Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























SFARSITUL ANGLIEI ROMANE

istorie




SFÂRsITUL ANGLIEI ROMANE


I. Începând din secolul al III-lea, Imperiul ro­man, în ciuda unor redresari remarcabile, este ame­nintat de o întreita criza: economica, religioasa si militara. Capitalismul roman supusese unei ex­ploatari neprevazatoare bogatiile provinciilor; lupta dintre pagânism si crestinism îi dezbinase pe îm­parati si cetateni; puterea militara a Romei se pra­busise. Sistemul frontierei neîntrerupte (linia for­taretelor legate printr-un val de aparare) daduse gres. În Britania metoda paruse ceva mai eficace decât în alte parti, pentru ca frontiera de aparat er 18418d311s a scurta. Pe continent liniile fortificate au tre­buit înlocuite prin trupe mobile. Dar legiunile în­sesi se dovedeau neputincioase în lupta împotriva calaretilor barbari. Curând spada si sulita vor tre­bui sa faca loc lanciei, arcului, si victoriile gotilor antrenati în stepele Rusiei, tara prin excelenta a calaretilor, vor prevesti înlocuirea apropiata a le­gionarului prin osteanul calare. "Schimbarea ca­pitala care determina arta razboiului pentru o pe­rioada de douasprezece treisprezece secole, consta în înlocuirea suprematiei pedestrimei prin aceea a cavaleriei". Pentru a-si alcatui o cavalerie, de care are atâta nevoie, imperiul angajeaza barbari; la început ei nu sunt decât auxiliari; apoi intra în le­giuni; mai târziu formeaza ei legiunile.




La mijlocul secolului al IV-lea, militar devine sinonim cu barbar. "Nimic nu-i bun în aceste armate în afara de ceea ce nu este roman".


II. În Britania, deoarece cavaleria barbara, din lipsa mijloacelor de transport, nu poate patrunde, pacea romana dureaza mai multa vreme decât în provinciile continentale, si prima jumatate a seco­lului al IV-lea reprezinta în aceasta tara apogeul culturii romane; dar acolo, ca si în alte parti, ar­mata a încetat sa mai fie romana. Garnizoana zidu­lui de aparare este compusa din unitati locale care nu sunt mutate niciodata. Prima cohorta dacica sta acolo doua secole. Soldatul, prinzând radacini, devine colon . Putin câte putin legiunile britane uita legaturile lor cu Roma. Într-o zi îsi vor pro­clama un împarat propriu , care se va duce sa lupte pe continent cu pretendentii veniti din alte provincii. Imperiul va pieri în urma acestor lupte. Plecarea legiunilor, fie ca se duc în Galia sa lupte pentru cauza generalului lor, fie ca le cheama la Roma un împarat ajuns la capatul puterilor, va fi pentru Britania un eveniment cu atât mai grav cu cât elementele civile ale populatiei au pierdut în decursul îndelungatei paci romane toate virtutile razboinice.

Nici bogatul proprietar de villa , nici fermierii din catunele celtice, nici sclavii nu sunt osteni. Primejdia civilizatiilor fericite este aceea de a face pe cetatean sa uite ca, în ultima analiza, libertatea depinde de valoarea sa militara. Feudali­tatea va fi noua forma pe care o va lua apararea locala, când occidentalii, dupa aspre suferinte, vor descoperi o data mai mult necesitatea acesteia.


III. Incursiunile pictilor si scotilor în nord erau, în Britania romana, calamitati vechi si acceptate. Spre sfârsitul secolului al III-lea apare pentru prima oara un nou pericol: invadarea coastelor de catre barbarii franci si saxoni. Exista totusi o flota ro­mana însarcinata sa stea de paza la Marea Nordu­lui si la Canalul Mânecii (Classis Britannica); fara îndoiala ca era neîndestulatoare, deoarece, pe la 280, imperiul trebui sa numeasca un nou amiral, Carausius, care primi misiunea speciala de a res­pinge incursiunile saxone. Acuzat ca e mai aprig la jefuirea jefuitorilor decât în apararea provin­ciei, amenintat cu o ancheta, Carausius se revolta, angaja în Galia mercenari franci si puse trupele sale sa-l proclame împarat. De la 286 pâna la 293, uzurpatorul, proteguit de flota sa, domni în Brita­nia si o parte a Galiei. E o figura ciudata acest îm­parat celt care a pus sa se bata - pâna la Rouen - monezi gravate cu efigia Britaniei spunându-i: Expectate veni si alte monezi în onoarea Romei eterne. Dar succesul escapadei sale dovedeste sla­biciunea imperiului. Dupa ce Diocletian restabili în sfârsit ordinea, pentru a evita asemenea pronuncia­mientos încerca sa împarta puterea în Britania în­tre trei oameni: un guvernator civil, un comandant sef, sau Dux Britanniarum, si un Comes littoris saxonici, comite al coastei saxone, care depindea de prefectul Galiei, si nu de guvernatorul Brita­niei. Aceasta rânduiala dadu bune rezultate de-a lungul primei jumatati a secolului al IV-lea si in­vaziile încetara.


IV. "Sfârsitul stapânirii romane în Britania coin­cide cu o adevarata dezlantuire de tulburari si ras­coale militare, cu atât mai de neiertat cu cât impe­riul se afla atunci într-un moment de mare peri­col". Prin 384 legiunile din Britania proclamara împarat pe popularul si foarte valorosul lor gene­ral Maximus, care, lasând în Britania numai garni­zoana zidului, îsi duse soldatii în Galia pentru a-l ataca pe împaratul Gratian. Îl învinse, dar fu la rândul sau batut de împaratul Theodosius al Im­periului de rasarit si decapitat. Legiunile sale nu s-au mai întors. "Una dintre cele mai frumoase po­vestiri ale celtilor descrie aventurile unui împarat roman, Maxen Wledig (evident Maximus) care, adormind în timpul unei vânatori si visând o prin­tesa minunata, porni în cautarea ei si o gasi în Britania. O lua de sotie si înalta Britania pe cul­mile gloriei, dar Roma îl uitase si trebui sa-si pa­raseasca noul regat si sa recucereasca imperiul. Pentru aceasta expeditie, Britania îi oferi legiuni, care nu s-au mai întors niciodata. Armata lui Ma­xen populeaza tara mortilor". Un document oficial (redactat între 400 si 430), Notitia Dignitatum, mai citeaza Britania ca o provincie cu numeroase uni­tati romane, dar cu siguranta lista lor nu era la zi. În realitate, cea mai mare parte a legiunilor ple­case, la sfârsitul secolului al IV-lea, spre tara mor­tilor. Când începu marea invazie a Romei, în anul 410, Stilicon, coplesit de vandali si burgunzi, mai ceru o data întariri Britaniei. Ostenii care au ras­puns acestui apel si au parasit insula nu erau ro­mani, ci britani. Provincia ramase aproape fara aparare.




V. Ce s-a întâmplat apoi? Se pare ca pictii si scotii au devenit mai îndrazneti si ca, pentru a-i combate, o capetenie britana, Vortigern, ar fi che­mat în ajutor pe saxonii Hengest si Horsa si le-ar fi oferit niste teritorii în schimbul spadelor. Aces­tia, dupa cum spune cronicarul, când s-au vazut pe insula, s-au întors împotriva patronului lor. Atrasi de aceasta tara bogata si slab aparata, navalitorii germani devenira din ce în ce mai numerosi. Cu privire la anul 418 se citeste în cronica anglo-sa­xona: "În anul acela romanii strânsera toate avu­tiile care se aflau în Britania. O parte le ascunsera în pamânt; restul îl luara cu ei în Galia". În zilele noastre s-au dezgropat mai multe dintre aceste co­mori, alcatuite din obiecte de argint si aur. Toate descoperirile arheologilor dovedesc ca întreaga tara a fost atunci cuprinsa de groaza. Vilele si casele distruse poarta urme de incendiu. Ferestrele fuse­sera zidite în graba. Se gasesc schelete fara mor­minte. Beda venerabilul descrie astfel invaziile: "Edificiile publice si particulare au fost doborâte, preotii ucisi în fata altarelor... Dintre acei care au putut fugi, unii au fost prinsi în munti si masa­crati; altii, înfometati, s-au predat si, daca nu erau omorâti pe loc, deveneau sclavi. Iar altii, cu inima îndurerata, au fugit peste mari. Ultimii ramasi au dus o viata nenorocita printre stânci si munti". Cea mai mare parte dintre celti se refugiara în regiu­nile muntoase din vest, unde se mai gasesc si as­tazi. "Se oprira aici, la malul marii, catarându-se pe stânci. Dincolo începea o alta lume. Ramasera pe mal, asteptând barca podarului". Saxonii dadura acestor refugiati numele de gali, Welsh, adica stra­ini (cuvântul german Welsche). Alti celti emigrara spre Armorica, una dintre cele mai pustii provincii ale Galiei, si fundara acolo Mica-Britanie.

Lega­tura dintre cele doua Britanii fu durabila. "Tristan e britan; Lancelot a venit din Franta la curtea lui Arthur si Merlin face naveta între cele doua tari".


VI. Cucerirea insulei de catre saxoni a fost lenta si apararea ei adeseori curajoasa. În 429, sfântul Germanus, episcop de Auxerre, sosi la Verulamium pentru a conduce lupta împotriva ereziei pelagi­ene , ceea ce dovedeste ca britanii mai aveau ra­gaz sa se ocupe si de teologie în timpul invaziilor. În vremea când episcopul se afla acolo, saxonii si pictii amenintau orasul, si atunci sfântul Germanus lua comanda trupelor, organiza o ambuscada si, la momentul prielnic, îi arunca pe crestini împotriva barbarilor în strigatul de Aleluia. Iesi învingator. În secolul al VI-lea, un rege Arthur (sau Artorius), miticul suveran care avea sa inspire pe poeti, re­purta victorii împotriva navalitorilor. Dar înca de pe atunci anglii, saxonii si iutii sunt stapâni pe cea mai bogata parte a tarii. E un motiv firesc de ui­mire disparitia aproape totala a civilizatiei celto-romane din Anglia. În Galia, mai ales în sud, ora­sele si monumentele romane au ramas în picioare. Latina târzie a furnizat principalele elemente ale limbii franceze. Dar în Anglia limbajul a pastrat putine urme ale stapânirii romane. Cuvintele en­glezesti de origine latina sunt sau cuvinte stiintifice însusite mult mai târziu, sau cuvinte franceze care dateaza de la cucerirea normanda.

Între rarele vo­cabule care exista din vremea primei cuceriri romane nu se pot cita decât Caesar, cuvânt universal, street, strada (strata via, care se regaseste în Strat­ford) mile, care este mila romana, wall, care este vallum, si terminatia chester (castra)... Un împa­rat, drumuri, un zid, sa fie tot ce lasa mostenire Roma, dupa patru sute de ani, celei mai îndepartate dintre provinciile sale?


VII. "Lucrul cel mai important ce se poate ob­serva cu privire la Franta si Anglia nu e faptul ca se gasesc acolo monumente romane, ci ca ele sunt monumente romane". În mostenirea lasata de ro­mani, Anglia, ca si Europa întreaga, a gasit cres­tinismul si ideea de stat. Imperiul si pacea romana vor ramâne visul de fericire al celor mai buni su­verani barbari. În Irlanda, în Ţara Galilor, preotii si calugarii vor salva cultura romana. Cronicarul Gildas (aproximativ 540) citeaza pe Virgiliu si, când vorbeste de latina, spune: Nostra lingua. Cât des­pre nimicirea totala a celtilor romanizati, teorie scumpa odinioara istoricilor saxoni, este o idee greu de conceput. Faptul ca rarele cuvinte celte care au supravietuit în limba engleza sunt cuvinte referi­toare la viata domestica pare a dovedi ca invada­torii se casatorisera cu femei indigene. Dintre bar­bati, multi au fost masacrati, altii, cu siguranta, au devenit sclavi, dar, la fel ca si odinioara iberii, celtii n-au fost nimiciti Daca englezul modern este atât de profund deosebit de german, lucrul se explica în parte prin aceea ca cucerirea normanda a fost pentru el o a doua cucerire latina, iar în parte pentru ca sângele navalitorilor germani s-a amestecat într-o proportie destul de mare cu sângele semintiilor care îi precedasera.






Un nou exemplu de modernizare nepotrivita. Exploa­tarea provinciilor romane s-a bazat pe sistemul sclavagist. Chiar rolul si metodele de exploatare a provinciilor care revin elementelor sociale mentionate în nota 13 servesc consolidarii acestui mod de productie.

E vorba de Cohors I Aelia Dacorum, înfiintata de împaratul Hadrian (117-138 e.n.) si atestata de pe la anul 146 e.n. fara întrerupere cu garnizoana în Britania.

Autorul foloseste aci termenul în mod ambiguu. El se gândeste în primul rând la rolul de colonist pe care-l au soldatii eliberati (veteranii), ramasi definitiv în provin­ciile unde facusera serviciul militar. Prin colon, în sens restrâns, se întelege un producator agricol, posesor de pamânt si legat de pamânt (din secolul al IV-lea e.n.), obligat fata de marele proprietar la o redeventa în produse. Un precursor, deci, al serbului medieval, ceea ce, în genere, nu e cazul pentru ostasul roman eliberat din serviciu, care era om liber si mic proprietar.

Acest împarat proclamat de legiunile din Britania este acelasi Magnus Maximus de care autorul vorbeste ceva mai departe, în paragraful IV

Latifundie sclavagista romana.

Vino, cel asteptat!

Calugar si învatat cronicar anglo-saxon (672 sau 673-735).

Erezie religioasa raspândita cu începere de prin seco­lul al V-lea al carui nume provine de la initiatorul ei, Pelagius (circa 370-440), personaj a carui biografie este destul de putin cunoscuta; s-a afirmat, printre altele, ca a fost originar din Islanda, însa nu avem certitudinea aces­tui fapt.

Remarcam argumentarea de bun-simt a autorului, ajungând la aceeasi concluzie la care a ajuns si istoriografia noastra în problema similara a pretinsei "exterminari totale" a dacilor.











Document Info


Accesari: 1473
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2022 )