IMPERIUL IN SECOLUL AL XIX LEA ANGLIA

IMPERIUL ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

I. Dupa pierderea coloniilor americane, negarea valorii economice a coloniilor deveni în Anglia o atitudine destul de obisnuita. Pe de alta parte, Wes-ley trezise în sufletele religioase scrupule fata de rasele indigene, mai ales când ele se converteau la crestinism. Indiferenta si scrupulele explica surprin­zatoarea generozitate cu care Anglia a retrocedat de doua ori. În 1802 si 1815, Frantei si Olandei coloniile pe care suprematia pe mare îi îngaduise sa le cucereasca. Frantei i-a înapoiat Antilele fran­ceze, insula Bourbon, dreptul de pescuit la Terra Nova si diferite alte posesiuni. Olandei îi restitui lava, Curaçao si Surinam. Totusi, în anumite puncte un instinct obscur i-a oprit pe negociatori, îndem-nându-i sa pastreze macar osatura imperiului. India si Canada au ramas cele doua elemente de baza. Capul Bunei Sperante, cucerit de la olandezi în 1796, fusese pastrat ca o statie utila pe drumul spre India. Gibraltarul, Malta si Insulele Ionice dominau Mediterana. În Pacific, se înfiintase o colonie de deportati pe pamântul Australiei, în 1739 . În felul acesta se schita scheletul viitorului Imperiu britanic, dar nimeni nu-si închipuia ca toate aceste teritorii împrastiate vor putea într-o zi forma un Commonwealth, sau o federatie de state autonome reunite printr-o l 17517p158r egatura liber consimtita.

II. Pentru ca noul imperiu sa nu împartaseasca mai curând sau mai târziu soarta coloniilor ameri­cane, era absolut necesar sa obtina o forma oarecare de autonomie, cel putin acolo unde s-au stabilit comunitati întinse de rasa alba. Am vazut, studiind istoria Angliei, cum s-a nascut si a crescut dra­gostea anglo-saxonilor pentru libertatile lor. E un sentiment pe care aveau sa-l duca pretutindeni cu ei. Colonistul englez, care de cele mai multe ori nu parasea metropola decât ca sa scape de constrângerea religioasa si sociala, nu era omul care sa accepte pierderea, prin exil, a dreptului de participare la guvernarea tarii unde avea sa traiasca. În colonii, ca si în metropola, era necesar sa fie respectate cele doua mari principii care, dupa cum spune H.A.L. Fisher[2], sunt polii rasei anglo-saxone, "dintre care primul este ca orice guvernare trebuie sa se bazeze pe consimtamântul celor guvernati, al doilea ca rolul omului de stat este sa evite revo­lutia cu ajutorul reformelor". Dar cum sa se faca din colonii state libere mentinând în acelasi timp unitatea imperiului? Ar fi fost contrar geniului rasei ca aceasta problema sa fie rezolvata prin vic­toria unui rationament abstract asupra unui alt rationament. Un accident fericit dadu nastere pri­mului dominion; reusita încuraja imitatiile; astfel fu creat Commonwealth-ul britanic. Accidentul feri­cit fu prezenta, într-o provincie a Canadei, a unei populatii franceze, care (dupa 1791) alegea o Adu­nare legislativa aproape în întregime franceza ca limba si simtire, pe când puterea executiva apar­tinea unui guvernator englez, înconjurat de un Consiliu compus din functionari englezi. În caz de neîntelegere (date fiind împrejurarile, neîntelegerile erau inevitabile) renastea dincolo de ocean vechiul conflict dintre monarh si parlament, conflictul care dusese în Anglia la caderea dinastiei Stuart.

III. În 1837 izbucni în Canada franceza o rebe­liune care se extinse si în provinciile engleze. Repri­marea ei s-a facut usor, dar numai un guvern înca­patânat sau orb ar fi putut sa nu tina seama de acele semne de nemultumire. Whigii avura inteli­genta sa trimita în Canada un om de stat care nu se temea de experiente. Lord Durham avea inima generoasa si un caracter detestabil, o combinatie destul de reusita pentru un sef. Dupa o sedere de câteva luni, se întoarse cu un remarcabil raport asupra situatiei din Canada. Ajungea la concluzia ca era necesar sa se instaureze în ambele provin­cii - facându-se totodata sfortari pentru o unire mai strânsa între ele - o oarecare forma de reprezentare ministeriala. "Nu vreau sa ma ating de nici una din prerogativele coroanei, dar coroana tre­buie sa se supuna consecintelor necesare ale insti­tutiilor reprezentative si ea trebuie sa guverneze prin intermediul acelora în care corpul reprezenta­tiv are încredere". Ideea aceasta paru revolutionara multora dintre contemporanii lui Durham. Aveau impresia ca asta însemna ruperea tuturor legaturi­lor dintre colonie si metropola. si ce s-ar întâmpla daca s-ar ivi un conflict între reprezentantul rege­lui si guvernul local? Riscul fu acceptat. Noul guvernator general, lordul Elgin, alcatui cu curaj un consiliu de ministri compus din canadieni refor­misti, care aveau atunci majoritatea în tara si dintre care câtiva luasera chiar parte la rebeliune. Expe­rienta reusi. Încrederea dadu nastere devotamen­tului. Începând din acest moment, fu admis prin­cipiul self-government-ului. În drept, nu se schimba nimic, caci trebuiau respectate formele. Guvernul englez îsi pastra privilegiul de a-i numi pe ministri. În fapt, nu-i alegea decât pe acei oare aveau încre­derea Camerelor canadiene. Astfel, cea mai mare revolutie coloniala fu înfaptuita fara texte si fara zarva. Era o solutie foarte britanica.

IV. Diferitele state care compuneau Australia si Noua Zeelanda primira si ele, între 1850 si 1875, dreptul de a-si acorda constitutii liberale. Problema era însa complexa în tarile în care traiau cot la cot un mic numar de colonisti albi si numerosi indigeni. În asemenea cazuri a da minoritatii albe toate drepturile de control ar fi fost periculos, caci ea ar fi putut abuza de puterea sa pentru a oprima pe indigeni. În Africa de sud prezenta a doua rase europene a pus o problema si mai dificila. S-a vazut la timpul sau ca, atunci când Anglia a ocupat Colonia Capului, colonistii pe care i-a gasit acolo erau fermieri olandezi, ca acesti tarani (sau buri) emigrasera, mai întâi în Natal, apoi în republicile Orange si Transvaal, fondate de ei; ca în 1881 o revolta a burilor nimicise fortele engleze la Majuba si, în sfârsit, ca Gladstone renuntase atunci la Transvaal. Colonizarea engleza în Africa de sud fu totusi continuata de o "companie" particulara al ca­rei suflet era Cecil Rhodes, un Clive[3] al acestui continent. Când, mai târziu, au fost descoperite în Transvaal mine de aur si de diamant, un val de emigranti englezi navali în republicile olandeze, unde le-a fost acordat dreptul de a dobândi conce­siuni, dar li se refuzara drepturile civile. În 1895, un englez, prieten cu Rhodes si manevrat de catre el, doctorul Jameson, întreprinse în plina perioada de pace un raid armat în Transvaal. Învins si facut prizonier în scurta vreme, Jameson compromise în în mod grav, prin aventura sa, guvernul britanic, pe care burii îl banuiau ca a încurajat raidul.

V. În tot timpul celei de-a doua jumatati a seco­lului al XlX-lea, Africa, "continent inventat de providenta pentru a sâcâi Foreign-Office-ul", fu ciopârtita de puterile europene. Din 1853 pâna în 1873, Livingstone explora regiunea lacului Tanganica, apoi Stanley traversa întregul continent. Îndata ce noile teritorii fura accesibile, Germania, Belgia si Franta, mai tirziu Italia si le disputara. Anglia ofi­ciala ramase multa vreme în afara jocului african. Noile colonii engleze din Nigeria, Rhodesia, Kenya, Uganda fura înfiintate de marile companii, nu numai de aceea a lui Cecil Rhodes (British South Africa Company), ci si de aceea a Nigerului, pre­cum si de compania East Africa. Aceasta ciudata întoarcere la sistemul companiilor privilegiate (chartered) poate fi explicata prin avantajele pe care le avea guvernul imperial lasându-i pe capi­talistii întreprinzatori sa faca cheltuielile de investigare si ale primei instalari. Daca initiativa dadea gres, era parasita; daca reusea, guvernul imperial se substituia companiei. Astfel, putin câte putin s-a format în Africa un imperiu atât de vast încât îi îngadui lui Rhodes sa conceapa proiectul unei cai ferate care sa mearga de la Capetown la Cairo fara a parasi teritoriul britanic. Linia era întretaiata numai de estul african german, pe care Anglia avea sa-l dobândeasca în urma razboiului din 1914.

VI. În India, dupa ce fusese destramat imperiul mongolilor, compania privilegiata (East India Com-pany) continuase, aproape fara voia ei, cucerirea tarii. Ea adusese un corp de functionari care luptau din rasputeri împotriva foametei si a anarhiei. Reformatorii din 1832 voisera sa aplice si aici prin­cipiile lor, si în Indian Charter Act din 1833 se declara ca orice supus al maiestatii sale poate ocupa orice functie, indiferent de rasa, loc de nastere sau culoarea pielii. Era o teza îndrazneata, dar greu de aplicat atunci. În 1857 izbucni o violenta rebeliune militara a trupelor indigene carora compania le încredintase, ca odinioara Imperiul roman, securi­tatea tarii[4]. Reprimarea lor fu brutala si avu un efect deplin. Guvernul britanic lua el însusi în mâna administrarea Indiei; garnizoana europeana fu ridi­cata la saptezeci si cinci de mii de oameni. Dupa noi campanii împotriva mahratilor, a sikhilor, a gurkhasilor si, în sfârsit, a birmanilor , peninsula fu cucerita în întregime (1885).

VII. Kipling a facut elogiul Indian Civil Service-ului; alti scriitori, dimpotriva, au reprosat membri­lor sai orgoliul de rasa si lipsa de contact cu indi­genii. Fapt cert este ca în India, o tara de trei sute cincizeci de milioane de locuitori, dupa rebeliune si apoi dupa câteva inevitabile rascoale, linistea a fost mentinuta de saptezeci si cinci de mii de sol­dati europeni si o suta cincizeci de mii de soldati indigeni; fapt cert este ca numarul administratori­lor, englezi n-a depasit cinci mii si ca suprafata pamânturilor destelenite, irigate si asanate de ei a fost imensa; e de asemenea un fapt cert ca sub do­minatia engleza populatia Indiei a crescut cu doua sute treizeci de milioane de locuitori; si, în sfârsit, ca engleza a fost singura limba comuna a nenuma­ratelor popoare ale Indiei si limba care se folosea la congresele panindiene. O imensa patura de indieni instruiti în spirit european au putut ocupa nume­roase posturi administrative[6]. Era firesc ca India, la rândul sau, sa-si doreasca în cele din urma un self-government, asa cum a fost acordat dominioa-nelor, ba chiar o independenta totala. De la razboiul ruso-japonez, Orientul n-a mai suportat decât în sila dominatia Occidentului. S-au produs miscari nationale, destul de prost privite de administratia anglo-indiana, dar tolerate de guvernul imperial, care, aici ca si în alte parti, a urmarit compromi­sul, încet, încet, autoritatea guvernamentala a fost transferata hindusilor. În 1917 instructiunea publica si cea mai mare parte din serviciile interne au tre­cut în sarcina cabinetelor provinciale indiene, ras­punzatoare în fata unor Camere alese; numai armata si politia au ramas în mâinile functionarilor britanici.

VIII. Tragedia oricarei administratii coloniale este ca, daca reuseste prea bine, ea slabeste, ca o con­secinta a succesului însusi, legaturile sale cu metro­pola. În Egipt, ca si în India, asanarea finantelor, dezvoltarea instructiunii, a bogatiei, a ordinea, aveau, mai devreme sau mai târziu, sa inspire populatiilor indigene o mai mare nevoie de independenta. Totusi nu parea imposibil de conceput ca niste popoare libere sa fie unite printr-un angajament comun de aparare mutuala, prin tarife preferentiale, prin relatii de limba si cultura. Noul caracter al impe­riului avea sa fie în secolul al XX-lea una din pro­blemele postbelice. În secolul al XlX-lea trebuia mai întâi ca acest imperiu sa-si capete forma definitiva si apoi sa obtina recunoasterea de catre natiunile rivale. Dubla sarcina cerea un guvern care sa creada în imperiu; aceasta a constituit sansa conservato­rilor.