Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload


loading...



















































PRIMUL RAZBOI CIVIL - ANGLIA

istorie




PRIMUL RĂZBOI CIVIL



I. Venise timpul ca fiecare englez sa opteze pen­tru una din tabere. Or, cea mai mare parte dintre ei n-ar fi dorit sa opteze. Aceasta revolutie nu era ca acele valuri adânc rascolitoare care ridica masele. Ea aducea mai curând vrajba în sânul claselor decât le ridica una împotriva alteia2 ; treizeci de pair-i ramasesera la Westminster; optzeci îl urmasera pe rege; douazeci ramâneau neutri. Ca si pair-ii, squire-ii si yeomen-ii erau împartiti si ei între cele doua armate. Londra, oras rebel si protestant, se arata favorabila parlamentului, dar orasele-sedii ale diocezelor erau în favoarea episcopilor lor, deci în favoarea regelui. Cât despre tarani, multi dintre ei ramâneau indiferenti. "Puţ 545v212f ;in le pasa sub ce guver­nare traiesc, numai sa poata ara si merge la piata". În unele comitate, puritanii si anglicanii, regalistii si parlamentarii semnau pacte de neutralitate. Mai târziu, când sovaitorii vor constata ca cele doua tabere îi tin de rau pe neutri, vor lua si ei, în sila, pozitie pentru una sau alta din parti. Uneori un sin­gur squire hotarât antreneaza pe toti gentilomii din vecinatatea sa. Arendasii îi urmau pe seniorii lor. Petrecaretii tineau cu regele pentru ca puritanii re­prezentau austeritatea; oamenii apartinând dife­ritelor secte erau în favoarea parlamentului pentru ca sperau (în mod gresit) ca le va asigura libertatea religioasa. Se poate spune ca Nordul catolic si Ves­tul erau mai curând alaturi de rege, Sudul si Estul alaturi de parlament, dar frontierele acestea nu au fost niciodata bine delimitate. Nici un moment tabe­rele în lupta n-au depasit a patruzecea parte din populatia tarii, si în bataliile cele mai importante din timpul razboiului civil au fost cel mult doua zeci de mii de combatanti de fiecare parte.






II. Ar putea stârni mirarea ca o tara care în alte împrejurari fusese framântata de patimi atât de pu­ternice se arata aproape apatica în aceasta epoca re­volutionara. Dar în 1641 doctrinele si intentiile celor doua partide erau confuze. Nimeni din tabara parla­mentara nu dorea, la începutul razboiului, sa-l do­boare pe Carol Stuart. Nimeni nu-si imagina ca ar fi posibil sa se lipseasca de el. Parlamentul voia nu­mai sa se asigure de persoana regelui si sa-l des­parta de sfetnicii sai rai. Essex, general al armatelor parlamentare, recomanda trupelor sale sa fie pru­dente, caci, spunea el, "un rege învins ramâne tot rege, dar noi, daca vom fi învinsi, nu vom fi decât niste razvratiti si niste tradatori". Ideea despre caracterul sacru al regalitatii, pe care secole de-a rândul de respect fata de ea o întiparisera în mintile oamenilor, ramânea intacta. Când, la începutul raz­boiului, regele "ridica stindardul sau" aproape de Nottingham, aceasta ceremonie simbolica a miscat inimile multora care, în sinea lor, dadeau dreptate parlamentului.



III. si, totusi, scena esuase. Ploua. Carol, pedant si maniac, asa cum erau toti din familia Stuart, îl corecta mereu pe crainicul care citea proclamatia. Vântul pravalise stindardul în noroi. Oricum însa, era drapelul regelui. Vazându-l, multi se gândeau, ca sir Edmund Verney, ca, oricât ar fi ei de partea Bibliei si a pariamentului, nu puteau parasi la ne­norocire un suveran de la care mâncasera pâine. si astfel multi aparara din loialism o cauza care nu li se parea justa. Dintre cei neutri, unii erau de acord cu ideile politice ale parlamentarilor, dar nu voiau sa se atinga nimeni de cartea lor de rugaciuni; altii, adversari ai bisericii anglicane, tineau cu regele. Atâta confuzie nu putea da nastere nici unui fel de entuziasm. În realitate, era vorba - în aceasta tara bogata si relativ fericita - nu atât de o adevarata revolutie, care e totdeauna provocata de mari tulburari economice, ci de ceea ce s-ar chema astazi o lupta între partide. În lipsa unui mecanism constitutional, dezbaterea parlamentara lua forma unei batalii corp la corp. Vor trebui sa vina calamitatile unui razboi civil pentru a da nas­tere tolerantei politice, asa cum în alte tari, erorile persecutiilor vor impune toleranta religioasa.



IV. Iau parte activa la razboi - în ambele ta­bere - cei mai buni oameni ai natiunii. Astfel ca lupta va fi destul de umana. Bataliile vor fi sângeroase, pentru ca soldatii sunt viteji, dar prizonierii, în afara de irlandezi si preotii catolici, vor fi bine tratati. Fiecare din cele doua tabere se lauda ca este o armata crestina. Înainte de intrarea în lupta, fiecare comandant ordona sa se faca o slujba re­ligioasa. si o parte si cealalta îi reproseaza adver­sarului pacatele sale. "În armata noastra - spune un regalist - se comit doar pacate omenesti: ne place vinul, ne plac femeile; pe cind voi aveti pacate diavolesti: spiritul orgolios si razvratirea". Daca vitejia si credinta luptatorilor erau fara margini, în schimb stiinta lor militara era, cel putin la început, mediocra. Îndelunga perioada de pace de sub domnia dinastiei Tudor a facut sa fie uitata arta razboiului. Unii sefi de armata, ca nepotul lui Carol, Rupert, fiul electorului palatin, mare cavaler, dar prost tactician, au avut sarcini de comanda pe continent. Altii, ca un oarecare Oliver Cromwell din armata puritana, au citit doar lucrari de stra­tegie. Cei mai multi se arunca în lupta la noroc. Serviciile de informare merg atât de prost încât armatele abia de reusesc sa se întâlneasca. La în­ceput Carol avea un plan, acela de a înconjura Londra; parlamentul n-are nici unul, în afara doar de a-l prinde pe rege viu.



V. si în acest razboi cavaleria se dovedi a fi arma decisiva; ea constituia aproximativ doua treimi din numarul ostenilor. Pedestrimea era for­mata din sulitasi si muschetari, acestia din urma foarte vulnerabili la atacul cavaleriei pe flancuri, pentru ca, nefiind înca inventate nici baionetele, nici pustile cu repetitie, dupa ce-si trageau salvele, ramâneau pur si simplu dezarmati. Tactica musche­tarilor consta în a se pune la adapost într-un careu format de sulitasi, pentru a-si putea reîncarca ar­mele; dar neavând totdeauna timpul trebuincios pentru aceasta, ajungeau sfârtecati de sabii. Rupert, cel dintâi, organiza temeinice sarje de cavaleristi cu sabiile în mâini. Dar, Rupert, prea îndraznet, ne­glija restul armatei; sarjele erau victorioase, dar bataliile pierdute. În tot timpul campaniei, parla­mentul, sprijinit de negustorii din Londra, avea avantajul ca încasa usor impozitele. Era si stapân pe mare; marinarii protestanti ramasesera cu ura împotriva Spaniei, împotriva absolutismului si a cavalerilor; ei înlesnira rebelilor sa mentina lega­tura cu continentul, ceea ce a salvat comertul lon­donez si încasarile vamilor.





VI. Începutul razboiului s-a aratat favorabil regelui, care, în urma unei batalii indecise, la Edgehill, a putut concentra trei armate împotriva Londrei. Ţinut în sah, s-a repliat spre Oxford, din care si-a facut capitala si ale carui colegii gotice s-au umplut de doamne frumoase si cavaleri cu plete lungi. Intrigile amoroase din tabara regala se ames­tecau cu intrigile dintre partide si, ca o reactie îm­potriva austeritatii puritane, era la mare cinste curtoazia. Daca ar fi avut bani si daca ar fi dus o politica mai sincera, Carol ar fi putut învinge. Dar el încerca sa negocieze în acelasi timp si cu sco­tienii, si cu Franta (prin intermediul reginei, care a trebuit, dupa o nastere dureroasa, sa plece pe con­tinent), si cu parlamentul. Ofertele sale contradic­torii sfârsira prin a convinge de reaua sa credinta pe toti acei carora li se adresau. Totusi, existenta unor mari discordii între adversari îi usura ma­nevrele. Parlamentul încerca, asa cum facuse si regele, sa obtina sprijinul scotienilor, dar acestia consimteau numai cu conditia ca Anglia sa devina presbiteriana. Carol nu putuse accepta pentru ca era anglican convins; parlamentul sovaia si el, pentru ca cei mai buni soldati ai sai erau independenti si cereau libertatea cultelor. Totusi, parlamentul, ca sa-si asigure victoria, sfârsi prin a semna în 1643 Covenant-ul, acceptând riscul de a vedea o armata presbiteriana instalata lânga zidurile Londrei. În ce priveste chestiunea religioasa, facuse câteva re­zerve. Se angaja sa reformeze biserica Angliei "dupa pilda celor mai bune biserici reformate", - ceea ce era o promisiune de democratie presbiteriana, dar si dupa "cuvântul Domnului", ceea ce permitea, la rigoare, autorizarea sectelor. Alianta cu scotienii i-a adus parlamentului, în 1644, victoria de la Marston Moor, lânga York. Pym murise înainte de batalie si fusese înmormântat la abatia de la Westrninster.



VII. Cel mai bun soldat de la Marston Moor a fost un om nou: Oliver Cromwell, mic squire din Huntingdon, varul lui Hampden si, ca si el, puritan din adolescenta. Dar daca credinta religioasa a lui Cromwell era tot atât de profunda ca aceea a lui Hampden, era însa mai putin senina. Melancolic, prada cosmarurilor, o, buna parte a vietii lui se scurgea în stari de comuniune mistica. Se lasa în voia emotiilor mai mult decât un englez obisnuit si-i vedeai deseori lacrimi în ochi. Când era vorba sa-si apere credinta, Cromwell putea sa fie dur, dar era de o blândete nemarginita fata de acei bieti crestini care nu cereau altceva decât sa traiasca în deplina curatenie sufleteasca. De multe ori, în preajma unei mari batalii sau a unei importante hotarâri, a fost vazut fugind de oameni, închizându-se undeva cu Biblia în mâna si rugându-se vreme îndelungata. Limbajul sfintei carti devenise stilul lui firesc. A trait în "tara ferigilor", prin tinuturi mlastinoase, aproape tot asa de pustii ca si acela in care s-a format Mahomet. Împartasea monoteismul, simplitatea doctrinei si vointa implacabila a profe­tului musulman. Deputat în parlamentul din anul 1628 si puritan pasionat, la începutul razboiului civil a recrutat printre vecinii sai o mica trupa de cala­reti. Ostean realist, recunoscuse superioritatea cava­leriei regale si necesitatea, în cazul când armata parlamentului voia sa iasa învingatoare, de a o re­cruta dintre soldatii devotati cauzei si nu dintre mer­cenari sau insi nepasatori. "Un numar mic de oa­meni cinstiti valoreaza mai mult decât o multime", gândea el. Voia un batalion sacru, o trupa de soc, analoga cu "cei trei sute ai lui Ghedeon"2 .



VIII. Pentru sufletul chinuit al lui Oliver Crom­well anii de razboi au fost ani destul de fericiti. În actiune si-a aflat pacea spiritului. Obsedat de ideea de a crea o armata model, a recrutat paisprezece escadroane, în tolal o mie si o suta de oameni "dupa pofta inimii sale, oameni strâns uniti intre ei printr-o disciplina comunâ o companie sensibila ca un instrument de muzica la dorintele comandan­tului ei". Cromwell nu le cerea sa fie presbiterieni si nici macar puritani. "Statul, când îsi alege sluj­basii, nu se preocupa de parerile lor. Daca sunt hotarâti sa-l slujeasca în mod devotat, e de ajuns" spunea el. La alegerea ofiterilor sai nu tinea seama de originea lor. "Îmi place mai mult un capitan prost îmbracat, dar care stie pentru ce se lupta, decât ceea ce voi numiti un gentilom si care nu-i bun de nimic altceva"'. Tuturor le impunea cea mai stricta disciplina, nu numai pe câmpul de bataie, ci si în timpul odihnei. În detasamentul "coastelor de fier" (Ironsides) ale lui Cromwell nu se jucau carti, nici nu se bea. Astfel ca populatia satelor îi privea cum sosesc fara sa se teama de ei. Cromwell se desfata privind aceasta trupa disciplinata. "Am o companie încântatoare (lovely) - scria el -; daca ati cunoaste-o, ati respecta-o". Oamenii lui Crom­well joaca în armatele parlamentului rolul "parti­dului" în regimurile autoritare ale timpului nos­tru2 .





IX. Cu cât razboiul dura mai mult, cu atât tara suferea mai crâncen si devenea mai nerabdatoare. Cu câteva zile înainte de moarte, Pym, odinioara atât de popular, a fost huiduit de femeile din Lon­dra. Executarea lui Laud, asasinat cu forme legale ca si Strafford, l-a izolat si mai mult pe Carol de parlament. Daca nu urma o victorie rapida, militiile din Londra ar fi sfârsit prin a alunga din Westminster pe toti cei pe care îi protejasera atâta vre­me. Dar pentru a obtine o victorie prompta parla­mentul avea nevoie de o armata care sa fie în în­tregime de valoarea "coastelor de fier" ale lui Cromwell. Cromwell a avut curajul sa spuna parla­mentarilor, fara înconjur, ca armata lor nu va fi victorioasa decât în ziua când vor renunta sa mai comande ei însisi trupele. Era nevoie de soldati, si nu de politicieni. Masura ceruta de Cromwell fu votata sub denumirea de Seif Denying Ordinance (Legea de renuntare voluntara) si fu creata o ar­mata dupa "noul model" sub comanda lui sir Thomas Fairfax. Pe timp de pace, Fairfax fusese un ostas linistit si bâlbâit, dar aprig în lupta si res­pectat de toti pentru loialitatea sa. De aci înainte plata trupelor avea sa fie regulata, armamentul omo­gen si uniforma stacojie obligatorie. Cromwell, desi lovit legalmente de propria sa ordonanta, a fost au­torizat printr-o dispozitie speciala sa ramâna loco­tenentul lui Fairfax.



X. "Noul model" repurta asupra trupelor regale victoria decisiva de la Naseby (1645), în care Cromwell vazu mâna lui Dumnezeu. În anul urmator Fair­fax porni împotriva Oxfordului, si Carol trebui sa fuga. Era sfârsitul rezistentei regale. În zadar regina îi scrise sa cumpere alianta scotiana cu pretul aban­donarii anglicanismului, el nu se putea decide. "Sunt de doua ori mâhnit pentru faptul de a fi în deza­cord cu tine, dar sper ca n-ai sa mi-o iei în nume de rau, când vei întelege bine lucrurile, caci te asi­gur ca nu fac mare diferenta între supunerea fata de o guvernare presbiteriana si supunerea fata de biserica Romei". Când, la 27 aprilie 1646, a parasit Oxfordul, primul sau gând a fost sa se duca la Lon­dra: "Nu-mi lipseste speranta ca voi putea atrage de partea mea fie pe presbiterieni, fie pe independenti si astfel sa scap de unii sau de altii si sa fiu din nou realmente rege". Scrisoarea exprima pe de-a-ntregul caracterul lui Carol, amestecul sau de eroism si naiva duplicitate. Ce-i pasa lui daca-i în­sela în acelasi timp si pe presbiterieni si pe inde­pendenti? Îi dispretuia deopotriva si pe unii si pe altii. În ultima clipa s-a rasgândit si s-a decis sa se predea în mâinile scotienilor.




Afirmatia nu este întru totul exacta, iar argumen­tele care urineaza dovedesc faptul ca denumirea unor cate­gorii sociale nu mai acoperea o realitate concreta, ca în interiorul acestor categorii se produsese o diferentiere, ba­zata pe interese politice si sociale adverse.

Aluzie biblica.


Tentatia de a arunca o sageata la adresa regimu­rilor totalitare existente în Germania si Italia la data re­dactarii acestei lucrari îl face pe Maurois sa alunece spre o comparatie nedreapta, deoarece grupul independentilor, Cromwell, si nucleul de armata revolutionara organizat de el reprezentau o forta ce exprima si servea cauza pro­gresului economic, social si politic al poporului englez; erau expresii ale vointei si aspiratiilor - mai mult sau mai putin constiente - ale majoritatii poporului.



loading...








Document Info


Accesari: 2568
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )