseze arhiepiscopatul, în mod temporar, la Canterbury si sa-l mute la Londra de îndata ce orasul va fi convertit. Dar nimic nu-i mai durabil decât provizoratul; Canterbury ramase capitala religioasa a Angliei. Beda ne-a pastrat un chestionar trimis de Augustin papei care arata pre­ocuparile unui înalt slujbas ecleziastic în anul 600: "Cum trebuie sa se comporte episcopii fata de cler si în câte parti trebuie împartite darurile facute de credinciosi?... Pâna la ce grad de rudenie se pot casatori credinciosii cu persoane din familia lor si daca este legal ca un barbat s-o ia de sotie pe soa­cra lui?... Poate fi botezata o femeie însarcinata?... La cât timp dupa nastere poate veni o femeie la biserica?... Dupa câte zile noul-nascut poate fi bo­tezat?... La cât timp dupa nasterea unui copil, o femeie poate avea relatii trupesti cu barbatul sau?... Toate aceste lucruri simte nevoia sa le cunoasca neamul primitiv al englezilor".




V. Evanghelizarea Angliei s-a facut treptat; suntem în posesia relatarii uneia din aceste convertiri, anume a lui Edwin, regele Northumbriei. Se poate vedea cu câta seriozitate si uneori cu câta poezie vorbeau despre chestiunile religioase acesti barbati "care aveau simtul sublimului". Regele îi convoca pe cei mai de seama prieteni si sfetnici ca sa-l asculte pe misionarul crestin Paulinus. Acesta ex­plica noua doctrina si regele întreba pe fiecare din­tre sefi ce gândeste. Unul dintre ei raspunse: "O, rege, mi se pare ca daca se compara viata pamânteasca a omului cu timpurile dinaintea si din urma lui, care ne sunt necunoscute, ea seamana cu zborul grabit al unei vrabii ce strabate sala unde iarna stati la masa cu slujbasii si demnitarii vostri, în jurul unui foc strasnic, în timp ce afara bântuie furtuna sau viscoleste... Vrabia, v-am spus, intra în zbor pe o usa si iese îndata pe alta si, cât timp se afla în sala, e la adapost de urgia iernii. Dar dupa scurta clipa de timp frumos, ea se pierde îndata în noaptea întunecoasa din care a venit. Tot astfel viata omului n-o putem vedea decât într-un ras­timp scurt, dar ce s-a întâmplat înainte sau ce va urma apoi, nu stim de loc. Asadar, daca noua doc­trina contine ceva mai sigur, pare ca merita sa fie urmata". Dupa care marele preot pagân izbucni: "De mult mi-am dat seama ca zeii pe care-i adoram nu sunt nimic... Propun regelui sa-i renegam în­data pe toti, si eu însumi voi da foc templelor si altarelor pe care le-am slavit atâta vreme fara nici un folos". Convertirea regilor aducea dupa ea con­vertirea popoarelor, astfel ca influenta misionarilor se raspândea acum în salturi rapide.


VI. Progresele bisericii Romei în Anglia aveau sa produca un conflict cu vechile biserici britanice din vest (Irlanda si Ţara Galilor). Augustin, fiind în­vestit de papa cu autoritate asupra tuturor episco­patelor din Britania, convoca pe episcopii celti. Acestia venira foarte stingheriti si se aratara de îndata jigniti de faptul ca Augustin, pentru a-si sublinia superioritatea, nu se ridicase în picioare ca sa-i primeasca. Le ceru trei concesii: sa sarba­toreasca pastile în acelasi timp cu ceilalti crestini, ceremonia botezului sa se faca dupa ritualul roman si sa predice crestinismul pagânilor anglo-saxoni, ceea ce celtii refuzasera totdeauna sa faca, deoa­rece, urându-i pe invadatorii care masacrasera pe stramosii lor, nu doreau sa salveze sufletele bar­barilor. Britanii nu cedara asupra nici unuia din cele trei puncte, declarara ca nu recunosc decât pe primatul lor si o rupsera cu Roma. Relatiile dintre crestinii britani si catolicii romani se înrautatira foarte mult. Preotii britani nu dadeau sarutul pacii preotilor catolici si refuzau sa stea la aceeasi masa cu ei. Calugarii celti, uitând, din ura fata de Roma, de animozitatile lor fata de barbari, trecura si ei la convertirea pagânilor. Ei repurtau succese la po­porul de jos, pe când biserica romana atragea fe­meile, pe suverani si pe cei din fruntea treburilor obstesti. Când cele doua biserici crestine evanghe­lizau aceeasi curte, deosebirile doctrinale creau si­tuatii destul de dificile. Se întâmpla ca într-o fami­lie sa se celebreze sarbatoarea pastelor de doua ori, una dupa alta. Un rege termina postul si sar­batorea pastile, pe când regina lui celebra duminica floriilor si mai postea.


VII. În sfârsit, regele Northumbriei, Oswy, care fusese convertit de britani, fu impresionat de ar­gumentele fiului sau Alfred, crescut de un calugar catolic. Regele, ca sa aiba constiinta împacata, con­voca un sinod la mânastirea din Whitby, în care cele doua parti trebuiau sa-si expuna doctrina lor. Oswy deschise dezbaterile cu mult bun simt, spunând ca cei care slujesc acelasi Dumnezeu ar trebui sa respecte aceleasi reguli, ca nu exista desigur decât o unica traditie crestina adevarata si fiecare avea datoria sa spuna de la cine detinea doctrina lui. La care britanii raspunsera ca ei tineau pastile sfântului Ioan Evanghelistul si al sfântului Columba, în timp ce catolicii afirmara ca pastile lor era pas­tile apostolilor Petru si Pavel, pe care îl sarbato­reau crestinii din toate tarile lumii: în Italia, în tarile din Africa si Asia, în Egipt si în Grecia, în afara de britanii încapatînati din aceste doua in­sule, cele mai îndepartate ale universului, care aveau pretentia sa sfideze restul crestinatatii. Urma o lunga si foarte inteligenta dezbatere, pe care ca­tolicul Wilfrid o încheie spunând: "Chiar daca Co­lumba al vostru a fost un sfânt, cum ar putea fi el preferat printului apostolilor, caruia Domnul Nos­tru i-a spus: «Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi biserica mea, si portile iadului nu vor avea nici o tarie împotriva ei, si tie vreau sa-ti încre­dintez cheile împaratiei cerurilor...»". Dupa ce Wil­frid vorbi astfel, regele întreba:



"E adevarat, Colman, ca aceste cuvinte au fost pronuntate de Domnul Nostru? - E adevarat, o, rege" - raspunse cu o perfecta buna-credinta epis­copul irlandez. - "Puteti dovedi ca o asemenea putere a fost încredintata lui Columba al vostru?" Colman marturisi ca nu. "Sunteti amândoi de acord - adauga regele - ca cheile împaratiei cerurilor au fost încredintate sfântului Petru? - Suntem" - raspunsera ei. "Atunci - conchise regele -, de­oarece Petru vegheaza la portile cerului, ma voi supune poruncilor sale de teama ca în clipa când ma voi înfatisa în fata portilor nu-mi va deschide nimeni daca purtatorul cheilor îmi va fi potrivnic".

Toti cei de fata îl aprobara pe rege si hotarâra sa dea ascultare de aci înainte papei.




Sau, mai exact, Völund, personaj din legendele mito­logice germane, consemnate în "Edda". Exista chiar doua personaje cu acest nume, unul - arcas neîntrecut - parc a fi contribuit la formarea legendei despre Wilhelm Tell, pe când al doilea este echivalent cu zeul greco-roman Hephaistos, sau Vulcan.

Grad în ierarhia monahala, un fel de vicar al abatelui (staretului).

Joc de cuvinte provenit din limba latina, între nu­mele Petrus si cuvântul petra - piatra, stânca. În limba franceza jocul de cuvinte e si mai reusit, numele de per­soana si cel comun având o forma identica (Pierre, pierre).










Document Info


Accesari: 1580
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2021 )