Metodologii de Pregatire si Realizare a unui Interviu de Presa

Starea de fapt a interviului în practica noastra de presa pune în evidenta o sumedenie de neîntelegeri (atunci când nu este vorba, pur si simplu, de nestiinta), privind statutul, functiile si specificitatile genului.[1] Multe texte ziaristice purtând însemnele exterioare ale genului - liniuta de dialog - pun în pagini de ziare demersuri pseudojurnalistice, esuate din cauza lipsei de profesionalism, de fundamentare teoretica a domeniului.

Asa se face ca, sub denominatiunea uzurpata de interviu, citim adesea:

- fie simple convorbiri de complezenta, în care un ziarist, sufocat de admiratie în fata unei personalitati (uneori adevarata, de cele mai multe ori falsa) accepta din partea interlocutorului consideratii banale pâna la derizoriu;

- fie obisnuite declaratii - chiar daca legitime si interesante - ale unor personalitati ale vietii publice, care si-ar gasi locul firesc într-o stire de presa;

- fie discutii de interes profesional pentru ziaristul însusi, ale caror rezultate ar trebui folosite ca baza documentara pentru realizarea altor genuri ziaristice.

Altfel, dictionarele de presa disting între interviul de documentare si interviu; daca primul este un mijloc de culegere a informatiilor, o tehnica de documentare (metoda curenta si în medicina, psihologie, sociologie etc.), cel de-al doilea este una dintre principalele modalitati de existenta a textului ziaristic, modalitati pe care le numim genuri ziaristice.

Ca gen ziaristic, interviul se constituie dintr-o succesiune de întrebari si raspunsuri, fiind mediatizarea convorbirii rezultate dintr-o întrevedere solicitata de ziarist si purtata sub semnul actualitatii. Daca toate celelalte genuri ziaristice sunt opera unui singur autor - ziaristul, interviul este o opera de coautorat: ziarist si intervievat, chiar daca la initiativa primului. si asta pentru ca veridicitatea informatiilor si adecvarea la realitate a opiniilor dintr-un interviu nu cad exclusiv în seama ziaristului, ci si în cea a interlocutorului.

Opera de coautorat, din punctul de vedere mentionat mai sus, interviul este, în ultima instanta, opera ziaristica, iar responsabilitatea privind calitatea sa ca text de presa revine în totalitate ziaristului. Altfel nu s-ar explica de ce doi (sau mai multi) ziaristi realizeaza, cu acelasi interlocutor (si chiar pe acelasi subiect), doua (sau mai multe) interviuri extrem de diferite din perspectiva calitatii ziaristice.

Interviul este, asadar, "un teren minat" al domeniului jurnalistic. O simpla întrebare nu constituie interviu. Succesul depinde de foarte multe conditii care daca nu sunt îndeplinite, rezultatul este unul singur. EsECUL.

CUVÂNT ÎNAINTE

În introducerea cartii sale La science de l'information[2] , profesorul universitar francez François Yves le Coadic porneste de la constatarea ca "informatia scrisa, orala si audiovizuala se vinde bine", din ce în ce mai bine si în mai mare cantitate. S-au dezvoltat industrii ale informarii, care difuzeaza produse de informare, pe o piata a informatiei, cu mari cifre de afaceri. Este si firesc, dat fiind ca, din ultimele doua decenii ale secolului al XX-lea, lumea a intrat si evolueaza în ceea ce se numeste "societatea informatiei", forma de civilizatie"postindustriala".

Societatea informatiei aduce în atentia mondiala noi concepte, proceduri si institutii: documentele electronice, internetul si serviciile pe care le ofera aceasta retea internationala, biroul electronic, bibliotecile electronice si virtuale, centrele de informare si documentare, învatamântul la distanta, comertul electronic, telefonia mobila.

Domeniului informarii i se circumscriu patru discipline: biblioteconomia, muzeologia, documentarea si jurnalismul, toate comportând si o dimensiune comunicationala.

Biblioteconomia este stiinta organizarii bibliotecilor si a comu-nicarii tuturor tipurilor de documente catre utilizatori.

Muzeologia este stiinta organizarii muzeelor (si expozitiilor din cadrul acestora) si care realizeaza o comunicare vizuala.

Documentarea este ansamblul activitatilor de colectare, organizare si gestionare a informatiei pe diferite suporturi, pentru diferite domenii.

Jurnalismul reprezinta ansamblul activitatilor de informare a publicului, de mediere a transmiterii informatiei de la diferite surse catre receptori.

stiinta informarii are un caracter interdisciplinar. Ea implica elemente proprii altor stiinte: psihologia (comportamente comunicationale, reprezentarea cunostintelor), lingvistica (semiotica, morfo-sintaxa), sociologia (studiul categoriilor sociale si al nevoilor lor), informatica (baze de date), economia, dreptul (drepturi de autor, industria informarii, vânzarea de informatii), filosofia, epistemologia.

Obiectivele stiintei informarii sunt:

analiza procesului de construire, comunicare si folosire a informatiei;

conceperea si realizarea de produse si sisteme care permit construirea, comunicarea si folosirea informatiei.

Jurnalismul este o activitate de mediere a informatiei care utilizeaza resursele furnizate de cele mai diverse surse de informare; institutii, întreprinderi, persoane.

1. Surse de informare

Sursa de informare este o structura institutionala sau un serviciu (public/privat) care are ca obiect difuzarea/comercializarea informatiei cu caracter general sau dintr-un anumit domeniu.

Asemenea structuri sunt:

Serviciul de documentare. Cele mai importante institutii din domeniul mass-media dispun de servicii proprii de documentare, în care lucreaza documentaristi-jurnalisti competenti, care stapânesc informatia si o furnizeaza colegilor. Desi "invizibili" pentru public, desi munca lor nu este spectaculoasa, acestia sunt principalii gestionari ai capitalului de informatii al institutiei.

Agentiile de stiri. Asemenea structuri de informare, care comercializeaza stiri, raspunzând nevoilor institutiilor din domeniul mass-media, s-au creat si dezvoltat din a doua jumatate a secolului al XIX-lea (Agentia franceza Havas - 1835, agentia germana Bernard Wolff - 1848, agentia britanica Reuter - 1851, agentia americana Associated Press - 1848, Agentia Telegrafica Româna - 1889).

Departamentele / birourile de relatii publice din cadrul ministerelor, institutiilor / întreprinderilor / organizatiilor sunt structuri care gestioneaza informatia privitoare la institutia în cauza, folosind în acest scop instrumente, precum: comunicatul, dosarul de presa, conferinta de presa si care pot fi contactate de jurnalisti oricând acestia cauta informatiile pasibile a fi furnizate de aceste structuri.

Centrele de informare comunitara (CIC) sunt structuri institutionale care au ca obiect colectarea, organizarea si comunicarea informatiilor de interes comunitar-administrativ, referitoare la sanatate, educatie, cultura, asistenta sociala; înfiintate în România din ultimii ani ai secolului XX, functioneaza pe lânga primarii si/sau bibliotecile judetene sau municipale.

Bibliotecile de diverse tipuri (Serviciile de referinte) sunt structuri care mediaza informarea, la cerere, identificând si selectând, conform scopului propus, informatii din orice domeniu.

Exemplu: Serviciul de referinte al Bibliotecii Nationale a României cu sediul în Bucuresti, str. Ion Ghica nr. 10.

Centrele / institutele de documentare. Ca în orice alta tara, si în România exista asemenea unitati specializate în informare si documentare, care pun la dispozitia solicitantilor diferite instrumente de informare si ofera servicii de consultanta în domeniu.

Exemple pentru Bucuresti:Centrul de Informare Europeana, Biroul de Informare si Documentare al Uniunii Europei Occidentale, Biroul UNESCO, Centru European pentru Învatamânt Superior, Institutul National de Informare si Documentare, Centrul de Informare si Documentare Economica, Centrul de Documentare pentru Constructii,

Arhitectura, Urbanism si Amenajarea Teritoriului, Centrul de Informare si Documentare pentru Tineret (INFOTIN), Centrul de Comunicare si Informare Publica al Ministerului Educatiei si Cercetarii.

2. Instrumente de informare

O buna parte dintre materialele realizate de un jurnalist (în afara celor care se circumscriu investigatiei la fata locului) presupun informarea sau verificarea prin recursul la instrumente traditionale sau electronice.

Conform stiintei informarii (stiinta care studiaza proprietatile informatiei si procesele de construire, comunicare si utilizare a acesteia) instrumentele de informare sunt:

1. Lucrarile de referinta:

- dictionare;

- enciclopedii;

- tratate, istorii ale diferitelor domenii;

- ghiduri;

- cataloage.

2. Documentele primare:

- periodicele;

- "literatura gri" (sau cenusie).

3. Documentele secundare:

- bibliografiile generale;

- bibliografiile specializate pe discipline mari;

- bibliografiile de sumare.

CAPITOLUL I

DELIMITÃRI CONCEPTUALE

" Interviul este un fel de joc în care un om este împins într-o încapere cu patru usi.Ca intervievator , îti imaginezi prin ce usa ar vrea sa treaca interlocutorul tau si încerci sa închizi toate usile prin care nu vrei sa patrunda, prin felul în care îti formulezi întrebare Apoi îl împingi într-o camera cu trei usi, apoi cu doua si ,în cele din urma, în încaperea cu o singura usa, cu conditia sa stii despre ce e vorba ."

Dezinvoltura cu care profesionistii interviului lanseaza întrebarile catre interlocutor îl determina adesea pe neavizat, sa creada ca este vorba de un gen al presei facil si la îndemâna oricui.

În fapt, interviul este un veritabil pas de deux al genurilor presei, care necesita o coregrafie atenta, în care sunt cântarite, aproape farmaceutic, replicile si fiecare gest.

De altfel, limba, în tari cu o bogata traditie de presa, face delimitarea între informatie si stirea de presa, distinctie pe care o întâlnim în franceza: information nouvelle; în engleza: information-news; în italiana: informazione-notizia, în spaniola: informacion-noticia etc. În limba româna am optat pentru "stire", întrucât, spre deosebire de "informatie", termenul trimite univoc, la genul ziaristic în discutie.

În prima instanta, stirea este punerea în forma, prelucrarea si structurarea datelor unui eveniment real într-un discurs purtator de sens si materializarea acestui discurs pe un suport media. Cu alte cuvinte, stirea este documentul obtinut în urma trecerii unui eveniment real într-un eveniment mediatic. În pofida aparentelor, trecerea în discutie este departe de a fi una pur mecanica si perfect inocenta. Chiar daca "Facts are sacred"- cum suna un slogan al presei anglo-saxone, împartasit, la nivelul deontologiei profesionale, de toata lumea presei, - teoreticieni si profesionisti deopotriva- nu trebuie ignorat faptul ca, pornind obligatoriu de la fapte, se pot construi discursuri total divergente si chiar contradictorii. Mai întâi, prin alegerea evenimentelor reale care sunt trecute în evenimente mediatice, mai apoi, prin ierarhizarea acestora din urma. (Exemplul limita îl constituie presa regimurilor totalitare, în care discursul este mereu într-o flagranta contradictie cu faptele în care se origineaza).

A informa înseamna a alege din lumea întâmplarilor reale acele fapte care pot face subiect de stire. Acesta este momentul care justifica afirmatia lui Albert Camus, potrivit careia ziaristul este "istoricul clipei", nu grefierul acesteia. Pentru ca faptul ales sa aiba, într-adevar, însemnatate publicistica, ziaristul trebuie sa-i descifreze sensul, semnificatia, noutatea, exemplaritatea, mecanismele de producere, consecintele. Teoreticienii comunicarii de masa definesc actualitatea - în afara careia nu exista eveniment mediatic - prin interes, noutate si oportunitate

Ajunsi aici, putem propune urmatoarea definitie: stirea de presa este relatarea concisa a unor fapte de actualitate care, prin noutate si interes, contribuie la formarea opiniei publice cu privire la realitatea curenta. Culegerea si redactarea stirilor reprezinta piatra de încercare în formarea ziaristilor, garantia suprema a reusitei într-o profesie care are ca prim scop informarea. Printre multe alte calitati, ziaristul trebuie sa fie dotat cu ceea ce profesionistii breslei numesc "simtul stirii", fara de care dorinta de a profesa ziaristica este serios handicapata.

Reportajul

Într-o epoca în care memorialul de calatorie - cea dintâi forma semnificativa a reportajului scris - era ilustrat de personalitati de prima marime ale vremii[8] Dinicu Golescu (socotit pe drept cuvânt "parintele" reportajului românesc) publica acea Însemnare a calatoriei O selectie, oricât de riguroasa, a numelor care au impus memorialul de calatorie în constiinta culturala a umanitatii, nu-i poate ignora pe Charles Dickens, cu extrem de causticele sale Note americane si, în replica, pe Mark Twain, cu acea parodie burlesca asupra moravurilor europene, din Nevinovatii în calatorie, pe Al.Dumas-tatal, cu tulburatoarele sale Impresii de calatorie sau pe Victor Hugo (considerat, spre sfârsitul secolului al XIX-lea, "patronul reporterilor"), care reusea sa puna un diagnostic precis epocii sale, pornind de la relatarea unor Lucruri vazute , punând la îndemâna istoricilor genului un model de referinta, iar la cea a teoreticienilor lui, posibilitatea afirmarii câtorva dintre cerintele de baza ale reportajului. Astfel, respectul pentru adevar si comunicarea lui ca atare ("...cum puteam -se întreaba Dinicu Golescu - ochi având, sa nu vaz, vazând, sa nu iau aminte, luând aminte, sa nu aseman, asemanând, sa nu judec binele, si sa nu pohtesc a-l face aratat compatriotilor mei?", precum si judecata proprie asupra realitatii descrise si militantismul reporterului (care, judecând binele, si aratându-l compatriotilor, o face pentru ca "sa-l sadim în pamântul nostru, spre rodire înmultita, sunt considerate de Dinicu Golescu legile de capatâi ale scrierii sale, ale reportajului, asadar.

Ulterior, istoria reportajului avea sa probeze justetea cerintelor formulate de Dinicu Golescu, cerinte care, asociate imperativelor ulterioare ale genului, ar putea duce la o cât mai exacta definire a sa. Este de observat, însa, ca, în ciuda premiselor existente, reportajul nu se bucura, înca, de o definitie unanim acceptata, astfel încât, în încercarea noastra de a defini genul, ne vedem nevoiti sa luam în considerare cel putin trei tipuri de definitii:

a) definitiile de autor, care au meritul de a veni, de obicei, din partea celor care practica reportajul. Atunci când F. Brunea - Fox afirma ca "Reportajul trebuie sa fie un fragment de viata din care unii sa înteleaga ce este viata, iar altii cum trebuie traita", sau când Geo Bogza defineste reportajul ca fiind "povestirea în chip realist a unor fapte reale", ei pun în circulatie observatii interesante si întemeiate pe o activitate gazetareasca proprie, desfasurata la cele mai înalte cote calitative;

b) acceptiile pe care le dau reportajului diferitele scoli nationale de presa, acceptii care, atunci când nu sunt calculi dupa definitiile curente în scolile nationale cu o teorie de presa dezvoltata (S.U.A., Germania, Franta de ex.), avanseaza observatii care, chiar daca partiale, sunt interesante totusi, precum "participarea afectiva" sau "proeminenta persoanei întâi";

c) definitiile de dictionar, care se bucura de cea mai larga circulatie, au si o rigoare stiintifica mai mare decât cele invocate anterior. Astfel, Dictionarul limbii române contemporane defineste reportajul drept "Articol de ziar cuprinzând relatare a unui fapt, descrierea unui loc etc. pe baza unor informatii culese la fata locului", iar Petite Larousse - "Articolul de ziar scris, dupa anchetare, de catre reporter". Operativitatea, competenta, contactul nemijlocit cu realitatea, caracterul strict personal al relatarii, veridicitatea afirmatiilor - iata doar câteva dintre notele comune cu care se încearca delimitarea locului detinut de reportaj în câmpul genurilor ziaristice. La rândul sau, reporterul este fie "ziarist trimis sa culeaga si sa transmita, de pe teren, diferite informatii"(Mic dictionar enciclopedic), fie "jurnalist care culege informatii, notatii de toate felurile" (Petite Larousse). Dincolo de neajunsurile fiecareia în parte, multimea definitiilor care circula cu privire la reportaj, citita cu grija, permite depistarea unor puncte de contact, a unor parti comune - premise ale definirii cât mai exacte a genului.

Este de observat, însa ca, luata separat, nici una dintre notele mai sus amintite nu este suficienta pentru a desemna univoc reportajul, de unde concluzia ca, în încercarea noastra de definire a genului, ar trebui sa luam în considerare atâtea note, caracteristici, trasaturi câte sunt nu numai necesare, ci si suficiente pentru acoperirea specificitatii genului. Or, dupa parerea noastra, acestea ar fi în numar de 4 (patru), si anume:

a) ACTUALITATEA. Înscrisa ca imperativ categoric în definirea presei, actualitatea guverneaza, asadar, si prezenta reporterului în câmpul ziaristicii. Întreaga istorie a reportajului confirma, cu forta evidentei, angajarea reporterului în problematica de cel mai acut si imediat interes al timpului sau. Pentru ca reportajul nu poate fi conceput în afara actualitatii imediate. Chiar si atunci când reporterul face apel la istoria unei întâmplari sau a unui om, lucrul se întâmpla pentru a putea fi mai bine întelese sensurile si semnificatiile unui eveniment la ordinea zilei. Reportajul traieste exclusiv ca marturie a vietii curente a societatii, iar militantismul, angajarea reporterului presupun cauze de stricta actualitate.

b) AUTENTICITATEA. Cerinta de baza a genului, alaturi de actualitate, se cere garantata în reportaj - spre deosebire de alte genuri ziaristice, ca stirea de ex. -, de prezenta nemijlocita a autorului la evenimentul relatat. "Daca nu am vazut cu proprii nostri ochi si totusi scriem (reportaj - n.n.), atunci se cheama, ca sa spun asa, ca masluim, afirma Geo Bogza. Din momentul în care ne comunica fapte la desfasurarea carora nu a fost martor direct, reporterul a intrat în domeniul fictiunii; el (reporterul) poate fi considerat romancier, nuvelist, autor de "momente si schite", orice, dar nu reporter". Conditie necesara pentru autenticitatea reportajului, prezenta nemijlocita a reporterului la evenimentul relatat este departe de a fi suficienta, întrucât reporterul nu este un simplu "grefier al clipei". El (reporterul) este chemat sa selecteze, sa ierarhizeze evenimentele în functie de un cât mai larg interes social, sa patrunda la cauze, sa descifreze resorturile psihologice, morale, sociologice, ideologice etc. care-i anima pe eroii sai, sa surprinda contradictiile, dar si tendintele dezvoltarii, sa puna si sa-si puna întrebari si sa sugereze solutii. Pentru ca numai asa se probeaza spiritul de analiza al reporterului, capacitatea sa de sinteza, competenta profesionala, maturitatea culturala. Altfel, reportajul va fi o marturie a adevarului biografic, statistic, procentual, fizionomic, al gesticulatiilor, cu alte cuvinte, marturia acelei realitati vizibile, de suprafata, care nu se suprapune, matematic, realitatii esentiale, de profunzime. În felul acesta, reportajul va avea - si trebuie sa aiba - întâmplari reale, dar nu va avea evenimentul de larga rezonanta sociala, situat în centrul de interes al actualitatii; va avea - si trebuie sa aiba - eroi cu identitate reala, dar nu va avea modele umane de comportament, de atitudine, de constiinta, nu va avea eroi în acceptia moderna, de personalitati exemplare, elemente active, stimulatoare, angajate, responsabile. Sunt reporteri care cred ca sinceritatea lor este si garantia autenticitatii. Sigur ca, în absenta sinceritatii, autenticitatea reportajului este iremediabil minata. Dar la fel de minata este si atunci când sinceritatea se exerseaza pe aspecte de prim contact ale întâmplarilor narate, în absenta capacitatii reporterului de a patrunde dincolo de aparente, în miezul definitoriu al evenimentului, acolo unde "adevarul nu se confrunta totdeauna cu dreptatea". Prezenta nemijlocita a reporterului la eveniment nu este - sau nu ar trebui sa fie - una exclusiv fizica, pasiva, ci una vie, iscoditoare, inventiva, pasionata.

c) ATITUDINEA. ."Eu cred ca un om pasionat este si talentat. Talentul este o forma a pasiunii. În orice caz, nu poti fi indiferent si talentat", afirma cândva Geo Bogza, la o întâlnire cu tinerii reporteri. si daca afirmatiile lui Geo Bogza sunt ele însele expresii ale pasiunii, ele nu sunt, de aceea, mai putin adevarate, daca prin pasiune întelegem implicarea, angajarea, atitudinea, controlate de o conceptie clara, de convingeri ferme, de pe pozitiile carora reporterul investigheaza realitatea si îsi concepe opera. Pentru un gen care informeaza în scopul formarii, al antrenarii la actiune constienta, apelul la afectivitate este indispensabil. Participarea afectiva a reporterului la cele relatate, atitudinea sa explicita fata de fapte, sporesc forta de influentare a reportajului prin trezirea, la cei carora li se adreseaza, a acelor resorturi afective, care transforma sovaiala, nehotarârea, în fermitate si partizanat. "Simbrias în slujba unor interese care-i erau straine, reporterul presei de odinioara n-avea, în general, nici un fel de atitudine. Ploau peste el ideile, opiniile, curentele. El ramânea impermeabil la ele: omul-fulgarin", scria cândva I. Peltz, pacatuind poate printr-o generalizare nepermisa, dar afirmând cu destul temei ca lipsa atitudinii dezumanizeaza reporterul pâna la transformarea acestuia într-un obiect. De abia prin cucerirea dreptului la atitudine, reporterul îsi cucereste demnitatea, iar prin demnitate - dreptul de a fi ascultat.

d) PLASTICITATEA. În lumea presei circula, mai de mult, o metafora a lui Geo Bogza, potrivit careia un reportaj trebuie sa fie ca cele doua poze obligatorii când te ia în evidenta militia (o, tempora!); clare din fata si clare din profil. Tot el explica însa, ca reporterii, spre deosebire de oamenii legii, au dreptul si datoria de a potrivi unghiurile de lumini si umbra astfel încât, fara a falsifica fata si profilul, sa scoata în evidenta semnificativul. Aceasta subliniere a semnificativului se face prin apelul reporterului la mijloacele si procedeele literare ce tin de compozitie (naratiune, dialog, portretizare), de imaginea artistica (metafora, comparatia, hiperbola), de stil (lirism, ironie, dinamism), de vocabular etc. Asadar, reportajul reclama talent literar, pentru a reda realitatea într-un mod sensibil, plastic, neconventional, într-un chip care sa releve esentele, semnificatiile faptului de viata care face obiectul reportajului.

Dar, daca izbânzile reportajului tin de foarte multe ori de aceasta vecinatate cu literatura, tot aici îsi au originea si multe din esecurile sale. Pe cai regresive, de la plasticitate s-a ajuns la culoare, iar de la culoare la pitoresc si senzational care, prost întelese, au cantonat adesea reportajul în zone de interes periferic, îndepartând reporterul de la rosturile lui adevarate. si totusi, senzationalul este una dintre formele prin care reportajul îsi asigura o masiva adeziune a publicului; numai ca el trebuie cautat nu în pitoresc si excentricitate, ci în tot ce reprezinta un efort de schimbare spre mai adevarat, mai bine si mai frumos în viata sociala, pentru ca, indiscutabil, acolo unde exista devenire, exista si contradictie, exista suficient dramatism, culoare si relief. Asa cum aratam, nici una dintre aceste patru note specifice reportajului - actualitatea, autenticitatea, atitudinea, si plasticitatea - luata separat nu este suficienta pentru a descrie univoc reportajul; luate împreuna însa, ele reprezinta specificul genului, reusind sa-i delimiteze cu precizie locul în câmpul genurilor ziaristice. Nici unui alt gen ziaristic nu-i convin toate cele patru note specifice reportajului, luate împreuna. Daca stirea reclama actualitate si autenticitate, plasticitatea ar constitui, cu siguranta, o piedica în calea comunicarii directe, impusa genului; cât priveste atitudinea, presa vehiculeza o multime de stiri de mare interes, care nu solicita participarea afectiva nici a emitatorului, nici a receptorului.

Un bun interviu trebuie sa fie unul de actualitate, autenticitatea lui este una de alt registru decât cea a reportajului, fiind mediata de interlocutor, iar plasticitatea poate lipsi în foarte multe cazuri, fara nici un fel de daune pentru interviul care urmareste, de exemplu, doar scopuri ce tin de informare. Ca si reportajul, ancheta se apleaca asupra unor obiective de stricta actualitate; sunt însa multe cazuri în care artizanatul, presupus de atitudinea afectiva, ar vicia rezultatele investigatiei. De alta parte, ancheta, urmarind, de regula, stabilirea sau restabilirea unui adevar, opereaza mai de graba cu mijloacele stiintei, refuzând plasticitatea, care poate constitui o sursa de eroare în aprecieri care se cer exacte.

Însemnând, de regula, o expunere asupra unei teme politice, economice, culturale etc., articolul presupune - am putea spune ca se naste chiar - din atitudine, dar autenticitatea sa nu este data de apelul la fapte strict determinate, sau la persoane cu o identitate precisa, ci de coerenta ideatica. Iar partizanatul sau se exprima prin forta argumentului, nu prin cea a imaginii ce tine de plasticitatea reportajului. Iar dintre genurile ziaristice care presupun atitudine si plasticitate, pamfletul nu este rostuit, destinat sa indice riguros evenimentele si persoanele reale la care se refera în exercitarea misiunii sale critice, eseul tine, de regula, de logica interna a esafodajului ideatic, iar cronica literar-artistica se refera la o realitate de grad secund: literatura si arta. Ramâne, asadar, reportajului calitatea de a întruni toate cele patru cerinte amintite, fiind singurul gen ziaristic care nu poate exista în absenta nici uneia dintre ele. Functiile specifice ale reportajului, de prospectare, descoperire si promovare a valorilor, în scopul formarii si antrenarii opiniei publice la actiune constient-constructiva, trimit cu necesitate, asa cum am vazut, la imperativele actualitatii, autenticitatii, atitudinii si plasticitatii.

[11] Departe de a fi optiuni strict subiective, alegerea temei este impusa de aparitia, în câmpul actualitatii ziaristice, a unor centre de interes la care, singur, ziaristul nu poate raspunde, iar alegerea interlocutorului - de posibilitatea acestuia de a da raspunsul cel mai adecvat la interesul reclamat de tema.

În cazul unei catastrofe naturale, de exemplu, situata mereu în centrul interesului public, ziaristul (sau o anume institutie de presa) nu poate raspunde întrebarilor de urgenta legata de dimensiunile sau consecintele sociale ale dezastrului. Exista, însa, ministere în atributiile carora intra gestionarea crizei, iar ministrii respectivi (sau purtatorii lor de cuvânt) sunt persoanele cele mai indicate sa dea raspunsurile asteptate de publicul mass-media. Pe marginea unor evenimente majore ale vietii politice, economice, culturale etc. ale unei colectivitati, publicul resimte nevoia unor opinii pertinente, iar ziarul este dator sa-i depisteze pe cei mai autorizati purtatori de opinie si sa-i intervieveze în numele publicului sau. Atunci când cineva se ilustreaza printr-o cariera prodigioasa, sau doar printr-o realizare de exceptie, devine, ca persoana, centru de interes public si, prin aceasta, obligatoriu subiect de interviu de presa.

2.2 Documentarea Reprezinta legitimarea ca ziarist a celui care solicita un interviu pentru mass-media. Mai mult chiar, vadita în cunostinta de cauza cu privire la tema, documentarea este conditia de start a interviului. Este evident, însa, ca oricât de temeinica ar fi documentarea la tema - cu informatii ce se pot gasi în carti, reviste, monografii, studii, baze de date etc. - ziaristul nu devine, doar prin aceasta, egalul specialistului, pe domeniile de activitate ale acestuia; el ramâne ziarist, însa un ziarist avizat, care stie ce sa întrebe si cum sa puna în pagina datele obtinute de la interlocutor, astfel încât acesta sa raspunda cât mai adecvat intereselor reclamate de publicul mass-media.

Spre deosebire de toate celelalte genuri ziaristice, interviul presupune, pe lânga documentarea factuala, la tema, si o documentare personalizata, vizând familiarizarea anticipata a ziaristului cu diferitele aspecte ale personalitatii interlocutorului sau. Aflat în posesia unor date privind calitatile sau defectele interlocutorului sau, ziaristul va sti care este maniera cea mai eficienta de solicitare a interviului, cum sa-si pregateasca întrebarile si cum sa poarte efectiv discutia cu acesta.

2.3 Pregatirea întrebarilor Este etapa necesara (nu si suficienta!) pentru garantarea reusitei unui interviu de presa. Ziaristul care-si imagineaza ca, stabilindu-si tema si interlocutorul, se va descurca la fata locului, în timpul efectiv de realizare a interviului, de cele mai multe ori se înseala. Întrebarea este cheia interviului; ea este structura de rezistenta a genului. Calitatea întrebarii conditioneaza calitatea raspunsului. Daca la o întrebare buna se poate primi un raspuns prost, la o întrebare proasta nu se poate primi un raspuns bun. În primul caz, se renunta la interlocutor. În cel de-al doilea caz, se renunta la interviu. Calitatea întrebarii este data de corecta raportare a ziaristului atât la interlocutor, cât si la publicul sau. Pe de o parte, ziaristul trebuie sa puna întrebarile susceptibile de a-l interesa pe interlocutor, de a-l orienta în câmpul tematic abordat, de a-l obliga sa fie concis, explicit si la obiect. Pe de alta parte, ziaristul trebuie sa puna acele întrebari ale carora raspunsuri sunt asteptate cu cel mai mare interes de publicul sau. Cunostintele ce tin de teoria întrebarii de interviu sunt necesare oricarui ziarist.

Astfel, dat fiind faptul ca, în mod fundamental, nu exista decât doua tipuri de întrebari: euristice - care solicita adevaruri noi, si retorice - care-si contin raspunsul, ziaristul va sti ca proprii interviului - gen ziaristic ce-si propune achizitionarea de noi adevaruri pe un anume subiect aflat în plina actualitate - sunt întrebarile euristice. Ziaristul de interviu pune întrebari retorice foarte rar, de regula, din motive stilistice, sau atunci când simte nevoia sa faca o afirmatie, ramânând totusi în rolul celui care întreaba. ("Sa fie, oare, birocratia stapânul discretionar al debusolatei noastre tranzitii spre economia de piata?").

Dincolo, însa, de dihotomia euristic-retoric, tipurile de întrebari specifice interviului de presa sunt cele care trimit la scopurile urmarite de gen, si anume:

- întrebarile factuale, care solicita raspunsuri directe, explicite si la obiect ("Care este numarul instantelor birocratice care trebuie sa acorde aprobari unui investitor pentru a deschide o afacere în România, comparativ cu acelasi demers într-o tara care face parte din Uniunea Europeana?");

- întrebarile de opinie, care vizeaza atitudinea, parerea si reactiile interlocutorului fata de realitatea imediata. ("Credeti ca Legea functionarului public va putea asana uriasul aparat al birocratiei românesti?");

- întrebarile de motivatie, care evidentiaza cauzele si conditiile faptelor sau opiniilor. ("Cum va explicati ca în primii opt ani ai deceniului noua, aparatul birocratic din majoritatea ministerelor s-a dublat?");

- întrebarile de marturie, care se adreseaza purtatorilor de cuvânt ai unor colectivitati. ("Cum a fost primita în ministerul dumneavoastra hotarârea de guvern care prevede reducerea cu 30 la suta a numarului functionarilor publici?"). Întrebarea de interviu trebuie sa fie aplicata (vadind familiarizarea ziaristului cu domeniul în discutie si documentarea la tema), pornita dintr-o curiozitate coincidenta cu cea a publicului mass-media ("Exact aceeasi întrebare as fi pus si eu" - ar trebui sa zica cititorul), explicita (cerând exemple, evaluari, comparatii, contextualizari), oportuna (prinzând momentul unic în care o anumita întrebare trebuie neaparat pusa).

Sunt de evitat întrebarile puse în necunostinta de cauza ("Cu ce ocazie pe la noi?"), excesiv generale ("Ce mai e nou prin medicina?"), închise ("Sunteti extremist?", la care se poate raspunde monosilabic, prin Da sau Nu), ipotetice ("Ce s- ar fi întâmplat daca...?").

2.4 Realizarea propriu-zisa a interviului. Este etapa întâlnirii (de lucru - cum se zicea cândva) ziarist - interlocutor. La aceasta întâlnire, personajul privilegiat este ziaristul, întrucât el vine cu ascendentul documentarii si al pregatirii întrebarilor. Mai mult chiar, desi interlocutorul a fost avizat asupra liniilor generale ale interviului, ziaristul este cel care are un punct de vedere conturat, o optiune bine definita, un scop clar si cu specific jurnalistic.

Pentru a-si atinge obiectivele urmarite, ziaristul trebuie sa puna în opera o adevarata strategie de cucerire a interlocutorului. Din aceasta perspectiva, teoreticienii genului pun un accent deosebit pe importanta convorbirii de aclimatizare, în timpul careia, ziaristul, prin tact, farmec si inteligenta, încearca sa-si apropie respectul si încrederea interlocutorului, sa creeze o ambianta destinsa, un climat propice schimbului de idei. Nu de putine ori, convorbirea de aclimatizare - ori parti din aceasta - intra în corpul interviului sau ofera materie prima pentru sapou, asupra caruia vom reveni.

Intervievarea propriu-zisa urmeaza, de regula, doua tehnici generale:

- prima, care se bazeaza pe respectarea întocmai a lipsei preliminare de întrebari si a planului de desfasurare a interviului, pregatite anterior întâlnirii cu interlocutorul. Aceasta tehnica este proprie interviului care urmareste cu preponderenta obtinerea de informatii;

cea de a doua, numita si tehnica înlantuirilor logice, consta în lansarea câtorva întrebari bine documentate, care vor fi completate, în timpul discutiei, cu alte întrebari, impuse de logica dialogului, de continutul si calitatea raspunsurilor. Aceasta tehnica este proprie interviurilor care urmaresc cu preponderenta obtinerea de opinii.

Tot din punct de vedere tehnic, teoreticienii interviului de presa deceleaza cinci modalitati de abordare a subiectului în discutie, care au ca rezultat:

- interviul - pâlnie (care pleaca de la general spre particular);

- interviul - pâlnie inversata (care pleaca de la particular spre general);

interviul cu ordine mascata (în care ziaristul uzeaza de întrebari la care interlocutorul poate raspunde cu usurinta, pentru a plasa, printre acestea, întrebarile dificile, de ale caror raspunsuri este realmente interesat);

interviul cu forma libera (în care întrebarile sunt conditionate de continutul si logica raspunsurilor);

interviul de tip tunel ( aduna laolalta o serie de întrebari grupate în jurul aceleasi teme, de obicei toate cu final închis sau deschis).

Redactarea Este etapa pregatirii pentru tipar a interviului. Aceasta ultima etapa a elaborarii interviului de presa este una extrem de complexa, întrucât "Interviul este o selectie, o ierarhizare si o restructurare a raspunsurilor date de intervievat" (Marc Capelle, 1996), nu transcrierea mecanica a însemnarilor din carnetul de reporter sau a textelor de pe banda magnetica a reportofonului. Scapat de rigorile care decurg din relatia sa cu interlocutorul, ziaristul se afla acum în fata altor rigori, poate chiar mai constrângatoare: cele impuse de relatia sa cu cititorul. Din aceasta perspectiva, trecerea în pagini de ziar a materialului cules în timpul convorbirii presupune o serie întreaga de interventii de ameliorare, precum si de compatibilizare cu discursul ziaristic.

De regula, interventiile ziaristului sunt:

a) interventii de ameliorare a continutului, care constau în selectarea datelor si opiniilor obtinute în timpul convorbirii cu interlocutorul sau, în functie de importanta pe care acestea o au pentru opinia publica, precum si în ierarhizarea acestora, astfel încât sa se confere interviului coerenta logica si o anume gradare a interesului la lectura;

b) interventii de ameliorare formala, care vizeaza sporirea expresivitatii stilistice si corectitudinea gramaticala. Oricât de bun vorbitor ar fi intervievatul, materialul obtinut în urma convorbirii poarta pecetea oralitatii, o anume lejeritate a discursului, de multe ori incompatibila cu rigorile textului scris. Ameliorarea expresivitatii stilistice nu înseamna, însa, uniformizarea discursului, asa cum se întâmpla în cazul multor realizatori de interviu mediocri, sub pana carora toti interlocutorii ajung sa vorbeasca la fel. Dimpotriva, ziaristul talentat va sti sa conserve în text modul propriu de exprimare, culoarea particulara a limbajului interlocutorului sau, sporind astfel expresivitatea textului;

c) interventii de compatibilizare cu discursul ziaristic, care constau în adaptarea discursului particular (care poate fi de tip administrativ, politic, stiintific, literar-artistic etc., în functie de statutul social al interlocutorului) la cerintele comunicarii cu publicul mass-media, precum si-n îmbracarea editoriala a interviului (titlu, sapou, ilustratie).

Titrarea interviului respecta imperativele generale ale titrarii de presa. Desi a da titluri bune este mai degraba o chestiune de har, decât de rutina, în cazul interviului exista, totusi, o practica oarecum generalizata: aceea de a da în titlu (fie ad literam, fie parafrazata, atunci când depaseste dimensiunile uzuale ale titlului) o afirmatie a interlocutorului, presupusa a avea cel mai mare impact asupra cititorului. Însotit de obicei de un subtitlu (care-l prezinta, prin nume si statut social, pe intervievat) si uneori de un supratitlu (care poate prezenta circumstantele realizarii interviului), titlul este foarte important în economia genului, el constituind invitatia la lectura si oferind motive pentru aceasta. În cazurile interviurilor de mari dimensiuni (care depasesc doua pagini standard de manuscris), este recomandabila folosirea intertitlurilor care organizeaza materia, marcheaza centrele de interes si usureaza lectura. Tot texte autonome sunt si eventualele adnotari pe care ziaristul simte nevoia, uneori, sa le presare pe parcursul interviului: notatii de atmosfera, descrieri de context, elemente de portret fizic sau comportamental al intervievatului, întâmplari de parcurs etc.

În sfârsit, ziaristul propune ilustratia interviului, care consta, cel mai adesea, în fotografii de identificare a persoanei intervievate. În general, ziaristul îsi poate permite orice interventie publicistica pentru a spori expresivitatea interviului sau, cu o singura conditie însa: aceea de a nu deforma datele sau opiniile interlocutorului.

sapoul si rolul sau în interviu. "Între titlu si articol este uneori eficace prezenta unei etape intermediare: sapoul. Acesta are o functie dubla: informativa si incitativa. sapoul nu este primul paragraf al articolului. Este un text autonom, specific, redactat în anumite limite, uneori prezentat pe un alt format de culegere pentru a echilibra vizual pagina. Nu este nici un simplu rezumat." (M. Capell, 1996).

Rolul esential al sapoului este de spune cititorului de ce acest interviu, cu aceasta persoana, acum. Tipuri fundamentale de sapou:

- sapou informativ - se poate substitui lead-ului, raspunzând la întrebarile Cine?, Ce?, Unde?, Când?, urmând ca în interviul propriu-zis interlocutorul sa arate De ce?, Cum?, În ce circumstante? s-a petrecut evenimentul

- sapou incitativ - foloseste retorica "atacului" sau chiar i se poate substitui

- sapou mixt

- sapou de actualizare

- sapou de remorare

- sapou de justificare - în care reporterul îsi ia precautia de a nu dori sa para specialist într-o anumita problema.

sapoul este al doilea loc în care se gaseste informatia dupa titrare.

În loc sa ne întrebam, interlocutorul când s-a nascut si unde, ce a mai facut prin viata, este mult mai usor sa plasam aceste date în sapou!

3. Tipuri de interviu

În functie de varii criterii, pornind de la o anume practica de presa, teoreticienii mass-media stabilesc mai multe tipuri de interviu.

Astfel, scoala jurnalistica franceza inventariaza cinci asemenea tipuri, interviul-relatare, interviul-marturisire, interviul de opinie, interviul de analiza si interviul-portret.

scoala jurnalistica americana adauga urmatoarele tipuri: explicative, justificative, directive, ipotetice, alternative si coordonative.

În ceea ce ne priveste, pornind de la practica noastra de presa, pentru clasificarea interna a interviului propunem doua criterii: cel al scopului si cel al specificului participarii ziaristului la interviu.

În functie de scopul urmarit, principalele tipuri de interviu practicate în presa noastra sunt:

a) interviul informativ, pornit din obligatia profesionala a ziaristului de a aduce la cunostinta publicului sau informatiile asteptate în legatura cu un eveniment care se constituie într-un subiect de actualitate.

Interviul informativ achizitioneaza fapte; el este interviul judecatilor de existenta. Daca orice text ziaristic trebuie sa raspunda, în general, întrebarilor: Cine? Ce? Când? Unde? De ce? Cum?, interviul informativ raspunde cu preponderenta primelor patru întrebari.

În cazul acestui tip de interviu, conteaza viteza de reactie a ziaristului, capacitatea sa de a se misca rapid pe piata surselor de informatii si de a ajunge, în timpul cel mai scurt, la cel mai avizat interlocutor;

b) interviul de opinie, care achizitioneaza opinii, aprecieri, puncte de vedere; el este interviul judecatilor de valoare si raspunde prioritar întrebarilor: Cum? si De ce?.

c) interviul-portret, cu functie explicit formativa, care propune modele de comportament social, aducând la cunostinta publicului personalitati exemplare, în datele lor fundamentale: gânduri, fapte,

stari de spirit, profesiuni de credinta, marturii de creatie etc.

În functie de specificul participarii ziaristului la interviu, principalele tipuri de interviu practicate în presa noastra sunt:

a) interviul propriu-zis, în care rolul ziaristului se rezuma la a pune întrebarile pe care le-ar pune si publicul sau interesat de datele exacte ale unui eveniment cu semnificatie sociala;

b) convorbirea, în care, pe lânga întrebari, ziaristul intra într-un schimb de idei cu interlocutorul sau, aducând în discutie argumente pro, contra sau de completare a afirmatiilor acestuia;

c) interviul-colectiv (sau masa rotunda), la care ziaristul invita doi sau mai multi interlocutori pentru a putea lamuri, din perspective diferite (de obicei, complementare), un subiect de actualitate.

Ca si în cazul altor genuri ziaristice, clasificarile interne ale interviului au, în primul rând, virtuti didactice, întrucât, în practica de presa, un interviu reusit îmbina, de regula, în proportii diferite, scopuri si modalitati de abordare proprii mai multor tipuri de interviu.

CAPITOLUL III

DESPRE O ANUME ARTÃ A CONVERSAŢIEI

Interviul este considerat în radio un gen jurnalistic fundamental, fiind prezent în majoritatea emisiunilor. Dialogul dintre jurnalist si interlocutor reprezinta cel mai eficient mijloc de a obtine si transmite o informatie catre public, mai ales în radio unde se lucreaza cu cuvântul rostit. Nimic nu este mai convingator pentru ascultator decât informatia primita direct de la intervievat, acesta fiind considerat ca prima si cea mai credibila sursa.

Desigur ca interlocutorul poate fi o personalitate, care are exercitiul interviului, dar poate fi si un om obisnuit care nu este un bun vorbitor, dar detine informatii pe care reporterul le transmite publicului prin intermediul conversatiei. Vorbitorul de profesie se poate adresa publicului cu mare usurinta chiar daca în fata lui se afla numai microfonul, dar cel care nu are aceste abilitati poate fi ajutat de prezenta reporterului. Pentru cel care da pentru prima data un interviu, reporterul devine cel care-1 asculta si-i produce un efect psihologic benefic, relaxându-1, având în vedere ca microfonul exercita o oarecare presiune si accentueaza starea de neliniste, de emotie.

Daca încercam sa definim interviul trebuie sa spunem ca în teoria genurilor jurnalistice s-au dat mai multe definitii. Desigur ca obtinerea de informatii reprezinta scopul principal în activitatea jurnalistului, dar pot fi folosite diferite mijloacele pentru transmiterea acestora catre public. Interviul poate fi realizat pentru obtinerea informatiilor care sunt valorificate apoi în elaborarea unui material sau pentru a fi transmise direct catre un public capatând astfel o forma bine definita, interviul devenind gen jurnalistic de sine statator. Astfel, putem retine ca interviul ramâne o forma de comunicare interpersonala, în care prin dialogul între reporter si interlocutor se obtin informatii pentru a fi transmise publicului. Reporterul are sarcina de a da o forma comunicabila acestor informatii prin formularea coerenta a întrebarilor si obtinerea unor raspunsuri pe masura.

Metoda interviului a fost folosita cu mult înaintea aparitiei presei si este des utilizata în diverse stiinte. Medicul se foloseste de întrebari, pe care le pune pacientului în scopul de a obtine cât mai multe informatii în legatura cu cauzele care au provocat boala si dupa aceea apeleaza la celelalte mijloace de diagnosticare. si în sociologie sau psihologie se foloseste interviul astfel încât putem spune ca dialogul între doi oameni are ca scop obtinerea de informatii, însa în cazul presei aceste informatii sunt obtinute cu scopul de fi transmise catre un public. Interviul de presa foloseste mijloace si metode diferite, în functie de tipul media pentru care este realizat. Interviul în radio capata alte conotatii prin prezenta efectiva a intervievatului, cu vocea si tonul folosit, cu emotiile pe care le poate avea, cu ezitarile pe care le manifesta atunci când întrebarea adresata îl surprinde sau îl pune în încurcatura.

Radioul foloseste interviul mai mult decât alte mijloace media pentru ca prezenta la microfon a unei singure voci poate duce la monotonie, iar aparitia unei voci noi înseamna si un element sonor nou, care de obicei capteaza atentia publicului. Interviul în radio are mai multa credibilitate decât atunci când este reprodus prin tiparire, unde un cuvânt sau o afirmatie pot fi interpretate gresit de multe ori intentionat. Se poate întâmpla si în radio ca printr-un montaj defectuos sa fie schimbat sensul, dar deontologic este ca reporterul sa respecte ideile si tonul ales de intervievat. Sarcina reporterului este mai dificila când realizeaza un interviu pentru radio deoarece timpul alocat este mult mai limitat decât în presa scrisa, concizia fiind esentiala. în acelasi timp el trebuie sa se raporteze în perma­nenta la publicul sau, sa intuiasca întrebarile pe care le-ar pune publicul interlocutorului sau pentru ca acesta oricum nu are aceasta posibilitate.

Publicul unui radio este mult mai numeros si mai eterogen decât cel al unui ziar. Un cotidian are un public bine delimitat prin nivel de cultura si preferinte. Acesta poate fi masurat prin numarul de exemplare tiparite si vândute. Un post de radio are un public tinta caruia i se adreseaza dar se stie ca acesta este uneori în miscare putând migra foarte repede catre alte posturi. Se poate spune ca accesul publicului la radio nu este îngradit în nici un fel, acesta alegând postul care raspunde în cea mai mare masura preferintelor sale. Avantajul ca un radio emite în eter programele sale care pot fi ascultate de un public aproape invizibil devine o "povara" prin aceea ca radioul trebuie sa se adreseze unui public eterogen, format din oameni cu pregatiri diferite, de la cei cu studii superioare, medii pâna la cei cu putina pregatire.

1. Tipologia interviului radio

Daca ne propunem sa stabilim o tipologie a interviului radiofonic trebuie sa tinem seama de faptul ca în acest caz cuvântul rostit este principalul mijloc de comunicare. Dificultatile ce apar complica putin stabilirea unei tipologii, pentru ca trebuie sa avem mereu în vedere posibilitatea de perceptie a mesajului transmis. Teoreticienii în domeniu (Garvey & Rivers, 1982; McLeish, 1988; Langlois, 1989) au stabilit tipologii ale interviului în functie de mai multe criterii, cu structuri mai mult sau mai putin arborescente. Criteriile dupa care se poate stabili o tipologie sunt date de rezultatul relatiei reporter-interlocutor.

Reporterul de radio foloseste modul de adresare directa când realizeaza un interviu, vorbeste cu interlocutorul si în acest mod publicul devine martor la aceasta discutie. Are un ton al vocii, un mod de adresare, un mod de abordare si toate sunt sesizate de public, fata de presa unde interviul apare sub forma textului scris, întrebarea pusa de reporter si raspunsul intervievatului. Radioul se raporteaza diferit la publicul sau atât prin structura programelor difuzate cât si prin subiectele abordate. Un post de radio în FM are un public care prefera anumite tipuri de programe, o muzica de un anumit tip si diferite modalitati de expresie publicistica. Postul public are si el un public tinta, mai numeros si mai diversificat ca preferinte, în care poate fi înglobat în anumite momente chiar si publicul posturilor în FM.

Putem spune ca exista diferente si între unele stiluri de presa practicata în diferite tari având în vedere criterii ca structura populatiei, nivelul de instruire, tipul temperamental specific fiecarui popor si chiar unele elemente de traditie. De exemplu, nu putem lua modul în care se raporteaza un radio francez la publicul sau francez, ca general valabil si pentru alte tari. Aceste argumente ne conduc la concluzia ca exista unele diferente atât în modul de abordare a publicului de catre diferitele posturi de radio cât si în tipologia genurilor jurnalistice.

Un exemplu semnificativ care vine în sprijinul celor afirmate poate fi si introducerea "talk-show-ului" ca gen jurnalistic la noi, astfel încât toate emisiunile dezbatere au capatat aceasta titulatura, fiind asimilata atât în limbajul jurnalistilor, dar si în majoritatea lucrarilor de specialitate. Nu întotdeauna însa, o dezbatere se poate constitui si în spectacol. Daca ne referim la emisiunile televizate unde televiziunea este si spectacol, am putea fi de acord cu aceasta titulatura (spectacol vorbit), dar si aici nu orice emisiune în care sunt mai multi invitati poate fi spectacol. Daca tema supusa dezbaterii este din zona politicului sau socialului si afecteaza în mare masura oamenii nu o putem transforma în spectacol, cel putin din respect pentru cei afectati. S-a mers pâna acolo încât emisiunea dezbatere a disparut din limbajul de specialitate, ca si " interviul dezbatere" ca tip de interviu.

Argumentele aduse pâna în acest moment ne conduc la concluzia ca ar fi de preferat ca în stabilirea unei tipologii a interviului radiofonic sa avem în vedere si alte criterii. Publicul nu asculta un post de radio numai pentru a se informa, ci si pentru ca acesta "se regaseste în el", prin muzica preferata, prin felul cum îi este prezentata informatia în sine sau cea continuta într-un material jurnalistic, prin modul în care este abordat de jurnalistii postului de radio.

Tipologia interviului poate fi stabilita în functie de urmatoarele criterii: modul de realizare; relatia dintre reporter si intervievat; continutul comunicarii.

Modul de realizare este dat de circumstantele în care poate fi abordat subiectul si interlocutorul ales de reporter care de multe ori hotaraste singur cum si cu cine realizeaza interviul.

Interviul înregistrat ramâne cel mai des folosit în radio pentru ca ofera posibilitatea unei pregatiri minutioase înaintea înregistrarii, iar apoi poate fi prelucrat prin montaj, curatat de "bâlbe" si repetitii suparatoare. înregistrarea se poate face atât în studio, prin invitarea interlocutorului la postul de radio, cât si prin întâlnire directa la un loc ales printr-o întelegere prealabila între reporter si interlocutor. Interviul înregistrat mai ofera si posibilitatea unor reluari, când starea emotionala se manifesta mai pregnanat la interlocutor sau pentru a da o coerenta fireasca materialului. Interviul înregistrat prezinta si marele avantaj ca se poate constitui într-o marturie si chiar în document sonor, ce poate fi pastrat în fonoteci pentru mai mult timp, mai ales când interlocutorul este o personalitate.

Interviul în direct este luat intervievatului direct în timpul emisiei, astfel încât apar unele dificultati atât pentru reporter, care îsi asuma un anumit risc în abordarea interlocutorului pentru ca nu mai exista posibilitatea de a reveni, cât si pentru intervievatul emotiv la care pot aparea unele inadvertente în exprimare. Desigur ca acest risc dispare în momentul inter­
vievarii unei personalitati cunoscute. si în aceste cazuri, totusi, se poate întâmpla ca unii oameni politici sa profite de faptul ca sunt în direct si sa recurga la atacuri Asupra adversarilor politici.

Interviul prin telefon este frecvent utilizat în radio pentru ca se înregistreaza o crestere a operativitatii, fiind evitata pierderea unui anumit timp pentru deplasarea reporterului la locul înregistrarii. Acest tip de interviu este transmis tot în direct si se realizeaza de cele mai multe ori cu personalitati cunoscute. Diferenta între interviul în direct si cel prin telefon este mai mult de ordin tehnic. Cel prin telefon este luat de reporterul care se afla în studio folosindu-se de telefonul fix conectat la mixerul audio printr-o instalatie care introduce în emisie convorbirea telefonica, iar la interviul din teren reporterul care se afla la eveniment intra în legatura directa folosind telefonul mobil. Desigur ca tendinta transmiterii în direct a emisiunilor si implicit a materialelor continute în emisiune este evidenta la majoritatea posturilor de radio pentru ca se obtine un spor de operativitate si actualitate.

Relatia dintre reporter si intervievat reprezinta un alt criteriu în stabilirea tipologiei interviurilor. Intre cei doi se creeaza o relatie directa cu unele diferente în ceea ce priveste durata relatiei dar si tipul de relatie.

Interviul instantaneu este realizat de reporter fara o pregatire prealabila. Aflat la aeroport, la o conferinta de presa sau chiar pe strada el poate aborda unul sau chiar mai multi interlocutori pe un subiect de larg interes pentru public. Interviul la o conferinta de presa capata o oarecare specificitate prin aceea ca nu sunt cunoscute toate pozitiile participantilor în legatura cu subiectul abordat. De obicei la o conferinta de presa jurnalistii nu pun întrebarile interesante în plen, preferând sa abordeze dupa terminarea conferintei de presa o personalitate pentru a obtine exclusivitatea unei declaratii sau a unei pozitii. în majoritatea cazurilor la interviurile instantanee relatia reporter-intervievat este de scurta durata.

Interviul pregatit presupune o relatie pe o durata de timp mai mare. în acest caz se parcurg mai multe etape de la alegerea intervievatului pâna la finalizarea materialului, de multe ori reporterul si intervievatul ramânând în relatii bune, uneori de amicitie, chiar si dupa difuzarea interviului. Reporterul se documenteaza atât în legatura cu subiectul ales cât si asupra celui care urmeaza sa-i fie interlocutor, pentru a-1 cunoaste cât mai bine, pentru o abordare eficienta. Interviul poate fi realizat cu unul sau mai multi interlocutori, în functie de subiectul ales fara ca acesta sa capete aspectul unei dezbateri. Interviul cu mai multi interlocutori este realizat de obicei cu grupuri restrânse de indivizi care au aceleasi preocupari. Un exemplu ar putea fi interviul cu copiii unei gradinite cu ocazia sarbatorilor de Craciun, când acestia sunt preocupati de darurile ce urmeaza sa le primeasca.

Continutul este un alt criteriu în functie de care putem stabili tipologia interviului. Langlois si McLeish au clasificat interviul, în functie de continut, în trei mari categorii cu mai multe subdiviziuni, însa este de preferat ca tipologia sa fie mai putin arborescenta.

Interviul informativ este cel mai des folosit în radio, având în vedere functia principala a radioului care este de a informa. De multe ori informatia prezentata în jurnalele de stiri nu contine suficiente detalii si poate fi completata cu interviurile informative transmise în cadrul altor emisiuni. Interviul informativ este prezent atât în jurnalele de stiri cu o durata de pâna la 60 de secunde, cât si în emisiunile radiofonice. Interviurile informative din emisiuni au o alta consistenta, atât în modul de prezentare a informatiei cât si ca durata, ajungând la 3-4 minute. Reporterul foloseste întrebari deschise la care intervievatul da raspunsuri complete prin care furnizeaza elementele semnificative în legatura cu informatia primara prezentata înca din lansarea interviului. Interviul poate contine si multe elemente de reportaj pentru ca reporterul se afla la locul unde se desfasoara un eveniment si intervine cu scurte detalii. Sunetul mediului ambiant care însoteste cuvântul da o mai mare credibilitate si completeaza informatia.

Interviul de opinie - în acest caz se porneste de la un fapt si se solicita parerea unuia sau mai multor interlocutori. Interviul în care sunt abordati mai multi interlocutori alesi aleatoriu se numeste sondaj. Fiind încadrat în categoria interviurilor de opinie mai este denumit uneori sondaj de opinie, dar exista tendinta de a fi confundat cu cel sociologic, în care cei intervievati sunt grupati pe esantioane reprezentative. Pentru a obtine raspunsuri cât mai relevante reporterul trebuie sa aleaga cu mare grija intervievatii, dar si locul unde înregistreaza - daca subiectul sondajului îi priveste direct pe studenti, înregistrarea va fi facuta într-un campus universitar. Desigur ca selectia raspunsurilor se face la montaj, reporterul alegându-le pe cele mai semnificative. La acest tip de interviu rolul reporterului devine secundar, importante fiind raspun­surile celor abordati. Din aceasta cauza este bine sa nu fie puse mai mult de doua întrebari, pentru ca oricum la montaj întrebarile reporterului vor aparea la doua sau trei raspunsuri ale intervievatilor. Întrebarile trebuie sa fie simple si clare, iar subiectul sa fie de maxima actualitate si sa preocupe într-o masura cât mai mare publicul. La montaj se prefera si o alternare a vocilor feminine cu cele masculine pentru acea schimbare de ton necesara unei bune auditii, dar si pentru a putea pune la montaj câteva raspunsuri în ordine fara sa mai apara întrebarea reporterului.

Reporterul are desigur si posibilitatea sa influenteze publicul prin selectia raspunsurilor, dar si prin alegerea locului unde face înregistrarea asa încât sa nu manifeste acea impartialitate de care trebuie sa dea dovada un jurnalist si face montajul în functie de convingerile sale personale. Din acest motiv sondajul este uneori contestat, scopul propus este însa atins pentru ca da posibilitatea oamenilor sa-si spuna parerea în legatura cu un eveniment. Desigur ca de cele mai multe ori reporterul pleaca pe teren cu intentia de a face un sondaj, dar poate sa dea peste un interlocutor care este dispus sa spuna mai mult, în mod coerent, în plus este si un bun vorbitor, astfel încât reporterul îsi schimba repede abordarea si poate realiza cu acesta un interviu de opinie reusit.

Interviul de analiza este realizat de obicei cu interlocutori care au abilitatea sa analizeze un eveniment. Putem da ca exemple interviurile realizate cu personalitati din viata politica sau din lumea financiara, care prin natura preocuparilor lor pot aborda în profunzime un fenomen. Reporterul este în acest caz mai solicitat, atât în alegerea interlocutorului cât si în documentarea pentru subiectul abordat. Intervievatul trebuie sa fie un bun vorbitor care sa foloseasca un limbaj accesibil renuntând la termeni prea specializati, mesajul sau trebuind sa fie cât mai clar. Reporterul trebuie sa faca o buna documentare astfel încât sa aiba posibilitatea sa conduca discutia cu competenta, pentru a nu se compromite în fata interlocutorului sau în fata publicului. Bineînteles ca exista si posibilitatea ca reporterul sa fie salvat de buna pregatire a intervievatului pe subiectul respectiv, dar din punct de vedere jurnalistic nu mai avem un interviu, ci o declaratie întrerupta uneori de interventia nesemnificativa a celui care este în postura de reporter. Se foloseste în radio o gluma, care spune foarte mult în legatura cu pregatirea unui reporter, fiind denumit în acest caz "suport de microfon" pentru ca el nu are aproape nici o contributie la realizarea interviului si se multumeste doar sa tina microfonul în fata intervievatului.

Interviul de comentariu este apropiat de interviul de analiza pentru ca si în acest caz se apeleaza la un expert care are abilitatea si posibilitatea sa comenteze un eveniment. si în acest caz trebuie manifestata o mai mare atentie la folosirea termenilor specializati care trebuie sa fie explicati. Langlois considera întrebarea "ce parere aveti despre..." ca fiind de baza pentru interviul de comentariu. Aceasta întrebare da libertatea intervievatului sa dezvolte raspunsul sau pâna la comentariu.

Interviul de promovare este cel prin care se atrage atentia asupra unor succese obtinute în stiinta, sport, cultura, învata­mânt etc. De exemplu: un elev de liceu a obtinut primul loc la o olimpiada internationala de matematica. Prin realizarea unui interviu cu elevul premiat se promoveaza nivelul învata­mântului românesc. Prezentarea realizarilor unui inventator într-un interviu poate atrage atentia asupra inventicii românesti.

Interviul afectiv are în vedere interesul oamenilor pentru problemele si situatiile în care sunt pusi uneori semenii lor. Desigur ca acestia pot trai situatii placute, cum ar fi sportivul care a repurtat un mare succes international si este abordat de reporter la câteva minute dupa terminarea competitiei. Desigur ca în acest caz vor fi sesizate emotia si bucuria succesului în vocea intervievatului, dar si a reporterului care are sentimente asemanatoare ca si sportivul (este mai implicat). în situatii mai putin placute cum sunt accidentele feroviare sau de avion, soldate cu accidentati sau decedati, iar rudele acestora fiind suficient de afectate de pierderea suferita, abordarea lor de catre reporter devine mult mai dificila. Astfel, devine foarte necesar ca reporterul sa ajunga la un nivel maxim de sensibilitate pentru ca în abordare sa gaseasca întrebarile si pozitia corecta, adecvata fata de gravitatea momentului în care se gaseste interlocutorul.

Interviul de personalitate urmareste atragerea atentiei asupra unei personalitati, uneori deja cunoscuta, alteori necunoscuta. Indiferent de situatie intervievatul devine o personalitate prin prezentarea realizarilor sale personale. Presa face uneori mai mult sau mai putin constient un mare serviciu oamenilor politici care prin aparitiile repetate în interviuri de radio sau de televiziune sunt "create personalitati". Oameni politici aproape necunoscuti au devenit personalitati datorita presei. Interviul de personalitate presupune o documentare cât mai minutioasa pentru a se afla tot ce este necesar în legatura cu personalitatea si realizarile celui care urmeaza sa fie intervievat. întrebarile folosite de reporter pot fi amicale, iar modul de abordare adecvat acestui tip de interviu.

Interviul portret. Radioul este în dezavantaj fata de televiziune unde exista si imagine, dar cu atât mai mult devine mai interesanta si atractiva munca jurnalistului de radio prin faptul ca trebuie sa suplineasca lipsa imaginii prin mijloacele de care dispune. El trebuie sa faca portretul moral prin structurarea dibace a întrebarilor. Portretul realizat cu ajutorul interviului poate fi deosebit de expresiv daca reporterul a facut o buna documentare. In documentarea sa reporterul care face portretul unui poet trebuie sa-i cunoasca opera, pentru a-i cunoaste stilul si a alege abordarea adecvata.

Interviul dezbatere. Acest tip de interviu presupune existenta mai multor interlocutori care participa la dezbaterea unei teme de larg interes. Reporterul devine moderator în acest caz si este cel care da coerenta subiectului pus în discutie prin modul cum conduce discutia. Participantii la dezbatere îsi exprima opinii sustinute de argumente, iar moderatorul îi poate chiar contrazice, devenind astfel si el unul care-si exprima 2. Tipologia întrebarilor

Întrebarile reprezinta structura de rezistenta pe care se va construi apoi interviul. Ele vor fi concepute si ordonate înainte de realizarea materialului pentru a da coerenta mesajului jurnalistic, dar ar fi bine ca ele sa nu fie redactate în întregime pentru ca exista riscul ca reporterul sa le citeasca, iar cel care asculta poate sesiza ca sunt citite. Cea mai eficienta metoda este de a fi punctata ideea pe care urmeaza sa fie dezvoltata întrebarea în momentul realizarii interviului (o idee sau un cuvânt cheie). întrebarea trebuie sa aiba o structura a frazei clara si inteligibila, dar sa nu semene cu cea pusa de un anchetator. Întrebarile pot fi închise, la care raspunsul poate fi dat prin "da" sau "nu" si deschise, la care raspunsul poate sa fie mai detaliat. Desigur ca este bine sa nu se utilizeze întrebarile închise apelându-se la acestea numai când este cazul. Este adevarat ca uneori este necesar sa fie folosita o întrebare închisa, dar numai pentru a face posibila legatura cu o alta întrebare pe care reporterul urmeaza sa o puna intervievatului.

Întrebarile de încalzire sunt puse de obicei de reporter la începutul unui interviu. Acestea pot ajuta interlocutorul sa treaca de la starea anterioara, în care avea alte preocupari, în atmosfera interviului sau îl ajuta sa treaca peste starea de emotivitate creata de noua sa postura. întrebarile pot fi din orice domeniu si nu este necesar sa fie introduse în materialul obtinut dupa montaj.

Întrebarile de atac sunt cele cu care se intra direct în subiectul abordat si sunt folosite în special la interviurile pentru jurnalul de stiri, unde timpul alocat este foarte scurt. Atacul subiectului înca din primele momente da materialului si un oarecare dinamism.

Întrebarile de sprijin cu ajutorul carora se cer anumite precizari, cum ar fi despre termenii de specialitate sau afirmatii care trebuie sa fie completate cu elemente suplimentare. Aceste întrebari îl ajuta pe interlocutor sa fie mai clar pentru a putea fi mai bine înteles de public.

ntrebarile de relansare se pun atunci când interlocutorul divagheaza de la subiect. Unii interlocutori o fac în mod intentionat pentru a evita raspunsul la întrebarea la care nu vor sa raspunda, iar altii neintentionat poate si din cauza emotiei, astfel încât prin reformularea întrebarii reporterul încearca o readucere la subiect.

Întrebarile de controversa si obiectie apar de obicei atunci când unele afirmatii ale intervievatului intra în contradictie cu faptele cunoscute de reporter. Asta presupune o buna documentare prealabila a reporterului, pentru a putea prezenta argumente solide în controversa cu interlocutorul. Reporterul poate aduce exemple din publicatii sau chiar declaratii facute de interlocutor care intra în contradictie cu cele afirmate în momentul realizarii interviului.

Întrebarile agresive. Exista reporteri care cred ca modul incisiv, dur, de a formula întrebarile este cel mai indicat, însa rareori se dovedeste valabila aceasta abordare. Este adevarat ca în unele cazuri reporterul trebuie sa fie ferm, dar nu trebuie sa abuzeze de fermitate prin postura pe care o are.

Deoarece sursa de informare este intervievatul, reporterul trebuie sa manifeste respect fata de acesta pentru a obtine cât mai multe informatii. Desigur ca nu este de dorit sa se alunece în latura cealalta, în care reporterul pierde controlul discutiei, care începe sa fie condusa de interlocutor. Daca totusi reporterul foloseste o astfel de întrebare în interviu trebuie sa o faca cu mult tact si sa o puna eventual la sfârsitul interviului pentru ca altfel risca sa-1 rateze prin refuzul interlocutorului (devine reticent înca de la început, uneori refuzând sa-i mai acorde interviul).

n cazul interviurilor mai lungi, unde exista riscul ca ascultatorul sa porneasca aparatul de radio mai târziu - nu stie cine este intervievat si care este tema abordata în material - se practica nominalizarea, prin care se face din nou o prezentare a interlocutorului si punctarea, în care reporterul face o sinteza a celor spuse pâna în acel moment. Reporterul trebuie sa manifeste mare atentie atunci când formuleaza întrebarile pentru ca exista unele întrebari care nu trebuie puse Dintre acestea putem mentiona urmatoarele:

întrebari care dovedesc lipsa documentarii. Sunt numeroase cazurile când reporterul pune o întrebare facându-se ca nu stie raspunsul, cu toate ca în documentarea facuta sau discutia preliminara cu interlocutorul a aflat raspunsul. Daca intervievatul stie ca este si putin regizat totul, publicul nu stie si îl percepe pe reporter ca fiind nepregatit suficient pentru interviu;

întrebari generale, vagi. Un interviu în care reporterul formuleaza întrebari cu care se pierde în generalitati poate fi considerat ca un material ratat. întrebarile trebuie sa fie
concrete, urmarindu-se obtinerea de elemente inedite;

întrebari la care se sugereaza raspunsul. Acestea pot sa contina prin formularea lor defectuoasa chiar raspunsul dat de interlocutor, astfel încât nu se justifica;

Nu trebuie puse mai multe întrebari într-una. în aceste situatii exista riscul ca interlocutorul sa raspunda constient numai la întrebarea care are raspunsul convenabil pentru el, sau fara intentie sa uite cealalta întrebare.

Desigur ca reporterul îsi concepe înainte de realizarea unui interviu o schema de desfasurare a discutiei cu interlocutorul prin redactarea si ordonarea întrebarilor ce urmeaza sa le puna, dar trebuie sa urmareasca cu atentie ce spune interlocutorul si sa se agate în permanenta de raspunsurile lui. Trebuie sa spunem ca structurarea întrebarilor înainte de realizarea interviului este necesara, dar de multe ori se întâmpla ca o parte din întrebari sa nu mai poata fi folosite pentru ca intervievatul a dat raspunsul în întrebarile anterioare. Întrebarea trebuie sa aiba o forma jurnalistica, în sensul ca nu seamana cu întrebarea pusa de un anchetator, dar sa nu se alunece nici în latura cealalta, în care întrebarea are forma unui mic comentariu si reporterul vorbeste mai mult decât intervievatul.

Interviul este uneori o mica sceneta în care actorii sunt cei doi care discuta si interesul ca aceasta discutie sa fie urmarita cu atentie este al amândurora. Ca argument în sustinerea acestei afirmatii ar fi reactia pe care o au unii interlocutori dupa ce au terminat înregistrarea. Acestia apeleaza la reporter "sa mai vada el ce scoate pe ici pe colo" pentru ca materialul sa iasa bine. Desigur ca cel care manifesta cel mai mare interes pentru ca interviul sa iasa bine este reporterul.

3. Conditiile pe care trebuie sa le îndepli­neasca reporterul când realizeaza un interviu

Reporterul se afla în relatie directa cu interlocutorul când înregistreaza interviul, astfel încât se impun anumite conditii atât în ceea ce priveste conduita acestuia în relatia cu intervievatul, cât si în ceea ce priveste raportarea lui, ca om de presa, la interlocutorul sau. Reporterul se afla atât în atentia interlocutorului sau cât si în atentia publicului si poate fi sanctionat atât de intervievat cât si de public. Reporterul trebuie sa aiba în vedere faptul ca atunci când realizeaza un interviu nu face o demonstratie de forta în relatia cu interlocutorul, interviul nefiind un interogatoriu. El trebuie sa manifeste respect fata de intervievat în orice situatie deoarece în momentul realizarii unui interviu personalitatea momentului este intervievatul, indiferent de profesie sau de functia pe care o ocupa.

Înfatisarea reporterului, vestimentatia devine un element important înca de la începutul relatiei între reporter si interlocutor. Reporterul trebuie sa foloseasca vestimentatia adecvata atât locului unde face înregistrarea cât si în functie de tipul de interlocutor. Modul de adresare potrivit pentru interlocutorul sau este deasemenea important. Reporterul trebuie sa-si trateze interlocutorul cu respect indiferent de functia acestuia si cu decenta necesara oricarui jurnalist. Prin respectul manifestat fata de interlocutor, reporterul demonstreaza ca-si respecta publicul sau.

O calitate esentiala a reporterului este aceea de a sti sa asculte Interlocutorul trebuie sa simta ca este urmarit cu atentie de reporter, deoarece poate sa creada ca cele spuse de el sunt neinteresante atunci când îl vede pe reporter urmarindu-si mai mult notitele din agenda sau reportofonul cu care înregistreaza. Este suficient sa ne imaginam cum se simte un student care sustine un examen oral si nu este urmarit de nici unul din profesorii ce compun comisia. Daca nu este atent la ceea ce spune intervievatul reporterul pierde încrederea lui si odata cu aceasta si informatii interesante pe care ar fi putut sa le obtina. Este bine sa-i urmareasca privirea cu atentie si uneori chiar sa-1 aprobe, prin înclinarea usoara a capului.

Jurnalistul de radio nu trebuie sa cedeze microfonul. Unii interlocutori sunt tentati sa ia microfonul din mâna reporterului atunci când vor sa raspunda la o întrebare, din cauza emotiei creata de noua lui postura. Daca reporterul cedeaza microfonul nu mai are posibilitatea sa conduca discutia si sa-1 întrerupa când este cazul pe interlocutor, încât va trebui sa faca manevre de recuperare a microfonului de la interlocutor, punându-se amândoi într-o situatie jenanta. Pentru reporter microfonul a devenit "condeiul" lui din momentul când a ales profesia de jurnalist radio.

Interviul în radio este înregistrat cu ajutorul magneto­fonului de reportaj, astfel încât reporterul este pus în situatia sa faca anumite manevre tehnice pentru înregistrare. El ar fi bine sa manevreze tehnica cu discretie pentru ca nu toti oamenii sunt familiarizati cu mijloacele tehnice folosite de jurnalisti. De obicei tehnica si toate operatiile tehnice facute de reporter îi inhiba pe oameni creându-le o stare emotiva care poate influenta randamentul la intervievare. Aproape orice interlocutor are suficiente emotii numai prin faptul ca se afla în fata microfonului, mai ales daca i se întimpla acest lucru pentru prima data în viata, asa ca se poate renunta la toate testele pentru imprimare iar magnetofonul poate sa fie plasat cât mai discret posibil.

Reporterul nu trebuie sa faca o demonstratie a talentului sau jurnalistic atunci când se afla în fata intervievatului. Unii reporteri au tendinta de a cauta sa iasa în evidenta, uneori sa vorbeasca mai mult decât interlocutorul sau sa foloseasca în întrebari constructii greoaie în frazare. Interventiile reporterului trebuie sa fie cât mai concise si la obiect, iar constructia frazelor, fara exprimari greoaie si pretentioase.

Tonul vocii ales de reporter trebuie sa fie colocvial, apropiat de cel normal într-o discutie cu un prieten, în functie de circumstante si tema interviului. Atunci când tonul este nepotrivit si limbajul prea elevat poate aparea o reactie de respingere si implicit îndepartarea ascultatorului.

Reporterul de radio trebuie uneori sa-l formeze discret pe interlocutor Un interviu pentru presa este înregistrat, dupa care este scos textul si prelucrat pentru a fi conform limbii literare, în caz ca interlocutorul a mai facut unele greseli de exprimare sau dezacorduri gramaticale. La interviul radiofonic acest lucru nu mai este posibil deoarece cuvântul rostit de interlocutor si imprimat pe banda magnetica nu mai poate fi corectat. în cazul în care reporterul sesizeaza o exprimare gresita a intervievatului si vrea sa o corecteze poate reformula întrebarea care contine si exprimarea corecta. Atunci interlocutorul poate sa sesizeze si se corecteaza si el reluând fraza, cu exprimarea corecta.

Reporterul nu trebuie sa-si exteriorizeze sentimentele prin cuvinte sau sunete ca replica la afirmatiile interlocutorului. Sunetele care exprima mirarea, dezaprobarea sau aprobarea si chiar entuziasmul reporterului nu fac o impresie buna nici interlocutorului si nici publicului.

Reporterului îi este interzis sa emita opinii personale atunci când realizeaza un interviu. îsi va reprima aceasta tendinta pentru ca-si asuma un risc mare si în fata interlo­cutorului care nu totdeauna este de acord sa fie contrazis. Riscul cel mai mare este însa de a fi dezaprobat de publicul care asculta interviul pentru a afla parerea intervievatului, nu pe cea a reporterului. Reporterul nu trebuie nici sa califice evenimentul sau faptul, rolul sau fiind doar acela de a transmite informatia obtinuta prin interviu catre un public, interpretarea urmând sa o faca acesta. Aceasta conditie este necesara în general la majoritatea genurilor jurnalistice cu exceptia genurilor de opinie, unde comentariul jurnalistului este necesar.

4. Etapele realizarii unui interviu

Interviul pregatit presupune o anumita etapizare uneori strict necesara înainte de realizare. Aceasta etapizare foarte exacta este necesara reporterilor cu mai putina experienta, pentru ca odata cu acumularea unei experiente el nu mai urmareste cu exactitate ordinea stricta a etapelor. Intervine rutina si parcurgerea acestor etape devine ceva firesc si eficient chiar daca sunt urmate în alta ordine.

Reporterul primeste de obicei din partea realizatorului de emisiune sarcina sa realizeze un interviu pe o anumita tema, dar de cele mai multe ori el este pus în situatia sa desprinda din multitudinea subiectelor din jurul sau pe cel care este plin de semnificatii. Este de dorit ca jurnalistul sa fie un bun observator al fenomenelor si faptelor pe care altii nu le observa. El poate sesiza ce este semnificativ într-un fapt aparent banal si îl poate supune atentiei publicului sau. Un interviu se poate realiza de un reporter atunci când exista un eveniment la care acesta este participant, dar de cele mai multe ori este pus în situatia de a propune el un subiect de interviu. Oricum într-un interviu avem o singura tema de care ne ocupam si folosim un singur unghi de abordare.

Documentarea este etapa în care reporterul trebuie sa culeaga toate datele necesare realizarii interviului. El se foloseste de toate sursele oferite de biblioteci, colectii de ziare si legi pentru a afla cât mai multe în legatura cu tema propusa. Unii specialisti mai mentioneaza si existenta etapei de predocumentare care este de fapt reprezentata de permanenta cautare de a îmbogati bagajul de cunostinte al reporterului.

Alegerea intervievatului este urmatoarea etapa parcursa de reporter. Intervievatul trebuie ales cu mare atentie pentru ca el poate fi chiar portarul unei institutii daca se constata ca el detine cele mai multe informatii în legatura cu tema aleasa.

Reporterul propune intervievatului tema, scopul interviului, postul unde va fi difuzat si durata. Daca obtine acordul de la intervievat trebuie sa obtina unele date în legatura cu acesta (se documenteaza si asupra intervievatului pentru a afla daca este un bun vorbitor, este binevoitor sau irascibil, este emotiv sau dezinvolt). Cunoasterea intervievatului este necesara»pentru ca fiecare om are anumite particularitati si în functie de acestea reporterul gaseste mijloacele cele mai eficiente de abordare pentru a obtine toate informatiile. De multe ori este nevoie ca reporterul sa ajunga la interlocutorul cel mai potrivit pentru tema aleasa, folosindu-se de prietenii comuni. El apeleaza la relatiile sale pentru a-i înlesni întrevederea cu interlocutorul sau - poate fi o personalitate la care se ajunge mai greu.

Dupa alegerea intervievatului reporterul poate sa treaca în etapa urmatoare: pregatirea întrebarilor. Structurarea si ordonarea acestora vor da coerenta si consistenta materialului rezultat.

Înregistrarea interviului se face la o data si un loc ales de comun acord cu intervievatul. Alegerea locului este un element important deoarece reporterul trebuie sa tina seama si de câteva detalii tehnice cum ar fi acustica locului în care se face înregistrarea, tipul de microfon care trebuie folosit în functie de ambianta si chiar tipul de magnetofon.

Reporterul trebuie sa aiba în vedere faptul ca ratarea unui interviu poate fi ireversibila, de multe ori revenirea la acelasi intervievat cu scuza ca înregistrarea nu a iesit bine, dintr-un motiv sau altul, fiind aproape imposibila.

La înregistrarea unui interviu este bine ca reporterul sa spuna tot ce este de spus la locul unde înregistreaza interviul, pentru ca fiecare zona sau camera are o anumita acustica. Aceste diferente de acustica pot fi sesizate de un public avizat si pot fi puse la îndoiala atât credibilitatea cât si nivelul profesional al reporterului.

Prelucrarea materialului presupune copierea pe banda de magnetofon sau introducerea materialului înregistrat în computer pentru montaj. Aceasta operatie se numeste în limbajul radiofonic "fonotecare". Fiind vorba de sunet si anumite taieturi care sunt facute mecanic sau digital apare clar ca vor fi eliminate bâlbele si repetitiile pe care unii interlocutori le fac în expunerea ideilor lor. O mai mare atentie trebuie manifestata la eliminarea pauzelor care uneori sunt semnificative (spun foarte mult). Astfel, daca va trebui sa lasam la montaj o pauza care poate semnifica o ezitare a intervie­vatului, nu o vom elimina pentru ca ne este de mare ajutor în exprimarea jurnalistica. Montajul trebuie facut cu mare atentie atunci când se scot pasaje mai mari din înregistrare. Exista riscul ca dupa o taietura sa nu se simta în intonatie punctul care semnifica terminarea frazei, astfel încât vom avea mare grija si la acest detaliu.

Difuzarea interviului se face de obicei în cadrul unei emisiuni radio. In conceperea si realizarea unui interviu trebuie avute în vedere anumite considerente de ordin stilistic, dar si de întindere în timp. Durata poate ajunge chiar la 15 minute (în cazul unui interviu portret), dar de obicei timpul alocat într-o emisiune este de 3-4 minute, uneori chiar mai putin. Desigur ca în practica de zi cu zi a unui reporter nu totdeauna se poate spune ca are mereu timpul necesar si poate sa treaca prin toate etapele mentionate pâna acum pentru a realiza un interviu. De cele mai multe ori se întâmpla sa întâlneasca un interlocutor interesant caruia este si pacat sa nu-i ia un interviu, fara sa mai aiba timp pentru documentare si pregatire. în aceste conditii nu exista o abordare standard, dar este bine este ca reporterul sa-si aleaga unghiul de abordare si sa poarte o discutie prealabila cu interlocutorul sau pentru a schita viitorul interviu. în timpul acestei discutii îsi noteaza în agenda întrebarile posibile, dupa care începe înregistrarea interviului urmarind cu atentie spusele intervievatului si agatându-se de raspunsurile acestuia. Exista însa si riscul ca intervievatul sa-i spuna mult mai putine lucruri interesante atunci când se începe înregistrarea, astfel încât cea mai eficienta se dovedeste deseori înregistrarea interviului fara a se mai face acea discutie preliminara, urmând ca la montaj sa se intervina pentru înlaturarea pasajelor nesemnificative.

CAPITOLUL IV

AM CITIT, AM AUZIT, ÎN SFÂRsIT ...VEDEM

La fel ca în presa scrisa sau în radio, si în televiziune interviul are un rol important: este o sursa majora de informatii. Pe lânga principiile comune celor trei media, audio-vizualul adauga acestui gen o serie de particularitati ce privesc deopotriva conceperea interviului, forma în care va fi prezentat, precum si modul concret de realizare.

1. Interviul de televiziune si celelalte genuri apropiate

Exista câteva formate sau genuri asemanatoare, bazate în majoritatea lor pe dialog ; din aceasta cauza ele sunt usor de confundat. în plus, în practica, de cele mai multe ori, nu se întâlnesc modalitati "pure", ci diferite combinatii, ceea ce, desigur, complica analiza. în felul acesta câstiga teren tendinta, evident comoda, de a da notiunii de talk-show un înteles prea larg, ce pune alaturi lucruri diferite. Definitiile care urmeaza îsi propun în primul rând sa sublinieze specificul fiecarei formule în parte, fara a insista asupra regulilor si strategiilor distincte care le caracterizeaza.

Declaratia de presa este facuta de catre o institutie, organizatie sau de catre o persoana privata în legatura cu un eveniment, situatie etc. si consta în afirmarea publica, formala, mai mult sau mai putin clara, a propriei pozitii, atitudini sau interpretari. Acest demers se adreseaza presei, prin intermediul careia se doreste ca mesajul sa fie adus la cunostinta opiniei publice.

Interviul este o conversatie în cadrul careia un jurnalist sau mai multi pun întrebari unei persoane sau mai multor persoane pentru a afla informatii, opinii, explicatii etc, care permit cunoasterea si întelegerea unui fapt sau a unei situatii. Interviul nu este nici interogatoriu, nici schimb de idei, nici controversa, nici negociere, nici persuasiune asupra intervievatului pentru a accepta opiniile jurnalistului [12]. Prin urmare, cuvântul eu ar trebui sa lipseasca din vocabularul celui care intervieveaza [13]

Discutia este o convorbire între doua sau mai multe persoane pe o anumita tema sau subiect. Jurnalistul îsi poate depasi rolul strict de moderator : dupa ce a lansat dezbaterea, el are posibilitatea sa intervina cu idei si opinii personale, pastrându-si în acelasi timp si rolul de moderator. Dinamica interna a discutiei este asigurata de un alt motor decât cel al interviului: schimbul de idei dintre participanti are un rol precumpanitor în raport cu întrebarile formulate de catre moderator (asta, în cazul unei discutii reusite!). Calitatea argumentelor, a informatiei, precum si a retoricii întrebuintate, asigura succesul acestei formule.

Masa rotunda presupune o discutie mai riguroasa, pe un subiect mai restrâns; este o analiza la care au fost invitati sa participe câtiva specialisti, în principiu între trei si cinci persoane. Spre deosebire de discutie, rezultate interesante se obtin atunci când participantii accepta sa-si pastreze, pe parcursul emisiunii, doar calitatea de specialisti, renuntând la statutul conferit de eventuale functii administrative sau politice si discuta de la egal la egal. De aceasta data, jurnalistul îsi asuma doar rolul de moderator. Reusita emisiunii depinde de realizarea unui progres în clarificarea subiectului dezbatut sau de identificarea unei noi perspective de abordare a lui.

Talk-show-ul se apropie de discutie. Deosebirile constau într-o prezenta mai însemnata a componentei "show" si în rolul principal pe care îl are personalitatea moderatorului. Un talk-show este tot atât de bun pe cât este moderatorul sau.

Dialogul în direct cu telespectatorii se întâlneste îndeosebi la televiziunile locale, unde se dovedeste o formula de succes, mai ales prin utilitatea ei pentru viata comunitatii. Sunt invitati sa participe membri ai administratiei locale, politicieni, conducatori de cluburi sportive, experti, jurnalisti sau alte persoane publice care raspund la întrebarile puse în direct, fie de catre spectatorii aflati în studiou, fie de telespectatori prin telefon.

2. Specificul interviului de televiziune

Mediul audio-vizual ofera interviului o serie de particularitati: unele constituie o sansa închis, altele fac mai dificila munca jurnalistului. El trebuie sa stie sa le foloseasca pe unele si sa le atenueze pe celelalte. Iata, pe scurt, elementele de noutate în raport cu interviurile din presa scrisa sau cele din radio :

informatia vizuala : persoana intervievata este vazuta si caracterizata de gesturile pe care le face, de expresia chipului, de modul în care este îmbracata, de eventualele podoabe ; toate acestea reprezinta un discurs ce se suprapune celui verbal, întarindu-1 sau, dimpotriva, contrazicându-l. Locul unde se desfasoara interviul, prin ambianta sa, poate fi interesant sau nu, adecvat sau nu temei discutate; bine ales, el mareste gradul de interes si ofera un plus de autenticitate ;

- informatia auditiva neverbala : sensurile afirmatiilor cuprinse într-un inter­viu sunt nuantate în chip semnificativ de intonatie, de ritmul în care se vorbeste, de forta pe care o transmite vocea, de eventualele ezitari si pauze ; ambianta sonora da amprenta specifica unui anumit loc;

- tehnica de televiziune: echipa de filmare, videocamera si toate celelalte elemente ce tin de tehnica creeaza un cadru artificial pentru dialog; el afecteaza într-o anumita masura firescul comunicarii - cei intervievati vor fi mai putin naturali (fac exceptie persoanele publice cu experienta într-ale televiziunii!);

- prelucrarea limitata a înregistrarii: spre deosebire de presa scrisa, inter­viul de televiziune nu poate fi "redactat" decât într-o mica masura, prin "fonotecare", adica prin scurtarea lui. Nu sunt posibile reformulari ale unei idei, nu este posibil ca intervievatul sa revada forma finala a interviului si sa faca eventuale modificari pentru a completa, corecta sau nuanta o afirmatie.

3. Etapele realizarii unui interviu de televiziune

Decizia de a lua interviul

Acesta este etapa initiala în care se stabilesc :

a) tema sau subiectul viitorului interviu,

b) scopul pentru care se ia,

c) persoana ce va fi intervievata,

d) modul în care se va lua interviul,

e) formatul de difuzare, precum si

f) durata lui aproximativa.

Pregatirea

în general, pregatirea unui interviu presupune :

a) obtinerea acordului persoanei stabilite, fie, daca este cazul, gasirea unei alte persoane, în situatia în care prima nu este disponibila sau refuza,

b) o documentare asupra temei sau subiectului abordat,

c) o documentare privind persoana ce va fi intervievata,

d) definirea strategiei de urmat si redactarea întrebarilor. Exista doua moduri de documentare - unul punctual, pentru un anumit subiect, si un altul, general si continuu, ce presupune sa fii la curent cu "actualitatea" unui domeniu mai larg. O buna documentare este prima conditie a unui interviu reusit, ea asigura întelegerea subiectului, permite formularea întrebarilor, precum si stabilirea dialogului.

În cazul interviurilor întâmplatoare nu este timp pentru o documentare speciala, ele se bazeaza pe experienta acumulata de jurnalist.

3.3 Luarea interviului

În functie de modul în care se realizeaza întâlnirea dintre echipa de televiziune si persoana intervievata, exista urmatoarele variante :

3.4 Post-procesarea

Cu exceptia emisiunilor în direct sau "ca si în direct", rareori un interviu se difuzeaza chiar în forma în care a fost înregistrat. în functie de genul emisiunii si de intentiile realizatorului, se întâlnesc urmatoarele categorii de interventii:

a) "cosmetizarea" înregistrarii prin îndepartarea unor deficiente formale minore, fara a modifica interviul propriu-zis (de exemplu, eliminarea eventualelor "a"-uri, a unor zgomote accidentale etc);

4. Formate de difuzare

Aspectul final al unui interviu, asa cum ajunge el la spectatori, fie ca este transmis în direct, fie ca este înregistrat, constituie ceea ce se numeste formatul de difuzare. Fiecare gen de emisiune utilizeaza un numar de formate de interviuri, considerate potrivite cu scopurile sale. Nu toate variantele pot fi utilizate în egala masura în orice situatie. Alegerea se face în primul rând pe baza considerentelor de ordin jurnalistic, dar se au în vedere si cele de ordin tehnic sau legate de costuri.

Iata cele mai frecvente formate de interviuri:

interviu scurt, înregistrat pe teren, integrat într-un material mai mare (stire, mini-documentar, reportaj etc.) - utilizat îndeosebi la telejurnale;

interviu scurt, înregistrat pe teren sau transmis în direct, prezentat ca material de sine statator;

interviu scurt, cu un invitat în studio, intervievat în direct de crainica sau crainicul emisiunii de stiri (semnalam ca tehnic posibila, dar utilizata rar, doar când persoana intervievata nu este disponibila la ora difuzarii, varianta în care interviul se înregistreaza înaintea emisiunii - în absenta unei mentionari explicite pe ecran, ar fi foarte greu de observat ca nu este vorba de o transmisie în direct!);

interviu scurt, realizat în direct, prin legatura video, de catre crainica sau crainicul emisiunii de stiri (cei doi interlocutori apar pe ecran în doua ferestre, cu treceri succesive în prim-plan);

interviu telefonic realizat în direct sau înregistrat - se utilizeaza mai ales în cadrul telejurnalelor;

pseudo-intervievarea de catre crainc(a) a reporterului care relateaza în direct de pe teren {corespondenta) - se utilizeaza la telejurnale si la transmisiile în direct de la diferite evenimente (de exemplu, sportive);

interviuri ample, în direct sau înregistrate, ce ocupa în totalitate sau cea mai mare parte a spatiului unei emisiuni, caracterul interviului fiind determinat de genul emisiunii (pe teme de actualitate, documentare, de divertisment etc.);

interviuri ample, fragmentate si reordonate conform logicii    documen­tarului, reportajului, anchetei etc. de televiziune ; este posibil sa se pastreze doar raspunsurile, nu si întrebarile unui interviu, alternându-le cu frag­mente de comentariu; aceasta formula muta accentul de pe dialog pe rememorarea unor situatii si întâmplari;

Particularitatile unui interviu sunt influentate si de ponderea pe care o are în durata emisunii. Exista emisiuni ce contin doar un interviu lung, altele cuprind mai multe interviuri scurte, dupa cum este posibil ca, pe lânga unul--doua interviuri se fie difuzate si alte genuri de materiale. La filmarea unui interviu se tine seama de formatul în care urmeaza sa fie difuzat. Uneori, un acelasi material de baza serveste pentru finalizarea a doua formate diferite, cum ar fi, de exemplu, un interviu mediu de 14 minute si un insert într-o stire.

5. Tipologia interviurilor de televiziune

Exista mai multe criterii, exprimând caracteristici esentiale, pe baza carora se obtin o serie de clasificari ale interviurilor de televiziune. Combinând aceste criterii, rezulta o complexa varietate tipologica. Prin urmare, nu exista o singura clasificare, ci mai multe, fiecare dintre ele punând în evidenta variabilitatea unei anumite carateristici.

Doua criterii si clasificarile corespunzatoare au fost deja amintite :

a) modul de întâlnire a jurnalistului cu persoana intervievata si

b) formatul de difuzare.

Ne vom opri în continuare la unul dintre cele mai importante criterii luate în considerare de diferiti autori: scopul imediat sau functia interviului. Din aceasta perspectiva s-au conturat urmatoarele variante :

a)         interviul de informatie (engl. informational interview, fr. l'interview d'information): ofera date, informatii, relatari, precizari, descrieri etc. obtinute de la cei implicati în evenimente, de la cei ce le "fac" sau de la
martori; ceea ce se urmareste sunt faptele, datele concrete;

b)   interviul de interpretare (engl. interpretative interview, fr. l'interview d'analyse): un specialist sau un comentator specializat analizeaza, explica si interpreteaza un fapt, încadrându-1 în context, prezinta fapte similare, arata care este situatia în alte tari, descrie mecanismele care au generat fenomenul discutat, precum si implicatiile sale probabile. Specialistul nu îsi prezinta propriile sale opinii, ci ofera doar acea informatie pe care ar putea sa o furnizeze oricare alt specialist din domeniu, astfel ca publicul sa înteleaga despre ce este vorba si sa-si formeze singur o parere. Specialistul trebuie sa fie impartial si sa nu încerce, sub masca obiectivitatii, sa influenteze opinia publica. Acolo unde exista puncte de vedere diferite, el le va prezenta corect pe toate, fara sa-si exprime propria optiune. Intra în responsabilitatea jurnalistului ca acest gen de interviu sa fie ceea ce îsi propune (Este foarte probabil ca un astfel de interviu, la noi, sa fie privit cu destula suspiciune - se va argumenta ca o analiza nu poate fi obiectiva, ori se va pune la îndoiala buna-credinta a specialistului.);

c)    interviul de opinie si comentariu : spre deosebire de interviul anterior, aic tocmai opinia si pozitia personale sunt evidentiate. Adesea se consemneaza

reactia cuiva la un eveniment. De exemplu, va interesa opinia unui om politic în legatura cu un proiect de lege, cu o masura administrativa etc.("Cum comentati afirmatia ca..."). Desigur, intervievatul poate explica si justifica pozitia pe care o adopta, considerând-o ca fiind singura acceptabila ; cu toate acestea, spectatorul va sti ca este vorba doar despre un punct de vedere, caruia i se pot opune alte opinii;

d)   interviul emotional: arata starea de spirit a celui intervievat - bucuria cuiva care a câstigat un concurs, spaima celui care a trecut printr-un accident, furia sau revolta generata de un conflict etc.;

e)    interviul de atmosfera: caracterizeaza un eveniment, un loc sau o comunitate prin felul în care vorbeste cel intervievat, prin felul în care este îmbracat sau prin mimica sa ; ceea ce spune este mai putin important; se aseamana cu genul anterior, ambele putând fi considerate, cel putin în parte, interviuri de coloratura;

f) interviul de promovare (fr. l'interview de promotion): are ca tel atragerea atentiei publicului asupra unui eveniment cultural (premiera unui spectacol, o lansare de carte, vernisajul unei expozitii etc), sportiv (un concurs international, o importanta întâlnire între doua echipe etc), social (inaugurarea unei institutii de caritate etc.) etc. (vezi Jacques Larue-Langlois,1989, p. 135);

g) interviul portret ( fr. l`interview portrait): specificul acestui interviu, cînd el nu se transforma într-un talk-show, rezida în faptul ca subiectul dialogului este legat chiar de persoana intervievata (copilaria, scoala, activitatea, opinii despre oamenii pe care i-a întâlnit etc), urmarindu-se conturarea personalitatii sale.

Evident ca aceste scopuri, prezentate aici distinct, se întâlnesc în practica suprapuse în varii proportii, ceea ce nu este întotdeauna un lucru de dorit, ba dimpotriva - cum ar fi, de exemplu, combinarea interviului de informatie cu cel de opinie Un alt criteriu de clasificare este numarul participantilor la interviu. Pe baza lui se disting urmatoarele variante de interviu:

a)         un jurnalist, un intervievat - formula obisnuita, cea mai des întâlnita;

b)        un jurnalist, mai multi intervievati - varianta utilizata în studio, dar si pe teren; la lungimi mari este greu de evitat caracterul formal si impresia de artificialitate, mai ales daca aceleasi întrebari sunt adresate, pe rând, tuturor invitatilor; se foloseste cu succes în cazuri particulare, cum ar fi, de exemplu, un interviu cu membrii echipajului câstigator la un concurs de canotaj academic;

c)    mai multi jurnalisti, un singur intervievat - pe lânga conferintele de presa transmise ca atare, înregistrate sau în direct, la aceasta formula se recurge atunci când se intentioneaza sa se dea o anumita nota protocolara întâlnirii cu o personalitate;

d)        mai multi jurnalisti, mai multi intervievati - aceasta formula descrie con­ferintele de presa cu mai multi respondenti; altfel este utilizata rar,din cauza caracterului ei formal accentuat; poate fi folosita pentru orga­ nizarea unei confruntari televizate între sustinatorii unor pozitii diferite (de regula, în chestiuni de mai mare anvergura); de exemplu, s-a recurs la ea pentru întâlnirea finala din cadrul campaniilor electorale prezidentiale din diferite tari.

Un alt criteriu de clasificare este lungimea interviului: el determina o grupare ale carei limite sunt conventionale si orientative, deloc riguroase. Se disting interviuri: foarte scurte (inserturi de la câteva secunde la câteva zeci de secunde), scurte (doua-trei minute), medii (5-14 minute) si lungi (28 de minute si peste). Mentionam ca standardele de lungime ale unei emisiuni de televiziune, inclusiv genericele, sunt: 14 min., 28 min., 56 min. sau multipli. Unele televiziuni comerciale au adoptat valori mai scurte. Timpul ramas pâna la valoarea "rotunda" este rezervat publicitatii si promo-ului. Orice alt format va avea dificultati la introducerea în grila de programe.

Masura în care un interviu este sau nu protocolar reprezinta un alt criteriu ce vorbeste despre natura sa. Tot orientativ, pentru ca nu exista granite absolute, vom distinge trei niveluri:

a)    interviul neprotocolar, cu oameni obisnuiti;

b)   interviul semi-protocolar; cu lideri politici, cu oameni de afaceri, cu functio­nari superiori, cu directori etc. (totusi, exista cu asemenea persoane si interviuri lipsite de formalism - foarte interesante tocmai din aceasta cauza!);

c)    interviul protocolar, realizat cu sefi de state, de guverne sau cu conducatori ai unor importante organizatii internationale (ONU, NATO etc).

Trebuie remarcat faptul ca un interviu condus protocolar nu va fi receptat întotdeauna ca atare în momentul difuzarii sale. Exista modalitati de a-i "atenua" formalismul. Astfel, de exemplu, se pot extrage anumite parti si prezenta separat, ca scurte inserturi [14].

Desi criteriile de clasificare prezentate mai sus nu sunt singurele posibile, ele constituie cele mai importante atribute ale interviului de televiziune ca gen, precîzându-i natura. Jurnalistul are posibilitatea sa aleaga, din numeroasele variante existente, pe cea mai potrivita, într-un context dat, cu subiectul, cu scopul sau, cu formatul emisunii în care se va difuza, cu timpul avut la dispozitie si, nu în ultimul rând, cu bugetul disponibil. S-ar putea ca unele dintre precizarile de mai jos sa para minore si fara vreo importanta prea mare, dar asemenea detalii contribuie în chip esential la crearea impresiei de profesionalism sau de lipsa a acestuia.

6 .Pregatirea interviului de televiziune

6.1 Scopul interviului Jurnalistul trebuie sa-si precizeze foarte clar scopul pentru care urmeaza sa ia interviul. Va stabili cu precizie, de fiecare data, ce anume doreste se obtina de la cel intervievat. Acest scop trebuie sa fie usor de sesizat de catre telespectatori (BBC, 1993, p. 28). Este recomandabil sa nu se abordeze acele subiecte pe care jurnalistul nu se simte stapân. Oamenii vor vorbi mai bine daca observa ca interlocutorul lor îi întelege si îi urmareste cu atentie.

6.2 Alegerea persoanei intervievate Criteriul de baza general care ghideaza optiunea poate fi enuntat pe scurt astfel: oricine are ceva de spus, datorita competentei sale, pentru ca ocupa o anumita functie, pentru ca a fost martor la un eveniment etc. în cazul interviurilor de televiziune apare o exigenta suplimentara: exista persoane a caror competenta si valoare a fost recunoscuta, dar care nu sunt buni vorbitori. Pentru a evita un esec previzibil este bine ca în asemenea cazuri sa se caute alte variante.

6.3 Obisnuitii casei Jurnalistul si uneori chiar echipa redactionala din care face parte ajung la un moment dat la o formula comoda si sigura pentru a rezolva problema alegerii persoanei care sa vorbeasca despre o anumita tema. Pentru chestiuni medicale se apeleaza la doctorul X, pentru finante la dl Y, iar pentru sindicate la dna Z. Ei devin un fel de experti ai casei, monopolizând dreptul la opinie. Suficienta acestei solutii este criticata de unii autori, pentru ca îi face pe jurnalisti sa nu-i mai caute pe cei care ar avea cu adevarat ceva de spus (Pierre Bourdieu, 1998, p. 31). De fapt, ar trebui ajuns la un bun echilibru între prezenta persoanelor a caror competenta si capacitate de comunicare au fost deja verificate si cautarea permanenta a unor figuri noi, cu idei noi, spre a fi aduse în atentia publicului.

6.4 Intervievatii si institutiile Jurnalistul american John Martin (Biagi, 1992, p. 120) considera ca persoanele intervievate fac parte dintr-una din urmatoarele trei categorii :

a) conducatori, reprezentanti autorizati, precum si experti recunoscuti ai unor institutii, organizatii sau firme. Ei vorbesc de cele mai multe ori în calitatea pe care o au, favorizând, lucru de la sine înteles, tocmai perspectiva institutiei, adica modul ei de a aborda si discuta o anumita problema, ocolind punctele sensibile si neconvenabile. Din pacate, multi jurnalisti se multumesc doar cu aceasta categorie de intervievati, usor de gasit, disponibili, în general buni vorbitori si credibili. Cu cât numele si functia sunt mai sonore, cu atât interviul pare a câstiga în greutate. Aceste interviuri au toate sansele sa fie orientate, sa prezinte o perspectiva subtil deformata (Yvan Charon, 1991, p. 34);

b) cei care, integrati unei institutii, organizatii sau firme, nu ocupa o pozitie înalta în ierarhia interna, ci una de baza, dar care asigura functionarea sistemului. Este posibil ca ei sa ofere o alta perspectiva, dar aceasta speranta trebuie temperata. Când este vorba de eventualele interese de comune, de exemplu, nu de putine ori sindicatul si conducerea regiei sau a întreprinderii (înca de stat) au avut acelasi puncte de vedere. Pe de alta parte, o anumita prudenta, atunci când nu este vorba chiar de un contract de confidentialitate, îi va determina pe angajati sa nu faca publice date sau afirmatii care contrazic pozitia oficiala a firmei sau a sefilor lor;

c) cei care nu fac parte din firma, institutia sau organizatia în cauza, dar o cunosc si pot vorbi despre ea. Jurnalistul trebuie sa caute puncte de vedere alternative. Favorizând, din cauza comoditatii, perspectiva institutionala, el se lasa manipulat, transfor-mându-se în simplu functionar de presa.

6.5 Optiuni Jurnalistul are de ales între trei atitudini fata de persoana intervievata: de complezenta, neutra sau critica. Actionând conform celei dintâi, va pune doar întrebari comode, ocolind chestiunile delicate. Se da astfel intervievatului ocazia sa spuna numai ceea ce doreste si sa apara într-o lumina favorabila; în a doua varianta, discutia este de la egal la egal, iar jurnalistul urmareste sa obtina raspunsuri la problemele care îl intereseaza, indiferent daca persoana intervievata ar prefera sa treaca sub tacere unele dintre ele; interviul critic ramâne acceptabil atât timp cât jurnalistul nu se transforma în acuzator -efectul unei asemenea pozitii va fi contrar celui urmarit, publicul tinzînd sa-1 priveasca cu simpatie pe cel ce pare a fi devenit o victima.

7. Realizarea interviului de televiziune

7.1 Stabilirea întâlnirii Daca filmarea interviului se va desfasura în alta parte decât la televiziune, asigurati-va ca ati înteles exact locul unde urmeaza sa va întâlniti si evitati orice confuzie. în finalul discutiei puteti folosi o formula de genul: "Mâine ne întâlnim la..." si spuneti explicit unde. Nu folositi termeni vagi, precum "acolo", care poate fi oriunde. Daca interlocutorul dumneavoastra spune: "Ne întâlnim la sediu", nu va jenati sa întrebati care sediu, pentru ca, daca sunt mai multe, s-ar putea ca din context sa nu rezulte prea limpede la care dintre ele se refera. Nu întârziati la întâlnire; este un prim semn de seriozitate si de respect. Indiferent de gravitatea motivului invocat, întârzierea irita. Nu uitati ca persoanele intervievate au propriul lor program si s-ar putea sa dispuna doar de un timp limitat pentru interviu. Daca se întâmpla sa intervina ceva care va împiedica sa fiti la ora stabilita, dati imediat telefon si solicitati o amânare a întâlnirii sau chiar o reprogramare a ei.

7.2 Acordul pentru selectie n cazul transmisiilor în direct sau al înregistrarilor ca în direct, aratati care va fi durata interviului, subliniind totodata ca ea nu poate fi depasita. Pentru unele dintre celelalte situatii, propuneti sa înregistrati mai mult, urmând sa alegeti la montaj momentele cele mai bune. în general, veti primi acordul. în felul acesta evitati orice neîntelegeri si discutii ulterioare. Pentru cineva care nu are experienta interviurilor de televiziune, este o sarcina destul de dificila sa-si concentreze opinia, relatarea etc. într-un timp foarte scurt, de exemplu treizeci de secunde. în plus, i se va parea suparator de putin.

7.3 Cooperarea De câte ori este posibil, pregatiti interviul împreuna cu persoana solicitata. Stabiliti problemele ce urmeaza sa fie atinse, precum si ordinea aproximativa în care o veti face. Dupa aceea redactati întrebarile corespunzatoare, dar fara a le aduce la cunostinta persoanei în cauza. O feriti, în felul acesta, de eventuala tentatie de a-si pregati raspunsuri scrise, pe care sa le citeasca ori, la fel de neinspirat, pe care sa le învete pe de rost. Una dintre calitatile esentiale ale unui interviu reusit este impresia de discutie libera, spontana. Atât la pregatirea interviului, cât si în momentele de dinaintea emisiunii sau înregistrarii, evitati sa discutati în detaliu despre chestiunile pe care le veti aborda în interviu. Experienta arata ca, de multe ori, se produce un fel de "epuizare" a persoanei intervievate, deoarece va ajunge sa repete lucruri pe care le-a mai spus cu putin timp înainte, iar lucrul acesta i se va parea neinteresant.

7.4 Despre întrebarile interviurilor Iata câteva recomandari privind formularea întrebarilor si modul în care ele se pun într-un interviu de televiziune:

întrebarile sa fie clare, precise si sa contina o singura problema;

întrebarile sa nu fie prea lungi, spectatorii sunt mai interesati de raspunsuri decât de întrebari (Ivor Yorke, 1990, p. 80);

sa nu se adreseze doua sau mai multe întrebari deodata (este foarte posibil ca într-o astfel de situatie sa nu se ofere un raspuns complet);

întrebarile nu trebuie sa sugereze raspunsul;

evitati acele întrebari care cer raspunsuri scurte, gen "da" sau "nu", dar recurgeti la ele atunci când intervievatul încearca sa ocoleasca un raspuns transant; în felul acesta, refuzul lui va fi evident;

întrebarile nu trebuie sa cuprinda insinuari si nici sa nu fie puse pe un asemenea ton;

lasa o impresie neplacuta acei jurnalisti care se lanseaza în consideratii pe marginea temei discutate, dorind sa se faca remarcati;

când este vorba de un interviu mai lung, întrebarile cele mai importante nu se pun chiar la început, dar locul lor nu este nici spre sfârsit, pentru ca s-ar putea ca timpul rezervat emisiunii sau înregistrarii sa se termine înainte de a se fi discutat întreaga chestiune.

Întrebarile vor fi astfel ordonate încât trecerea de la o chestiune la alta sa se faca logic, firesc si sa duca la atingerea scopului propus. În cazul subiectelor controversate, jurnalistul trebuie sa joace rolul de "avocat al diavolului"si sa puna întrebari care sa reflecte pozitia oponentilor în chestiunea discutata, fara a se implica personal. Interviul devine, în felul acesta, mai interesant, obtinându-se o confruntare de idei si argumente, iar spectatorul are posibilitatea sa-si formeze singur o opinie.

7.5 Desfasurarea interviului Daca va aflati acasa la intervievat sau la locul sau de munca:

nu fumati daca persoana în cauza nu fumeaza ; chiar daca cereti si primiti permisiunea, asta nu anuleaza iritarea pe care o provoaca unui nefumator fumul tigarii;

evitati sa va asezati pâna nu vi se spune unde ; riscati sa alegeti chiar locul preferat al persoanei intervievate ;

în general, mutati cât mai putina mobila, vaze, tablouri, acvarii etc, iar la încheierea filmarii, neaparat, puneti totul la loc.

1. Pentru o prezentare mai detaliata a naturii întrebarilor si a strategiei de punere a lor, sugerez cititorului sa parcurga capitolele respective din Manual de jurnalism, voi. I (coord. Mihai Coman), Editura Polirom, Iasi, 1997.

Înainte de a începe interviul propriu-zis, luati câteva masuri prin care sa va asigurati ca nimic accidental nu va va întrerupe :

rugati-i pe cei prezenti sa deconecteze telefoanele mobile si cele fixe;

rugati pe cineva sa stea la usa, ori puneti un bilet, ca sa nu se intre în încapere pe durata înregistrarii.

Lasati intervievatului un anumit timp sa se acomodeze cu situatia în care se afla. Daca este o persoana mai timida sau neobisnuita sa acorde interviuri, ajutati-o sa-si depaseasca emotia. Raspunsurile unor intervievati pot fi prolixe, pot încerca sa ocoleasca întrebarea sau se pot îndeparta de la subiect. în toate aceste cazuri, jurnalistul trebuie sa-1 întrerupa politicos pe intervievat si sa reaminteasca întrebarea. Jurnalistul este cel care conduce interviul si nu trebuie sa se lase dominat de interlocutorul sau. Pe parcursul interviului, jurnalistul va fi atent la ceea ce spune interlocutorul sau, pentru a putea interveni. îl va urmari cu privirea, cautând sa mentina cu el o "legatura vizuala". Este o greseala ca jurnalistul sa acorde o mai mare atentie propriilor sale hârtii, decât invitatului sau. La fel de gresit este ca întrebarile sa fie citite mecanic, fara a se tine seama de ceea ce s-a spus anterior. Când asculta raspunsurile, jurnalistul nu trebuie sa-1 aprobe pe intervievat.

Orice afirmatie evident falsa trebuie marcata imediat, fie prin invocarea unei dovezi contrare, fie prin formularea unei întrebari dubitative (Yvan Charon, 1991, p. 16). în situatia în care intervievatul face remarce jignitoare la adresa unei persoane sau institutii (se mai întâmpla!), jurnalistul se va distanta de asemenea afirmatii, de exemplu: "Desigur, aceasta este opinia dumneavoastra". Lipsa de reactie va sugera ca jurnalistul este de acord cu cele spuse de intervievat. Unii interlocutori doresc sa faca placere reporterului si raspund ce cred ca ar dori acesta sa auda; altii raspund asa cum au vazut în diferite emisiuni de televiziune. Jurnalistul nu trebuie sa se lase indus în eroare de asemenea atitudini, ci sa încerce sa obtina un dialog cât mai autentic. La interviurile înregistrate, jurnalistul trebuie sa fie atent si sa nu intervina pe finalul ultimului cuvânt rostit de interlocutorul sau : datorita suprapunerii celor doua voci, în acel loc nu se va putea taia la montaj.

7.6 Categorii speciale de interviuri Voxpopuli (vox pop) sau interviul stradal (engl. voxpop, fr. l'interview-trottoir) este alcatuit dintr-o succesiune de foarte scurte interviuri realizate pe strada, cu trecatori alesi la întâmplare, pentru a ilustra atitudinea opiniei publice sau nivelul ei de cunoastere într-o anumita chestiune. Durata întregului material nu depaseste câteva minute. De cele mai multe ori nu se precizeaza numele si ocupatia celor intervievati. Pentru a se evita monotonia vizuala, persoanele intervievate sunt plasate alternativ în stânga si în dreapta ecranului.

Selectarea raspunsurilor este o operatie foarte importanta si delicata, ce influenteaza sensul general al materialului. Ea trebuie efectuata onest, prin redarea echilibrata, nepartizana, a diversitatii opiniilor si argumentelor întâlnite. Se vor elimina raspunsurile care dovedesc neîntelegerea chestiunii puse în discutie. Cele mai frecvente utilizari ale formulei vox pop sunt:

a)    în cadrul emisiunilor de stiri pentru a consemna reactia opiniei publice sau doar a unei anumite categorii în legatura cu un eveniment de actualitate (de exemplu, comentariile conducatorilor auto la modificarea pretului benzinei);

b)    în talk-show-uri pentru initierea sau relansarea dezbaterii, prin prezentarea unor puncte de vedere diferite;

c)    în documentarele de televiziune si în anchete;

d)    în unele emisiuni de divertisment.

Avantajele formulei vox pop

este ieftina, rapida si relativ usor de filmat;

are un caracter democratic, permitând unor persoane anonime sa-si exprime în mod public opiniile.

Dezavantajele si riscurile formulei vox pop

nu reflecta realitatea; nu reuseste decât întâmplator sa ofere o imagine exacta, nuantata a opiniei publice; nu are valoarea de reprezentativitate a unui sondaj sociologic ; prin urmare, un vox pop nu poate fi niciodata luat drept argument în favoarea unei idei sau a unei anumite pozitii;

lasa loc manipularilor - nu doar selectia raspunsurilor poate influenta sensul general, ci si locul unde se efectueaza înregistrarile : pe o strada centrala sau una marginasa, într-o piata sau la o expozitie de arta.

Conferinta de presa prin conditiile ei specifice de desfasurare prezinta câteva inconveniente pentru televiziune. Sunt multi vorbitori, greu de acoperit cu o singura camera si un singur microfon, adica cu dotarea standard a unei echipe obisnuite. în plus, conferintele de presa dureaza destul de mult. Nici nu merita sa fie înregistrate în totalitate, desi exista astfel riscul sa se piarda declaratii interesante. Având în vedere aceste dificultati, se recomanda doua strategii diferite.

La conferintele de presa importante, la evenimente, se filmeaza în sala, înainte de a începe, câteva planuri de atmosfera si de legatura, cu ziaristi, cameramani etc., apoi se înregistreaza tot, sau aproape tot, cu aparatul îndreptat spre cei ce sustin conferinta de presa. In final se va extrage ceea ce este semnificativ.

La conferintele de presa obisnuite se urmeaza o alta cale. Se înregistreaza eventual declaratia de la început, apoi se filmeaza câteva planuri de acoperire, cu organizatorii si jurnalistii prezenti. La încheierea întâlnirii, daca subiectele discutate prezinta interes, se realizeaza un interviu separat cu unul sau mai multi organizatori. în felul acesta, materialul va contine doar chestiunile interesante, calitatea sunetului va fi buna, iar dimensiunile materialului brut vor fi mai mici si deci mai usor de procesat.

7.7 Post-procesarea interviurilor de televiziune Fonotecarea. Este usor sa tai între fraze sau propozitii, când tonul coboara, sugerând finalul unei idei. Dificultatea apare atunci când vorbitorul nu mai pune punct si nu-si încheie fraza, deschide o paranteza, ca apoi sa deschida înca una s.a.m.d. Daca se taie când tonul vocii este sus, chiar daca ideea s-a încheiat si fragmentul are sens, efectul auditiv va fi foarte neplacut. în general, fonotecarea creeaza în imagine o "saritura". Lipsa de racord între cele doua planuri alaturate se mascheaza sau se atenueaza prin urmatoarele procedee:

a)    se introduce o "musca" (un blanc), adica doua trei fotograme (frame-uri) negre sau albe între cele doua planuri; la vizionare se va observa doar o foarte scurta întrerupere a imaginii, efect mai putin suparator decât simpla alaturare dintre doua imagini fara racord. Desi imperfect, procedeul este acceptat la emisunile de stiri, unde exigentele legate de plastica limbajului sunt ceva mai scazute. Oricum, nu trebuie abuzat de el;

b)    "saritura" este acoperita cu imagini de ilustrare sau cu planuri de legatura, astfel încât spectatorul nu sesizeaza taietura efectuata;

c)    cele doua planuri sunt legate prin mixare ;

d)    între cele doua planuri se pun voleuri sau alte efecte electronice (procedul pare artificial si nu se foloseste la stiri).

Ilustrarea cu imagini, sunet natural si muzica Pentru a da mai multa viata unui interviu, pentru a-1 face mai explicit sau pentru a-i adauga elemente emotionale se pot folosi imagini cu sau fara sunet natural si muzica. Ele nu trebuie sa distraga atentia de la interviul propriu-zis.

Subtitrarea Aceasta operatie consta în a face sa apara pe ecran, pentru câteva secunde, numele si functia sau calitatea celui intervievat. De regula, textul apare în partea de jos si pe mijlocul ecranului. în cazul în care interviul este realizat într-o limba straina, pentru a lasa loc traducerii, numele va fi scris în partea de sus, în dreapta sau în stânga ecranului. Se va evita ca textul sa apara suprapus peste fata persoanei intervievate.

7.8 Interviul de televiziune din punct de vedere vizual Un interviu de televiziune, cu o informatie verbala foarte buna, va fi compromis de o imagine proasta (tremurata, neclara, rau cadrata, cu miscari gresite de aparat etc), dar o imagine buna nu poate salva un dialog anost, neinteresant.

7.9 Directia privirilor Intervievatul va fi rugat sa se adreseze doar reporterului/redactorului si, prin urmare, sa nu privesca spre obiectivul camerei. Explicatia acestei reguli rezida în conventia pe care o propune televiziunea: spectatorul asezat în fata ecranului este doar un martor, nu un participant. O privire în obiectiv da spectatorului sentimentul, mai putin comod, ca este implicat personal. Atunci când în timpul interviului apare si prim-planul reporterului, indiferent daca se filmeaza cu o singura camera sau cu mai multe, privirea lui trebuie sa se "încruciseze" cu cea a interlocutorului sau. Doar în felul acesta se obtine racordul cinematografic. De exemplu, daca unul dintre ei priveste spre stânga, celalalt va privi spre dreapta. Aceasta relatie se obtine foarte usor respectându-se regula care interzice "saritura peste axa". La începutul interviului, când anunta subiectul ce va fi discutat, reporterul va privi direct la camera; când îl prezinta pe interlocutor, îsi va îndrepta privirea spre acesta. Unii operatori, opteaza pentru un unghi de filmare din lateral, astfel încât intervievatul apare în profil. Rezultatul este inestetic si trebuie evitat. Camera se va plasa cât mai aproape de axa ce-1 uneste pe reporter cu interlocutorul sau. Unii oameni publici mai ales politicieni, stiu ca privirea direct în camera creeaza un efect mai puternic si de aceea vor proceda astfel în mod deliberat. Dar ceea ce este util pentru ei nu este neaparat potrivit si pentru o emisiune de televiziune. Este posibil ca interlocutorii fara experienta interviurilor de televiziune sa mai arunce din când în când câte o privire spre camera. Pentru a preveni, pe cât posibil, o asemenea situatie, este bine sa se acorde persoanei intervievate un timp pentru acomodarea cu noua situatie în care se afla.

7.10 Înaltimea camerei În cazul în care interviul se desfasoara în picioare, camera se plaseaza în mod obisnuit la nivelul ochilor intervievatului. Daca diferenta de înaltime dintre jurnalist si interlocutorul sau este mare, e bine ca acest fapt sa nu se observe în imagine, pentru ca va distrage atentia si, probabil, va stârni ilaritate. Exceptie fac situatiile în care o asemenea diferenta este justificata, cum ar fi, de exemplu, un interviu cu un baschetbalist sau cu un copil. Iata câteva modalitati pentru ascunderea sau estomparea diferentei de înaltime :

a) interlocutorii stau asezati;

b) în imagine este aratat doar intervievatul;

c) jurnalistul si interlocutorul sau sunt filmati separat, singuri în cadru, de la înaltimi diferite (solutie destul de anevoioasa).

În cazul în care interlocutorii sunt asezati, camera va filma usor în plonje. Regulile de mai sus ofera solutiile clasice, "normale" si, prin aceasta, banale. Pentru a mari spectaculozitatea unui interviu, în ceea ce priveste latura sa vizuala, se poate recuge la unghiuri de filmare neobisnuite, racursiuri si plonjeuri accentuate, cadraje înclinate. Asemenea inovatii risca sa se transforme în simple ciudatenii gratuite, aflate la îndemâna oricui, daca nu se adecveaza subiectului si emisiunii în care va fi inserat interviul.

7.11 Marimea cadrului Încadraturile cel mai des utilizate, dar nu singurele, sunt: prim-planul, planul bust si planul mediu. Se recomanda cadre mai largi atunci când vrem sa aratam miscarile si gesturile persoanei intervievate, îmbracamintea sa, decorul. Cadrele stânse dezvaluie trasaturile fetei, expresia ochilor si, în general, mimica interlocutorilor. De mare forta este gros-planul, dar nu trebuie abuzat de el, pentru a nu-1 banaliza; e bine sa se folosesca doar în momentele de mare tensiune.

Miscarile de aparat Un raspuns lung, "tras" într-un singur cadru fix, este monoton si devine curând plictisitor. Intercalarea, din timp în timp, a figurii jurnalistului care asculta nu aduce suficient dinamism. O solutie mai buna pentru a creste spectaculozitatea si interesul vizual al unui interviu o reprezinta miscarile de aparat. Acestea nu sunt doar un "ambalaj", ele nu au doar o functie compensatorie, ci pot avea si o functie creativa, subliniind anumite momente ale dialogului sau dezvaluind detalii semnificative. De exemplu, o transfocare înainte, care se termina într-un gros-plan sau într-unplan-detaliu, accentueaza tensiunea. Deplasarea în sens opus o diminueaza. Miscarile trebuie sa raspunda curiozitatii firesti a spectatorului, fara a distrage atentia de la ceea ce se discuta. Numarul, amploarea si viteza lor trebuie dozate cu mult discernamânt, altfel vor avea un efect suparator. Nu exista retete aplicabile automat. Caracterul imaginii si al dinamismului ei trebuie sa concorde cu subiectul interviului si cu specificul emisiunii, altfel exista riscul sa fie receptate ca nefiresti si artificiale.Transfocarile sau panoramarile creeaza probleme la montaj, deoarece nu se poate "taia" pe miscare. De exemplu, daca finalul interventiei unuia dintre vorbitori se afla pe o transfocare ce nu s-a încheiat înca, va fi greu de taiat în acel loc. Pentru a evita "saritura" este nevoie sa recurgi la artificii, la mici trucuri, ceea ce înseamna, în cele din urma, o pierdere de timp. Existenta unei bune relatii între dinamica imaginii si cea a dialogului depinde în mare masura de atentia si intuitia cameramanului (la înregistrarile pe teren) si de cea a tandemului regizor-operator (în studio). Pe lânga transfocari si panoramari se pot utiliza miscari de travelling în arc de cerc (facilitate oferita de studiouri). Exista si formula interviurilor luate în miscare, jurnalistul si persoana intervievata fac împreuna câtiva pasi, urmariti prin travelling sau transfocare. Daca se filmeaza din mâna, exista riscul ca imaginea sa tremure, chiar în cazul folosirii focalei scurte. Ceea ce nu înseamna ca unii operatori nu reusesc sa obtina rezultate destul de bune. Un alt gen de intervuri în miscare sunt cele desfasurate în mijloace de transport - masini, trenuri, ambarcatiuni etc. - unde fundalul se deplaseaza.

7.13 Variante de filmare a interviurilor Formulele prezentate în continuare sunt cel mai des folosite, dar ele nu epuizeaza toate posibilitatile existente. Se poate încerca si realizarea altor variante.

I. O camera, un singur plan

punct de statie fix 

a)    reporterul si interlocutorul sau stau fata în fata. în cadru apare intervievatul (singur sau cu reporterul în amorsa); în timp ce reporterul pune întrebarea, se vede doar intervievatul ascultând.

Cel mai bun rezultat se obtine atunci când redactorul se plaseaza lânga camera. Operatorul are doua posibilitati de cadrare:

-filmarea peste umar - reporterul se afla în fata camerei, aproape de axa optica; în amorsa se vad capul si umarul sau (adica în prim-plan, în partea dreapta sau stânga a imaginii), iar intervievatul este plasat în planul al doilea, în partea opusa;

- alaturi de camera - reporterul se afla lânga camera, în lateral, astfel ca nu mai apare în imagine; privirea intervievatului trebuie sa pastreze aceeasi directie, pe lânga obiectiv (N.B.: daca în varianta peste umar se strânge cadrul prin transfocare, efectul vizual obtinut va fi similar cu cel din varianta alaturi de camera.);

b)    reporterul si interlocutorul sau stau unul fata de celalalt la aproximativ 90 de grade, camera este situata fie pe bisectoarea unghiului astfel format, fie perpendicular pe intervievat, reporterul aparând în profil. Se începe cu reporterul în prim-plan privind la camera; dupa ce rosteste introducerea îsi întoarce privirea spre invitatul sau, moment în care imaginea panorameaza spre acesta sau cadrul se largeste cuprinzându-i pe cei doi. Daca durata interviului este mai mare, cameramanul ar putea transfoca sau panorama de pe unul pe celalalt, dar operatiunea este dificila pentru un cameraman fara experineta : trebuie tinut seama de alternarea interventiilor si de faptul ca nu se poate taia "pe miscare" (exista riscul ca unul dintre vorbitori sa se opreasca tocmai în timpul unei transfocari de apropiere);

punct de statie mobil

a)    jurnalistul si persoana intervievata merg pe jos si sunt urmariti de camera, care se deplaseaza o data cu ei (travelling). Este o formula utilizata cu precadere în documentare si marile reportaje;

b)    jurnalistul intervieveaza pe rând un grup de persoane si camera îl urmareste în deplasarea sa. Este o modalitate întâlnita mai ales la reportajele de actualitate;

c)    jurnalistul si cel intervievat stau pe loc, iar camera se deplaseaza de la unul la altul printr-o miscare libera, bazata pe travelling-un si panoramari. Formula destul de nonconformista, adecvata îndeosebi pentru emisiunile de divertisment. (N.B. Aceste recomandari nu trebuie luate restrictiv, tine de inventivitatea fiecarui realizator sa gaseasca modalitatea cea mai potrivita într-un anumit caz.)

II. O camera, mai multe unghiuri (ca efect, asemanatoare filmarii cu mai multe camere).

Sunt posibile doua strategii pentru înregistrare :

1. la fiecare întrebare, respectiv, raspuns, se muta camera - solutie nepractica, greoaie, cu multe neajunsuri (interviul se fragmenteaza, îi lipseste spontaneitatea, filmarea dureaza foarte mult etc.);

2. interviul se filmeaza integral dintr-un singur unghi, avându-1 în cadru pe intervievat, iar la finele interviului camera se muta si se filmeaza întrebarile ; acestea vor fi inserate la montaj. Nici aceasta varianta nu este lipsita de neajunsuri: filmarea ulterioara a întrebarilor nu asigura obtinerea intonatiei folosite în cursul interviului, ceea ce da un aer de artificialitate. Cu toate acestea, cu putina experienta, se pot obtine rezultate acceptabile în cazul interviurilor protocolare si semi-protocolare. Atentie, evitati filma rea cu amorsa, deoarece este foarte dificil de realizat racorduri pentru pozitia mâinilor, a capului sau a trupului.

III. Mai multe camere

În general, se lucreaza cu trei sau patru camere, ceea ce îngaduie obtinerea unui material vizual mult mai bogat: se pot surprinde reactii si gesturi, se pot da cadre de ascultare reale. în plus, datorita posibilitatilor sporite de montaj, interviul va fi mult mai viu. La nevoie, este posibil sa se lucreze chiar si cu numai doua camere, dar impresia creata va fi mai modesta. Din punct de vedere vizual, nu exista deosebire între interviurile realizate cu mai multe camere si genurile apropiate: discutie, masa rotunda, talk-show.

7.14 Planurile de reactie, de ascultare si de legatura Pe lânga valentele artistice, mai putin folosite în interviul de televiziune, aceste planuri au si o functie, sa-i spunem, utilitara, facilitând montajul. Durata lor nu este mare, doua-trei secunde. Planul de reactie este o imagine care prezinta reactia imediata, spontana, din partea asistentei (o persoana sau mai multe) la spusele cuiva, la o actiune, la un fapt care s-a produs etc. De exemplu, hohotul de râs declansat de o gluma sau mimica de dezaprobare fata de o anumita afirmatie. Reactia, oricare ar fi ea, face parte din "eveniment" si îl defineste într-o anumita masura. Planurile de reactie se folosesc mai ales la talk-show, masa rotunda si discutie, dar le întâlnim si la interviurile cu mai multi jurnalisti sau/si mai multi participanti.

Planul de ascultare arata o persoana în timp ce urmareste spusele altcuiva, în cazul interviurilor, aceste planuri au rolul de a reduce din monotonia vizuala sau de a acoperi o eventuala taietura prin care a fost scurtata imaginea vorbitorului. Ele pot fi realizate chiar în timpul desfasurarii dialogului, prin filmarea cu mai multe camere, sau la terminarea interviului, când interlocutorii mimeaza faptul ca asculta. în acest din urma caz, exista riscul ca atitudinea sa para nefireasca, adica sa se observe ca persoana din imagine nu asculta, ci doar "se face ca asculta". Pentru a da cât mai multa naturalete planurilor de ascultare, este bine ca jurnalistul si intervievatul sa continue sa discute în timpul înregistrarii lor. De asemenea, la montaj, se vor alege, pe cât posibil, acele fragmente ce contin o mica miscare, de exemplu, ridicarea privirii. Planul de legatura consta din detalii neutre specifice locului unde se filmeaza (un tablou, un raft de carti, telefonul etc), care vor fi folosite la montaj pentru a acoperi lipiturile fara racord. Cu acelasi rol pot fi filmate si mîinile persoanei intervievate sau ale jurnalistului în timp ce noteaza ceva sau face un gest. La sfârsitul înregistrarii unui interviu întotdeauna se vor filma câteva planuri de legatura si de ascultare.

7.15 Microfonul La interviurile pentru stiri, microfonul, pe care s-a aplicat emblema (sigla) postului, poate sa apara în imagine. La restul materialelor, se va evita, pe cât posibil, prezenta sa în cadru (exceptie facând microfoanele-lavaliera). Daca, din diferite motive, la interviul unei persoane asezate la o masa sau un birou, microfonul va intra, totusi, în imagine, atunci el va fi asezat pe un suport. Varianta în care o mâna patrunde în cadru, pe post de stativ, este nefericita. Microfonul trebuie astfel tinut încât sa nu acopere fata celui care vorbeste, intervievat sau reporter. Unii intervievati, atunci când încep sa raspunda, au tendinta de a lua microfonul din mâna reporterului. Când se întâmpla o astfel de situatie, întrerupeti înregistrarea si explicati ca reporterul are si rolul de a tine microfonul. Daca jurnalistul îl cedeaza, nu va mai putea conduce dialogul.

7.16 Decorul Locul unde se desfasoara interviul poate fi banal sau interesant. Prin atmosfera si semnificatia sa el contribuie în mare masura la crearea impresiei finale. Decorul va fi astfel ales (pe teren) sau construit (în studio) încât sa îndeplineasca cel putin una dintre urmatoarele functii:

a) sa ilustreze tema sau subiectul interviului;

b) sa spuna ceva despre cel intervievat;

c) sa sugereze conditiile în care se ia interviul (daca acest fapt este relevant).

Exceptie fac interviurile luate în studio, în cadrul unor emisiuni ce îsi pastreaza neschimbat decorul de la o editie la alta. Se vor evita fundalurile prea dinamice sau prezenta în cadru a altor elemente care ar distrage atentia privitorului.

O varianta particulara de decor o întâlnim în multe dintre documentarele de televiziune engleze, unde persoanele intervievate sunt asezate în fata unui fundal cufundat complet în întuneric - avem de a face cu o absenta a decorului. Rezultatul pare artificial, mai ales ca, uneori, si iluminarea personajului este nefireasca. Daca participantii la un interviu stau pe scaune la o masa ori la un birou, se sugereaza un dialog riguros si pragmatic. în varianta unui interviu mai lejer, se poate opta pentru fotolii si, eventual, o masuta joasa.

O formula interesanta si de succes consta în a intervieva aceeasi persoana în mai multe locuri, ceea ce da materialului un plus de expresivitate si de dinamism. Exista însa o conditie restrictiva: schimbarea si alegerea tacurilor de filmare trebuie sa fie motivata de subiectul abordat. Daca de fiecare data persoana intervievata apare altfel îmbracata, se sugereaza ca filmarea a durat mai multe zile.

7.17 Îmbracamintea Modul în care jurnalistul se îmbraca pentru un interviu va tine seama de caracterul subiectului, de locul înregistrarii, de emisiunea în care se va difuza etc. Regula de baza ar fi ca jurnalistul sa fie îmbracat în acelasi fel ca si persoana intervievata. Pare o lipsa de politete sau cel putin o suparatoare neglijenta daca, de exemplu, invitatul este la cravata, iar jurnalistul are o tinuta sport. în mare masura, aceasta constatare este valabila si pentru ceilalti membrii ai echipei de filmare, chiar daca ei nu apar în imagine.

7.18 Protejarea identitatii în unele cazuri, identitatea persoanelor trebuie protejata - este vorba de minori agresati sexual, de victime ale unui viol, de martori care ar putea suferi represalii, de unii ofiteri ai serviciilor speciale sau de politie etc. Pentru ca intervievatii sa nu fie recunoscuti, se folosesc urmatoarele procedee : sunt filmati din spate, sunt filmati contre-jour (rezulta o silueta) sau, la montaj, figura le este acoperita printr-un efect vizual (raster, de obicei). Atunci când protectia trebuie sa fie totala, se schimba si timbrul vocii.

Exista o mare varietate de genuri de interviuri de televiziune, fiecare având elementele sale specifice. Jurnalistul, tinând seama de mijloacele si bugetul avut la dispozitie, va alege varianta cea mai potrivita intentiilor sale. Un jurnalist care nu stie ce vrea, care nu s-a documentat, care nu stie sa colaboreze cu operatorul si cu ceilalti membri ai echipei de televiziune, are toate sansele sa rateze interviul. Ar fi bine ca jurnalistii aflati la început de drum sa abordeze variantele mai usoare de interviu si abia pe masura câstigarii experientei sa

RECENZIE

Interviu cu dl. Mugur Isarescu, Guvernatorul Bancii Nationale a României acordat "Ziarului Financiar", în data de 1 noiembrie 2001

Mai sunt doua luni pâna la "Ziua E"

Numaratoarea inversa continua. De la 1 ianuarie 2002, monedele si bancnotele euro vor fi puse în circulatie. Va exista, asadar, un bloc euro?

Nu stiu daca bloc este expresia cea mai potrivita. Va exista o zona euro, cuprinzând 12 tari: Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania. Monedele acestor tari vor disparea, treptat, între 1 ianuarie 2002 si 28 februarie 2002. Ultima zi a acestui an, 31 decembrie, va fi si ultima zi de existenta a marcii germane. Data de 27 ianuarie 2002 va fi ultima zi pentru guldenul olandez, 9 februarie pentru lira irlandeza, 17 februarie pentru francul francez; în fine, 28 februarie 2002 va fi ultima zi în care vor circula silingul austriac, francul belgian, marca finlandeza, drahma greceasca, lira italiana, francul luxemburghez, escudo portughez, peseta spaniola. De la 1 martie 2002, în toate cele 12 tari amintite mai înainte va circula o moneda unica: euro.

De ce numai în 12 tari si nu în 15, câte sunt membre ale Uniunii Europene?

Trei tari, Marea Britanie, Danemarca si Suedia, din motive diferite, au decis sa amâne trecerea la moneda unica. Dar trecerea la euro este o problema vitala pentru întreaga Uniune Europeana. Autoritatile comunitatii îsi intensifica în prezent pregatirile pentru Ziua E. Se fac mari eforturi, materiale si financiare, pentru ca mediile de afaceri sa-si adapteze echipamentele pentru utilizarea noii monede si sa faca tot posibilul pentru cresterea competitivitatii firmelor în cadrul pietei unice. De o grija deosebita se bucura consumatorii, care sunt sprijiniti sa se familiarizeze cu moneda euro si sa faca efortul necesar pentru a-si construi o noua scala proprie de valori.

Ce va fi însa în afara zonei euro?

Cum am mai spus, în celelalte zone schimbarea banilor va fi lasata pe seama pietelor locale. Vor fi totusi distribuite bancnote euro bancilor centrale din tarile candidate, începând cu 1 decembrie 2001, în scopul recunoasterii lor si al usurarii schimburilor.

Ce vor face românii care au bancnote sau monede din tarile zonei euro?

E clar, le vor schimba în noile bancnote si monede euro. Bancile din România sunt pregatite pentru conversie. Banca Nationala s-a implicat direct în activitati menite sa asigure pregatirea publicului românesc si a mediilor de afaceri.

În perioada în care cele 12 monede din componenta euro vor avea înca putere circulatorie, Banca Nationala a României va continua sa publice cursuri de schimb (în lei) pentru valutele respective?

BNR va publica cursurile de schimb în lei, pentru valutele din zona euro, pâna la data la care acestea îsi vor pierde puterea circulatorie si cursul legal. Acest moment, asa cum am aratat mai înainte, difera de la o tara la alta, dar nu va fi ulterior datei de 28 februarie 2002.

Va derula Banca Nationala a României operatiuni de schimbare a valutelor din componenta zonei euro?

Nicidecum. Ca si celelalte banci centrale din afara zonei euro, BNR nu va participa la punerea în circulatie a bancnotelor si monedelor euro. Astfel de operatiuni pot fi derulate prin banci (în conturi si în numerar) si prin case de schimb valutar (în numerar).

Va emite Banca Nationala reglementari în acest sens?

Nu este cazul. Bancile au libertate de miscare si de initiativa. Totusi, Banca Nationala a României asigura coordonarea procesului de trecere la euro în tara noastra si este implicata într-o ampla campanie mediatica, al carei scop este acela de a transmite publicului toate elementele necesare finalizarii fara sincope a tranzitiei catre moneda europeana unica. De asemenea, Banca Nationala a României tine permanent legatura cu Banca Centrala Europeana, în vederea informarii rapide asupra eventualelor modificari ale programului de introducere a euro.

Fara norme unificatoare, cum se va desfasura schimbarea banilor?

Numerarul detinut în valute din zona euro va putea fi schimbat la banci sau la case de schimb particulare. Este însa de presupus ca bancile sau casele de schimb valutar particulare vor percepe comisioane pentru acest gen de operatiuni.

Bancile vor accepta schimbarea valutelor din zona euro numai pentru clientii proprii?

Nu se va întâmpla asa ceva. Bancile vor accepta, prin casele lor de schimb, efectuarea schimburilor valutare pentru valute din zona euro pentru toate persoanele interesate, nu numai pentru clientii lor. În ceea ce priveste deschiderea de conturi în euro, bancile impun îndeplinirea anumitor conditii (de exemplu, suma minima necesara), care difera în functie de politica fiecarei banci.

Cât timp si în ce conditii se va face, de catre banci, schimbarea în euro a valutelor din Zona E?

Mai întâi, o precizare: schimbarea se va efectua de catre banci la ratele fixe de conversie. Pâna la sfârsitul anului 2001, operatiunile de conversie a conturilor vor fi realizate numai la solicitarea detinatorilor conturilor respective. La data de 1 ianuarie 2002, bancile vor face conversia automata a conturilor din monedele tarilor din zona euro în moneda unica europeana. Operatiunile "numerar contra numerar" (din valute din zona euro în euro) se pot realiza dupa 1 ianuarie 2002, cu perceperea unui comision al carui nivel ramâne la latitudinea bancilor. Termenul-limita pâna la care sunt acceptate astfel de schimburi este stabilit de fiecare banca în parte. Deschiderea de conturi în euro sau alimentarea unor conturi deja existente prin depunerea de numerar în valute din zona euro se poate realiza si înainte si dupa 31.12.2001, pâna la o data care ramâne la latitudinea fiecarei banci. Conditiile de depunere (gratuit sau cu comision) depind, de asemenea, de fiecare banca.

Poate fi refuzata schimbarea valutelor din "cosul" euro de catre banci sau case de schimb valutar?

În cazul conturilor bancare, conversia în euro se realizeaza automat la data de 1 ianuarie 2002. În ceea ce priveste operatiunile de schimb valutar în numerar, astfel de situatii sunt practic putin probabile, având în vedere mediul concurential în care opereaza bancile.

Nerezidentii vor putea schimba valutele din zona euro în aceleasi conditii ca si rezidentii?

Bancile si casele de schimb particulare vor efectua schimburi valutare atât pentru rezidenti, cât si pentru nerezidenti, în conformitate cu reglementarile valutare în vigoare.

Comerciantii români vor fi obligati sa afiseze preturile si în euro?

Nu exista o astfel de obligatie.

Va multumesc, domnule Guvernator.

În interviul acordat de dl. Mugur Isarescu, Guvernatorul Bancii Nationale a României, acordat in Ziarul Financiar în data de 1 noiembrie 2001, intervievatul explica coerent si clar, cum, când, în ce etape (timingul lor) se trece la moneda unica Euro si ce implicatii practice si tehnice presupune aceasta schimbare în special pentru români.

La începutul interviului se explica ce înseamna "zona euro" enumerându-se cele 12 tari componente: Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania. În plus se precizeaza foarte clar si care sunt datele limita în ceea ce priveste circulatia vechilor monede europene. Se puncteaza foarte clar ca procesul de transformare a vechilor bancnote europene în euro se va face treptat, fiecare tara având strategia ei în aceasta privinta.

În continuare se explica de ce 3 din cele 15 tari componente ale Uniunii Europene nu fac parte din "zona euro', întrebarea fiind foarte clara raspunsul explicând de ce în Marea Britanie, Danemarca si Suedia s-a "decis sa se amâne trecerea la moneda unica".

Se explica efortul de adaptare a echipamentelor în mediile financiare europene si efortul de familiarizare a consumatorilor cu noua moneda . În acest sens se precizeaza foarte clar ca pâna si tarile care nu fac parte integranta din Uniunea Eropeana si care în mod normal nu sunt afectate de aceasta schimbare/unificare monetara realizata la nivelul Uniunii, sunt familiarizate cu noua moneda pentru a face mai usoara recunoasterea acesteia si pentru a pregati terenul pentru eventualele largiri ale Uniunii Europene.

facuta în 1824,1825, 1826 Ed. Tineretului, Bucucuresti, 1963, p 55