Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























Vechi 'inscrieri' in scrieri: teritoriu si arhitectura (Ana Maria Zahariade)

istorie




Vechi "īnscrieri" īn scrieri: teritoriu si arhitectura (Ana Maria Zahariade)


Le monde bāti est un objet étrange. A peine édifié, il semble s'animer d'une vie indépendente, et reflet énigmatique de tous leurs pouvoir, il exerce sur les humains une fascination qui appelle un commentaire interminable.




(Francoise Choay, La rčgle et le modčle, p.62)



Teritoriu si arhitectura este un subiect mult prea copios si, oricīt ar parea de paradoxal, prea nou ca teoretizare īn arhitectura pentru a fi rezolvat īn aceste cīteva pagini. Arhitectura, īntelegīnd prin aceasta activitatea perpetua de amenajare si reamenajare a cadrului de viata, produce felurite artefacte, care se īntind - īn aceasta acceptiune[1] - de la obiectul de mobilier pīna la asezare si la amenajarea teritoriala. Ele compun acel univers artificial īn interiorul naturalului, pe care īl numim adesea cadru construit si care implica automat feluritele moduri īn care homo-artifex (oricine ar fi el: membru al tribului, mester sau arhitect) intra īn relatie cu situl/teritoriul/natura īn care intervine . Se naste astfel o interactiune care are un īnceput, fondator pentru arhitectura, dar care nu se poate sfīrsi decīt atunci cīnd actorii vor īnceta sa mai existe.


Obiectul lucrarii de fata nu este īnsa aceasta interactiune īn sine, oricīt de importanta ar fi ea pentru felul īn care ia forma construitul. Lucrarea va īncerca sa evidentieze numai modul īn care aceasta relatie elementara este conceptualizata si consemnata si, mai restrīns, felul īn care au pus-o īn cuvinte si īnscris-o īn carti fauritorii specializati ai cadrului construit, adica aceia pe care, macar īn virtutea inertiei, īi numim arhitecti. Cercetarea este astfel restrīnsa la cum reflecta gīndirea de arhitectura relatia cu situl/teritoriul/natura īn procesul edificarii, ceea ce impune īnca o decupare: la ce anume scrieri vom face apel. Aparent lucrurile sīnt simple: se porneste cu īnceputul, dar c 18318c22s are este acesta?


"Opera construita" a facut obiectul multor comentarii, care formeaza un corpus literar urias produs de toate culturile urbane. Locul īn care se concentreaza referintele din perspectiva arhitecturala la relatia dintre edificat si teritoriu este literatura despre oras, care, pe masura ce constinta de sine a culturii occidentale se adīnceste, devine un simbol al acesteia. Dar conceptul de oras ca obiect edificat se consolideaza lent, la fel si o teorie a edificarii. Dupa cum argumenteaza (imbatabil, dupa mine) Franēoise Choay, discursul autonom despre edificare, cu pretentia de a se fonda pe o logica proprie, pe "unica autoritate a procedurilor specifice din care ia nastere spatiul construit", a aparut pentru prima oara abia īn Europa secolului al XV-lea: un fapt cultural insolit, "scandalos chiar", ale carui importanta, singularitate si īndrazneala se uita adesea[3]. "Uitam ca" - spune autoarea - "sacrul si religia au fost, traditional, marii ordonatori ai spatiului uman, prin jocul cuvīntului si al scrisului care, īn timpuri arhaice, derulau asupra monumentelor prescriptiile zeilor. Uitam ca, īn societatile care nu cunosc scrierea, organizarea spatiului construit reiese din concurenta ansamblului de practici si de reprezentari sociale, fara ca un cuvīnt sa desemneze reflectarea ideii de amenajare spatiala. Uitam de asemenea ca īn cultura araba nu a existat niciodata macar un singur text specializat privind structurarea spatiilor urbane, de a caror complexitate arhitectii si urbanistii occidentali sīnt astazi uimiti. Altfel spus, ignoram sau cunoastem deformat faptul ca elaborarea si autonomizarea unui discurs fondator al spatiului este de origine recenta si occidentala. Diseminarea sa era inevitabila atīta timp cīt, gratie revolutiei industriale, patronul cultural occidental se impune, de bunavoie sau prin forta". De aceea, pentru a studia reteaua teoretica care uneste arhitectura si teritoriul īn interiorul unei constructii discursive despre spatiul edificat, recursul la textele instauratoare ale "stiintei" arhitecturale si urbanistice este absolut necesar.


Termenul īnsusi de text instaurator apartine tot autoarei mai sus citate: pentru a depista care sīnt acele texte a caror forta de transgresie stabileste cu spatiul construit o relatie inaugurala, texte care fondeaza gīndirea arhitectural-urbanistica de astazi, Franēoise Choay stabileste o taxinomie a discursurilor referitoare la spatiul edificat īncepīnd din Antichitate. Ea stabileste mai multe tipuri de texte: inaugurale, realizatoare, argumentative, prescriptive, comentatoare, descriptive etc. Textul instaurator este cel care "īsi da ca obiectiv explicit constituirea unui aparat conceptual autonom permitīnd conceperea si realizarea de spatii noi si neavenite".[5] Īn aceast registru sīnt incluse trei categorii de texte: tratatele de arhitectura, utopiile si, mai tīrziu, scrierile propriu zise de urbanism, texte care se solidarizeaza īn proiectul lor fondator de spatiu. Tratatele elaboreaza un tip de concepere a spatiului prin aplicarea de principii si de reguli, utopiile propun conceptia prin imitarea unor modele, doua tipuri diferite de atitudini īn fata proiectului constructor. Ambele atitudini fac parte integranta din teoriile moderne de urbanism, pe care le-au marcat cu "o pecete indelebila " . Trecute prin filtrul criteriilor de continut si de forma literara stabilite de autoare, De re aedificatoria a lui Leon Battista Alberti si Utopia lui Thomas Morus sīnt primele īn cele doua tipuri selectate; scrierile anterioare lor intra īn alte categorii textuale, chiar daca sīnt īnrudite īn multe sau daca au contribuit la constructia textelor instauratoare. Asa cum nu intra īn baremele propuse nici multe dintre scrierile care se autointituleaza ca atare si sīnt ulterioare celor doua .


Urmarind aceasta logica, comunicarea ar trebui sa se refere la aceste doua scrieri. Cu toate acestea, cele doua texte care vor fi prezentate sint: De architectura al lui Vitruviu, si De re aedificatoria a lui Leon Battista Alberti. Aceasta nu reprezinta o critica a argumentelor Francoisei Choay, ele ramīn irefutabile. E vorba pur si simplu de faptul ca accentul se situeaza asupra tratatelor, ca scrieri produse de arhitecti (exprimīnd deci atitudinea curenta a producatorilor spatiului construit) si care au avut un mai mare impact asupra gīndirii arhitecturale "institutionalizate" sub forma īnvatamīntului[8]. Din aceasta perspectiva particulara si īn spatiul limitat al comunicarii, am renuntat la Utopia lui Morus, dar am considerat imposibila ocolirea tratatului vitruvian, pentru ratiunile care urmeaza.


Dupa criteriile Franēoisei Choay, scrierea lui Vitruviu nu elaboreaza o teorie a spatiului edificat: si, de fapt, nici nu a emis aceasta pretentie[9]. Ea este īnsa inaugurala ca antrepriza de a consemna si sistematiza cunostintele preexistente privitoare la elaborarea obiectelor care compun spatiul edificat. Chiar daca este un "fals tratat", el trebuie inclus īn discutie pentru ca, fiind unic īn Antichitate (sau unicul din Antichitate), el sufera īn timp o interesanta transfigurare: cincisprezece secole mai tīrziu, De architectura este resuscitata, citita si interpretata cu aviditate . Alaturi de Cicero, Horatiu, Aristotel, Platon si Euclid, Vitruviu īntregeste "biblioteca clasica" a umanistilor si arhitectilor Renasterii. Alina Payne demostreaza cum textul vitruvian ofera linistitoare puncte de contact cu corpurile teoretice ale altor arte si intra īntr-un joc al intertextualitatii, ca expresie a "armoniei dintre textele cheie ale culturii clasice" . Īn plus, "fiind singurul text despre arhitectura, limbajul tratatului - tradus, mediatizat, polisemic - circumscrie īntreaga gīndire de arhitectura si, astfel, o controleaza" . De architectura va fi folosita atīt ca o cheie pentru īntelegerea arhitecturii Antichitatii, cīt si ca suprem argument de autoritate teoretica. Astfel, el va reprezenta pentru multe secole paradigma teoriei arhitecturii . De aceea voi īncepe cu Vitruviu.


II.

nainte īnsa de a trece la citirea textelor, o punere īn termeni antropologici a atitudinilor care stau la baza inter-relatiei omului cu natura (cuprinzīnd si situl/teritoriul) īn interiorul conceperii si productiei cadrului construit, pe care o urmarim, ne poate ajuta sa avansam, sa circumscriem mai exact chestiunile care vor fi puse īn discutie. Sīnt posibile si au fost produse multe astfel de clasificari. Dintre acestea, cea care īmi pare mai utila pentru ceea ce urmeaza este cea care studiaza relatia īn termeni de Mine-Tine si Mine-Acesta, care, dupa anumiti autori[14], ia istoric trei forme: (1) religioasa si cosmologica; (2) simbiotica; (3) utilitara. Īn primele doua cazuri, natura si peisajul sīnt un Tu, iar relatia este personala, se lucreaza īmpreuna cu natura/situl; pe cīnd īn al treilea, natura este un Acesta, un obiect asupra caruia se lucreaza, eventual o sursa de exploatat. Acest al treile tip de atitudine īnseamna o modificare fundamentala a relatiei, indiferent cīnd apre ea. De altfel, chestiunea cronologica este controversata: unii sugereaza ca schimbarea este post-carteziana , asa cum altii considera ca toate cele trei atitudini au coexistat īn culturile evoluate īnca de la īnceput .


Aceste atitudini foarte generale sīnt depistabile īn arhitectura, atīt īn ceea ce numim traditia vernaculara (rurala si urbana), cīt si īn "marea" traditie culta (cea īn care exista un proiect facut de un specialist īn conformitate cu un corpus de cunostinte specific, elaborat teoretic, fiind astfel produsul unei sub-culturi de elita)[17]. Scopul acestei lucrari nu este comparatia dintre cele doua tipuri de traditii arhitecturale, dar exista un aspect pe care īl consider important pentru ceea ce urmeaza. Studiile (asa disparate cum sīnt ele) facute pe societati traditionale, īn care spatiul construit este produsul traditiei vernaculare, ne arata ca, īn covīrsitoare majoritate, aceste societati construiesc īn asa fel īncīt asezarea si casa intra cu situl/teritoriul/natura īntr-o relatie de dialog sau de simbioza, de lucru īmpreuna si ca modul īn care omul īsi face casa/asezarea īntr-un loc tine īn mai mare masura de īntelegerea sitului īn sens spiritual, simbolic, decīt de orice alte chestiuni functional-obiective (care nu īnseamna ca sīnt neglijate). Tipul acesta de relatie nu duce la violentarea naturii/teritoriului, iar cei doi termeni ai binomului, construitul si teritoriul, se potenteaza reciproc. Pīna la revolutia industriala, si edificarea din admistratia traditiei culte pare sa se gaseasca, grosso modo, īntr-o relatie comparabila (desi nu sīnt sigura ca un studiu minutios din aceasta perspectiva nu ar scoate la lumina laturi ascunse). Nu acelasi lucru se poate spune despre ceea ce s-a īntīmplat dupa revolutia industriala si, mai ales, īn perioada contemporana: edificarea marturiseste despre o cu totul altfel de ampriza asupra teritoriului, care a bulversat īn totalitate comportamentele constructive traditionale si obisnuintele vizuale legate de ele: disparitia delimitarii dintre oras si teritoriu, īn paralel cu extinderea nemarginita a urbanului, exploatarea fara stavila a multor resurse, incapacitatea agriculturii de a mai administra teritoriul (si odata cu aceasta disparitia unui limbaj formal caracteristic), consumul naturii prin turism, invadarea teritoriului cu retelele de circulatie (cu forma si signalectica lor abstracta) sīnt numai cīteva semne ale unei atitudini utilitare duse spre dimensiunea sa extrema, de cucerire, supunere a teritoriului. Iar rezultatele acestei atitudini au aparut īn multe cazuri ca dezastruoase si, cu necesitate, de revizuit.


Reducīnd chestiunea la caracterul ei caricatural, este ceea ce exprima Adolf Loos īn acest mult uzitat exemplu: "Vreti sa va lasati condusi pe malul unui lac īn Alpi? Cerul este albastru, apa verde, totul se odihneste īntr-o pace profunda. Muntii si norii se reflecta īn apa, la fel si casele, fermele si capelele, care nu par iesite din mīna omului, ci din acelasi atelier divin care a faurit si muntii si arborii, si norii si cerul. Dar ce este aceasta? O nota falsa tulbura acordul. Printre casele taranilor, o vila lanseaza un strigat dezagreabil si inutil. Este opera unui arhitect. A unui arhitect bun sau a unuia prost? Nu stiu. stiu numai ca nu mai e nici pace, nici tihna, nici frumusete. Cum se face ca opera unui arhitect, bun sau prost, murdareste lacul?" . Acesta este un īnca un important argument īn favoarea cercetarii surselor teoretice ale edificarii, cautīndu-le pe cele care au regizat si marturisesc despre ampriza umana asupra naturii/sitului/teritoriului.


III. De architectura libri decem


Tratatul Vitruvian, scris probabil īn jurul anilor 30-28 ī.e.n., se īnscrie (alaturi de Ars poetica a lui Horatiu) pe linia numeroaselor scrieri isagogice alcatuite īn Antichitate, introduceri īn diferite domenii scrise īn versuri sau īn proza si care aveau totdeauna si o finalitate practica, de manual . De aici decurg "aspectele normative ale discursului sau, care vrea sa regrupeze - pentru prima oara, dupa spusele autorului - īntr-un corpus atīt complet cīt si riguros organizat toate aspectele profesiunii, īncearca sa defineasca o teorie a artei de a construi si sa promoveze o practica corecta"


De architectura libri decem se prezinta la o prima lectura ca o colectie naucitoare de chestiuni de facturi foarte diverse ca grad de generalitate si ca domeniu de apartenenta. Vitruviu are totusi pretentia ca organizarea operei sale este sistematica. O cercetare mai atenta, īn care facem abstractie de titlurile cartilor si de īmpartirea īn capitole (dupa toate probabilitatile, mai tīrzii), releva o logica a tratatului legata direct de conceptia vremii asupra proiectarii si executiei obiectelor de arhitectura, care - īn acceptia vitruviana - sīnt edificarea (adica constructia edificiilor), gnomonica si mecanica . Īntr-un studiu care urmeaza sa apara, am īncercat sa demonstrez aceasta logica a sistematizarii tratatului, fata de care Vitruviu este foarte consecvent . Īn aceeasi logica intra si structura primei carti, cea cu caracter de introducere generala īn lucrare si care se prezinta astfel:



Capitolul 1: Despre arhitect si ce trebuie sa stie arhitectul īn general pentru a face arhitectura;

Capitolele 2-5: Despre ceea ce trebuie sa stie si sa foloseasca arhitectul pentru a proiecta: ordonarea, dispozitia, euritmia, simetria, convenienta, distributia;

Capitolul 6: Tipurile de activitati ale arhitectului, din care este detaliata edificarea, pe tipuri de cladiri/lucrari; toate aceste tipuri de cladiri au īn comun faptul ca trebuie sa raspunda conditiilor de firmitas, utilitas, venustas. (Toate cele continute pīna aici se refera la arhitectura/proiectarea de obiect.)

Īn fine, capitolele 7-11 cuprind detalieri ale operatiilor si practicilor curente premergatoare proiectarii de obiect, cele de care trebuie tinut seama pentru a asigura conditii optime de existenta obiectului de arhitectura. Este vorba mai degraba de practici uzuale legate de sistematizarea locului, care pleaca de la exterior spre interior, dinspre natura īnconjuratoare spre oras: alegerea amplasamentului salubru, interfata pe care o constituie fortificatiile, sistematizarea intra muros, conditiile amplasarii īn cadrul orasului a diverselor tipuri de edificii.


Acest din urma subiect reprezinta locul relatiei cu teritoriul: aici apare si orasul, si teritoriul si tot ce presupune el ca date naturale considerate semnificative. Numai ca ele nu fac obiectul unui comentariu; nici nu decurg de aici principii. Chestiunea este, pentru Vitruviu, gata regizata: este o colectie de reguli bazate pe cutuma (de sorginte religioasa), care reprezinta (ca si chestiunea materialelor din Cartea a II-a) un set de prerechizite precedīnd proiectarea obiectului. Ele ies astfel din interiorul deliberarilor privitoare la proiectarea edificiului, pentru care Vitruviu stie sa lase spatiu de manevra, īn ciuda regulilor date (simetriile tipurilor de edificii).


Mai mult, Vitruviu preia, īn ceea ce priveste relatia cu situl/teritoiul, regulile puse de Hippocrate īn Despre aer, apa si locuri, si de Aristotel īn Politica, II,VIII. Hippocrate prezinta o adevarata teorie a alegerii siturilor si rationalizeaza un ansamblu de observatii despre ape, vīnturi, natura solurilor, expunere si īnsorire, dar nu īn scopul elaborarii spatiului, ci īn scopuri medicale. Ideile hipocratice, reluate de Aristotel sīnt integrate īn reflectiile lui asupra constitutiilor, ca parte a proiectului unei teorii a Statului si nu a spatiului construit. Aici apar īnsa consideratii succesive privind privind dimensiunile optime ale polis-ului, alegerea siturilor, utilitatea zidurilor (opusa ideilor lui Platon), localizarea diverselor edificii publice, dar fara ca aceste reguli sa aiba pretentie de autonomie (ele sīnt subordonate unei filozofii politice) si un caracter de generalitate īnafara spatiului grecesc, fapt care le refuza caracterul inaugural īn relatia cu edificarea. Nici tratatul vitruvian nu merge mai departe, el nu are pretentia unei teoretizari mai ample a acestei chestiuni, el pune īn lucru obiectele, nu spatiul edificat ca obiect de reflectie.


Exista totusi īn De architectura si alte locuri de īntīlnire dintre arhitectura si teritoriu, īn care retatia cu teritoriul iese de sub domeniul datelor prescrise, a prerechizitelor. Acestea īnsa scapa observatiei pentru ca sīnt strecurate īn alte categorii de subiecte. Astfel, Vitruviu sugereaza ca un acord cu locul intra īn conditia sine-qua-non de utilitas, care se realizeaza printr-o īmpartire corecta care sa īngaduie folosirea fara piedici a īncaperilor si o distributie corespunzatoare si masurata a fiecarui fel de edificiu [a fiecarui gen] dupa orientarea lui [23]. Mai departe, īn momentul definirii operatorului estetic de decor, tradus prin convenienta, Vitruviu repune chestiunea relatiei dintre obiect si locul īn care este construit. Astfel, el defineste convenienta ca īnfatisare corecta a unei opere alcatuita din elemente care se vadesc corespunzatoare destinatiei acesteia. Ea rezulta din alegerea amplasamentului, caruia i se zice pe greceste thematismos, sau din respectarea obiceiului sau a legilor naturii (I,3,4-5) . Sau si mai departe, cīnd explica relatia cu legile naturii, prin care Vitruviu īntelege caracteristicile geografico-climatice ale locului: Cīt priveste legile naturii, acestea vor fi respectate daca pentru toate templele se aleg asezari foarte salubre si daca sīnt izvoare bune de apa īn apropierea locurilor unde vor fi ridicate aceste sanctuare, mai ales pentru Esculap si pentru Salus, ... Caci, cīnd trupurilor bolnave ... li se vor da ape din izvoare sanatoase, ele se vor īnsanatosi mai repede; astfel se va īntīmpla ca, dupa felul locului, zeitatea sa primeasca multumiri mai mari si sa dobīndeasca un merit sporit .


Dupa cum reiese, īn ciuda unei anume sugestii de expresivitate scenografica, chestiunea sta mai degraba sub semnul pragmatismului, ca si tot discursul vitruvian, de altfel. Cele trei paragrafe ale capitolului urmator , furnizeaza īn continuare exemple semnificative pentru punerea chestiunii orientarii sub convenienta: deciziile de proiectare ale unor īncaperi, īn speta locul lor īn cladire si arhitectura lor, trebuie sa fie īn acord cu natura functiunii lor si cu orientarea fata de soare. De exemplu, pentru a obtine convenienta, ele trebuie orientate īn diferite moduri: dormitoarele si bibliotecile catre rasarit, baile si odaile de iarna spre apus, pinacotecile catre nord, care da o lumina constanta. Dar nici aici relatia cu situl/teritoriul nu avanseaza mai mult; si, oricum, aceste deliberari depasesc cu greu un pragmatism elementar.


Īn concluzie, se poate spune ca, preluīnd ideile derivate din "igienismul" hippocratic, si pozitionīnd īn principal chestiunea relatiei cu situl/teritoriul īnafara deliberarilor actului de proiectare a obiectului de arhitectura, Vitruviu va manipula fara voie evolutia ulterioara a teoriei arhitecturii. Pe de o parte, el creaza aceasta ocolire a chestiunii (instalarea orasului, a edificatului īn teritoriu este prescrisa prin traditie, deci indiscutabila), pe de alta parte o limiteaza la perspectiva functional-igienista asupra relatiei edificat-teritoriu. Nu vreau sa spun ca aceasta perspectiva ar fi gresita; nicidecum, ideile vehiculate sīnt de mare bun simt. Subliniez doar ca ea nu este singura perspectiva din care ar putea fi si ar trebui privita aceasta relatie.


De re aedificatoria

Cu De re aedificatoria, primul tratat renascentist, lucrurile stau mai complicat. Ambitia albertiana este mult mai mare: aceasta lucrare are ca scop exclusiv conceptia, cu ajutorul unui ansamblu de principii si de reguli, a domeniului construit īn totalitatea sa, de la casa la oras si la asezarile rurale, ne-o spune autorul, īn felul acesta īnglobīnd asezarea īn cadrul deliberarilor arhitecturale. si chiar fondeaza o teorie a edificarii, de aceea trebuie insistat putin asupra structurii lucrarii, pentru a depista relatia subtila si noua pe care autorul o stabileste īntre construit si sit/teritoriu.


Tratatul este compus, simetric celui vitruvian, tot din zece carti. Cartea I se ocupa de situarea arhitecturii pe locul prim īn cadrul artelor, pentru ca este singura care satisface concomitent trei niveluri ale motivatiei umane: acestea sīnt necessitas (care īnglobeaza necesitatile care tin de materie/constructie si de natura umana), commoditas (raspunsul arhitectului la aceste necesitati) si voluptas (placerea superioara, produsa īn principal de frumusete, dar nu numai). Aici trebuie subliniat ca Alberti desemneaza originile arhitecturii ca legate de luarea īn posesie a sitului/teritoriului, preliminara actului de edificare: La īnceput, oamenii au cautat un loc sa se opreasca īntr-o regiune nepericuloasa; gasind un loc atīt potrivit cīt si agreabil, ei s-au asezat si au luat īn posesie situ (I,1,7)[27].


Urmeaza apoi doua postulate care dau originalitatea, complexitatea si forta gīndirii albertiene. Primul descompune edificarea īn sase componente/niveluri ale proiectului: regio, area, partitio, paries, tectum, apertio. Acestea reprezinta īn mod evident categoriile de chestiuni comune oricarui obiect edificat si care intra īn proiectarea propriu zisa (stabilirea de lineamentae). Al doilea enunta un principiu fundamental de organicitate, prin care orice edificiu este un corp viu[28]. Īn felul acesta, Alberti merge mai departe decīt Aristotel (Poetica, 1450 b 35) din care, de altfel, s-a inspirat . Nu numai ca, prin regio si area, chestiunea sitului/teritoriului intra īn cadrul deliberarilor care fundamenteaza conceptia spatiului edificat, dar ea este situata īn originile edificarii si este postulata ca fiind organic legata de ceea ce se proiecteaza.


Mai departe, cartile dezvolta cele trei niveluri ale motivatiei umane: cartile I-III dezvolta ceea ce decurge din necessitas, IV-V se refera la commoditas, VI-IX la voluptas, īn vreme ce cartea X este dedicata corectiilor, īntretinerii si reparatiilor. Principiile generale ale proiectarii rezulta din intersectarea problemelor ridicate de aceste niveluri de motivatie cu cele sase componente/niveluri ale edificarii. Aceasta constructie logica a tratatului face ca problematica relatiei cu situl/teritoriul sa fie reiterata īn toate momentele proiectarii unui edificiu, idee de-a dreptul avangardista (am putea spune) si care confera interactiunii edificat-teritoriu o importanta si o complexitate cu totul noi si ar trebui sa o īmbogateasca permanent cu semnificatii suplimentare. Din pacate, acest din urma lucru nu se īntīmpla īn mod sitematic, discursul devenind uneori redundant, ceea face ca puterea acestei noutati teoretice sa fie īnabusita de momente de platitudine a dezvoltarii.


Principalele aspecte se discuta mai ales sub regio (teritoriul, regiunea, locatia), area (concept mai ambiguu si mai specializat, un fel de cuprindere mai larga a ceea ce azi numim amplasament, īntru cītva superposabil cu īntelegerea contemporana a sitului) neaducīnd prea multe noutati. Astfel, regio este introdus īn primul rīnd prin principiile legate de alegerea tinuturilor propice pentru a construi. Ele sīnt preponderent privite sub prisma "igienista": regio nu trebuie sa contina nimic daunator si trebuie sa asigure satisfacerea nevoilor (I,3,9). Sīnt puse īn discutie chestiuni climatice, de natura a solului, de vecinatati si functionale (de facilitate a acceselor si de aparare). Alaturi de acestea, care ocupa cel mai mult spatiu, apar īnsa si alte criterii. De exemplu, locul trebuie sa placa: Cīnd se alege o regio, merita sa ne asiguram ca totul va placea celor care urmeaza sa locuiasca acolo, fie ca aceasta este natura locului sau vecinatatea care va fi de respectat (I,4,12). si mai departe: ...sa lasam locul sa aiba o aparenta demna si agreabila, si o amplasare nici joasa, nici scufundata, ci ridicata si impozanta, unde aerul este placut si permanent īmprospatat de respiratia vīntului. El trebuie sa fie īnzestrat cu toate lucrurile folositoare si placute vietii, cum ar fi apa, focul si hrana (I,4,13).


Mai semnificativa este īnsa paranteza din urmatorul fragment: ...nu exista loc mai putin potrivit pentru orice cladire decīt acela care este īnchis īntr-o vale, pentru ca (trecīnd peste ratiuni evidente cum ar fi acela ca aflīndu-se īnafara privirii nu poate fi onorata si īn acelasi timp i se interzice placerea de a vedea larg [peisajul], ceea ce o lipseste de farmec) va suferi inevitabil de distructive torente de apa ... urmate de alte argumente sub semnul strict al functionalului. Punerea īntre paranteze a unei importante categorii de argumente - care totusi exista - marcheaza foarte clar pozitia de forta pe care o ocupa (ca si la Vitruviu) argumentele functionale si igienice. Se gaseste aici nucleul dur si reductiv al gīndirii arhitectural-urbanistice de mai tīrziu: pretentia ei stiitifica si prescriptiva. Chiar si unul dintre spiritele cele mai deschise si mai filozofice, cum este Alberti (scolit īn "artele liberale" la Bologna), cade īn plasa acesteia si pune īntre paranteze chestiunile care tin de relatia estetica si afectiva cu peisajul. De ce aceste chestiuni īi par mai de la sine īntelese, deci mai putin mentionabile, decīt faptul ca un amplasament trebuie sa aiba apa, mi-e greu sa descifrez si ar merita o cercetare aparte.


Cu toate acestea, gasim adesea īn De re aedificatoria, semne ale deschiderii albertiene, ale unei gīndiri de amploare, mai presus de intentiile imediat operationale. De exemplu, arhitectul trebuie sa caute sa investigheze calitatile unei regio. Despre acestea nu sīnt suficiente indicatiile imediat vizibile; trebuie cercetate si vecinatatile (Alberti insista asupra acestui fapt) si cautate semnele ascunse, indicatiile mai oblice, cum ar fi comportamentul īn timp al diferitelor obiecte (cladiri, echipamente), recoltele pe arie larga, sanatatea mintala a locuitorilor, normalitatea nou nascutilor, aspectul animalelor. Istoria scrisa si orala a tinutului trebuie examinata īn mod repetat si pe o perioada lunga īnapoi. Nici examinarea auspiciilor nu este īndepartata de plano, īn ideea ca nu se poate nega rolul hazardului. Datele astfel obtinute trebuie apoi comparate cu caracteristicile altor locuri, pentru a ajunge la o completa īntelegere a regio si o motivatie a alegerii amplasamentului. De aici, se poate spune ca, pentru Alberti, regio nu este o suprafata delimitata cu precizie; regio devine un concept mai cuprinzator, relativ viu, cu limite fluctuante īn timp si spatiu, cu memorie istorica si geografica, toate operante pentru decizia de edificare. Aici nu mai functioneaza prescriptivul, ci dorinta de a a orienta edificarea īn relatie cu teritoriul pe calea unei deliberari autonome, rationala si larg umanista īn acelasi timp[30].


Cea mai inovatoare exprimare a relatiei dintre edificare si teritoriu se gaseste īn cartea a IV-a, Despre lucrarile publice. Īn momentul īn care pune problema asezarii orasului, Alberti ridica (chiar daca īntr-un amestec usor confuz) cīteva chestiuni cu totul noi ca punere teoretica: rolul magnetizant/polarizator al orasului īn teritoriu[31]; faptul ca proiectarea orasului depinde de natura locului (Iata sfatul meu: faceti orice efort pentru a fi siguri ca, oriunde ar fi asezat orasul, el se va bucura de beneficiile oricarui fel de teren, si nu va fi atins de niciunul dintre desavantajele lui. ); relatia estetica cu alegerea locului īn proiectarea orasului (Pe coasta, īnsasi posibilitatea de a vedea marea este o desfatare, asa cum nici climatul nu este nesanatos, sau mai departe, A aseza orasul pe coama "mīndra" a unei coline, contribuie atīt la demnitatea si farmecul lui, cīt si - mai ales - la sanatatea si apararea ei .); exploatarea, īn general a naturii sitului (Trebuie sa cautam moduri de aexploata natura sitului īnsusi, asa cum am observat ca o faceau anticii, īn functie de avantajele pe care locul le ofera si de propriile lor cerinte ). Aceasta exploatare se refera mai ales la chestiuni pragmatice, dar ea capata din cīnd īn cīnd alte perspective care tin de relatia estetica si de cea de semnificatie. Aici, Alberti iese de sub semnul functionalului, punīnd chiar īn discutie modul īn care omul poate schimba natura locului, uneori īn bine (Anticii ar fi folosit religia pentru a dauga demnitate locurilor, crīngurilor si chiar īntregii regiuni ), alteori discutabil (E greu de stabilit cum mīna si intelectul omului poate mari gratia si demnitatea locurilor, poate doar imitīnd pe cei responsabili de inventarea unor scheme fantastice despre care avem stiinta - scheme pe care oamenii prudenti nu le-ar critica, cu conditia ca ele sa aduca ceva avantaje, dar nici nu le-ar lauda decīt daca ele se dovedesc necesare. Toate aceste scheme fantastice sīnt mari lucrari/proiecte care īsi propun sa schimbe excesiv geografia locurilor) . Aceasta din urma idee mi se pare cu atīt mai remarcabila cu cīt intra sub incidenta registrului frumusetii (Cartea a VI-a se refera la Ornament).




Pentru a conchide, voi sublinia doar relativa ambiguitate a pozitiei albertiene. Pe de o parte, el aduce relatia dintre edificat si teritoriu īn pozitia de relatie fondatoare si organica, pe de alta parte, detalierea relatiei este īn principal regizata de perechi de atitudini: una de organicitate-de īnrudire, cealalta de cucerire; una poetica, alta functionala-pragmatica-igienista, ceea ce da o imagine alta decīt tratatul vitruvian asupra acestei chestiuni. E adevarat ca, exceptie majora facīnd punerea relatiei cu situl la baza gestului edificator, abordarea prevalenta este cea functional-igienista, desigur mult mai dezvoltata si mai nuantata decīt la Vitruviu.


Din pacate, Alberti a fost foarte putin publicat pīna īn secolul al XIX-lea, iar citirea lui a fost incredibil de īngusta. Datorita semnificatiei/autoritatii dobīndite de extractia antica a cartilor vitruviene, tratatul lui Alberti este vazut de majoritatea confratilor teoreticieni care īi succed ca un comentariu la Vitruviu (ceea ce este foarte departe de realitatea tratatului, īn toate privintele, nu numai īn chestiunea de care ne ocupam).


IV.

Ceea ce as vrea sa subliniez īn urma acestui recurs la originile teoriilor despre spatiul edificat este ca, oricīt de elaborata teoretic a fost gīndirea referitoare la conceptia spatiului īn general, īn ceea ce priveste complexitatea relatiei cu teritoriul ea a pornit mai degraba unilateral. Vazuta din aceasta perspectiva, teoria este īnca tīnara, daca nu chiar larvara, ceea ce probabil explica (desigur numai partial) si farīmitarea/sfīsierea actuala a teritoriului prin intermediul a ceea ce īnseamna, acum ca si pe vremea lui Alberti, edificarea, si de care sīntem responsabili.


S-ar putea obiecta ca recursul la origini marturiseste numai despre īnceputuri, iar dezvoltarea ulterioara poate sa fi īnglobat noi perspective. Acest lucru nu s-a petrecut īn teoria spatiului edificat: desi tratatul albertian este mult mai cuprinzator decīt cel vitruvian, Vitruviu si nu Alberti va fi mult mai influent, iar edificarea se va reduce teoretic din ce īn ce la chestiuni de estetica a cladirilor. Vederea de ansamblu albertiana se pulverizeaza din nou: teoria arhitecturii va trata, secole de-a rīndul, spatiul edificat prin parti, prin obiecte. Ca dovada, cam o suta de ani mai tīrziu, Cele patru carti de arhitectura ale lui Palladio (care īl citise pe Alberti) revin aproape total la tratatul vitruvian. Iar teoria franceza, care īncepīnd din secolul al XVII-lea preia pozitia de forta īn teoria arhitecturii, se va rezuma aproape īn totalitate la ceea ce īnseamna proiectarea unui obiect/edificiu. Entretiens sur l'architecture a lui Viollet-le-Duc - altfel, spirit de mare deschidere al secolului al XIX-lea - nu contin nici o referinta la relatia edificarii cu natura/teritoriul/situl. Nici Utopia, pentru care nu a fost loc de discutie, nu aduce o alta perspectiva; e chiar si mai dezamagitoare, situl/teritoriul sīnt aproape inexistente ca motivatie a edificarii, sau existenta lor este mai degraba administrativa. Paradoxal, dar abia discursul modern al secolului al XX-lea - altfel obiectul predilect al criticii actuale (uneori discutabila) - recupereaza multe dimensiuni ale elaborarii spatiului lasate descoperite. Dar īn ceea ce priveste relatia cu teritoriul el preia īn mod special punerea functionala si igienista anterioara, pe care o exploateaza la maximum. Aceasta ampriza functional-igienista (relatia utilitara cu natura)devine dogma (ceea ce nu se īntīmpla nici la Vitruviu, nici la Alberti si, cu atīt mai putin la More) si merge mīna īn mīna cu pretentia stiintifica a gīndirii urbanistice. Urbanismul, aceasta disciplina veche, dar nou botezata ca stiinta[37], se solidifica, chiar osifica, īn aceasta perioada sprijinita pe īncrederea totala īn puterea stiintei si tehnologiei de a domina natura. Desi poate parea nedrept (si, de fapt, si este īntr-o anumita masura), nu ma pot abtine sa nu fac apel la un "clasic īn mizerie", care sintetizeaza foarte bine aceasta atitudine de forta: pentru Marx, care exalta procesul de urbanizare asa cum Alberti exalta edificarea, orasul este simbolul īncrederii īn proiectul fara īncetare nou, prin desfasurarea caruia omul se construieste pe el īnsusi denaturīnd pamīntul. Marele oras industrial este superior tuturor formelor de aglomerare care l-au precedat, dar marcheaza un moment al istoriei si va disparea la rīndul lui īn profitul unei forme superioare, care vor consacra suprimarea diferentei dintre oras si teritoriul rural . Marx nu prevede nici scara, nici forta distructiva a urbanizarii pe care o induce faimoasa sa suprimare, ea se poate īnsa observa astazi. Nu vreau sa spun ca toata arhitectura a devenit un monstru devorator al teritoriului (exista si splendide exemple contrarii, īnsa putine si cu caracterul unor manifeste de soft-criticism ), dar sīnt nevoita sa admit ca nu exista īnca mijloacele teoretice stabilizate care sa stapīneasca conceptual aceasta problema .


Dupa cum am īncercat sa arat, indiferent daca edificarea īn sine era īntr-un acord relativ simbiotic cu teritoriul (ceea ce s-a si īntīmplat grosso-modo pīna la revolutia industriala), din toate modurile īn care s-ar fi putut privi teoretic chestiunea relatiei cu teritoriul, ea a fost predominant si unilateral vazuta sub unghi functional-igienist, mai degraba utilitar. Chiar si atunci cīnd relatia de ocupare era regizata de principii religioase (a se vedea Vitruviu), dimensiunea sacra nu s-a reflectat decīt constatativ īn gīndirea de arhitectura (a se vedea Alberti). De altfel, nici nu cred ca aceasta ar putea fi salvarea ei astazi.


Cred mai degraba īn integrarea dimensiunilor pe care teoria edificarii le-a pierdut din vedere si care, din fericire, au īnceput sa fie recuperate de alte perspective, cea filozofica, cea geografica, cea antropologica, altele. Este ceea ce īncearca actuala arhitectura a peisajului, o arta a teserii īntre intentiile ordonatoare abandonate (ca ramasitele lasate de vizitatori dupa un picnic la marginea drumului[41]), ca proiect niciodata terminat de recuperare a memoriei geografice si culturale a teritoriului, pentru un timp uitata, īnca necesara, se pare. Cred mai degraba īntr-o arhitectura a "gesturilor marunte" , a gesturilor "reparatorii", ca forma de conversatie īntretinuta de arhitect cu timpul natural al sitului/teritoriului . Pornind de aici, cred ca teoria edificarii īmpreuna cu teritoriul abia īncepe sa se construiasca. Poate si prin carti precum cea de fata.



Nu exista un consens īn ceea ce priveste definitia arhitecturii; īn general, definitiile "clasice", cu exceptia cītorva, sīnt tributare unor contexte epistemologice foarte particulare si se refera mai ales la obiectul construit, ceea ce lasa la o parte spatiul urban sau spatiul amenajarilor teitoriale, pe care practica de arhitectura/construire le-a īnglobat īntotdeauna. Aparitia urbanismului ca disciplina teoretica moderna a accentuat ruptura dintre cele doua cīmpuri discursive (cel despre obiect si cel despre spatiul exterior obiectului), ruptura care nu se poate acoperi decīt prin re-īnglobarea celor doua īntr-un singur domeniu al construitului īn relatie cu datul teritorial (urban, rural, artificial sau natural). Este ceea ce īncearca teoria actuala. Definitia data, īntelegīnd prin arhitectura edificare īn general (īn sensul albertian, cf. Infra), īnglobeaza astfel si cīmpul urbanismului.

Īn general, īn teoria actuala de arhitectura, relatia arhitecturii cu mediul ei īnconjurator (deci si cu teritoriul) este circumscrisa curent prin notiunea de sit, care poate fi definit ca "ansamblu de trasaturi fizice si culturale, geografice, istorice, totdeauna incomplet si adesea fragil, care va fi transformat prin proiect", cf. Meiss, Pierre von, De l'espace au lieu, Lausanne, 1989). Notiunea actuala de sit, o īnlocuieste pe cea, strict tehnica si reductiva, de amplasament, ceea ce dovedeste o schimbare de atitudine, alta punere a chestiunii īn termeni mai degraba calitativi. Īn ceea ce priveste notiunea de teritoriu, voi folosi sensul comun de īntindere de pamīnt, sens acceptat de dictionare si īn engleza (Webster, 1994) si īn franceza (Robert, 1993), desi DEX-ul (1998) admite numai sensul politico-administrativ. Cum, īn limbajul curent de arhitectura, chestiunea relatiei cu teritoriul se suprapune (relativ) cu chestiunea relatiei construitului cu natura, pe parcursul textului voi folosi formula sit/natura/teritoriu. Chestiunea īn sine ar merita o discutie suplimentara (īn care ar trebui sa intervina si conceptul de peisaj), asa ca nu voi insista asupra ei, deoarece perceptia de bun simt este suficient de relevanta pentru ceea ce am de comunicat.

CHOAY, Franēoise, La rčgle et le modčle, Seuil, Paris, 1980, p.

Idem, p. 10-11

Idem, p.14. Autoarea foloseste cuvīntul instaurator, pe care īl preiau si eu, īn sensul etimologiei sale prime, concrete, de la grecescul stauros, de fundatie si subasment; īn felul acesta se subliniaza metaforic pozitia de sustinere teoretica a conceperii spatiului construit si se evoca metonimic relatia acestor texte cu riturile de fundare a oraselor.

Idem, p. 10

Cf. CHOAY, F., Op.cit., p. 9-85: O foarte scurta si barbara trecere īn revista s-ar prezenta dupa cum urmeaza. Antichitatea a cunoscut mai multe tipuri de texte privitoare la oras, dar nici unul cu caracter de teorie a spatiului construit. Multe (inscriptiile adesea minutioase, manualele acelor agrimensores romani) nu sīnt decīt instrumente practice, care releva o legislatie cu caracter instrumental fara sa trimita la o teorie; altele, reflectii asupra spatiului edificat, sīnt subordonate altor cīmpuri speculative, straine construirii: polis-ul, īnainte de a fi īnteles ca un spatiu, este perceput ca o colectivitate de indivizi. Schitele unui discurs instaurator apar la Hippocrate, sīnt reluate de Aristotel si apoi de Vitruviu. Dar nici unul dintre acestia nu propune o teorie autonoma a spatiului edificat: chestiunile referitoare la elaborarea spatiului sīnt subordonate fie teoriei medicale, fie filozofiei politice, fie, īn cazul lui Vitruviu (la care se va reveni īn text), unui manual practic de proiectare. Nici Evul Mediu nu ofera texte susceptibile sa fie comparate cu un tratat de arhitectura din Renastere: doctorii enciclopedisti se limiteaza la a relua - sub forma adesea trunchiata - continutul textelor realizatoare ale Antichitatii; autorii de elogii releva aprehensiunea afectiva a spatiului urban; ghidurile (scrieri descriptive) īncep sa ancoreze orasul īn timp si teritoriu; comentariul arheologilor-calatori-geografi-umanisti (scrieri comentatoare) confirma si accelereaza procesul de obiectivare a spatiului urban; edictele comunale (scrieri argumentatoare) ne confrunta cu un remarcabil si continuu mod discursiv de producere a spatiului urban, ordonat prin practicile sociale. Ele "realizeaza, īntre īnceputurile Trecento-ului si a doua jumatate a Quattrocento-ului, un echilibru niciodata regasit de atunci īntre oras ca entitate materiala si institutiile sale, īntre fortele traditiei si puterea inovatiei, īntre initiativa indivizilor si consumul colectivitatii". Aparitia tratatului albertian īn vecinatatea acestei traditii nu este, deci, o īntīmplare.

Tratatele au reprezentatat, timp de secole, "materialul didactic" īn diversele forme de īnvatamīnt mai mult sau mai putin institutionalizat. Īn mare majoritate au si avut aceasta pretentie, ceea ce nu este cazul utopiilor. Influenta utopiilor asupra formatiei arhitectului a fost mai oblica, ceea ce nu īnseamna ca nu a fost puternica.

Franēoise Choay, de exemplu, nu considera tratatul vitruvian ca fiind o scriere inaugurala, cf. La rčgle et le modčle, Seuil, Paris, 1980. La aceasta chestiune se va reveni pe parcursul lucrarii.

Despre Vitruviu īn perioada Evului Mediu a se vedea KRUFT, Waler-Walter, A History of Architectural Theory from Vitruvius to the Present, Priceton Architectural Press, 1994, si ECO, Umberto, Arta si frumosul īn estetica medievala, Meridiane, 1999

PAYNE, Alina A., The Architectural Treatise Īn the Italian Renaissance, Cambridge University Press, 1999, p. 52-53.

Idem.

A se vedea, pentru aceasta problema, PAYNE, Alina, Op.cit. si CHOAY, F., Op.cit.



RAPOPORT, Amos, Pour une anthropologie de la maison, Dunod, Paris, 1972 (editia originala: House, Forme and Culture, Prentice Hall, Inc., Enlewood Cliffs, N.J., 1969) p. 104 sqq.

REDFIELD, The Primitive World and its Transformations, Cornell University Press, 1953, p.110, apud Rapoport, Op.cit., p.104

GLACKEN, C., Traces on the Rodian Shore, University of California Presss, 1967, apud Rapoport, Op.cit., p.105

Cf. RAPOPORT, A., Op.cit., p. 1-19. Din cauza spatiului limitat, nu voi insista asupra definirii si caracterelor diferentiatoare a celor doua categorii mari de traditii arhitecturale, desi chestiunea nu este fara legatura cu subiectul.

LOOS, Adolf, Architecture (1918), īn Paroles dans le vide (+ Chroniques...Autres chroniques, Malgré tout), Editions Champ Libre, Paris, 1979, p.218. (T.N.) Desi nu sīnt īn totalitate de acord cu felul īn care Loos pune mai departe problema, nu m-am putut abtine sa nu dau acest citat, pentru hazul sau polemic.

COSTA, Traian, Vitruviu, omul si opera, īn VITRUVIU, Despre arhitectura, p.9.

GROS, Pierre, Les architectes grecs, hellénistiques et romains īn CALLEBAT, Louis, Histoire de l'architecte, Flammarion, Paris, 1998, p. 34 si urmatoarele.

VITRUVIU, Despre arhitectura, Ed. Academiei, 1964, I,6,1

ZAHARIADE, A.M., Tribute to Vitruvius, urmeaza sa apara īn publicatia NEC/2001.

Vitruviu, Op. cit., I,6,9, p. 46., sublinierile mele.

Idem, I,3,4-5

Idem, I,3,12

Idem, I,4,1-3

Citatele din Alberti sīnt traduse de mine dupa LEON BATTISTA ALBERTI, On the Art of Building Īn Ten Books, MIT Press, 1998, traducere īn engleza de Joseph Rykwert, Neil Leach, Robert Tavernor. Pentru usurarea lecturii, citatele sīnt notate īn text (cartea, capitolul, pagina).

Nam aedificium quIdem corpus quodam esse animadvertimus nu este o metafora, cum ar putea sa para la prima vedere, ci un postulat de baza, care transpare permanent de-a lungul tratatului.

Cf. Choay, Fr., Op.cit. p. 89, idee coroborata cu studiile lui CHASTEL, A., Théologie platonicienne, Art et Humanisme ą Florence, au temps de lAurent le Magnifique, PUF, 1959, p.301.

Aici, Alberti īl precede pe Sir Patrick Geedes, initiatorul acelor urban studies, care au īn vedere orasul ca īnradacinare spatio-temporala. A se vedea GEEDES, Patrick, Cities Īn Evolution, 1915 si CHOAY, Fr., L'Urbanisme. Utopie et réalité, Seuil, 1965.

Alberti, Op.cit. IV,2, p.97

AlbertI, Op.cit. IV,2, p.97

AlbertI, Op.cit. IV,2, p.98

AlbertI, Op.cit. IV,3, p.102

AlbertI, Op.cit. VI,4, p.160

Idem.

"Noua stiinta urbanizatoare" este definita ca atare de I. Cerda īn Teoria general de la urbanization, īn 1867.

MARX, Karl, Le Capitale, cartea I, sectia 3, VII, p. 727-735, Economie politique et philosophie, p. 34-40, Idéologie allemande, p.222, si Le Manifeste, p. 13-15, apud CHOAY, Fr., Op.cit., p. 83-84

Formula īmi apartine si este o aluzie atīt la architecture douce sau soft architecture, forma contemporana de vernacular urban si peri-urban, cīt si la formula de critical regionalism, lansata si documentata de FRAMPTON, Keneth, Modern Architecture. A Critical History, si Prospects for a Critical Regionalism, īn NESBITT, Kate, Theorizing a New Agenda for Architecture, Princeton Architectural Press, 1996.

Dupa cīte stiu, īnafara de Sir Patrick Geedes si Lewis Mumford, care au criticat arbitrariul conceptiei prin modele, cele mai puternice si mai percutante opozitii contemporane fata de adeziunea fara rezerve la investirea teritoriului prin construit au fost reprezentate de scrierile lui Martin Heidegger si Rosario Assunto. Ecologia si land-art-ul sīnt mai tīrzii.

STRUGAŢKI, Arkadi & Boris, Picnic la marginea drumului, nuvela dupa care Tarkovki a facut filmul Calauza.

IOAN, Augustin, Despre o (noua) estetica a reconstructiei, Paideea, 2002, p. 7-9

Corajoud, michel, De l'étendue et de la durée, īn L'Architecture du paysage, EPFL, Faculté de l'environement naturel, architecturel, architectural et construit, ENAC, Institut du dévelopement territorial, INTER, 2002, p. 60-62











Document Info


Accesari: 3650
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2021 )