Tratatul de la
Paris
Concentrându-se asupra cailor de depasire a
antagonismelor dintre Franta si Germania, Jean Monnet redacteaza
în aprilie 1950 un Memorandum în care propune punerea în comun a industriilor
de otel si carbune ale Germaniei si Frantei ca
forma concreta de manifesta 19119t1911t re a unei Federatii Europene. Productia
de otel si carbune a tarilor care ar urma sa
adere la o astfel de comunitate ar fi plasata sub o Înalta
Autoritate. În iulie 1950 guvernul belgian si cel olandez au propus ca
activitatile Înaltei Autoritati sa fie periodic
revizuite de un forum compus din reprezentanti guvernamentali. Germania
si-a dat acordul - prin cancelarul Konrad Adenauer - la Declaratia Schuman
considerând ca imporatanta acestui proiect este în primul rând
politica si apoi economica. Italia, Belgia, Luxemburg si
Olanda au raspuns invitatiei continute în Declaratia
Schuman si au semnat, alaturi de Franta si Germania,
Tratatul de la Paris
prin care ia fiinta Comunitatea Europeana a Carbunelui
si Otelului pentru o perioada de cincizeci de ani de la data
intrarii în vigoare. Noua entitate a creat o noua temelie în
principal prin doua elemente :
Scopurile politice erau extrem de
ambitioase si cuprindeau nu numai crearea unei zone comerciale
libere, ci si bazele unei bazele unei piete comune prin faptul
ca otelul, carbunele, fierul constituie materialele de
referinta pentru orice societate industrializata ;
Reprezenta prima organizatie
interstatala europeana cu caracteristici supranationale
asigurate de noile institutii centrale care aveau puterea, printre altele,
de a examina si interzice bariere vamale, subsidii de stat si
practici restrictive, de a fixa - în
anumite conditii - preturile
si armoniza politica externa comerciala prin stabilirea, spre
exemplu, a unor taxe vamale minime si maxime la importurile de otel
si carbune din alte tari.
Au fost create patru noi institutii : Înalta Autoritate, Consiliul Ministrilor, Adunarea
Comuna si Curtea de Justitie. Înalta Autoritate, potrivit
articolului 8 din Tratatul de înfiintare a Comunitatii Europene
a Carbunelui si Otelului, actiona în vederea atingerii
obiectivelor fixate. Consiliul de Ministri, nascut din preocuparea
tarilor din Benelux ca noua Comunitate sa nu fie dominata
de axa franco-germana, promova cooperarea
si armonizarea actiunilor Înaltei Autoritati cu acelea ale
guvernelor statelor membre responsabile pentru politicile lor economice
generale. Procedurile de decizie din Consiliul Comunitatii depindeau
de problemele analizate, uneori vot unanim sau majoritate calificata,
alteori o simpla majoritate. Practica acestei institutii a demonstrat
pe o parte, o rezerva generala a statelor de a nu pierde prea mult
din puterea lor asupra industriei nationale, iar pe de alta parte -
din motive politice - lasau Consiliului o considerabila
independenta mai ales în momente dificile pentru industria de
otel. Rolul Adunarii Comune era acela de a asigura un '' input democratic'' în procesul decizional
al Comunitatii, fapt totusi greu de observat în practica.
Membrii erau numiti de parlamentele nationale, iar atributele acestei
institutii erau în mod esential consultative. Curtea de Justitie
a fost creata pentru a trata conflictele potentiale dintre state
si institutii, dar si dintre institutiile comunitare.
