Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























Japonia in Era Meiji

istorie




Japonia în Era Meiji


Japonia oferă un exemplu cu totul special de contact între o civilizatie traditională asiatică si civilizatia modernă a Europei Occidentale. Spre deosebire de China, care nu s-a modernizat în secolul al XIX-lea si a ajuns o semicolonie a europenilor, Japonia a devenit o tară puternică si modernă, capabilă să concureze cu tările occidentale.




Această evolutie surprinzătoare a Japoniei a avut loc în timpul Erei Meiji. Confruntată cu tehnologia superioară a europenilor si americanilor, Japonia s-a temut că îsi va pierde independenta. Solutia găsită acestei provocări a fost una extrem de curajoasă : pentru a scăpa de Occident, s-a occidentalizat ea însăsi. În acest fel, ea a reusit să devină o mare putere. În acelasi timp, Japonia si-a păstrat si specificul cultural-traditional, de mare originalitate. A reu&# 414f53e 351;it să combine, ca putine alte tări în situatia ei, eficienta tehnologiei industriale moderne cu rafinamentul unei mosteniri culturale străvechi.

După unificarea Japoniei, începută de Oda Nobunaga (1534-1582 ), continuată de Hideyosi ( 1536-1598 ) si definitivată de Tokungaua Iyeyasu ( 1542-1616 ), Japonia va fi condusă, timp de aproape trei secole de dinastia sogunală Tokungaua.

Primii Tokungaua continuă politica lui Iyeyasu. Iyemitzu ( 1603-1651 ), transformă nobletea militară într-o aristocratie de curte, stabilind în acest mediu ierarhizat cea mai riguroasă etichetă. Dar Iyemitzu ia, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, o măsură care va avea urmări grave pentru viitorul Japoniei.

Misionarii catolici întrebuintau religia ca o armă politică ce primejduia independenta natională. Religia Kirisitan ( pronuntarea japoneză a cuvântulti "Cristian" ), se amesteca prea mult în politica internă. Atunci, desi foarte liberal la început, guvernul porneste împotriva crestinilor adevărate masacre, cu toate că japonezii, departe de a fi fanatici în religie, au fost si atunci, la fel ca si azi, de o îngăduintă fără egal în Evul Mediu european. De teamă ca Japonia să nu fie cotropită, sogunul închide tara străinilor, exceptie fâcând numai pentru chinezi si olandezi care păstrau dreptul de a face comert, dar numai prin portul Nagasaki. Sub pedeapsă de moarte e oprită iesirea japonezilor din tară, e oprită învătarea limbilor străine si construirea corăbiilor mari. Timp de mai bine de două sute de ani Japonia a trăit în această izolare desăvârsită, mai severă decât zidurile chinezesti.

Dacă guvernarea primilor Tokungaua fusese de pace, de ordine, de bună administratie, de prosperitate economică, de largă cultură, după Iyemitu urmează o perioadă de declin. Neputinta, coruptia si tirania dezorganizează tara. Populatia care s-a dublat e stoarsă de biruri si începe să sufere de foame ( Se introduceau nenumărate impozite ca cel asupra câmpului, impozitul pe usi, pe ferestre, pe copii în raport de vârsta lor, impozite pe îmbrăcăminte, pe sake, pe castani, cânepă, fasole etc., dacă tăranul adăuga o cameră la casa lui se punea impozit pe ea. Impunerea legală era de un koku de orez si un kotori de mătase, dar în realitate ea era majorată de trei ori prin coruptie si escrocherie. La vremea recoltatului oficialitătile făceau tururi de inspectie, se instalau printre săteni. Dacă erau distrate nesatisfăcător fie le măreau dările, fie îi obligau la muncă fortată. Dările erau colectate adesea cu cîtiva ani înainte. Fiintau si alte nenumărate forme de impunere exagerată si de tiranie. Această exploatare fioroasă pe baza sistemului tributal, mentinut din societate antică dar perfectionat mereu, a făcut ca chiar si cei mai conservatori dintre tărani să opună rezistentă regimului, fie în mod pasiv - prin cele mai diferite forme, inclusiv prin practica pruncuciderii, pe calea slăbirii până la epuizare a nou-născutilor, pentru a nu fi pusi la dări - , fie activ, prin revolte si fuga la orase, mai ales în anii de foamete ). Peste tot erau intrigi, iar împăratul este dat uitării în palatul său din Kyoto.

Pe de altă parte, fapt curios, regimul sogunal e interesat de studiul istoriei nationale. Printul Mito, nepotul lui Iyeyasu, colectiona cărti, la fel ca unchiul său. Cu sprijinul său se formează o scoală de învătati fanatici ai literaturii nationale care clasicilor chinezi le opun poezia si romanul japonez, iar contra budismului ridică religia indigenă sinto.

Olandezii care vin la Nagasaki cu unele produse ale civilizatiei europene fac pe japonezi să priceapă că tara lor e doar o părticică din univers. Intelectualii sunt contra regimului sogunal, dorind o vastă transformare politică si socială o revolutie, gândindu-se chiar să împrumute civilizatiei europene ceea ce poate întări tara lor.

În iulie 1853 presedintele Statelor Unite, Filmore, trimite pe comandorul Perry ca să "invite" pe japonezi să iasă din izolare si să deschidă tara comertului cu europenii. Guvernul japonez deliberează, întârzie si amână răspunsul peste un an. Perry revine cu o flotă mai numeroasă - zece vase cu vreo două mii de oameni. Ei coboară la Yokohama si aduc daruri ca în orice colonie de sălbatici : parfumuri, săpunuri, sampanie, arme de foc. Câtiva japonezi se urcă pe bordul acestor kuro-bune, "vapoare negre", iau schite, cercetează tunurile si înteleg că n-ar putea rezista. sogunul cedează, iar prin tratatul de la Kanagaua ( martie 1854 ), dă dreptul supusilor Statelor Unite să facă comert cu două porturi japoneze - simoda si Hakodate - si să trimită un consul pentru a judeca pe nationalii lui. După americani, Anglia, apoi Olanda, Rusia si alte state obtin tratate care garantau europenilor si un drept de exteritorialitate, un fel de capitulatiuni care loveau greu în orgoliul niponilor, fiindcă le stirbeau din dreptul lor de suveranitate. În fata fortei s-au supus de nevoie dar constienti de slăbiciunea lor s-au ambitionat si mai mult să învete de la europeni procedeele militare care fac forta "barbarilor europeni".

Acum Japonia trimite primii ambasadori în stăinătate. Între 1852-1868 se pregăteste o luptă uriasă; japonezii veniti în Europa îsi dau seama de inferioritatea lor si de nevoia de a schimba totul, începând cu sogunatul. Vasalii sogunilor, daimyo, simtind slăbirea seniorilor lor, încep să-si dea aere de independentă. Unul din ei, printul Ciosiu, cu puternice sentimente de xenofobie si având instructiuni primite pe ascuns de la Curtea din Kyoto, bombardează vapoarele străine din portul simonoseki. Urmează atunci "incidentul simonoseki" : flotele unite ale Frantei, Olandei si Statelor Unite bombardează portul simonoseki, înving si cer trei milioane de dolari despăgubiri. Astfel izbucneste "revolutia". "Revolutionarii" japonezi protestează contra sogunului trădător, care dă tara pe mâna "barbarilor", cer expulzarea străinilor si restituirea vechii autorităti a împăratului.

sogunul Yemoci porneste să pedepsească pe printul Ciosu pentru umilinta pe care o atrăsese asupra tării, dar e învins de trupele printului răzvrătit. Moare între timp si îi urmează Hitotzu-Basi, ultimul din familia Tokungaua.

Sustinută de puternicii daimyo Satzuma si Ciosiu, Curtea Imperială se hotărăste deodată să desfiinteze sogunatul. Strâns între revolutie si străini, sogunatul care înflorise atătea secole în Japonia cade iar puterea imperială se restaurează în 1867. Mutzu-Hito devine împărat, iar datorită faptului că traditia japoneză cerea ca fiecare împărat să primească un nume specific, el va lua numele de "Meiji" ( "conducătorul luminat" ), iar domnia sa ( 1867-1912 ) va rămâne în istorie sub numele de "Era Meiji" ( " era luminii" ). Mutzu-Hito va avea puteri executive si legislative.

E. Herbert Norman, unul din cei mai profunzi cercetători ai cauzelor Revolutiei Meiji si aparitiei capitalismului în Japonia arăta că, în mod ironic, loialitatea nelimitată a samurailor pe care s-a sprijinit sogunatul Tokungaua s-a întors împotriva lui când a apărut alianta antisogunistă secretă dintre militari si curtea imperială. În realitate, aprecia el, "teoria prin care sogunul a exercitat puterea reală si prin care împăratul era tinut în obscuritatea austeră a palatului din Kyoto consta în aceea că nu se cuvine ca persoana împăratului să fie contaminată de grijile statului, asa că el a delegat temporar puterea generalisimului său - Sei-i-tai-sogun - , împăratul rămânând, în teorie sursa întregii puteri". Cu toate că tronul împăratului a fost izolat, simtământele de loialitate ale japonezilor fată de el nu au încetat niciodată. sogunul a înteles aceasta si l-a înconjurat pe împărat cu un zid aproape impenetrabil de obstructiuni protocolare si ceremoniale, reusind să-l tină în izolare si departe de viata politică, fără ca el să intervină si să controleze evenimentele. Căci, în realitate, toată lumea întelegea, inclusiv sogunul, că împăratul are dreptul să intervină oricând în viata politică a tării. Acest lucru a usurat sarcina conjuratilor, care au făcut revolutia Meiji practic fără vărsări de sânge.

Revoluta Meiji, din 1868, a fost, asadar, "o lovitură de stat politică" săvârsită în numele împăratului de aristocratia de la curte si de tinerii samurai nemultumiti de înapoierea feudală a tării sub dictatura sogunistă si de incapacitatea sogunului de a face fată amenintărilor din afară ale puterilor imperialiste occidentale. Restaurarea este, prin urmare, o "revolutie aristocratică" prin care samuraii si-au abolit privilegiile făcând să nu mai fie necesară o "revolutie democratică" a maselor.

Dacă ar fi existat o "revolutie democratică" a maselor, aristocratia n-ar mai fi putut fi revolutionară. Aceasta a fost revolutionară tocmai pentru că privilegiile ei nu au fost amenintate de jos, caz în care s-ar fi unit împotriva acestor amenintări. Nu s-a întâmplat asa si de aceea aristocratia niponă feudală neamenintată de masele orăsănesti, ca în cazul revolutiilor burgheze occidentale, au săvârsit revolutia. Masele orăsănesti s-au multumit să joace în această miscare un rol politic secundar si pasiv, având satisfactia de a face bani din negot si de a se implica în viata culturală exuberantă a oraselor japoneze de la jumătatea secolului trecut. Au existat, desigur, momente de nemultumiri particulare si de ciocniri izolate ale arăsenilor, dar niciodată acestea nu au evoluat într-o luptă cu caracter politico-ideologic; orăsenii ( cei mai multi negustori, artizani si oameni de cultură ) au acceptat întotdeauna suprematia samurailor si le-au lăsat acestora dreptul de a experimenta schimbări, fără teama că transformările operate de ei ar putea pune în pericol întreaga structură traditională. Desigur, gruparea conducătoare a societătii japoneze nu s-a putut lansa în schimbări esentiale în societate.



Sarcina înfăptuirii revolutiei a fost usurată de "sistemul monopolist de clan" ( fiecare clan îsi bătea moneda proprie ), sistem cu implicatii economice mult mai profunde decât se putea constata la prima vedere. Din cauza monedelor de clan în tară exista un haos, banii neputând circula liber în orice parte a arhipeleagului. În aceste conditii, negustorii si cămătarii au fost practic legati de piata clanului. Dar piata se lărgea mereu, negustorii - din nevoia de a iesi din piata de clan - căutaseră si găsiseră sistemul agentilor de clan care mijloceau schimbul de bani si, prin ei, comertul. De aceea, în Japonia există asa de multe unităti de măsură, destul de complicate. În acest fel s-a creat o piată a agentilor de schimb cu centrul la Osaka, unde a luat fiintă chiar o ghildă a bancherilor ce dădeau cu împrumut, denumită "zeni-za". Chiar si daimyo aveau reprezentantii lor la Osaka pentru a tine legătura cu această ghildă a bancherilor.

În general, reformele din clanuri nu au fost înfăptuite prin Revolutia Meiji însăsi sau prin guverne alese de membrii clanurilor, ci de către functionarii noului regim, în majoritatea lor covârsitoare proveniti din samurai care au adus odată cu ei, din vechiul regim, politica autocratică dar si paternalistă, rămasă până în zilele noastre. Ei au fost cei care au actionat pentru crearea unui stat cu un guvern centralizat, singurul care trebuia să situatia tină ferm în mână în conditiile unor continue nelinisti sociale existente imediat după Revolutie.

Revolutia Meiji a creat în tară o atmosferă de euforie a schimbărilor, necunoscută până la acea dată în arhipeleagul nipon si chiar în societătile occidentale. Cu toate că Revolutia Meiji este diferită ca act politic de revolutia franceză din 1789, de pildă, putem afirma că deceniile care I-au urmat au adus în Japonia schimbări tot atât de mari ca în Franta, mentinându-se însă fondul si traditia niponistă aproape în toate privintele si, în primul rând, păstrându-se principiul, aproape intangibil, de virtute supremă a japonezului de a fi loial gruoului din care face parte. O loialitate ce însemna, înainte de Revolutia Meiji ,devotamentul total fată de stăpânul casei feudale pe care îl urma până la moarte, iar după Revolutie, acordarea sfatului dezinteresat si comportarea în asa fel încât să dovedească încrederea deplină în conducerea si administrarea grupului din care face parte. Cu alte cuvinte, calitătile esentiale ale fostului samurai au devenit calităti esentiale ale unui nou birocrat ideal ce-si va manifesta loialitatea fată de noul sef, atâta timp cât acesta îsi îndeplineste sarcinile în mod eficient.

Unul din exegetii transformărilor social-economice si politice din Japonia secolului trecut, T. C. Smith, încercând să explice aspectele în care societatea japoneză este diferită de toate celelalte societăti moderne, tocmai pentru că Revolutia Meiji a fost aristocratică, nu democratică, arată că schimbările economice si civile aduse de Revolutie nu au fost însotite si de schimbări politice democratice în domeniul institutiilor traditionale; au existat, desigur, tensiuni între traditional si modern, dar nu s-a ajuns la un conflict radical între aceste curente, în primul rând pentru că toate partidele implicate în transformările ulterioare erau mai mult sau mai putin radicale, mai mult sau mai putin moderne. Nici unul din aceste partide politice nu considera trecutul ca o piedică în calea progresului; ele apreciau modernizarea nu ca un proces în care traditionalul cu modernul se confruntă pe viată si pe moarte, ci un proces în care aceste laturi se îmbinau în mod dinamic. Revolutia Meiji a mai dovedit că în Japonia constiinta statutului japonezului a fost si a rămas puternică, deoarece Revolutia însăsi nu a fost o luptă împotriva inegalitătii sociale a oamenilor. Tocmai din această cauză, în societatea modernă capitalistă niponă constiinta de clasă, de apartenentă la o clasă social a japonezului este mai slabă decât constiinta de grup, de apartenentă la un grup social.

Revolutia a fost urmată de o serie de reforme extraordinare, între care abolirea privilegiilor războinicilor samurai, singurii care aveau dreptul până atunci să ocupe functii oficiale de stat, si acordarea acestora tuturor celor care se dovedeau capabili să le îndeplinească, indiferent de clasa din care proveneau, introducerea sistemului politic parlamentar, a învătământului general obligatoriu, adoptarea unei Constitutii ( 1883 ), introducerea obligativitătii tinerilor de a face armata. Această ultimă reformă are o semnificatie cu totul deosebită, având în vedere că pânâ atuncii japonezii de rând erau condamnati la moarte dacâ se descoperea că posedă arme.

Sarcina principală era acum industrializarea rapidă, cu orice pret, si evitarea situatiei de a deveni o colonie a unei puteri străine, ceea ce se putea realiza numai prin măsuri energice de modernizare în toate domeniile, în mod deosebit de industrializare rapidă, cu orice pret.

Industrializarea presupune existenta unui nivel suficient de ridicat al productiei si al circulatiei mărfurilor, o diviziune socială a muncii, o acumulare de capital, piete de fortă de muncă liberă, de mijloace de productie si de traditie în mestesuguri. Ce avea si ce nu avea Japonia în momentul Revolutiei Meiji si în perioada imediat următoare?

Analizele asupra situatiei economice din perioada Tokungaua arată că desi orezul era privit ca marfă, echivalent general standard, banii deveniseră predominanti ca mijloc de schimb. Aceasta pentru că pe piata niponă, înaintea Revolutiei, exista o productie mai mare decât nevoile reale ale unitătilor productive tărănesti si artizanale-mestesugâreâti si o diviziune a muncii evoluată, mai ales la orase. Orasul Edo, de pildă, unde se afla sediul sogunilor Tokungaua, avea, în 1665, circa 1,3-1,4 milioane de locuitori, Osaka circa 269 000 de locuitori, iar Kyoto era, în 1691, cel mai mare centru manufacturier din tară, cu o largă diversitate de produse artizanale-mestesugăresti si cu un comert dezvoltat. La începutul seolului al XIX-lea exista o accentuată diviziune a muncii, provinciile se specializaseră în una sau două mărfuri mestesugăresti, produse de mestesugari, tărani sau de samuraii mai săraci, care îsi suplimentau în acest fel veniturile.

Acumularea de capital s-a făcut pe diferita căi. Banii erau concentrati, în ultima parte a perioadei Tokungaua, în mâinile comerciantilor si cămătarilor. E. Herbert Norman scrie, în "Aparitia Japoniei ca stat modern", că guvernul sogunului a confiscat de la Yodoya Saburoyemon, un mare negustor de orez din Osaka, 50 perechi de paravane japoneze de aur, 3 modele mici de nave încrustate cu pietre pretioase, 373 de covoare, 10 000 de kin aur, 273 de pietre pretioase mari si numeroase altele mai mici, 2 cutii de aur, 3000 de monezi mari de aur, 120 000 ryo de koban, 85 000 kwame de argint, 75 000 kwan de bani de aramă, 150 de bărci, 730 de magazii, 17 depozite de bijuterii, 80 de magazii pentru fasole, 28 de case în Osaka, 64 de case în alte localităti, o bursă de orez de 332 koku si multe alte bogătii.

Îndelungata izolare completă a Japoniei de restul lumii a tinut dezvoltaea economică a tării pe loc. Din această cauză, secolul al XVIII-lea al Japoniei nu trebuie comparat cu secolul al XVIII-lea al Marii Britanii, ci cu secolul al XV-lea al acesteia, pentru că guvernul Meiji trebuia să înceapă de unde Japonia fusese lăsată de Hideyosi. Datorită izolării, Japonia era întârziată, fată de lumea dezvoltată, cu două secole si jumătate.

Trebuie, de asemenea, să tinem cont de faptul că Japonia a intrat în capitalism si în concurenta capitalistă cu un handicap de taxe vamale, care a durat o jumătate de secol, instituit prin tratatele inegale încheiate cu puterile străine în 1853 si în 1870. În această situatie, economistii japonezi au îmbrătisat doctrina mercantilistă pe baza căreia guvernul Meiji elabora politica economică protectionistă, japonezii devenind astfel ultimii mercantilisti din lume. Acestia cereau o autocratie absolută în politica economică si comertul exterior si se opuneau ferm oricărui liberalism. "Asa cum Franta s-a folosit de mercantilism, în secolele al XVI-lea si al XVII-lea, ca de o cârjă cu care capitalismul ei a învătatsă meargă, Japonia a folosit si ea aceată cârjă. Numai că atunci când capitalismul francez a învătat să meargă bine, cârja îl stânjenea si a renuntat la ea. Capitalismul japonez nu s-a putut dispensa de ea multă vreme după 1868" ( Florea Ţuiu, "Niponism" ).

Regimul Meiji vroia să facă într-o generatie ceea ce altii făcuseră într-un secol. Banii erau acumulati în mâinile unor persoane particulare care se temeau să-I investească în industrie. De aceea cârja mercantilistă si protectionistă a statului centralizat autocrat a fost folosită din plin. Statul a fost cel care a colectat banii pe diverse căi si I-a investit în industrie pentru că marele capital privat a preferat să rămână în comert si în bănci. Chiar si astăzi capitalul particular ca domeniu de a investi. Guvernul Meiji a dus politica de centralizare a capitalurilor prin companii de schimb si apoi prin trusturi si carteluri, create încă de prin 1880. Astfel au apărut marile grupuri Mitsui, Mitsubishi, Yasuda si Sumitomo, care au înghitit multe alte companii mai slabe.



Între sursele industrializării, împrumuturile externe au jucat un rol extrem de mic. Practic, Japonia a contracta doar două împrumuturi externe între 1868 si 1990. Unul în 1870, la Londra, de 913 000 de lire, pentru a construi calea ferată Tokyo-Yokohama si altul în 1873, tot la Londra, de 2,4 milioane de lire, din nevoi de capitalizare. Primul a fost plătit în 1881 iar al doilea în 1897. Se poate afirma acum că Japonia a oferit exemplul unei tări care a reusit să se industrializeze si să se dezvolte rapid, bazându-se aproape exclusiv pe fortele proprii, fără să facă împrumuturi masive din străinătate, dar exploatând la maxim resursele tărilor din jurul ei.

Japonia nu s-a împrumutat, în ciuda foamei extreme de capital, din teama guvernului de a nu fi subjugat de o putere străină, care ar fi avut astfel prilejul de a folosi ca pretext împrumuturile pentru a interveni si a coloniza tara, cum se întâmplase cu alte natiuni. De aceea, sursele principale ale industrializării au fost cele interne.

Totodată, Japonia si-a concentrat atentia asupra "industriilor strategice" - denumite asa fie pentru că erau legate de fortele navale si militare, fie că urmau să concureze cu industriile străine. Asupra acestor "industrii strategice" exista un control de stat sever. Văzând ce s-a întâmplat cu China si cu allte tări din jur, Japonia a pornit ferm pe calea "industriilor strategice" pentru a dota armata. Concomitent a întărit mult politia, care controla deplin situatia internă în această perioadă de industrializare rapidă. Armata ar fi fost o structură fără putere dacă nu ar fi fost sustinută de o industrie grea proprie. Asa a început Japonia să creeze industria grea, care a si constituit punctul de începere a industrializării în Japonia si a pus bazele militare ale imperialismului japonez de mai târziu. Se stie că în Anglia industria grea nu a devenit importantă, fată de industria usoară, până la sfârsitul secolului al XVIII-lea, când a fost inventat strungul. În Japonia s-a început cu industria grea. Mai întâi au fost turnate, în 1844, tunuri la Mito, clanul Hitzen a construit, în 1852, furnale reverbatoare, clanul Satzuma le-a construit în 1853, clanul Mito tot în 1853, însusi sogunul a construit aemenea furnale. În 1856 se creează fabrici pentru scopuri militare, turnătorii de fontă si otel; santiere navale au fost construite între 1850 si 1860 în Satzuma, Saga si Choshu. Abia în 1866 se importă prima filatură de bumbac si în 1870 o filatură de mătase la Maebashi, pusă în functiune în 1872. Această inversare de priorităti în momentele de început ale industrializării capitaliste japoneze a dus la deformări si greutăti în cresterea tehnologică a Japoniei, dar a ajutat la industrializarea ei si la crearea unei capacităti militare care la început a ferit-o de colonizare si I-a permis, mai târziu, să pornească ea însăsi la acapararea decolonii si de piete de materii prime si de desfacere a produselor finite.

Nevoia de bani pentru industrializare a determinat guvernul Meiji să intervină în agricultură, ramură de bază care trebuia să furnizeze bani. Prin Revolutie tăranii au devenit posesori nominali ai pământului si din 1872 aveau dreptul să-l vândă, deschizându-se astfel posibilitatea deposedării tăranului. Impozitul anual se plătea numai în bani si reprezenta 2,5-3 la sută din pretul pământului, în raport de recoltă. Depinzând acum de piată, nu de daymio, tăranii cu pământ putin erau fortati să-si vândă orezul imediat după recoltare, la preturi mici, ca să plătească impozitele. Cu timpul ei s-au înglodat în datorii la marii proprietari si au fost deposedati. Între 1883 si 1890 au fost fortati să-si vândă pământurile 367 744 de producători agricoli pentru că nu au putut să-si plătească impozitele restante si împrumuturile. Restantele de impozite erau de 114 178 de yeni si din cauza neplătii lor au fost confiscate 115 838 de acri de pământ, care aveau pretul total de 1 944 393, adică de 27 de ori mai mult decăt restantele, scrie E. Herbert Norman.

Deposedarea tăranului în Japonia nu a însemnat si plecarea lui imediată la oras, unde exista deja fortă de muncă. Numărul familiilor la sate nu a scăzut, ceea ce este o contradictie în comparatie cu Anglia si alte tări europene. Cauza trebuie căutată în relatia dintre arendas si proprietarul de pământ. Proprietarul prefera să arendeze pământul tăranilor, deoarece nu trebuia să plătească decât impozitul statului, iar renta era, potrivit "The Japan Agricultural Yearbook", de 7 ori mai mare decât în Anglia, de 3,5 ori mai mare decât în Olanda si Danemarca.

Abia mai târziu, când vechile mestesuguri sătesti au fost ruinate, tinere fete din sate au plecat la orase, mai ales în industria textilă, care, cu toate că s-a dezvoltat mai târziu, a constituit totusi axul primei revolutii industriale a Japoniei, fiind un sector extrem de important, mai ales pentru export. Astfel, s-a creat o clasă muncitoare formată în proportie de peste 60 la sută din femei. Cei ce rămâneau someri la orase reveneau la sate unde lucrau, dacă mai găseau pământ, în agricultură. O suprapopulatie la sate convenea, de fapt, proprietarilor de pământ, pentru că ducea la majorarea rentei, o altă situatie paradoxală fată de modelul englez, în care între industriasi si proprietarii de pământ era o contradictie din cauza fortei de muncă. De asemenea, arendasul japonez nu era ceea ce era arendasul în Europa. Arendasul agricol nu era nici antrepenor capitalist, nici muncitor salariat al proprietarului de pământ. El era ceva între aceste două calităti, adică un cultivator care dădea o mare parte din munca sa proprietarului de pământ. Se aseamănă cu arendasul clasic doar pentru că îsi asumă riscurile întreprinderii sale agricole. Profiturile obtinute sunt luate,în cea mai mare parte, de proprietarul de pământ, obligat să plătească impozitul către stat si, în acest sens, arendasul japonez se aseamănă cu muncitorul cu ziua din agricultură. El primeste nu un salariu, ci produse în raport de recoltă.

Statul a jucat un rol esential în dezvoltarea industriei, actionând ca un fel de agent activ în manufactură. Sub presiunile din afară, prin 1880, când regimul Meiji se stabilizase, industria s-a împărtit în două grupuri distincte prin legea pentru vânzarea fabricilor : unul care includea industria strategică, îndeosebi sectoarele legate de industria de armament, care a rămas sub controlul sever al statului, si altul format din toate celelalte sectoare nestrategice, care au început să fie supuse politicii de liberalizare. Prin legea vânzârii fabricilor, din 1880, staul nu si-a diminuat însă grija paternalistă fată de industria militară si nemilitară, ci doar a adecvat-o unuia din sectoarele de mai sus. Vânzările de nave militare si de fabrici către particulari au dus la întărirea companiilor mari - Mitzui, Mitsubishi, Yasuda si Sumitomo - pe baza cărora s-au creat vestitele "zaibatzu" - uniuni monopoliste extrem de puternice, grupuri sau clici financiare - si companii mai mici ca Furukawa, Kawasaki, Asano si Tanaka.

"Politica de a tine industria militară sub control strâns ' - scrie E. Herbert Norman - "mentionând, în acelasi timp, un paternalism adecvat asupra altor industrii nemilitare, a continuat până în prezent si aceasta este una din cele mai distincte caracteristici ale industrializării japoneze. Ea poate fi dusă înapoi dincolo de zilele Restaurării Meiji, în timpul când însisi daimyo au manifestat interes subit în achizitionarea de echipament militar occidental, deci cu mult înainte de a se gândi să se angajeze ei însisi în întreprinderi industriale diverse.". Florin Ţuiu crede că "ea poate fi adusă si pânâ în zilele noastre, când politica statului de dirijare si de subsidiere a industriilor se continuă cu o fortă chiar mai mare decât atunci când Japonia avea greutăti serioase în acumularea de capital, nu avea materii prime si trebuia să lupte si împotriva sistemului de tarife vamale inegale, care o dezavantajau si de care s-a putut elibera chiar în primii ani ai secolullui nostru, în ajunul războiului ruso-japonez din 1904-1905.".

Pe calea industrializării fortate si independente, folosindu-se si de conjunctura internatională, când marile puteri erau ocupate cu acapararea altor teritorii mai întinse si mai bogate, Japonia a scăpat de colonizare. Hotărârea gunernului Meiji de a nu invada Coreea, la care se gândea sub pretextul comportamentului grav al autoritătilor coreene fată de o misiune diplomatică din 1871, si concentrarea eforturilor spre industrializare, s-a dovedit a fi bună. Dar, pentru că piata internă japoneză, deja formată la sfârsitul secolului trecut, era limitată, guvernul nipon, folosind armamentul produs, a atacat China, având ca pretext tot Coreea, si după doi ani ( 1894-1895 ) a învins-o. Această reusită a constituit o cotitură în politica de expansiune a Japoniei. Ea a devenit, astfel, o putere cu teritorii în afară - Formosa si Pescadore - si a primit 'despăgubiri" de circe 30 de milioane de lire sterline în aur. Aceasta I-a permis să treacă la sistemul monetar bazat numai pe aur, ceea ce a impulsionat mai mult industrializarea tării. Alianta anglo-japoneză din 1902 a consfintit Japonia ca mare putere si ca contrapondere, în Extrremul Orient, împotriva Rusiei. si, învingând Rusia, în 1905, Japonia a devenit cea mai puternică tară din Extremul Orient, acest singur an aducândui ce nu I-au putut aduce cei două zeci de ani anteriori. De la acest război, Japonia a devenit o putere expansionistă care a iesit victorioasă în toate conflictele militare pentru piete străine, de până la al doilea război mondial, terminat în mod tragic pentru japonezi cu distrugerea în totalitate a oraselor Hiroshima si Nagasaki.



În toată această perioadă, si după al doilea război mondial de altfel, Japonia n-a încetat să-si organizeze si reorganizeze industria, mentinând-o continuu pe o linie de dezvoltare. Monopolurile care au finantat expansiunea militară până la jumătatea secolului, si capitalismul monoplist de stat postbelic, care a imprimat ritmuri de dezvoltare foarte înalte, au făcut din Japonia tara cu cele mai controversate realizări. si toate acestea se datoresc, în măsură apreciabilă, faptului că în societatea capitalistă japoneză nu s-a renuntat total nici acum la cârja protectionistă cu alură mercantilistă a statului nipon, folosită pe un teren în care se regăsesc forme esentiale ale mentalitătii vechi si ale structurilor practicate timp îndelungat în conditiile modului de productie asiatic. Iar în ceea ce priveste regulile de clan sau de trib, ele au supravietuit în asa măsură că au rămas aproape atotputernice în cercurile administrative si în întraga politică.

În lucrarea "Japanese Maniers and Customs in the Meiji Era" ( "Maniere si obiceiuri japoneze în Era Meiji" ), Yanagida Kunio analizează transferul fortei de muncă de la sat la oras si arată că, la începutul perioadei Meiji, fiicele si fii sătenilor au fost constrânsi să caute de lucru la orase, în fabrici textile, de sticlă, de ciment si de altă natură. Acestea trimiteau reprezentanti în satele din jur pentru a recruta tineri în vederea angajării lor în fabricile respective. Erau preferati, de regulă, tinerii proveniti din anumite districte, unde probabil fuseseră mai dezvoltate atelierele mestesugăresti în care se căpătaseră abilităti mai deosebite necesare industriei moderne în formare. În plus, revizuirea sistemului de impozite, în sensul cresterii lor, a afectat pe detinătorii de pământ, iar prăpastia economică dintre ei si arendasii tărani s-a lărgit, obligându-I pe acestia din urmă să-si îndrepte privirile spre fabricile din orase, despre care aflaseră că oferă promisiuni minunate. De aceea, ei si-au trimis fratii mai mici si copiii în industrie, unde însă acestia nu au găsit, din păcate, ce se asteptau să găsească. Viata din fabrică era, în acele vremuri, mult mai grea decât se credea. Neexistând contracte de angajare cu patronii, muncitorii erau obligati să lucreze oricând, ziua si noaptea, si oricâte ore, dându-si până la urmă seama că trăiesc la marginea limitei de subzistentă si nimic mai mult. Cei care nu mai putaeu suporta munca excesivă se întorceau în satele din care veniseră, doar pentru a răspândi tuberculoza, care devenise boala cea mai frecventă în orasele muncitoresti nipone. Pe de altă parte, cei reîntorsi constatau cu stupoare si nostalgie că nu mai exista destul pământ, de aceea mai toti rămâneau la orase. Pentru femei situatia era si mai dificilă, pentru că ele erau legate aproape totdeauna de fabrica în care lucrau, de regulă din industria textilă. Patronii constituiau un control sever asupra muncitoarelor, nepermitându-le nici să se mute la alte companii, nici să plece la satele natale. Ele erau înregimentate în dormitoare de fabrică supraaglomerate si mai usor de controlat pentru a nu-si crea propriile grupuri organizate prin care să reactioneze împotriva conditiilor grele de muncă si de viată. După un anumit număr de ani, femeile însele nu mai puteau să se întoarcă în satele natale pentru că nu mai stiau si nu mai puteau să muncească în agricultură si nici să se căsătorească, deoarece nu mai aveau pregătirea de gospodină pe care o primeau în casele părintesti, găsind astfel cu greu un partener cu care să închege o familie. În consecintă, femeile muncitoare erau sacrificate, în mare măsură, în cadrul armatei fortei de muncă aflată în rezerva capitalului niponist.

Transferul de populatie de la sate la orase a adus schimbări sociale semnificative în orase, care nu au afectat însă prea mult traditiile. În orase se mentineau deosebirile dintre grupurile conducătoare si oamenii de rând, mai ales în ceea ce priveste nivelul general de cultură, dobândirea de cunostinte si de prestigiu social. Grupul conducător era alcătuit din birocratii care aduceau din afara tării idei si cunostinte noi pentru a fi aplicate în industrie, comert, afaceri, politică si societate. Oamenii de rând se adreasau acestor autorităti cu apelativul "kanin sama" ( domnule oficial ). O parte din ministrii noului guvern Meiji erau fosti daimyo, al căror salariu reflecta prestigiul social cu care acestia veniseră din trecut. De pildă, primul ministru - dajo daijin - sau un ministru - sangi - primeau pe lună 800-900 de yeni, o sumă extrem de mare având în vedere că o oficialitate de rangul nouă primea doar 50 de yeni lunar.

Acesti birocrati de rangul întâi primeau locuinte în casele detinute mai înainte de daimyo. Cele mai multe se aflau în cartierul din vestul palatului imperial din Tokyo, pe o colină, si în ele îmbinau stilul traditional nipon cu stilul modern, abia importat din Occident. Bucurându-se de prestigiu si de relativă bogătie, spune Yazaki Takeo în lucrarea "Social change and the City in Japan" ( "Schimbările social si orasul japonez" ), noii birocrati au lucrat cu entuziasm pentru introducerea modernismului occidental în Japonia si chiar în casele lor, cheltuind sume mari de bani pe îmbrăcăminte si mobilă occidentale, participând la întâlniri cu multe gheise, plecând de acasă cu caleasca si chiar întretinând metrese în cartierele gheiselor ca Yanagibashi, cum făceu daimyo în trecut.

Poate că păstrarea traditiilor vechi si după Revolutia Meiji este mai bine observată în rândul negustorilor, care au devenit clasa situată imediat după birocrati si cler. Între comerciantii oraselor cei mai importanti erau negustorii cu ridicata, cu toate că rolul lor în a pregăti mărfurile în procesul de productie, pentru a fi vândute cu amănuntul, a scăzut simtitor, mai ales după ce industria a trecut la productia de masă, livrând ea însăsi marfa ambalată pentru a fi desfăcută cu bucata. Aceasta s-a întâmplat însă după războiul japono-chinez din 1894-1895, până la care comerciantii noului regim au continuat să lucreze după metodele traditionale mostenite de la înaintasi, mentinănd, în acest fel, obiceiuri feudale. seful casei comerciale avea o autoritate absolută, iar membrii "familiei comerciale" erau legati de sef prin relatii sacre. Loialitatea angajatilor era totală, iar seful îi tratat, în schimb, cu bunătate si autoritate, învătând salariatii nu numai meseria de negustor, în multi ani de ucenicie, ci si cum să se mândrească cu emblema companiei comerciale ce flutura pe norenul agătat la intrarea în magazinele casei comerciale respective. Exista un ritual întreg de muncă si promovare a angajatilor de la ucenic la director, care putea actiona în numele patronului.

În consecintă, odată cu adoptarea tehnologiei occidentale, multi samurai si daimyo si-au schimbat repede îmbrăcămintea cu alta occidentală, dar modelel sociale de existentă a lor au rămas practic neschimbate, feudale. Familia a rămas aceeasi si au persistat valorile si structurile feudale ca o caracteristică deosebită a Revolutiei Meiji, poate si datorită vitezei cu care Japonia a trecut de la o societate predominant agrară la una industrială.

Astfel, prin aceste transformări remarcabile, prin îmbinarea armonioasă dintre traditie si modernitate, petrecute în timpul ei, Era Meiji rămâne în istorie ca una din cele mai interesante perioade din evolutia unei natiuni si ca cel mai important moment din istoria natională a Japoniei.




Bibliografie Ioan Timus, "Japonia de ieri si de azi"

Florea Ţuiu, "Niponism"

Lucia Copoeru, Ovidiu Pecican

Sorin Mitu ( coordonator ) "Istorie" - manual pentru clasa a XI-a

Virgiliu Ţârau, Liviu Ţîrau














Document Info


Accesari: 8616
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )