Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























Metodologii de Pregatire si Realizare a unui Interviu de Presa

jurnalism




ALTE DOCUMENTE











Starea de fapt a interviului īn practica noastra de presa pune īn evidenta o sumedenie de neīntelegeri (atunci cānd nu este vorba, pur si simplu, de nestiinta), privind statutul, functiile si specificitatile genului.[1] Multe texte ziaristice purtānd īnsemnele exterioare ale genului - liniuta de dialog - pun īn pagini de ziare demersuri pseudojurnalistice, esuate din cauza lipsei de profesionalism, de fundamentare teoretica a domeniului.

Asa se face ca, sub denominatiunea uzurpata de interviu, citim adesea:

- fie simple convorbiri de complezenta, īn care un ziarist, sufocat de admiratie īn fata unei personalitati (uneori adevarata, de cele mai multe ori falsa) accepta din partea interlocutorului consideratii banale pāna la derizoriu;

- fie obisnuite declaratii - chiar daca legitime si interesante - ale unor personalitati ale vietii publice, care si-ar gasi locul firesc īntr-o stire de presa;

- fie discutii de interes profesional pentru ziaristul īnsusi, ale caror rezultate ar trebui folosite ca baza documentara pentru realizarea altor genuri ziaristice.

Altfel, dictionarele de presa disting īntre interviul de documentare si interviu; daca primul este un mijloc de culegere a informatiilor, o tehnica de documentare (metoda curenta si īn medicina, psihologie, sociologie etc.), cel de-al doilea este una dintre principalele modalitati de existenta a textului ziaristic, modalitati pe care le numim genuri ziaristice.

Ca gen ziaristic, interviul se constituie dintr-o succesiune de īntrebari si raspunsuri, fiind mediatizarea convorbirii rezultate dintr-o īntrevedere solicitata de ziarist si purtata sub semnul actualitatii. Daca toate celelalte genuri ziaristice sunt opera unui singur autor - ziaristul, interviul este o opera de coautorat: ziarist si intervievat, chiar daca la initiativa primului. si asta pentru ca veridicitatea informatiilor si adecvarea la realitate a opiniilor dintr-un interviu nu cad exclusiv īn seama ziaristului, ci si īn cea a interlocutorului.

Opera de coautorat, din punctul de vedere mentionat mai sus, interviul este, īn ultima instanta, opera ziaristica, iar responsabilitatea privind calitatea sa ca text de presa revine īn totalitate ziaristului. Altfel nu s-ar explica de ce doi (sau mai multi) ziaristi realizeaza, cu acelasi interlocutor (si chiar pe acelasi subiect), doua (sau mai multe) interviuri extrem de diferite din perspectiva calitatii ziaristice.

Interviul este, asadar, "un teren minat" al domeniului jurnalistic. O simpla īntrebare nu constituie interviu. Succesul depinde de foarte multe conditii care daca nu sunt īndeplinite, rezultatul este unul singur. EsECUL.







CUVĀNT ĪNAINTE



Īn introducerea cartii sale La science de l'information[2] , profesorul universitar francez Franēois Yves le Coadic porneste de la constatarea ca "informatia scrisa, orala si audiovizuala se vinde bine", din ce īn ce mai bine si īn mai mare cantitate. S-au dezvoltat industrii ale informarii, care difuzeaza produse de informare, pe o piata a informatiei, cu mari cifre de afaceri. Este si firesc, dat fiind ca, din ultimele doua decenii ale secolului al XX-lea, lumea a intrat si evolueaza īn ceea ce se numeste "societatea informatiei", forma de civilizatie"postindustriala".

Societatea informatiei aduce īn atentia mondiala noi concepte, proceduri si institutii: documentele electronice, internetul si serviciile pe care le ofera aceasta retea internationala, biroul electronic, bibliotecile electronice si virtuale, centrele de informare si documentare, īnvatamāntul la distanta, comertul electronic, telefonia mobila.

Domeniului informarii i se circumscriu patru discipline: biblioteconomia, muzeologia, documentarea si jurnalismul, toate comportānd si o dimensiune comunicationala.

Biblioteconomia este stiinta organizarii bibliotecilor si a comu-nicarii tuturor tipurilor de documente catre utilizatori.

Muzeologia este stiinta organizarii muzeelor (si expozitiilor din cadrul acestora) si care realizeaza o comunicare vizuala.

Documentarea este ansamblul activitatilor de colectare, organizare si gestionare a informatiei pe diferite suporturi, pentru diferite domenii.

Jurnalismul reprezinta ansamblul activitatilor de informare a publicului, de mediere a transmiterii informatiei de la diferite surse catre receptori.

stiinta informarii are un caracter interdisciplinar. Ea implica elemente proprii altor stiinte: psihologia (comportamente comunicationale, reprezentarea cunostintelor), lingvistica (semiotica, morfo-sintaxa), sociologia (studiul categoriilor sociale si al nevoilor lor), informatica (baze de date), economia, dreptul (drepturi de autor, industria informarii, vānzarea de informatii), filosofia, epistemologia.

Obiectivele stiintei informarii sunt:

analiza procesului de construire, comunicare si folosire a informatiei;

conceperea si realizarea de produse si sisteme care permit construirea, comunicarea si folosirea informatiei.

Jurnalismul este o activitate de mediere a informatiei care utilizeaza resursele furnizate de cele mai diverse surse de informare; institutii, īntreprinderi, persoane.

1. Surse de informare

Sursa de informare este o structura institutionala sau un serviciu (public/privat) care are ca obiect difuzarea/comercializarea informatiei cu caracter general sau dintr-un anumit domeniu.

Asemenea structuri sunt:

Serviciul de documentare. Cele mai importante institutii din domeniul mass-media dispun de servicii proprii de documentare, īn care lucreaza documentaristi-jurnalisti competenti, care stapānesc informatia si o furnizeaza colegilor. Desi "invizibili" pentru public, desi munca lor nu este spectaculoasa, acestia sunt principalii gestionari ai capitalului de informatii al institutiei.

Agentiile de stiri. Asemenea structuri de informare, care comercializeaza stiri, raspunzānd nevoilor institutiilor din domeniul mass-media, s-au creat si dezvoltat din a doua jumatate a secolului al XIX-lea (Agentia franceza Havas - 1835, agentia germana Bernard Wolff - 1848, agentia britanica Reuter - 1851, agentia americana Associated Press - 1848, Agentia Telegrafica Romāna - 1889).

Departamentele / birourile de relatii publice din cadrul ministerelor, institutiilor / īntreprinderilor / organizatiilor sunt structuri care gestioneaza informatia privitoare la institutia īn cauza, folosind īn acest scop instrumente, precum: comunicatul, dosarul de presa, conferinta de presa si care pot fi contactate de jurnalisti oricānd acestia cauta informatiile pasibile a fi furnizate de aceste structuri.

Centrele de informare comunitara (CIC) sunt structuri institutionale care au ca obiect colectarea, organizarea si comunicarea informatiilor de interes comunitar-administrativ, referitoare la sanatate, educatie, cultura, asistenta sociala; īnfiintate īn Romānia din ultimii ani ai secolului XX, functioneaza pe lānga primarii si/sau bibliotecile judetene sau municipale.

Bibliotecile de diverse tipuri (Serviciile de referinte) sunt structuri care mediaza informarea, la cerere, identificānd si selectānd, conform scopului propus, informatii din orice domeniu.

Exemplu: Serviciul de referinte al Bibliotecii Nationale a Romāniei cu sediul īn Bucuresti, str. Ion Ghica nr. 10.

Centrele / institutele de documentare. Ca īn orice alta tara, si īn Romānia exista asemenea unitati specializate īn informare si documentare, care pun la dispozitia solicitantilor diferite instrumente de informare si ofera servicii de consultanta īn domeniu.

Exemple pentru Bucuresti:Centrul de Informare Europeana, Biroul de Informare si Documentare al Uniunii Europei Occidentale, Biroul UNESCO, Centru European pentru Īnvatamānt Superior, Institutul National de Informare si Documentare, Centrul de Informare si Documentare Economica, Centrul de Documentare pentru Constructii,

Arhitectura, Urbanism si Amenajarea Teritoriului, Centrul de Informare si Documentare pentru Tineret (INFOTIN), Centrul de Comunicare si Informare Publica al Ministerului Educatiei si Cercetarii.

2. Instrumente de informare

O buna parte dintre materialele realizate de un jurnalist (īn afara celor care se circumscriu investigatiei la fata locului) presupun informarea sau verificarea prin recursul la instrumente traditionale sau electronice.

Conform stiintei informarii (stiinta care studiaza proprietatile informatiei si procesele de construire, comunicare si utilizare a acesteia) instrumentele de informare sunt:

1. Lucrarile de referinta:

- dictionare;

- enciclopedii;

- tratate, istorii ale diferitelor domenii;

- ghiduri;

- cataloage.

2. Documentele primare:

- periodicele;

- "literatura gri" (sau cenusie).

3. Documentele secundare:

- bibliografiile generale;

- bibliografiile specializate pe discipline mari;

- bibliografiile de sumare.



CAPITOLUL I


DELIMITĆRI CONCEPTUALE


" Interviul este un fel de joc īn care un om este īmpins īntr-o īncapere cu patru usi.Ca intervievator , īti imaginezi prin ce usa ar vrea sa treaca interlocutorul tau si īncerci sa īnchizi toate usile prin care nu vrei sa patrunda, prin felul īn care īti formulezi īntrebare Apoi īl īmpingi īntr-o camera cu trei usi, apoi cu doua si ,īn cele din urma, īn īncaperea cu o singura usa, cu conditia sa stii despre ce e vorba ."

Dezinvoltura cu care profesionistii interviului lanseaza īntrebarile catre interlocutor īl determina adesea pe neavizat, sa creada ca este vorba de un gen al presei facil si la īndemāna oricui.

Īn fapt, interviul este un veritabil pas de deux al genurilor presei, care necesita o coregrafie atenta, īn care sunt cāntarite, aproape farmaceutic, replicile si fiecare gest.


De altfel, limba, īn tari cu o bogata traditie de presa, face delimitarea īntre informatie si stirea de presa, distinctie pe care o īntālnim īn franceza: information nouvelle; īn engleza: information-news; īn italiana: informazione-notizia, īn spaniola: informacion-noticia etc. Īn limba romāna am optat pentru "stire", īntrucāt, spre deosebire de "informatie", termenul trimite univoc, la genul ziaristic īn discutie.

Īn prima instanta, stirea este punerea īn forma, prelucrarea si structurarea datelor unui eveniment real īntr-un discurs purtator de sens si materializarea acestui discurs pe un suport media. Cu alte cuvinte, stirea este documentul obtinut īn urma trecerii unui eveniment real īntr-un eveniment mediatic. Īn pofida aparentelor, trecerea īn discutie este departe de a fi una pur mecanica si perfect inocenta. Chiar daca "Facts are sacred"- cum suna un slogan al presei anglo-saxone, īmpartasit, la nivelul deontologiei profesionale, de toata lumea presei, - teoreticieni si profesionisti deopotriva- nu trebuie ignorat faptul ca, pornind obligatoriu de la fapte, se pot construi discursuri total divergente si chiar contradictorii. Mai īntāi, prin alegerea evenimentelor reale care sunt trecute īn evenimente mediatice, mai apoi, prin ierarhizarea acestora din urma. (Exemplul limita īl constituie presa regimurilor totalitare, īn care discursul este mereu īntr-o flagranta contradictie cu faptele īn care se origineaza).

A informa īnseamna a alege din lumea īntāmplarilor reale acele fapte care pot face subiect de stire. Acesta este momentul care justifica afirmatia lui Albert Camus, potrivit careia ziaristul este "istoricul clipei", nu grefierul acesteia. Pentru ca faptul ales sa aiba, īntr-adevar, īnsemnatate publicistica, ziaristul trebuie sa-i descifreze sensul, semnificatia, noutatea, exemplaritatea, mecanismele de producere, consecintele. Teoreticienii comunicarii de masa definesc actualitatea - īn afara careia nu exista eveniment mediatic - prin interes, noutate si oportunitate

Ajunsi aici, putem propune urmatoarea definitie: stirea de presa este relatarea concisa a unor fapte de actualitate care, prin noutate si interes, contribuie la formarea opiniei publice cu privire la realitatea curenta. Culegerea si redactarea stirilor reprezinta piatra de īncercare īn formarea ziaristilor, garantia suprema a reusitei īntr-o profesie care are ca prim scop informarea. Printre multe alte calitati, ziaristul trebuie sa fie dotat cu ceea ce profesionistii breslei numesc "simtul stirii", fara de care dorinta de a profesa ziaristica este serios handicapata.

Reportajul

Īntr-o epoca īn care memorialul de calatorie - cea dintāi forma semnificativa a reportajului scris - era ilustrat de personalitati de prima marime ale vremii[8] Dinicu Golescu (socotit pe drept cuvānt "parintele" reportajului romānesc) publica acea Īnsemnare a calatoriei O selectie, oricāt de riguroasa, a numelor care au impus memorialul de calatorie īn constiinta culturala a umanitatii, nu-i poate ignora pe Charles Dickens, cu extrem de causticele sale Note americane si, īn replica, pe Mark Twain, cu acea parodie burlesca asupra moravurilor europene, din Nevinovatii īn calatorie, pe Al.Dumas-tatal, cu tulburatoarele sale Impresii de calatorie sau pe Victor Hugo (considerat, spre sfārsitul secolului al XIX-lea, "patronul reporterilor"), care reusea sa puna un diagnostic precis epocii sale, pornind de la relatarea unor Lucruri vazute , punānd la īndemāna istoricilor genului un model de referinta, iar la cea a teoreticienilor lui, posibilitatea afirmarii cātorva dintre cerintele de baza ale reportajului. Astfel, respectul pentru adevar si comunicarea lui ca atare ("...cum puteam -se īntreaba Dinicu Golescu - ochi avānd, sa nu vaz, vazānd, sa nu iau aminte, luānd aminte, sa nu aseman, asemanānd, sa nu judec binele, si sa nu pohtesc a-l face aratat compatriotilor mei?", precum si judecata proprie asupra realitatii descrise si militantismul reporterului (care, judecānd binele, si aratāndu-l compatriotilor, o face pentru ca "sa-l sadim īn pamāntul nostru, spre rodire īnmultita, sunt considerate de Dinicu Golescu legile de capatāi ale scrierii sale, ale reportajului, asadar.

Ulterior, istoria reportajului avea sa probeze justetea cerintelor formulate de Dinicu Golescu, cerinte care, asociate imperativelor ulterioare ale genului, ar putea duce la o cāt mai exacta definire a sa. Este de observat, īnsa, ca, īn ciuda premiselor existente, reportajul nu se bucura, īnca, de o definitie unanim acceptata, astfel īncāt, īn īncercarea noastra de a defini genul, ne vedem nevoiti sa luam īn considerare cel putin trei tipuri de definitii:

a) definitiile de autor, care au meritul de a veni, de obicei, din partea celor care practica reportajul. Atunci cānd F. Brunea - Fox afirma ca "Reportajul trebuie sa fie un fragment de viata din care unii sa īnteleaga ce este viata, iar altii cum trebuie traita", sau cānd Geo Bogza defineste reportajul ca fiind "povestirea īn chip realist a unor fapte reale", ei pun īn circulatie observatii interesante si īntemeiate pe o activitate gazetareasca proprie, desfasurata la cele mai īnalte cote calitative;

b) acceptiile pe care le dau reportajului diferitele scoli nationale de presa, acceptii care, atunci cānd nu sunt calculi dupa definitiile curente īn scolile nationale cu o teorie de presa dezvoltata (S.U.A., Germania, Franta de ex.), avanseaza observatii care, chiar daca partiale, sunt interesante totusi, precum "participarea afectiva" sau "proeminenta persoanei īntāi";

c) definitiile de dictionar, care se bucura de cea mai larga circulatie, au si o rigoare stiintifica mai mare decāt cele invocate anterior. Astfel, Dictionarul limbii romāne contemporane defineste reportajul drept "Articol de ziar cuprinzānd relatare a unui fapt, descrierea unui loc etc. pe baza unor informatii culese la fata locului", iar Petite Larousse - "Articolul de ziar scris, dupa anchetare, de catre reporter". Operativitatea, competenta, contactul nemijlocit cu realitatea, caracterul strict personal al relatarii, veridicitatea afirmatiilor - iata doar cāteva dintre notele comune cu care se īncearca delimitarea locului detinut de reportaj īn cāmpul genurilor ziaristice. La rāndul sau, reporterul este fie "ziarist trimis sa culeaga si sa transmita, de pe teren, diferite informatii"(Mic dictionar enciclopedic), fie "jurnalist care culege informatii, notatii de toate felurile" (Petite Larousse). Dincolo de neajunsurile fiecareia īn parte, multimea definitiilor care circula cu privire la reportaj, citita cu grija, permite depistarea unor puncte de contact, a unor parti comune - premise ale definirii cāt mai exacte a genului.

Este de observat, īnsa ca, luata separat, nici una dintre notele mai sus amintite nu este suficienta pentru a desemna univoc reportajul, de unde concluzia ca, īn īncercarea noastra de definire a genului, ar trebui sa luam īn considerare atātea note, caracteristici, trasaturi cāte sunt nu numai necesare, ci si suficiente pentru acoperirea specificitatii genului. Or, dupa parerea noastra, acestea ar fi īn numar de 4 (patru), si anume:

a) ACTUALITATEA. Īnscrisa ca imperativ categoric īn definirea presei, actualitatea guverneaza, asadar, si prezenta reporterului īn cāmpul ziaristicii. Īntreaga istorie a reportajului confirma, cu forta evidentei, angajarea reporterului īn problematica de cel mai acut si imediat interes al timpului sau. Pentru ca reportajul nu poate fi conceput īn afara actualitatii imediate. Chiar si atunci cānd reporterul face apel la istoria unei īntāmplari sau a unui om, lucrul se īntāmpla pentru a putea fi mai bine īntelese sensurile si semnificatiile unui eveniment la ordinea zilei. Reportajul traieste exclusiv ca marturie a vietii curente a societatii, iar militantismul, angajarea reporterului presupun cauze de stricta actualitate.

b) AUTENTICITATEA. Cerinta de baza a genului, alaturi de actualitate, se cere garantata īn reportaj - spre deosebire de alte genuri ziaristice, ca stirea de ex. -, de prezenta nemijlocita a autorului la evenimentul relatat. "Daca nu am vazut cu proprii nostri ochi si totusi scriem (reportaj - n.n.), atunci se cheama, ca sa spun asa, ca masluim, afirma Geo Bogza. Din momentul īn care ne comunica fapte la desfasurarea carora nu a fost martor direct, reporterul a intrat īn domeniul fictiunii; el (reporterul) poate fi considerat romancier, nuvelist, autor de "momente si schite", orice, dar nu reporter". Conditie necesara pentru autenticitatea reportajului, prezenta nemijlocita a reporterului la evenimentul relatat este departe de a fi suficienta, īntrucāt reporterul nu este un simplu "grefier al clipei". El (reporterul) este chemat sa selecteze, sa ierarhizeze evenimentele īn functie de un cāt mai larg interes social, sa patrunda la cauze, sa descifreze resorturile psihologice, morale, sociologice, ideologice etc. care-i anima pe eroii sai, sa surprinda contradictiile, dar si tendintele dezvoltarii, sa puna si sa-si puna īntrebari si sa sugereze solutii. Pentru ca numai asa se probeaza spiritul de analiza al reporterului, capacitatea sa de sinteza, competenta profesionala, maturitatea culturala. Altfel, reportajul va fi o marturie a adevarului biografic, statistic, procentual, fizionomic, al gesticulatiilor, cu alte cuvinte, marturia acelei realitati vizibile, de suprafata, care nu se suprapune, matematic, realitatii esentiale, de profunzime. Īn felul acesta, reportajul va avea - si trebuie sa aiba - īntāmplari reale, dar nu va avea evenimentul de larga rezonanta sociala, situat īn centrul de interes al actualitatii; va avea - si trebuie sa aiba - eroi cu identitate reala, dar nu va avea modele umane de comportament, de atitudine, de constiinta, nu va avea eroi īn acceptia moderna, de personalitati exemplare, elemente active, stimulatoare, angajate, responsabile. Sunt reporteri care cred ca sinceritatea lor este si garantia autenticitatii. Sigur ca, īn absenta sinceritatii, autenticitatea reportajului este iremediabil minata. Dar la fel de minata este si atunci cānd sinceritatea se exerseaza pe aspecte de prim contact ale īntāmplarilor narate, īn absenta capacitatii reporterului de a patrunde dincolo de aparente, īn miezul definitoriu al evenimentului, acolo unde "adevarul nu se confrunta totdeauna cu dreptatea". Prezenta nemijlocita a reporterului la eveniment nu este - sau nu ar trebui sa fie - una exclusiv fizica, pasiva, ci una vie, iscoditoare, inventiva, pasionata.

c) ATITUDINEA. ."Eu cred ca un om pasionat este si talentat. Talentul este o forma a pasiunii. Īn orice caz, nu poti fi indiferent si talentat", afirma cāndva Geo Bogza, la o īntālnire cu tinerii reporteri. si daca afirmatiile lui Geo Bogza sunt ele īnsele expresii ale pasiunii, ele nu sunt, de aceea, mai putin adevarate, daca prin pasiune īntelegem implicarea, angajarea, atitudinea, controlate de o conceptie clara, de convingeri ferme, de pe pozitiile carora reporterul investigheaza realitatea si īsi concepe opera. Pentru un gen care informeaza īn scopul formarii, al antrenarii la actiune constienta, apelul la afectivitate este indispensabil. Participarea afectiva a reporterului la cele relatate, atitudinea sa explicita fata de fapte, sporesc forta de influentare a reportajului prin trezirea, la cei carora li se adreseaza, a acelor resorturi afective, care transforma sovaiala, nehotarārea, īn fermitate si partizanat. "Simbrias īn slujba unor interese care-i erau straine, reporterul presei de odinioara n-avea, īn general, nici un fel de atitudine. Ploau peste el ideile, opiniile, curentele. El ramānea impermeabil la ele: omul-fulgarin", scria cāndva I. Peltz, pacatuind poate printr-o generalizare nepermisa, dar afirmānd cu destul temei ca lipsa atitudinii dezumanizeaza reporterul pāna la transformarea acestuia īntr-un obiect. De abia prin cucerirea dreptului la atitudine, reporterul īsi cucereste demnitatea, iar prin demnitate - dreptul de a fi ascultat.

d) PLASTICITATEA. Īn lumea presei circula, mai de mult, o metafora a lui Geo Bogza, potrivit careia un reportaj trebuie sa fie ca cele doua poze obligatorii cānd te ia īn evidenta militia (o, tempora!); clare din fata si clare din profil. Tot el explica īnsa, ca reporterii, spre deosebire de oamenii legii, au dreptul si datoria de a potrivi unghiurile de lumini si umbra astfel īncāt, fara a falsifica fata si profilul, sa scoata īn evidenta semnificativul. Aceasta subliniere a semnificativului se face prin apelul reporterului la mijloacele si procedeele literare ce tin de compozitie (naratiune, dialog, portretizare), de imaginea artistica (metafora, comparatia, hiperbola), de stil (lirism, ironie, dinamism), de vocabular etc. Asadar, reportajul reclama talent literar, pentru a reda realitatea īntr-un mod sensibil, plastic, neconventional, īntr-un chip care sa releve esentele, semnificatiile faptului de viata care face obiectul reportajului.

Dar, daca izbānzile reportajului tin de foarte multe ori de aceasta vecinatate cu literatura, tot aici īsi au originea si multe din esecurile sale. Pe cai regresive, de la plasticitate s-a ajuns la culoare, iar de la culoare la pitoresc si senzational care, prost īntelese, au cantonat adesea reportajul īn zone de interes periferic, īndepartānd reporterul de la rosturile lui adevarate. si totusi, senzationalul este una dintre formele prin care reportajul īsi asigura o masiva adeziune a publicului; numai ca el trebuie cautat nu īn pitoresc si excentricitate, ci īn tot ce reprezinta un efort de schimbare spre mai adevarat, mai bine si mai frumos īn viata sociala, pentru ca, indiscutabil, acolo unde exista devenire, exista si contradictie, exista suficient dramatism, culoare si relief. Asa cum aratam, nici una dintre aceste patru note specifice reportajului - actualitatea, autenticitatea, atitudinea, si plasticitatea - luata separat nu este suficienta pentru a descrie univoc reportajul; luate īmpreuna īnsa, ele reprezinta specificul genului, reusind sa-i delimiteze cu precizie locul īn cāmpul genurilor ziaristice. Nici unui alt gen ziaristic nu-i convin toate cele patru note specifice reportajului, luate īmpreuna. Daca stirea reclama actualitate si autenticitate, plasticitatea ar constitui, cu siguranta, o piedica īn calea comunicarii directe, impusa genului; cāt priveste atitudinea, presa vehiculeza o multime de stiri de mare interes, care nu solicita participarea afectiva nici a emitatorului, nici a receptorului.

Un bun interviu trebuie sa fie unul de actualitate, autenticitatea lui este una de alt registru decāt cea a reportajului, fiind mediata de interlocutor, iar plasticitatea poate lipsi īn foarte multe cazuri, fara nici un fel de daune pentru interviul care urmareste, de exemplu, doar scopuri ce tin de informare. Ca si reportajul, ancheta se apleaca asupra unor obiective de stricta actualitate; sunt īnsa multe cazuri īn care artizanatul, presupus de atitudinea afectiva, ar vicia rezultatele investigatiei. De alta parte, ancheta, urmarind, de regula, stabilirea sau restabilirea unui adevar, opereaza mai de graba cu mijloacele stiintei, refuzānd plasticitatea, care poate constitui o sursa de eroare īn aprecieri care se cer exacte.



Īnsemnānd, de regula, o expunere asupra unei teme politice, economice, culturale etc., articolul presupune - am putea spune ca se naste chiar - din atitudine, dar autenticitatea sa nu este data de apelul la fapte strict determinate, sau la persoane cu o identitate precisa, ci de coerenta ideatica. Iar partizanatul sau se exprima prin forta argumentului, nu prin cea a imaginii ce tine de plasticitatea reportajului. Iar dintre genurile ziaristice care presupun atitudine si plasticitate, pamfletul nu este rostuit, destinat sa indice riguros evenimentele si persoanele reale la care se refera īn exercitarea misiunii sale critice, eseul tine, de regula, de logica interna a esafodajului ideatic, iar cronica literar-artistica se refera la o realitate de grad secund: literatura si arta. Ramāne, asadar, reportajului calitatea de a īntruni toate cele patru cerinte amintite, fiind singurul gen ziaristic care nu poate exista īn absenta nici uneia dintre ele. Functiile specifice ale reportajului, de prospectare, descoperire si promovare a valorilor, īn scopul formarii si antrenarii opiniei publice la actiune constient-constructiva, trimit cu necesitate, asa cum am vazut, la imperativele actualitatii, autenticitatii, atitudinii si plasticitatii.

[11] Departe de a fi optiuni strict subiective, alegerea temei este impusa de aparitia, īn cāmpul actualitatii ziaristice, a unor centre de interes la care, singur, ziaristul nu poate raspunde, iar alegerea interlocutorului - de posibilitatea acestuia de a da raspunsul cel mai adecvat la interesul reclamat de tema.

Īn cazul unei catastrofe naturale, de exemplu, situata mereu īn centrul interesului public, ziaristul (sau o anume institutie de presa) nu poate raspunde īntrebarilor de urgenta legata de dimensiunile sau consecintele sociale ale dezastrului. Exista, īnsa, ministere īn atributiile carora intra gestionarea crizei, iar ministrii respectivi (sau purtatorii lor de cuvānt) sunt persoanele cele mai indicate sa dea raspunsurile asteptate de publicul mass-media. Pe marginea unor evenimente majore ale vietii politice, economice, culturale etc. ale unei colectivitati, publicul resimte nevoia unor opinii pertinente, iar ziarul este dator sa-i depisteze pe cei mai autorizati purtatori de opinie si sa-i intervieveze īn numele publicului sau. Atunci cānd cineva se ilustreaza printr-o cariera prodigioasa, sau doar printr-o realizare de exceptie, devine, ca persoana, centru de interes public si, prin aceasta, obligatoriu subiect de interviu de presa.

2.2 Documentarea Reprezinta legitimarea ca ziarist a celui care solicita un interviu pentru mass-media. Mai mult chiar, vadita īn cunostinta de cauza cu privire la tema, documentarea este conditia de start a interviului. Este evident, īnsa, ca oricāt de temeinica ar fi documentarea la tema - cu informatii ce se pot gasi īn carti, reviste, monografii, studii, baze de date etc. - ziaristul nu devine, doar prin aceasta, egalul specialistului, pe domeniile de activitate ale acestuia; el ramāne ziarist, īnsa un ziarist avizat, care stie ce sa īntrebe si cum sa puna īn pagina datele obtinute de la interlocutor, astfel īncāt acesta sa raspunda cāt mai adecvat intereselor reclamate de publicul mass-media.

Spre deosebire de toate celelalte genuri ziaristice, interviul presupune, pe lānga documentarea factuala, la tema, si o documentare personalizata, vizānd familiarizarea anticipata a ziaristului cu diferitele aspecte ale personalitatii interlocutorului sau. Aflat īn posesia unor date privind calitatile sau defectele interlocutorului sau, ziaristul va sti care este maniera cea mai eficienta de solicitare a interviului, cum sa-si pregateasca īntrebarile si cum sa poarte efectiv discutia cu acesta.

2.3 Pregatirea īntrebarilor Este etapa necesara (nu si suficienta!) pentru garantarea reusitei unui interviu de presa. Ziaristul care-si imagineaza ca, stabilindu-si tema si interlocutorul, se va descurca la fata locului, īn timpul efectiv de realizare a interviului, de cele mai multe ori se īnseala. Īntrebarea este cheia interviului; ea este structura de rezistenta a genului. Calitatea īntrebarii conditioneaza calitatea raspunsului. Daca la o īntrebare buna se poate primi un raspuns prost, la o īntrebare proasta nu se poate primi un raspuns bun. Īn primul caz, se renunta la interlocutor. Īn cel de-al doilea caz, se renunta la interviu. Calitatea īntrebarii este data de corecta raportare a ziaristului atāt la interlocutor, cāt si la publicul sau. Pe de o parte, ziaristul trebuie sa puna īntrebarile susceptibile de a-l interesa pe interlocutor, de a-l orienta īn cāmpul tematic abordat, de a-l obliga sa fie concis, explicit si la obiect. Pe de alta parte, ziaristul trebuie sa puna acele īntrebari ale carora raspunsuri sunt asteptate cu cel mai mare interes de publicul sau. Cunostintele ce tin de teoria īntrebarii de interviu sunt necesare oricarui ziarist.

Astfel, dat fiind faptul ca, īn mod fundamental, nu exista decāt doua tipuri de īntrebari: euristice - care solicita adevaruri noi, si retorice - care-si contin raspunsul, ziaristul va sti ca proprii interviului - gen ziaristic ce-si propune achizitionarea de noi adevaruri pe un anume subiect aflat īn plina actualitate - sunt īntrebarile euristice. Ziaristul de interviu pune īntrebari retorice foarte rar, de regula, din motive stilistice, sau atunci cānd simte nevoia sa faca o afirmatie, ramānānd totusi īn rolul celui care īntreaba. ("Sa fie, oare, birocratia stapānul discretionar al debusolatei noastre tranzitii spre economia de piata?").



Dincolo, īnsa, de dihotomia euristic-retoric, tipurile de īntrebari specifice interviului de presa sunt cele care trimit la scopurile urmarite de gen, si anume:

- īntrebarile factuale, care solicita raspunsuri directe, explicite si la obiect ("Care este numarul instantelor birocratice care trebuie sa acorde aprobari unui investitor pentru a deschide o afacere īn Romānia, comparativ cu acelasi demers īntr-o tara care face parte din Uniunea Europeana?");

- īntrebarile de opinie, care vizeaza atitudinea, parerea si reactiile interlocutorului fata de realitatea imediata. ("Credeti ca Legea functionarului public va putea asana uriasul aparat al birocratiei romānesti?");

- īntrebarile de motivatie, care evidentiaza cauzele si conditiile faptelor sau opiniilor. ("Cum va explicati ca īn primii opt ani ai deceniului noua, aparatul birocratic din majoritatea ministerelor s-a dublat?");

- īntrebarile de marturie, care se adreseaza purtatorilor de cuvānt ai unor colectivitati. ("Cum a fost primita īn ministerul dumneavoastra hotarārea de guvern care prevede reducerea cu 30 la suta a numarului functionarilor publici?"). Īntrebarea de interviu trebuie sa fie aplicata (vadind familiarizarea ziaristului cu domeniul īn discutie si documentarea la tema), pornita dintr-o curiozitate coincidenta cu cea a publicului mass-media ("Exact aceeasi īntrebare as fi pus si eu" - ar trebui sa zica cititorul), explicita (cerānd exemple, evaluari, comparatii, contextualizari), oportuna (prinzānd momentul unic īn care o anumita īntrebare trebuie neaparat pusa).

Sunt de evitat īntrebarile puse īn necunostinta de cauza ("Cu ce ocazie pe la noi?"), excesiv generale ("Ce mai e nou prin medicina?"), īnchise ("Sunteti extremist?", la care se poate raspunde monosilabic, prin Da sau Nu), ipotetice ("Ce s- ar fi īntāmplat daca...?").

2.4 Realizarea propriu-zisa a interviului. Este etapa īntālnirii (de lucru - cum se zicea cāndva) ziarist - interlocutor. La aceasta īntālnire, personajul privilegiat este ziaristul, īntrucāt el vine cu ascendentul documentarii si al pregatirii īntrebarilor. Mai mult chiar, desi interlocutorul a fost avizat asupra liniilor generale ale interviului, ziaristul este cel care are un punct de vedere conturat, o optiune bine definita, un scop clar si cu specific jurnalistic.

Pentru a-si atinge obiectivele urmarite, ziaristul trebuie sa puna īn opera o adevarata strategie de cucerire a interlocutorului. Din aceasta perspectiva, teoreticienii genului pun un accent deosebit pe importanta convorbirii de aclimatizare, īn timpul careia, ziaristul, prin tact, farmec si inteligenta, īncearca sa-si apropie respectul si īncrederea interlocutorului, sa creeze o ambianta destinsa, un climat propice schimbului de idei. Nu de putine ori, convorbirea de aclimatizare - ori parti din aceasta - intra īn corpul interviului sau ofera materie prima pentru sapou, asupra caruia vom reveni.

Intervievarea propriu-zisa urmeaza, de regula, doua tehnici generale:

- prima, care se bazeaza pe respectarea īntocmai a lipsei preliminare de īntrebari si a planului de desfasurare a interviului, pregatite anterior īntālnirii cu interlocutorul. Aceasta tehnica este proprie interviului care urmareste cu preponderenta obtinerea de informatii;

cea de a doua, numita si tehnica īnlantuirilor logice, consta īn lansarea cātorva īntrebari bine documentate, care vor fi completate, īn timpul discutiei, cu alte īntrebari, impuse de logica dialogului, de continutul si calitatea raspunsurilor. Aceasta tehnica este proprie interviurilor care urmaresc cu preponderenta obtinerea de opinii.

Tot din punct de vedere tehnic, teoreticienii interviului de presa deceleaza cinci modalitati de abordare a subiectului īn discutie, care au ca rezultat:

- interviul - pālnie (care pleaca de la general spre particular);

- interviul - pālnie inversata (care pleaca de la particular spre general);

interviul cu ordine mascata (īn care ziaristul uzeaza de īntrebari la care interlocutorul poate raspunde cu usurinta, pentru a plasa, printre acestea, īntrebarile dificile, de ale caror raspunsuri este realmente interesat);

interviul cu forma libera (īn care īntrebarile sunt conditionate de continutul si logica raspunsurilor);

interviul de tip tunel ( aduna laolalta o serie de īntrebari grupate īn jurul aceleasi teme, de obicei toate cu final īnchis sau deschis).

Redactarea Este etapa pregatirii pentru tipar a interviului. Aceasta ultima etapa a elaborarii interviului de presa este una extrem de complexa, īntrucāt "Interviul este o selectie, o ierarhizare si o restructurare a raspunsurilor date de intervievat" (Marc Capelle, 1996), nu transcrierea mecanica a īnsemnarilor din carnetul de reporter sau a textelor de pe banda magnetica a reportofonului. Scapat de rigorile care decurg din relatia sa cu interlocutorul, ziaristul se afla acum īn fata altor rigori, poate chiar mai constrāngatoare: cele impuse de relatia sa cu cititorul. Din aceasta perspectiva, trecerea īn pagini de ziar a materialului cules īn timpul convorbirii presupune o serie īntreaga de interventii de ameliorare, precum si de compatibilizare cu discursul ziaristic.

De regula, interventiile ziaristului sunt:

a) interventii de ameliorare a continutului, care constau īn selectarea datelor si opiniilor obtinute īn timpul convorbirii cu interlocutorul sau, īn functie de importanta pe care acestea o au pentru opinia publica, precum si īn ierarhizarea acestora, astfel īncāt sa se confere interviului coerenta logica si o anume gradare a interesului la lectura;

b) interventii de ameliorare formala, care vizeaza sporirea expresivitatii stilistice si corectitudinea gramaticala. Oricāt de bun vorbitor ar fi intervievatul, materialul obtinut īn urma convorbirii poarta pecetea oralitatii, o anume lejeritate a discursului, de multe ori incompatibila cu rigorile textului scris. Ameliorarea expresivitatii stilistice nu īnseamna, īnsa, uniformizarea discursului, asa cum se īntāmpla īn cazul multor realizatori de interviu mediocri, sub pana carora toti interlocutorii ajung sa vorbeasca la fel. Dimpotriva, ziaristul talentat va sti sa conserve īn text modul propriu de exprimare, culoarea particulara a limbajului interlocutorului sau, sporind astfel expresivitatea textului;

c) interventii de compatibilizare cu discursul ziaristic, care constau īn adaptarea discursului particular (care poate fi de tip administrativ, politic, stiintific, literar-artistic etc., īn functie de statutul social al interlocutorului) la cerintele comunicarii cu publicul mass-media, precum si-n īmbracarea editoriala a interviului (titlu, sapou, ilustratie).

Titrarea interviului respecta imperativele generale ale titrarii de presa. Desi a da titluri bune este mai degraba o chestiune de har, decāt de rutina, īn cazul interviului exista, totusi, o practica oarecum generalizata: aceea de a da īn titlu (fie ad literam, fie parafrazata, atunci cānd depaseste dimensiunile uzuale ale titlului) o afirmatie a interlocutorului, presupusa a avea cel mai mare impact asupra cititorului. Īnsotit de obicei de un subtitlu (care-l prezinta, prin nume si statut social, pe intervievat) si uneori de un supratitlu (care poate prezenta circumstantele realizarii interviului), titlul este foarte important īn economia genului, el constituind invitatia la lectura si oferind motive pentru aceasta. Īn cazurile interviurilor de mari dimensiuni (care depasesc doua pagini standard de manuscris), este recomandabila folosirea intertitlurilor care organizeaza materia, marcheaza centrele de interes si usureaza lectura. Tot texte autonome sunt si eventualele adnotari pe care ziaristul simte nevoia, uneori, sa le presare pe parcursul interviului: notatii de atmosfera, descrieri de context, elemente de portret fizic sau comportamental al intervievatului, īntāmplari de parcurs etc.

Īn sfārsit, ziaristul propune ilustratia interviului, care consta, cel mai adesea, īn fotografii de identificare a persoanei intervievate. Īn general, ziaristul īsi poate permite orice interventie publicistica pentru a spori expresivitatea interviului sau, cu o singura conditie īnsa: aceea de a nu deforma datele sau opiniile interlocutorului.

sapoul si rolul sau īn interviu. "Īntre titlu si articol este uneori eficace prezenta unei etape intermediare: sapoul. Acesta are o functie dubla: informativa si incitativa. sapoul nu este primul paragraf al articolului. Este un text autonom, specific, redactat īn anumite limite, uneori prezentat pe un alt format de culegere pentru a echilibra vizual pagina. Nu este nici un simplu rezumat." (M. Capell, 1996).

Rolul esential al sapoului este de spune cititorului de ce acest interviu, cu aceasta persoana, acum. Tipuri fundamentale de sapou:

- sapou informativ - se poate substitui lead-ului, raspunzānd la īntrebarile Cine?, Ce?, Unde?, Cānd?, urmānd ca īn interviul propriu-zis interlocutorul sa arate De ce?, Cum?, Īn ce circumstante? s-a petrecut evenimentul

- sapou incitativ - foloseste retorica "atacului" sau chiar i se poate substitui

- sapou mixt

- sapou de actualizare

- sapou de remorare

- sapou de justificare - īn care reporterul īsi ia precautia de a nu dori sa para specialist īntr-o anumita problema.

sapoul este al doilea loc īn care se gaseste informatia dupa titrare.

Īn loc sa ne īntrebam, interlocutorul cānd s-a nascut si unde, ce a mai facut prin viata, este mult mai usor sa plasam aceste date īn sapou!

3. Tipuri de interviu

Īn functie de varii criterii, pornind de la o anume practica de presa, teoreticienii mass-media stabilesc mai multe tipuri de interviu.

Astfel, scoala jurnalistica franceza inventariaza cinci asemenea tipuri, interviul-relatare, interviul-marturisire, interviul de opinie, interviul de analiza si interviul-portret.

scoala jurnalistica americana adauga urmatoarele tipuri: explicative, justificative, directive, ipotetice, alternative si coordonative.

Īn ceea ce ne priveste, pornind de la practica noastra de presa, pentru clasificarea interna a interviului propunem doua criterii: cel al scopului si cel al specificului participarii ziaristului la interviu.

Īn functie de scopul urmarit, principalele tipuri de interviu practicate īn presa noastra sunt:

a) interviul informativ, pornit din obligatia profesionala a ziaristului de a aduce la cunostinta publicului sau informatiile asteptate īn legatura cu un eveniment care se constituie īntr-un subiect de actualitate.

Interviul informativ achizitioneaza fapte; el este interviul judecatilor de existenta. Daca orice text ziaristic trebuie sa raspunda, īn general, īntrebarilor: Cine? Ce? Cānd? Unde? De ce? Cum?, interviul informativ raspunde cu preponderenta primelor patru īntrebari.

Īn cazul acestui tip de interviu, conteaza viteza de reactie a ziaristului, capacitatea sa de a se misca rapid pe piata surselor de informatii si de a ajunge, īn timpul cel mai scurt, la cel mai avizat interlocutor;

b) interviul de opinie, care achizitioneaza opinii, aprecieri, puncte de vedere; el este interviul judecatilor de valoare si raspunde prioritar īntrebarilor: Cum? si De ce?.

c) interviul-portret, cu functie explicit formativa, care propune modele de comportament social, aducānd la cunostinta publicului personalitati exemplare, īn datele lor fundamentale: gānduri, fapte,

stari de spirit, profesiuni de credinta, marturii de creatie etc.

Īn functie de specificul participarii ziaristului la interviu, principalele tipuri de interviu practicate īn presa noastra sunt:

a) interviul propriu-zis, īn care rolul ziaristului se rezuma la a pune īntrebarile pe care le-ar pune si publicul sau interesat de datele exacte ale unui eveniment cu semnificatie sociala;

b) convorbirea, īn care, pe lānga īntrebari, ziaristul intra īntr-un schimb de idei cu interlocutorul sau, aducānd īn discutie argumente pro, contra sau de completare a afirmatiilor acestuia;

c) interviul-colectiv (sau masa rotunda), la care ziaristul invita doi sau mai multi interlocutori pentru a putea lamuri, din perspective diferite (de obicei, complementare), un subiect de actualitate.

Ca si īn cazul altor genuri ziaristice, clasificarile interne ale interviului au, īn primul rānd, virtuti didactice, īntrucāt, īn practica de presa, un interviu reusit īmbina, de regula, īn proportii diferite, scopuri si modalitati de abordare proprii mai multor tipuri de interviu.


CAPITOLUL III


DESPRE O ANUME ARTĆ A CONVERSAŢIEI


Interviul este considerat īn radio un gen jurnalistic fundamental, fiind prezent īn majoritatea emisiunilor. Dialogul dintre jurnalist si interlocutor reprezinta cel mai eficient mijloc de a obtine si transmite o informatie catre public, mai ales īn radio unde se lucreaza cu cuvāntul rostit. Nimic nu este mai convingator pentru ascultator decāt informatia primita direct de la intervievat, acesta fiind considerat ca prima si cea mai credibila sursa.

Desigur ca interlocutorul poate fi o personalitate, care are exercitiul interviului, dar poate fi si un om obisnuit care nu este un bun vorbitor, dar detine informatii pe care reporterul le transmite publicului prin intermediul conversatiei. Vorbitorul de profesie se poate adresa publicului cu mare usurinta chiar daca īn fata lui se afla numai microfonul, dar cel care nu are aceste abilitati poate fi ajutat de prezenta reporterului. Pentru cel care da pentru prima data un interviu, reporterul devine cel care-1 asculta si-i produce un efect psihologic benefic, relaxāndu-1, avānd īn vedere ca microfonul exercita o oarecare presiune si accentueaza starea de neliniste, de emotie.

Daca īncercam sa definim interviul trebuie sa spunem ca īn teoria genurilor jurnalistice s-au dat mai multe definitii. Desigur ca obtinerea de informatii reprezinta scopul principal īn activitatea jurnalistului, dar pot fi folosite diferite mijloacele pentru transmiterea acestora catre public. Interviul poate fi realizat pentru obtinerea informatiilor care sunt valorificate apoi īn elaborarea unui material sau pentru a fi transmise direct catre un public capatānd astfel o forma bine definita, interviul devenind gen jurnalistic de sine statator. Astfel, putem retine ca interviul ramāne o forma de comunicare interpersonala, īn care prin dialogul īntre reporter si interlocutor se obtin informatii pentru a fi transmise publicului. Reporterul are sarcina de a da o forma comunicabila acestor informatii prin formularea coerenta a īntrebarilor si obtinerea unor raspunsuri pe masura.

Metoda interviului a fost folosita cu mult īnaintea aparitiei presei si este des utilizata īn diverse stiinte. Medicul se foloseste de īntrebari, pe care le pune pacientului īn scopul de a obtine cāt mai multe informatii īn legatura cu cauzele care au provocat boala si dupa aceea apeleaza la celelalte mijloace de diagnosticare. si īn sociologie sau psihologie se foloseste interviul astfel īncāt putem spune ca dialogul īntre doi oameni are ca scop obtinerea de informatii, īnsa īn cazul presei aceste informatii sunt obtinute cu scopul de fi transmise catre un public. Interviul de presa foloseste mijloace si metode diferite, īn functie de tipul media pentru care este realizat. Interviul īn radio capata alte conotatii prin prezenta efectiva a intervievatului, cu vocea si tonul folosit, cu emotiile pe care le poate avea, cu ezitarile pe care le manifesta atunci cānd īntrebarea adresata īl surprinde sau īl pune īn īncurcatura.

Radioul foloseste interviul mai mult decāt alte mijloace media pentru ca prezenta la microfon a unei singure voci poate duce la monotonie, iar aparitia unei voci noi īnseamna si un element sonor nou, care de obicei capteaza atentia publicului. Interviul īn radio are mai multa credibilitate decāt atunci cānd este reprodus prin tiparire, unde un cuvānt sau o afirmatie pot fi interpretate gresit de multe ori intentionat. Se poate īntāmpla si īn radio ca printr-un montaj defectuos sa fie schimbat sensul, dar deontologic este ca reporterul sa respecte ideile si tonul ales de intervievat. Sarcina reporterului este mai dificila cānd realizeaza un interviu pentru radio deoarece timpul alocat este mult mai limitat decāt īn presa scrisa, concizia fiind esentiala. īn acelasi timp el trebuie sa se raporteze īn perma­nenta la publicul sau, sa intuiasca īntrebarile pe care le-ar pune publicul interlocutorului sau pentru ca acesta oricum nu are aceasta posibilitate.

Publicul unui radio este mult mai numeros si mai eterogen decāt cel al unui ziar. Un cotidian are un public bine delimitat prin nivel de cultura si preferinte. Acesta poate fi masurat prin numarul de exemplare tiparite si vāndute. Un post de radio are un public tinta caruia i se adreseaza dar se stie ca acesta este uneori īn miscare putānd migra foarte repede catre alte posturi. Se poate spune ca accesul publicului la radio nu este īngradit īn nici un fel, acesta alegānd postul care raspunde īn cea mai mare masura preferintelor sale. Avantajul ca un radio emite īn eter programele sale care pot fi ascultate de un public aproape invizibil devine o "povara" prin aceea ca radioul trebuie sa se adreseze unui public eterogen, format din oameni cu pregatiri diferite, de la cei cu studii superioare, medii pāna la cei cu putina pregatire.

1. Tipologia interviului radio

Daca ne propunem sa stabilim o tipologie a interviului radiofonic trebuie sa tinem seama de faptul ca īn acest caz cuvāntul rostit este principalul mijloc de comunicare. Dificultatile ce apar complica putin stabilirea unei tipologii, pentru ca trebuie sa avem mereu īn vedere posibilitatea de perceptie a mesajului transmis. Teoreticienii īn domeniu (Garvey & Rivers, 1982; McLeish, 1988; Langlois, 1989) au stabilit tipologii ale interviului īn functie de mai multe criterii, cu structuri mai mult sau mai putin arborescente. Criteriile dupa care se poate stabili o tipologie sunt date de rezultatul relatiei reporter-interlocutor.

Reporterul de radio foloseste modul de adresare directa cānd realizeaza un interviu, vorbeste cu interlocutorul si īn acest mod publicul devine martor la aceasta discutie. Are un ton al vocii, un mod de adresare, un mod de abordare si toate sunt sesizate de public, fata de presa unde interviul apare sub forma textului scris, īntrebarea pusa de reporter si raspunsul intervievatului. Radioul se raporteaza diferit la publicul sau atāt prin structura programelor difuzate cāt si prin subiectele abordate. Un post de radio īn FM are un public care prefera anumite tipuri de programe, o muzica de un anumit tip si diferite modalitati de expresie publicistica. Postul public are si el un public tinta, mai numeros si mai diversificat ca preferinte, īn care poate fi īnglobat īn anumite momente chiar si publicul posturilor īn FM.

Putem spune ca exista diferente si īntre unele stiluri de presa practicata īn diferite tari avānd īn vedere criterii ca structura populatiei, nivelul de instruire, tipul temperamental specific fiecarui popor si chiar unele elemente de traditie. De exemplu, nu putem lua modul īn care se raporteaza un radio francez la publicul sau francez, ca general valabil si pentru alte tari. Aceste argumente ne conduc la concluzia ca exista unele diferente atāt īn modul de abordare a publicului de catre diferitele posturi de radio cāt si īn tipologia genurilor jurnalistice.

Un exemplu semnificativ care vine īn sprijinul celor afirmate poate fi si introducerea "talk-show-ului" ca gen jurnalistic la noi, astfel īncāt toate emisiunile dezbatere au capatat aceasta titulatura, fiind asimilata atāt īn limbajul jurnalistilor, dar si īn majoritatea lucrarilor de specialitate. Nu īntotdeauna īnsa, o dezbatere se poate constitui si īn spectacol. Daca ne referim la emisiunile televizate unde televiziunea este si spectacol, am putea fi de acord cu aceasta titulatura (spectacol vorbit), dar si aici nu orice emisiune īn care sunt mai multi invitati poate fi spectacol. Daca tema supusa dezbaterii este din zona politicului sau socialului si afecteaza īn mare masura oamenii nu o putem transforma īn spectacol, cel putin din respect pentru cei afectati. S-a mers pāna acolo īncāt emisiunea dezbatere a disparut din limbajul de specialitate, ca si " interviul dezbatere" ca tip de interviu.

Argumentele aduse pāna īn acest moment ne conduc la concluzia ca ar fi de preferat ca īn stabilirea unei tipologii a interviului radiofonic sa avem īn vedere si alte criterii. Publicul nu asculta un post de radio numai pentru a se informa, ci si pentru ca acesta "se regaseste īn el", prin muzica preferata, prin felul cum īi este prezentata informatia īn sine sau cea continuta īntr-un material jurnalistic, prin modul īn care este abordat de jurnalistii postului de radio.

Tipologia interviului poate fi stabilita īn functie de urmatoarele criterii: modul de realizare; relatia dintre reporter si intervievat; continutul comunicarii.

Modul de realizare este dat de circumstantele īn care poate fi abordat subiectul si interlocutorul ales de reporter care de multe ori hotaraste singur cum si cu cine realizeaza interviul.

Interviul īnregistrat ramāne cel mai des folosit īn radio pentru ca ofera posibilitatea unei pregatiri minutioase īnaintea īnregistrarii, iar apoi poate fi prelucrat prin montaj, curatat de "bālbe" si repetitii suparatoare. īnregistrarea se poate face atāt īn studio, prin invitarea interlocutorului la postul de radio, cāt si prin īntālnire directa la un loc ales printr-o īntelegere prealabila īntre reporter si interlocutor. Interviul īnregistrat mai ofera si posibilitatea unor reluari, cānd starea emotionala se manifesta mai pregnanat la interlocutor sau pentru a da o coerenta fireasca materialului. Interviul īnregistrat prezinta si marele avantaj ca se poate constitui īntr-o marturie si chiar īn document sonor, ce poate fi pastrat īn fonoteci pentru mai mult timp, mai ales cānd interlocutorul este o personalitate.

Interviul īn direct este luat intervievatului direct īn timpul emisiei, astfel īncāt apar unele dificultati atāt pentru reporter, care īsi asuma un anumit risc īn abordarea interlocutorului pentru ca nu mai exista posibilitatea de a reveni, cāt si pentru intervievatul emotiv la care pot aparea unele inadvertente īn exprimare. Desigur ca acest risc dispare īn momentul inter­
vievarii unei personalitati cunoscute. si īn aceste cazuri, totusi, se poate īntāmpla ca unii oameni politici sa profite de faptul ca sunt īn direct si sa recurga la atacuri Asupra adversarilor politici.

Interviul prin telefon este frecvent utilizat īn radio pentru ca se īnregistreaza o crestere a operativitatii, fiind evitata pierderea unui anumit timp pentru deplasarea reporterului la locul īnregistrarii. Acest tip de interviu este transmis tot īn direct si se realizeaza de cele mai multe ori cu personalitati cunoscute. Diferenta īntre interviul īn direct si cel prin telefon este mai mult de ordin tehnic. Cel prin telefon este luat de reporterul care se afla īn studio folosindu-se de telefonul fix conectat la mixerul audio printr-o instalatie care introduce īn emisie convorbirea telefonica, iar la interviul din teren reporterul care se afla la eveniment intra īn legatura directa folosind telefonul mobil. Desigur ca tendinta transmiterii īn direct a emisiunilor si implicit a materialelor continute īn emisiune este evidenta la majoritatea posturilor de radio pentru ca se obtine un spor de operativitate si actualitate.

Relatia dintre reporter si intervievat reprezinta un alt criteriu īn stabilirea tipologiei interviurilor. Intre cei doi se creeaza o relatie directa cu unele diferente īn ceea ce priveste durata relatiei dar si tipul de relatie.

Interviul instantaneu este realizat de reporter fara o pregatire prealabila. Aflat la aeroport, la o conferinta de presa sau chiar pe strada el poate aborda unul sau chiar mai multi interlocutori pe un subiect de larg interes pentru public. Interviul la o conferinta de presa capata o oarecare specificitate prin aceea ca nu sunt cunoscute toate pozitiile participantilor īn legatura cu subiectul abordat. De obicei la o conferinta de presa jurnalistii nu pun īntrebarile interesante īn plen, preferānd sa abordeze dupa terminarea conferintei de presa o personalitate pentru a obtine exclusivitatea unei declaratii sau a unei pozitii. īn majoritatea cazurilor la interviurile instantanee relatia reporter-intervievat este de scurta durata.

Interviul pregatit presupune o relatie pe o durata de timp mai mare. īn acest caz se parcurg mai multe etape de la alegerea intervievatului pāna la finalizarea materialului, de multe ori reporterul si intervievatul ramānānd īn relatii bune, uneori de amicitie, chiar si dupa difuzarea interviului. Reporterul se documenteaza atāt īn legatura cu subiectul ales cāt si asupra celui care urmeaza sa-i fie interlocutor, pentru a-1 cunoaste cāt mai bine, pentru o abordare eficienta. Interviul poate fi realizat cu unul sau mai multi interlocutori, īn functie de subiectul ales fara ca acesta sa capete aspectul unei dezbateri. Interviul cu mai multi interlocutori este realizat de obicei cu grupuri restrānse de indivizi care au aceleasi preocupari. Un exemplu ar putea fi interviul cu copiii unei gradinite cu ocazia sarbatorilor de Craciun, cānd acestia sunt preocupati de darurile ce urmeaza sa le primeasca.

Continutul este un alt criteriu īn functie de care putem stabili tipologia interviului. Langlois si McLeish au clasificat interviul, īn functie de continut, īn trei mari categorii cu mai multe subdiviziuni, īnsa este de preferat ca tipologia sa fie mai putin arborescenta.

Interviul informativ este cel mai des folosit īn radio, avānd īn vedere functia principala a radioului care este de a informa. De multe ori informatia prezentata īn jurnalele de stiri nu contine suficiente detalii si poate fi completata cu interviurile informative transmise īn cadrul altor emisiuni. Interviul informativ este prezent atāt īn jurnalele de stiri cu o durata de pāna la 60 de secunde, cāt si īn emisiunile radiofonice. Interviurile informative din emisiuni au o alta consistenta, atāt īn modul de prezentare a informatiei cāt si ca durata, ajungānd la 3-4 minute. Reporterul foloseste īntrebari deschise la care intervievatul da raspunsuri complete prin care furnizeaza elementele semnificative īn legatura cu informatia primara prezentata īnca din lansarea interviului. Interviul poate contine si multe elemente de reportaj pentru ca reporterul se afla la locul unde se desfasoara un eveniment si intervine cu scurte detalii. Sunetul mediului ambiant care īnsoteste cuvāntul da o mai mare credibilitate si completeaza informatia.

Interviul de opinie - īn acest caz se porneste de la un fapt si se solicita parerea unuia sau mai multor interlocutori. Interviul īn care sunt abordati mai multi interlocutori alesi aleatoriu se numeste sondaj. Fiind īncadrat īn categoria interviurilor de opinie mai este denumit uneori sondaj de opinie, dar exista tendinta de a fi confundat cu cel sociologic, īn care cei intervievati sunt grupati pe esantioane reprezentative. Pentru a obtine raspunsuri cāt mai relevante reporterul trebuie sa aleaga cu mare grija intervievatii, dar si locul unde īnregistreaza - daca subiectul sondajului īi priveste direct pe studenti, īnregistrarea va fi facuta īntr-un campus universitar. Desigur ca selectia raspunsurilor se face la montaj, reporterul alegāndu-le pe cele mai semnificative. La acest tip de interviu rolul reporterului devine secundar, importante fiind raspun­surile celor abordati. Din aceasta cauza este bine sa nu fie puse mai mult de doua īntrebari, pentru ca oricum la montaj īntrebarile reporterului vor aparea la doua sau trei raspunsuri ale intervievatilor. Īntrebarile trebuie sa fie simple si clare, iar subiectul sa fie de maxima actualitate si sa preocupe īntr-o masura cāt mai mare publicul. La montaj se prefera si o alternare a vocilor feminine cu cele masculine pentru acea schimbare de ton necesara unei bune auditii, dar si pentru a putea pune la montaj cāteva raspunsuri īn ordine fara sa mai apara īntrebarea reporterului.

Reporterul are desigur si posibilitatea sa influenteze publicul prin selectia raspunsurilor, dar si prin alegerea locului unde face īnregistrarea asa īncāt sa nu manifeste acea impartialitate de care trebuie sa dea dovada un jurnalist si face montajul īn functie de convingerile sale personale. Din acest motiv sondajul este uneori contestat, scopul propus este īnsa atins pentru ca da posibilitatea oamenilor sa-si spuna parerea īn legatura cu un eveniment. Desigur ca de cele mai multe ori reporterul pleaca pe teren cu intentia de a face un sondaj, dar poate sa dea peste un interlocutor care este dispus sa spuna mai mult, īn mod coerent, īn plus este si un bun vorbitor, astfel īncāt reporterul īsi schimba repede abordarea si poate realiza cu acesta un interviu de opinie reusit.

Interviul de analiza este realizat de obicei cu interlocutori care au abilitatea sa analizeze un eveniment. Putem da ca exemple interviurile realizate cu personalitati din viata politica sau din lumea financiara, care prin natura preocuparilor lor pot aborda īn profunzime un fenomen. Reporterul este īn acest caz mai solicitat, atāt īn alegerea interlocutorului cāt si īn documentarea pentru subiectul abordat. Intervievatul trebuie sa fie un bun vorbitor care sa foloseasca un limbaj accesibil renuntānd la termeni prea specializati, mesajul sau trebuind sa fie cāt mai clar. Reporterul trebuie sa faca o buna documentare astfel īncāt sa aiba posibilitatea sa conduca discutia cu competenta, pentru a nu se compromite īn fata interlocutorului sau īn fata publicului. Bineīnteles ca exista si posibilitatea ca reporterul sa fie salvat de buna pregatire a intervievatului pe subiectul respectiv, dar din punct de vedere jurnalistic nu mai avem un interviu, ci o declaratie īntrerupta uneori de interventia nesemnificativa a celui care este īn postura de reporter. Se foloseste īn radio o gluma, care spune foarte mult īn legatura cu pregatirea unui reporter, fiind denumit īn acest caz "suport de microfon" pentru ca el nu are aproape nici o contributie la realizarea interviului si se multumeste doar sa tina microfonul īn fata intervievatului.

Interviul de comentariu este apropiat de interviul de analiza pentru ca si īn acest caz se apeleaza la un expert care are abilitatea si posibilitatea sa comenteze un eveniment. si īn acest caz trebuie manifestata o mai mare atentie la folosirea termenilor specializati care trebuie sa fie explicati. Langlois considera īntrebarea "ce parere aveti despre..." ca fiind de baza pentru interviul de comentariu. Aceasta īntrebare da libertatea intervievatului sa dezvolte raspunsul sau pāna la comentariu.

Interviul de promovare este cel prin care se atrage atentia asupra unor succese obtinute īn stiinta, sport, cultura, īnvata­mānt etc. De exemplu: un elev de liceu a obtinut primul loc la o olimpiada internationala de matematica. Prin realizarea unui interviu cu elevul premiat se promoveaza nivelul īnvata­māntului romānesc. Prezentarea realizarilor unui inventator īntr-un interviu poate atrage atentia asupra inventicii romānesti.

Interviul afectiv are īn vedere interesul oamenilor pentru problemele si situatiile īn care sunt pusi uneori semenii lor. Desigur ca acestia pot trai situatii placute, cum ar fi sportivul care a repurtat un mare succes international si este abordat de reporter la cāteva minute dupa terminarea competitiei. Desigur ca īn acest caz vor fi sesizate emotia si bucuria succesului īn vocea intervievatului, dar si a reporterului care are sentimente asemanatoare ca si sportivul (este mai implicat). īn situatii mai putin placute cum sunt accidentele feroviare sau de avion, soldate cu accidentati sau decedati, iar rudele acestora fiind suficient de afectate de pierderea suferita, abordarea lor de catre reporter devine mult mai dificila. Astfel, devine foarte necesar ca reporterul sa ajunga la un nivel maxim de sensibilitate pentru ca īn abordare sa gaseasca īntrebarile si pozitia corecta, adecvata fata de gravitatea momentului īn care se gaseste interlocutorul.

Interviul de personalitate urmareste atragerea atentiei asupra unei personalitati, uneori deja cunoscuta, alteori necunoscuta. Indiferent de situatie intervievatul devine o personalitate prin prezentarea realizarilor sale personale. Presa face uneori mai mult sau mai putin constient un mare serviciu oamenilor politici care prin aparitiile repetate īn interviuri de radio sau de televiziune sunt "create personalitati". Oameni politici aproape necunoscuti au devenit personalitati datorita presei. Interviul de personalitate presupune o documentare cāt mai minutioasa pentru a se afla tot ce este necesar īn legatura cu personalitatea si realizarile celui care urmeaza sa fie intervievat. īntrebarile folosite de reporter pot fi amicale, iar modul de abordare adecvat acestui tip de interviu.

Interviul portret. Radioul este īn dezavantaj fata de televiziune unde exista si imagine, dar cu atāt mai mult devine mai interesanta si atractiva munca jurnalistului de radio prin faptul ca trebuie sa suplineasca lipsa imaginii prin mijloacele de care dispune. El trebuie sa faca portretul moral prin structurarea dibace a īntrebarilor. Portretul realizat cu ajutorul interviului poate fi deosebit de expresiv daca reporterul a facut o buna documentare. In documentarea sa reporterul care face portretul unui poet trebuie sa-i cunoasca opera, pentru a-i cunoaste stilul si a alege abordarea adecvata.

Interviul dezbatere. Acest tip de interviu presupune existenta mai multor interlocutori care participa la dezbaterea unei teme de larg interes. Reporterul devine moderator īn acest caz si este cel care da coerenta subiectului pus īn discutie prin modul cum conduce discutia. Participantii la dezbatere īsi exprima opinii sustinute de argumente, iar moderatorul īi poate chiar contrazice, devenind astfel si el unul care-si exprima 2. Tipologia īntrebarilor

Īntrebarile reprezinta structura de rezistenta pe care se va construi apoi interviul. Ele vor fi concepute si ordonate īnainte de realizarea materialului pentru a da coerenta mesajului jurnalistic, dar ar fi bine ca ele sa nu fie redactate īn īntregime pentru ca exista riscul ca reporterul sa le citeasca, iar cel care asculta poate sesiza ca sunt citite. Cea mai eficienta metoda este de a fi punctata ideea pe care urmeaza sa fie dezvoltata īntrebarea īn momentul realizarii interviului (o idee sau un cuvānt cheie). īntrebarea trebuie sa aiba o structura a frazei clara si inteligibila, dar sa nu semene cu cea pusa de un anchetator. Īntrebarile pot fi īnchise, la care raspunsul poate fi dat prin "da" sau "nu" si deschise, la care raspunsul poate sa fie mai detaliat. Desigur ca este bine sa nu se utilizeze īntrebarile īnchise apelāndu-se la acestea numai cānd este cazul. Este adevarat ca uneori este necesar sa fie folosita o īntrebare īnchisa, dar numai pentru a face posibila legatura cu o alta īntrebare pe care reporterul urmeaza sa o puna intervievatului.

Īntrebarile de īncalzire sunt puse de obicei de reporter la īnceputul unui interviu. Acestea pot ajuta interlocutorul sa treaca de la starea anterioara, īn care avea alte preocupari, īn atmosfera interviului sau īl ajuta sa treaca peste starea de emotivitate creata de noua sa postura. īntrebarile pot fi din orice domeniu si nu este necesar sa fie introduse īn materialul obtinut dupa montaj.

Īntrebarile de atac sunt cele cu care se intra direct īn subiectul abordat si sunt folosite īn special la interviurile pentru jurnalul de stiri, unde timpul alocat este foarte scurt. Atacul subiectului īnca din primele momente da materialului si un oarecare dinamism.

Īntrebarile de sprijin cu ajutorul carora se cer anumite precizari, cum ar fi despre termenii de specialitate sau afirmatii care trebuie sa fie completate cu elemente suplimentare. Aceste īntrebari īl ajuta pe interlocutor sa fie mai clar pentru a putea fi mai bine īnteles de public.

ntrebarile de relansare se pun atunci cānd interlocutorul divagheaza de la subiect. Unii interlocutori o fac īn mod intentionat pentru a evita raspunsul la īntrebarea la care nu vor sa raspunda, iar altii neintentionat poate si din cauza emotiei, astfel īncāt prin reformularea īntrebarii reporterul īncearca o readucere la subiect.

Īntrebarile de controversa si obiectie apar de obicei atunci cānd unele afirmatii ale intervievatului intra īn contradictie cu faptele cunoscute de reporter. Asta presupune o buna documentare prealabila a reporterului, pentru a putea prezenta argumente solide īn controversa cu interlocutorul. Reporterul poate aduce exemple din publicatii sau chiar declaratii facute de interlocutor care intra īn contradictie cu cele afirmate īn momentul realizarii interviului.

Īntrebarile agresive. Exista reporteri care cred ca modul incisiv, dur, de a formula īntrebarile este cel mai indicat, īnsa rareori se dovedeste valabila aceasta abordare. Este adevarat ca īn unele cazuri reporterul trebuie sa fie ferm, dar nu trebuie sa abuzeze de fermitate prin postura pe care o are.

Deoarece sursa de informare este intervievatul, reporterul trebuie sa manifeste respect fata de acesta pentru a obtine cāt mai multe informatii. Desigur ca nu este de dorit sa se alunece īn latura cealalta, īn care reporterul pierde controlul discutiei, care īncepe sa fie condusa de interlocutor. Daca totusi reporterul foloseste o astfel de īntrebare īn interviu trebuie sa o faca cu mult tact si sa o puna eventual la sfārsitul interviului pentru ca altfel risca sa-1 rateze prin refuzul interlocutorului (devine reticent īnca de la īnceput, uneori refuzānd sa-i mai acorde interviul).

n cazul interviurilor mai lungi, unde exista riscul ca ascultatorul sa porneasca aparatul de radio mai tārziu - nu stie cine este intervievat si care este tema abordata īn material - se practica nominalizarea, prin care se face din nou o prezentare a interlocutorului si punctarea, īn care reporterul face o sinteza a celor spuse pāna īn acel moment. Reporterul trebuie sa manifeste mare atentie atunci cānd formuleaza īntrebarile pentru ca exista unele īntrebari care nu trebuie puse Dintre acestea putem mentiona urmatoarele:

īntrebari care dovedesc lipsa documentarii. Sunt numeroase cazurile cānd reporterul pune o īntrebare facāndu-se ca nu stie raspunsul, cu toate ca īn documentarea facuta sau discutia preliminara cu interlocutorul a aflat raspunsul. Daca intervievatul stie ca este si putin regizat totul, publicul nu stie si īl percepe pe reporter ca fiind nepregatit suficient pentru interviu;

īntrebari generale, vagi. Un interviu īn care reporterul formuleaza īntrebari cu care se pierde īn generalitati poate fi considerat ca un material ratat. īntrebarile trebuie sa fie
concrete, urmarindu-se obtinerea de elemente inedite;

īntrebari la care se sugereaza raspunsul. Acestea pot sa contina prin formularea lor defectuoasa chiar raspunsul dat de interlocutor, astfel īncāt nu se justifica;

Nu trebuie puse mai multe īntrebari īntr-una. īn aceste situatii exista riscul ca interlocutorul sa raspunda constient numai la īntrebarea care are raspunsul convenabil pentru el, sau fara intentie sa uite cealalta īntrebare.

Desigur ca reporterul īsi concepe īnainte de realizarea unui interviu o schema de desfasurare a discutiei cu interlocutorul prin redactarea si ordonarea īntrebarilor ce urmeaza sa le puna, dar trebuie sa urmareasca cu atentie ce spune interlocutorul si sa se agate īn permanenta de raspunsurile lui. Trebuie sa spunem ca structurarea īntrebarilor īnainte de realizarea interviului este necesara, dar de multe ori se īntāmpla ca o parte din īntrebari sa nu mai poata fi folosite pentru ca intervievatul a dat raspunsul īn īntrebarile anterioare. Īntrebarea trebuie sa aiba o forma jurnalistica, īn sensul ca nu seamana cu īntrebarea pusa de un anchetator, dar sa nu se alunece nici īn latura cealalta, īn care īntrebarea are forma unui mic comentariu si reporterul vorbeste mai mult decāt intervievatul.

Interviul este uneori o mica sceneta īn care actorii sunt cei doi care discuta si interesul ca aceasta discutie sa fie urmarita cu atentie este al amāndurora. Ca argument īn sustinerea acestei afirmatii ar fi reactia pe care o au unii interlocutori dupa ce au terminat īnregistrarea. Acestia apeleaza la reporter "sa mai vada el ce scoate pe ici pe colo" pentru ca materialul sa iasa bine. Desigur ca cel care manifesta cel mai mare interes pentru ca interviul sa iasa bine este reporterul.

3. Conditiile pe care trebuie sa le īndepli­neasca reporterul cānd realizeaza un interviu

Reporterul se afla īn relatie directa cu interlocutorul cānd īnregistreaza interviul, astfel īncāt se impun anumite conditii atāt īn ceea ce priveste conduita acestuia īn relatia cu intervievatul, cāt si īn ceea ce priveste raportarea lui, ca om de presa, la interlocutorul sau. Reporterul se afla atāt īn atentia interlocutorului sau cāt si īn atentia publicului si poate fi sanctionat atāt de intervievat cāt si de public. Reporterul trebuie sa aiba īn vedere faptul ca atunci cānd realizeaza un interviu nu face o demonstratie de forta īn relatia cu interlocutorul, interviul nefiind un interogatoriu. El trebuie sa manifeste respect fata de intervievat īn orice situatie deoarece īn momentul realizarii unui interviu personalitatea momentului este intervievatul, indiferent de profesie sau de functia pe care o ocupa.

Īnfatisarea reporterului, vestimentatia devine un element important īnca de la īnceputul relatiei īntre reporter si interlocutor. Reporterul trebuie sa foloseasca vestimentatia adecvata atāt locului unde face īnregistrarea cāt si īn functie de tipul de interlocutor. Modul de adresare potrivit pentru interlocutorul sau este deasemenea important. Reporterul trebuie sa-si trateze interlocutorul cu respect indiferent de functia acestuia si cu decenta necesara oricarui jurnalist. Prin respectul manifestat fata de interlocutor, reporterul demonstreaza ca-si respecta publicul sau.

O calitate esentiala a reporterului este aceea de a sti sa asculte Interlocutorul trebuie sa simta ca este urmarit cu atentie de reporter, deoarece poate sa creada ca cele spuse de el sunt neinteresante atunci cānd īl vede pe reporter urmarindu-si mai mult notitele din agenda sau reportofonul cu care īnregistreaza. Este suficient sa ne imaginam cum se simte un student care sustine un examen oral si nu este urmarit de nici unul din profesorii ce compun comisia. Daca nu este atent la ceea ce spune intervievatul reporterul pierde īncrederea lui si odata cu aceasta si informatii interesante pe care ar fi putut sa le obtina. Este bine sa-i urmareasca privirea cu atentie si uneori chiar sa-1 aprobe, prin īnclinarea usoara a capului.

Jurnalistul de radio nu trebuie sa cedeze microfonul. Unii interlocutori sunt tentati sa ia microfonul din māna reporterului atunci cānd vor sa raspunda la o īntrebare, din cauza emotiei creata de noua lui postura. Daca reporterul cedeaza microfonul nu mai are posibilitatea sa conduca discutia si sa-1 īntrerupa cānd este cazul pe interlocutor, īncāt va trebui sa faca manevre de recuperare a microfonului de la interlocutor, punāndu-se amāndoi īntr-o situatie jenanta. Pentru reporter microfonul a devenit "condeiul" lui din momentul cānd a ales profesia de jurnalist radio.

Interviul īn radio este īnregistrat cu ajutorul magneto­fonului de reportaj, astfel īncāt reporterul este pus īn situatia sa faca anumite manevre tehnice pentru īnregistrare. El ar fi bine sa manevreze tehnica cu discretie pentru ca nu toti oamenii sunt familiarizati cu mijloacele tehnice folosite de jurnalisti. De obicei tehnica si toate operatiile tehnice facute de reporter īi inhiba pe oameni creāndu-le o stare emotiva care poate influenta randamentul la intervievare. Aproape orice interlocutor are suficiente emotii numai prin faptul ca se afla īn fata microfonului, mai ales daca i se īntimpla acest lucru pentru prima data īn viata, asa ca se poate renunta la toate testele pentru imprimare iar magnetofonul poate sa fie plasat cāt mai discret posibil.

Reporterul nu trebuie sa faca o demonstratie a talentului sau jurnalistic atunci cānd se afla īn fata intervievatului. Unii reporteri au tendinta de a cauta sa iasa īn evidenta, uneori sa vorbeasca mai mult decāt interlocutorul sau sa foloseasca īn īntrebari constructii greoaie īn frazare. Interventiile reporterului trebuie sa fie cāt mai concise si la obiect, iar constructia frazelor, fara exprimari greoaie si pretentioase.

Tonul vocii ales de reporter trebuie sa fie colocvial, apropiat de cel normal īntr-o discutie cu un prieten, īn functie de circumstante si tema interviului. Atunci cānd tonul este nepotrivit si limbajul prea elevat poate aparea o reactie de respingere si implicit īndepartarea ascultatorului.

Reporterul de radio trebuie uneori sa-l formeze discret pe interlocutor Un interviu pentru presa este īnregistrat, dupa care este scos textul si prelucrat pentru a fi conform limbii literare, īn caz ca interlocutorul a mai facut unele greseli de exprimare sau dezacorduri gramaticale. La interviul radiofonic acest lucru nu mai este posibil deoarece cuvāntul rostit de interlocutor si imprimat pe banda magnetica nu mai poate fi corectat. īn cazul īn care reporterul sesizeaza o exprimare gresita a intervievatului si vrea sa o corecteze poate reformula īntrebarea care contine si exprimarea corecta. Atunci interlocutorul poate sa sesizeze si se corecteaza si el reluānd fraza, cu exprimarea corecta.



Reporterul nu trebuie sa-si exteriorizeze sentimentele prin cuvinte sau sunete ca replica la afirmatiile interlocutorului. Sunetele care exprima mirarea, dezaprobarea sau aprobarea si chiar entuziasmul reporterului nu fac o impresie buna nici interlocutorului si nici publicului.

Reporterului īi este interzis sa emita opinii personale atunci cānd realizeaza un interviu. īsi va reprima aceasta tendinta pentru ca-si asuma un risc mare si īn fata interlo­cutorului care nu totdeauna este de acord sa fie contrazis. Riscul cel mai mare este īnsa de a fi dezaprobat de publicul care asculta interviul pentru a afla parerea intervievatului, nu pe cea a reporterului. Reporterul nu trebuie nici sa califice evenimentul sau faptul, rolul sau fiind doar acela de a transmite informatia obtinuta prin interviu catre un public, interpretarea urmānd sa o faca acesta. Aceasta conditie este necesara īn general la majoritatea genurilor jurnalistice cu exceptia genurilor de opinie, unde comentariul jurnalistului este necesar.

4. Etapele realizarii unui interviu

Interviul pregatit presupune o anumita etapizare uneori strict necesara īnainte de realizare. Aceasta etapizare foarte exacta este necesara reporterilor cu mai putina experienta, pentru ca odata cu acumularea unei experiente el nu mai urmareste cu exactitate ordinea stricta a etapelor. Intervine rutina si parcurgerea acestor etape devine ceva firesc si eficient chiar daca sunt urmate īn alta ordine.

Reporterul primeste de obicei din partea realizatorului de emisiune sarcina sa realizeze un interviu pe o anumita tema, dar de cele mai multe ori el este pus īn situatia sa desprinda din multitudinea subiectelor din jurul sau pe cel care este plin de semnificatii. Este de dorit ca jurnalistul sa fie un bun observator al fenomenelor si faptelor pe care altii nu le observa. El poate sesiza ce este semnificativ īntr-un fapt aparent banal si īl poate supune atentiei publicului sau. Un interviu se poate realiza de un reporter atunci cānd exista un eveniment la care acesta este participant, dar de cele mai multe ori este pus īn situatia de a propune el un subiect de interviu. Oricum īntr-un interviu avem o singura tema de care ne ocupam si folosim un singur unghi de abordare.

Documentarea este etapa īn care reporterul trebuie sa culeaga toate datele necesare realizarii interviului. El se foloseste de toate sursele oferite de biblioteci, colectii de ziare si legi pentru a afla cāt mai multe īn legatura cu tema propusa. Unii specialisti mai mentioneaza si existenta etapei de predocumentare care este de fapt reprezentata de permanenta cautare de a īmbogati bagajul de cunostinte al reporterului.

Alegerea intervievatului este urmatoarea etapa parcursa de reporter. Intervievatul trebuie ales cu mare atentie pentru ca el poate fi chiar portarul unei institutii daca se constata ca el detine cele mai multe informatii īn legatura cu tema aleasa.

Reporterul propune intervievatului tema, scopul interviului, postul unde va fi difuzat si durata. Daca obtine acordul de la intervievat trebuie sa obtina unele date īn legatura cu acesta (se documenteaza si asupra intervievatului pentru a afla daca este un bun vorbitor, este binevoitor sau irascibil, este emotiv sau dezinvolt). Cunoasterea intervievatului este necesara»pentru ca fiecare om are anumite particularitati si īn functie de acestea reporterul gaseste mijloacele cele mai eficiente de abordare pentru a obtine toate informatiile. De multe ori este nevoie ca reporterul sa ajunga la interlocutorul cel mai potrivit pentru tema aleasa, folosindu-se de prietenii comuni. El apeleaza la relatiile sale pentru a-i īnlesni īntrevederea cu interlocutorul sau - poate fi o personalitate la care se ajunge mai greu.

Dupa alegerea intervievatului reporterul poate sa treaca īn etapa urmatoare: pregatirea īntrebarilor. Structurarea si ordonarea acestora vor da coerenta si consistenta materialului rezultat.

Īnregistrarea interviului se face la o data si un loc ales de comun acord cu intervievatul. Alegerea locului este un element important deoarece reporterul trebuie sa tina seama si de cāteva detalii tehnice cum ar fi acustica locului īn care se face īnregistrarea, tipul de microfon care trebuie folosit īn functie de ambianta si chiar tipul de magnetofon.

Reporterul trebuie sa aiba īn vedere faptul ca ratarea unui interviu poate fi ireversibila, de multe ori revenirea la acelasi intervievat cu scuza ca īnregistrarea nu a iesit bine, dintr-un motiv sau altul, fiind aproape imposibila.

La īnregistrarea unui interviu este bine ca reporterul sa spuna tot ce este de spus la locul unde īnregistreaza interviul, pentru ca fiecare zona sau camera are o anumita acustica. Aceste diferente de acustica pot fi sesizate de un public avizat si pot fi puse la īndoiala atāt credibilitatea cāt si nivelul profesional al reporterului.

Prelucrarea materialului presupune copierea pe banda de magnetofon sau introducerea materialului īnregistrat īn computer pentru montaj. Aceasta operatie se numeste īn limbajul radiofonic "fonotecare". Fiind vorba de sunet si anumite taieturi care sunt facute mecanic sau digital apare clar ca vor fi eliminate bālbele si repetitiile pe care unii interlocutori le fac īn expunerea ideilor lor. O mai mare atentie trebuie manifestata la eliminarea pauzelor care uneori sunt semnificative (spun foarte mult). Astfel, daca va trebui sa lasam la montaj o pauza care poate semnifica o ezitare a intervie­vatului, nu o vom elimina pentru ca ne este de mare ajutor īn exprimarea jurnalistica. Montajul trebuie facut cu mare atentie atunci cānd se scot pasaje mai mari din īnregistrare. Exista riscul ca dupa o taietura sa nu se simta īn intonatie punctul care semnifica terminarea frazei, astfel īncāt vom avea mare grija si la acest detaliu.

Difuzarea interviului se face de obicei īn cadrul unei emisiuni radio. In conceperea si realizarea unui interviu trebuie avute īn vedere anumite considerente de ordin stilistic, dar si de īntindere īn timp. Durata poate ajunge chiar la 15 minute (īn cazul unui interviu portret), dar de obicei timpul alocat īntr-o emisiune este de 3-4 minute, uneori chiar mai putin. Desigur ca īn practica de zi cu zi a unui reporter nu totdeauna se poate spune ca are mereu timpul necesar si poate sa treaca prin toate etapele mentionate pāna acum pentru a realiza un interviu. De cele mai multe ori se īntāmpla sa īntālneasca un interlocutor interesant caruia este si pacat sa nu-i ia un interviu, fara sa mai aiba timp pentru documentare si pregatire. īn aceste conditii nu exista o abordare standard, dar este bine este ca reporterul sa-si aleaga unghiul de abordare si sa poarte o discutie prealabila cu interlocutorul sau pentru a schita viitorul interviu. īn timpul acestei discutii īsi noteaza īn agenda īntrebarile posibile, dupa care īncepe īnregistrarea interviului urmarind cu atentie spusele intervievatului si agatāndu-se de raspunsurile acestuia. Exista īnsa si riscul ca intervievatul sa-i spuna mult mai putine lucruri interesante atunci cānd se īncepe īnregistrarea, astfel īncāt cea mai eficienta se dovedeste deseori īnregistrarea interviului fara a se mai face acea discutie preliminara, urmānd ca la montaj sa se intervina pentru īnlaturarea pasajelor nesemnificative.


CAPITOLUL IV


AM CITIT, AM AUZIT, ĪN SFĀRsIT ...VEDEM


La fel ca īn presa scrisa sau īn radio, si īn televiziune interviul are un rol important: este o sursa majora de informatii. Pe lānga principiile comune celor trei media, audio-vizualul adauga acestui gen o serie de particularitati ce privesc deopotriva conceperea interviului, forma īn care va fi prezentat, precum si modul concret de realizare.

1. Interviul de televiziune si celelalte genuri apropiate

Exista cāteva formate sau genuri asemanatoare, bazate īn majoritatea lor pe dialog ; din aceasta cauza ele sunt usor de confundat. īn plus, īn practica, de cele mai multe ori, nu se īntālnesc modalitati "pure", ci diferite combinatii, ceea ce, desigur, complica analiza. īn felul acesta cāstiga teren tendinta, evident comoda, de a da notiunii de talk-show un īnteles prea larg, ce pune alaturi lucruri diferite. Definitiile care urmeaza īsi propun īn primul rānd sa sublinieze specificul fiecarei formule īn parte, fara a insista asupra regulilor si strategiilor distincte care le caracterizeaza.

Declaratia de presa este facuta de catre o institutie, organizatie sau de catre o persoana privata īn legatura cu un eveniment, situatie etc. si consta īn afirmarea publica, formala, mai mult sau mai putin clara, a propriei pozitii, atitudini sau interpretari. Acest demers se adreseaza presei, prin intermediul careia se doreste ca mesajul sa fie adus la cunostinta opiniei publice.

Interviul este o conversatie īn cadrul careia un jurnalist sau mai multi pun īntrebari unei persoane sau mai multor persoane pentru a afla informatii, opinii, explicatii etc, care permit cunoasterea si īntelegerea unui fapt sau a unei situatii. Interviul nu este nici interogatoriu, nici schimb de idei, nici controversa, nici negociere, nici persuasiune asupra intervievatului pentru a accepta opiniile jurnalistului [12]. Prin urmare, cuvāntul eu ar trebui sa lipseasca din vocabularul celui care intervieveaza [13]

Discutia este o convorbire īntre doua sau mai multe persoane pe o anumita tema sau subiect. Jurnalistul īsi poate depasi rolul strict de moderator : dupa ce a lansat dezbaterea, el are posibilitatea sa intervina cu idei si opinii personale, pastrāndu-si īn acelasi timp si rolul de moderator. Dinamica interna a discutiei este asigurata de un alt motor decāt cel al interviului: schimbul de idei dintre participanti are un rol precumpanitor īn raport cu īntrebarile formulate de catre moderator (asta, īn cazul unei discutii reusite!). Calitatea argumentelor, a informatiei, precum si a retoricii īntrebuintate, asigura succesul acestei formule.

Masa rotunda presupune o discutie mai riguroasa, pe un subiect mai restrāns; este o analiza la care au fost invitati sa participe cātiva specialisti, īn principiu īntre trei si cinci persoane. Spre deosebire de discutie, rezultate interesante se obtin atunci cānd participantii accepta sa-si pastreze, pe parcursul emisiunii, doar calitatea de specialisti, renuntānd la statutul conferit de eventuale functii administrative sau politice si discuta de la egal la egal. De aceasta data, jurnalistul īsi asuma doar rolul de moderator. Reusita emisiunii depinde de realizarea unui progres īn clarificarea subiectului dezbatut sau de identificarea unei noi perspective de abordare a lui.

Talk-show-ul se apropie de discutie. Deosebirile constau īntr-o prezenta mai īnsemnata a componentei "show" si īn rolul principal pe care īl are personalitatea moderatorului. Un talk-show este tot atāt de bun pe cāt este moderatorul sau.

Dialogul īn direct cu telespectatorii se īntālneste īndeosebi la televiziunile locale, unde se dovedeste o formula de succes, mai ales prin utilitatea ei pentru viata comunitatii. Sunt invitati sa participe membri ai administratiei locale, politicieni, conducatori de cluburi sportive, experti, jurnalisti sau alte persoane publice care raspund la īntrebarile puse īn direct, fie de catre spectatorii aflati īn studiou, fie de telespectatori prin telefon.

2. Specificul interviului de televiziune

Mediul audio-vizual ofera interviului o serie de particularitati: unele constituie o sansa īnchis, altele fac mai dificila munca jurnalistului. El trebuie sa stie sa le foloseasca pe unele si sa le atenueze pe celelalte. Iata, pe scurt, elementele de noutate īn raport cu interviurile din presa scrisa sau cele din radio :

informatia vizuala : persoana intervievata este vazuta si caracterizata de gesturile pe care le face, de expresia chipului, de modul īn care este īmbracata, de eventualele podoabe ; toate acestea reprezinta un discurs ce se suprapune celui verbal, īntarindu-1 sau, dimpotriva, contrazicāndu-l. Locul unde se desfasoara interviul, prin ambianta sa, poate fi interesant sau nu, adecvat sau nu temei discutate; bine ales, el mareste gradul de interes si ofera un plus de autenticitate ;

- informatia auditiva neverbala : sensurile afirmatiilor cuprinse īntr-un inter­viu sunt nuantate īn chip semnificativ de intonatie, de ritmul īn care se vorbeste, de forta pe care o transmite vocea, de eventualele ezitari si pauze ; ambianta sonora da amprenta specifica unui anumit loc;

- tehnica de televiziune: echipa de filmare, videocamera si toate celelalte elemente ce tin de tehnica creeaza un cadru artificial pentru dialog; el afecteaza īntr-o anumita masura firescul comunicarii - cei intervievati vor fi mai putin naturali (fac exceptie persoanele publice cu experienta īntr-ale televiziunii!);

- prelucrarea limitata a īnregistrarii: spre deosebire de presa scrisa, inter­viul de televiziune nu poate fi "redactat" decāt īntr-o mica masura, prin "fonotecare", adica prin scurtarea lui. Nu sunt posibile reformulari ale unei idei, nu este posibil ca intervievatul sa revada forma finala a interviului si sa faca eventuale modificari pentru a completa, corecta sau nuanta o afirmatie.

3. Etapele realizarii unui interviu de televiziune

Decizia de a lua interviul

Acesta este etapa initiala īn care se stabilesc :

a) tema sau subiectul viitorului interviu,

b) scopul pentru care se ia,

c) persoana ce va fi intervievata,

d) modul īn care se va lua interviul,

e) formatul de difuzare, precum si

f) durata lui aproximativa.

Pregatirea

īn general, pregatirea unui interviu presupune :

a) obtinerea acordului persoanei stabilite, fie, daca este cazul, gasirea unei alte persoane, īn situatia īn care prima nu este disponibila sau refuza,

b) o documentare asupra temei sau subiectului abordat,

c) o documentare privind persoana ce va fi intervievata,

d) definirea strategiei de urmat si redactarea īntrebarilor. Exista doua moduri de documentare - unul punctual, pentru un anumit subiect, si un altul, general si continuu, ce presupune sa fii la curent cu "actualitatea" unui domeniu mai larg. O buna documentare este prima conditie a unui interviu reusit, ea asigura īntelegerea subiectului, permite formularea īntrebarilor, precum si stabilirea dialogului.

Īn cazul interviurilor īntāmplatoare nu este timp pentru o documentare speciala, ele se bazeaza pe experienta acumulata de jurnalist.

3.3 Luarea interviului

Īn functie de modul īn care se realizeaza īntālnirea dintre echipa de televiziune si persoana intervievata, exista urmatoarele variante :

3.4 Post-procesarea

Cu exceptia emisiunilor īn direct sau "ca si īn direct", rareori un interviu se difuzeaza chiar īn forma īn care a fost īnregistrat. īn functie de genul emisiunii si de intentiile realizatorului, se īntālnesc urmatoarele categorii de interventii:

a) "cosmetizarea" īnregistrarii prin īndepartarea unor deficiente formale minore, fara a modifica interviul propriu-zis (de exemplu, eliminarea eventualelor "a"-uri, a unor zgomote accidentale etc);

4. Formate de difuzare

Aspectul final al unui interviu, asa cum ajunge el la spectatori, fie ca este transmis īn direct, fie ca este īnregistrat, constituie ceea ce se numeste formatul de difuzare. Fiecare gen de emisiune utilizeaza un numar de formate de interviuri, considerate potrivite cu scopurile sale. Nu toate variantele pot fi utilizate īn egala masura īn orice situatie. Alegerea se face īn primul rānd pe baza considerentelor de ordin jurnalistic, dar se au īn vedere si cele de ordin tehnic sau legate de costuri.

Iata cele mai frecvente formate de interviuri:

interviu scurt, īnregistrat pe teren, integrat īntr-un material mai mare (stire, mini-documentar, reportaj etc.) - utilizat īndeosebi la telejurnale;

interviu scurt, īnregistrat pe teren sau transmis īn direct, prezentat ca material de sine statator;

interviu scurt, cu un invitat īn studio, intervievat īn direct de crainica sau crainicul emisiunii de stiri (semnalam ca tehnic posibila, dar utilizata rar, doar cānd persoana intervievata nu este disponibila la ora difuzarii, varianta īn care interviul se īnregistreaza īnaintea emisiunii - īn absenta unei mentionari explicite pe ecran, ar fi foarte greu de observat ca nu este vorba de o transmisie īn direct!);

interviu scurt, realizat īn direct, prin legatura video, de catre crainica sau crainicul emisiunii de stiri (cei doi interlocutori apar pe ecran īn doua ferestre, cu treceri succesive īn prim-plan);

interviu telefonic realizat īn direct sau īnregistrat - se utilizeaza mai ales īn cadrul telejurnalelor;

pseudo-intervievarea de catre crainc(a) a reporterului care relateaza īn direct de pe teren {corespondenta) - se utilizeaza la telejurnale si la transmisiile īn direct de la diferite evenimente (de exemplu, sportive);

interviuri ample, īn direct sau īnregistrate, ce ocupa īn totalitate sau cea mai mare parte a spatiului unei emisiuni, caracterul interviului fiind determinat de genul emisiunii (pe teme de actualitate, documentare, de divertisment etc.);

interviuri ample, fragmentate si reordonate conform logicii    documen­tarului, reportajului, anchetei etc. de televiziune ; este posibil sa se pastreze doar raspunsurile, nu si īntrebarile unui interviu, alternāndu-le cu frag­mente de comentariu; aceasta formula muta accentul de pe dialog pe rememorarea unor situatii si īntāmplari;

Particularitatile unui interviu sunt influentate si de ponderea pe care o are īn durata emisunii. Exista emisiuni ce contin doar un interviu lung, altele cuprind mai multe interviuri scurte, dupa cum este posibil ca, pe lānga unul--doua interviuri se fie difuzate si alte genuri de materiale. La filmarea unui interviu se tine seama de formatul īn care urmeaza sa fie difuzat. Uneori, un acelasi material de baza serveste pentru finalizarea a doua formate diferite, cum ar fi, de exemplu, un interviu mediu de 14 minute si un insert īntr-o stire.

5. Tipologia interviurilor de televiziune

Exista mai multe criterii, exprimānd caracteristici esentiale, pe baza carora se obtin o serie de clasificari ale interviurilor de televiziune. Combinānd aceste criterii, rezulta o complexa varietate tipologica. Prin urmare, nu exista o singura clasificare, ci mai multe, fiecare dintre ele punānd īn evidenta variabilitatea unei anumite carateristici.

Doua criterii si clasificarile corespunzatoare au fost deja amintite :

a) modul de īntālnire a jurnalistului cu persoana intervievata si

b) formatul de difuzare.

Ne vom opri īn continuare la unul dintre cele mai importante criterii luate īn considerare de diferiti autori: scopul imediat sau functia interviului. Din aceasta perspectiva s-au conturat urmatoarele variante :

a)         interviul de informatie (engl. informational interview, fr. l'interview d'information): ofera date, informatii, relatari, precizari, descrieri etc. obtinute de la cei implicati īn evenimente, de la cei ce le "fac" sau de la
martori; ceea ce se urmareste sunt faptele, datele concrete;

b)   interviul de interpretare (engl. interpretative interview, fr. l'interview d'analyse): un specialist sau un comentator specializat analizeaza, explica si interpreteaza un fapt, īncadrāndu-1 īn context, prezinta fapte similare, arata care este situatia īn alte tari, descrie mecanismele care au generat fenomenul discutat, precum si implicatiile sale probabile. Specialistul nu īsi prezinta propriile sale opinii, ci ofera doar acea informatie pe care ar putea sa o furnizeze oricare alt specialist din domeniu, astfel ca publicul sa īnteleaga despre ce este vorba si sa-si formeze singur o parere. Specialistul trebuie sa fie impartial si sa nu īncerce, sub masca obiectivitatii, sa influenteze opinia publica. Acolo unde exista puncte de vedere diferite, el le va prezenta corect pe toate, fara sa-si exprime propria optiune. Intra īn responsabilitatea jurnalistului ca acest gen de interviu sa fie ceea ce īsi propune (Este foarte probabil ca un astfel de interviu, la noi, sa fie privit cu destula suspiciune - se va argumenta ca o analiza nu poate fi obiectiva, ori se va pune la īndoiala buna-credinta a specialistului.);

c)    interviul de opinie si comentariu : spre deosebire de interviul anterior, aic tocmai opinia si pozitia personale sunt evidentiate. Adesea se consemneaza

reactia cuiva la un eveniment. De exemplu, va interesa opinia unui om politic īn legatura cu un proiect de lege, cu o masura administrativa etc.("Cum comentati afirmatia ca..."). Desigur, intervievatul poate explica si justifica pozitia pe care o adopta, considerānd-o ca fiind singura acceptabila ; cu toate acestea, spectatorul va sti ca este vorba doar despre un punct de vedere, caruia i se pot opune alte opinii;

d)   interviul emotional: arata starea de spirit a celui intervievat - bucuria cuiva care a cāstigat un concurs, spaima celui care a trecut printr-un accident, furia sau revolta generata de un conflict etc.;

e)    interviul de atmosfera: caracterizeaza un eveniment, un loc sau o comunitate prin felul īn care vorbeste cel intervievat, prin felul īn care este īmbracat sau prin mimica sa ; ceea ce spune este mai putin important; se aseamana cu genul anterior, ambele putānd fi considerate, cel putin īn parte, interviuri de coloratura;

f) interviul de promovare (fr. l'interview de promotion): are ca tel atragerea atentiei publicului asupra unui eveniment cultural (premiera unui spectacol, o lansare de carte, vernisajul unei expozitii etc), sportiv (un concurs international, o importanta īntālnire īntre doua echipe etc), social (inaugurarea unei institutii de caritate etc.) etc. (vezi Jacques Larue-Langlois,1989, p. 135);

g) interviul portret ( fr. l`interview portrait): specificul acestui interviu, cīnd el nu se transforma īntr-un talk-show, rezida īn faptul ca subiectul dialogului este legat chiar de persoana intervievata (copilaria, scoala, activitatea, opinii despre oamenii pe care i-a īntālnit etc), urmarindu-se conturarea personalitatii sale.

Evident ca aceste scopuri, prezentate aici distinct, se īntālnesc īn practica suprapuse īn varii proportii, ceea ce nu este īntotdeauna un lucru de dorit, ba dimpotriva - cum ar fi, de exemplu, combinarea interviului de informatie cu cel de opinie Un alt criteriu de clasificare este numarul participantilor la interviu. Pe baza lui se disting urmatoarele variante de interviu:

a)         un jurnalist, un intervievat - formula obisnuita, cea mai des īntālnita;

b)        un jurnalist, mai multi intervievati - varianta utilizata īn studio, dar si pe teren; la lungimi mari este greu de evitat caracterul formal si impresia de artificialitate, mai ales daca aceleasi īntrebari sunt adresate, pe rānd, tuturor invitatilor; se foloseste cu succes īn cazuri particulare, cum ar fi, de exemplu, un interviu cu membrii echipajului cāstigator la un concurs de canotaj academic;

c)    mai multi jurnalisti, un singur intervievat - pe lānga conferintele de presa transmise ca atare, īnregistrate sau īn direct, la aceasta formula se recurge atunci cānd se intentioneaza sa se dea o anumita nota protocolara īntālnirii cu o personalitate;

d)        mai multi jurnalisti, mai multi intervievati - aceasta formula descrie con­ferintele de presa cu mai multi respondenti; altfel este utilizata rar,din cauza caracterului ei formal accentuat; poate fi folosita pentru orga­ nizarea unei confruntari televizate īntre sustinatorii unor pozitii diferite (de regula, īn chestiuni de mai mare anvergura); de exemplu, s-a recurs la ea pentru īntālnirea finala din cadrul campaniilor electorale prezidentiale din diferite tari.

Un alt criteriu de clasificare este lungimea interviului: el determina o grupare ale carei limite sunt conventionale si orientative, deloc riguroase. Se disting interviuri: foarte scurte (inserturi de la cāteva secunde la cāteva zeci de secunde), scurte (doua-trei minute), medii (5-14 minute) si lungi (28 de minute si peste). Mentionam ca standardele de lungime ale unei emisiuni de televiziune, inclusiv genericele, sunt: 14 min., 28 min., 56 min. sau multipli. Unele televiziuni comerciale au adoptat valori mai scurte. Timpul ramas pāna la valoarea "rotunda" este rezervat publicitatii si promo-ului. Orice alt format va avea dificultati la introducerea īn grila de programe.

Masura īn care un interviu este sau nu protocolar reprezinta un alt criteriu ce vorbeste despre natura sa. Tot orientativ, pentru ca nu exista granite absolute, vom distinge trei niveluri:

a)    interviul neprotocolar, cu oameni obisnuiti;

b)   interviul semi-protocolar; cu lideri politici, cu oameni de afaceri, cu functio­nari superiori, cu directori etc. (totusi, exista cu asemenea persoane si interviuri lipsite de formalism - foarte interesante tocmai din aceasta cauza!);

c)    interviul protocolar, realizat cu sefi de state, de guverne sau cu conducatori ai unor importante organizatii internationale (ONU, NATO etc).

Trebuie remarcat faptul ca un interviu condus protocolar nu va fi receptat īntotdeauna ca atare īn momentul difuzarii sale. Exista modalitati de a-i "atenua" formalismul. Astfel, de exemplu, se pot extrage anumite parti si prezenta separat, ca scurte inserturi [14].

Desi criteriile de clasificare prezentate mai sus nu sunt singurele posibile, ele constituie cele mai importante atribute ale interviului de televiziune ca gen, precīzāndu-i natura. Jurnalistul are posibilitatea sa aleaga, din numeroasele variante existente, pe cea mai potrivita, īntr-un context dat, cu subiectul, cu scopul sau, cu formatul emisunii īn care se va difuza, cu timpul avut la dispozitie si, nu īn ultimul rānd, cu bugetul disponibil. S-ar putea ca unele dintre precizarile de mai jos sa para minore si fara vreo importanta prea mare, dar asemenea detalii contribuie īn chip esential la crearea impresiei de profesionalism sau de lipsa a acestuia.

6 .Pregatirea interviului de televiziune

6.1 Scopul interviului Jurnalistul trebuie sa-si precizeze foarte clar scopul pentru care urmeaza sa ia interviul. Va stabili cu precizie, de fiecare data, ce anume doreste se obtina de la cel intervievat. Acest scop trebuie sa fie usor de sesizat de catre telespectatori (BBC, 1993, p. 28). Este recomandabil sa nu se abordeze acele subiecte pe care jurnalistul nu se simte stapān. Oamenii vor vorbi mai bine daca observa ca interlocutorul lor īi īntelege si īi urmareste cu atentie.

6.2 Alegerea persoanei intervievate Criteriul de baza general care ghideaza optiunea poate fi enuntat pe scurt astfel: oricine are ceva de spus, datorita competentei sale, pentru ca ocupa o anumita functie, pentru ca a fost martor la un eveniment etc. īn cazul interviurilor de televiziune apare o exigenta suplimentara: exista persoane a caror competenta si valoare a fost recunoscuta, dar care nu sunt buni vorbitori. Pentru a evita un esec previzibil este bine ca īn asemenea cazuri sa se caute alte variante.

6.3 Obisnuitii casei Jurnalistul si uneori chiar echipa redactionala din care face parte ajung la un moment dat la o formula comoda si sigura pentru a rezolva problema alegerii persoanei care sa vorbeasca despre o anumita tema. Pentru chestiuni medicale se apeleaza la doctorul X, pentru finante la dl Y, iar pentru sindicate la dna Z. Ei devin un fel de experti ai casei, monopolizānd dreptul la opinie. Suficienta acestei solutii este criticata de unii autori, pentru ca īi face pe jurnalisti sa nu-i mai caute pe cei care ar avea cu adevarat ceva de spus (Pierre Bourdieu, 1998, p. 31). De fapt, ar trebui ajuns la un bun echilibru īntre prezenta persoanelor a caror competenta si capacitate de comunicare au fost deja verificate si cautarea permanenta a unor figuri noi, cu idei noi, spre a fi aduse īn atentia publicului.

6.4 Intervievatii si institutiile Jurnalistul american John Martin (Biagi, 1992, p. 120) considera ca persoanele intervievate fac parte dintr-una din urmatoarele trei categorii :

a) conducatori, reprezentanti autorizati, precum si experti recunoscuti ai unor institutii, organizatii sau firme. Ei vorbesc de cele mai multe ori īn calitatea pe care o au, favorizānd, lucru de la sine īnteles, tocmai perspectiva institutiei, adica modul ei de a aborda si discuta o anumita problema, ocolind punctele sensibile si neconvenabile. Din pacate, multi jurnalisti se multumesc doar cu aceasta categorie de intervievati, usor de gasit, disponibili, īn general buni vorbitori si credibili. Cu cāt numele si functia sunt mai sonore, cu atāt interviul pare a cāstiga īn greutate. Aceste interviuri au toate sansele sa fie orientate, sa prezinte o perspectiva subtil deformata (Yvan Charon, 1991, p. 34);

b) cei care, integrati unei institutii, organizatii sau firme, nu ocupa o pozitie īnalta īn ierarhia interna, ci una de baza, dar care asigura functionarea sistemului. Este posibil ca ei sa ofere o alta perspectiva, dar aceasta speranta trebuie temperata. Cānd este vorba de eventualele interese de comune, de exemplu, nu de putine ori sindicatul si conducerea regiei sau a īntreprinderii (īnca de stat) au avut acelasi puncte de vedere. Pe de alta parte, o anumita prudenta, atunci cānd nu este vorba chiar de un contract de confidentialitate, īi va determina pe angajati sa nu faca publice date sau afirmatii care contrazic pozitia oficiala a firmei sau a sefilor lor;

c) cei care nu fac parte din firma, institutia sau organizatia īn cauza, dar o cunosc si pot vorbi despre ea. Jurnalistul trebuie sa caute puncte de vedere alternative. Favorizānd, din cauza comoditatii, perspectiva institutionala, el se lasa manipulat, transfor-māndu-se īn simplu functionar de presa.

6.5 Optiuni Jurnalistul are de ales īntre trei atitudini fata de persoana intervievata: de complezenta, neutra sau critica. Actionānd conform celei dintāi, va pune doar īntrebari comode, ocolind chestiunile delicate. Se da astfel intervievatului ocazia sa spuna numai ceea ce doreste si sa apara īntr-o lumina favorabila; īn a doua varianta, discutia este de la egal la egal, iar jurnalistul urmareste sa obtina raspunsuri la problemele care īl intereseaza, indiferent daca persoana intervievata ar prefera sa treaca sub tacere unele dintre ele; interviul critic ramāne acceptabil atāt timp cāt jurnalistul nu se transforma īn acuzator -efectul unei asemenea pozitii va fi contrar celui urmarit, publicul tinzīnd sa-1 priveasca cu simpatie pe cel ce pare a fi devenit o victima.

7. Realizarea interviului de televiziune

7.1 Stabilirea īntālnirii Daca filmarea interviului se va desfasura īn alta parte decāt la televiziune, asigurati-va ca ati īnteles exact locul unde urmeaza sa va īntālniti si evitati orice confuzie. īn finalul discutiei puteti folosi o formula de genul: "Māine ne īntālnim la..." si spuneti explicit unde. Nu folositi termeni vagi, precum "acolo", care poate fi oriunde. Daca interlocutorul dumneavoastra spune: "Ne īntālnim la sediu", nu va jenati sa īntrebati care sediu, pentru ca, daca sunt mai multe, s-ar putea ca din context sa nu rezulte prea limpede la care dintre ele se refera. Nu īntārziati la īntālnire; este un prim semn de seriozitate si de respect. Indiferent de gravitatea motivului invocat, īntārzierea irita. Nu uitati ca persoanele intervievate au propriul lor program si s-ar putea sa dispuna doar de un timp limitat pentru interviu. Daca se īntāmpla sa intervina ceva care va īmpiedica sa fiti la ora stabilita, dati imediat telefon si solicitati o amānare a īntālnirii sau chiar o reprogramare a ei.

7.2 Acordul pentru selectie n cazul transmisiilor īn direct sau al īnregistrarilor ca īn direct, aratati care va fi durata interviului, subliniind totodata ca ea nu poate fi depasita. Pentru unele dintre celelalte situatii, propuneti sa īnregistrati mai mult, urmānd sa alegeti la montaj momentele cele mai bune. īn general, veti primi acordul. īn felul acesta evitati orice neīntelegeri si discutii ulterioare. Pentru cineva care nu are experienta interviurilor de televiziune, este o sarcina destul de dificila sa-si concentreze opinia, relatarea etc. īntr-un timp foarte scurt, de exemplu treizeci de secunde. īn plus, i se va parea suparator de putin.

7.3 Cooperarea De cāte ori este posibil, pregatiti interviul īmpreuna cu persoana solicitata. Stabiliti problemele ce urmeaza sa fie atinse, precum si ordinea aproximativa īn care o veti face. Dupa aceea redactati īntrebarile corespunzatoare, dar fara a le aduce la cunostinta persoanei īn cauza. O feriti, īn felul acesta, de eventuala tentatie de a-si pregati raspunsuri scrise, pe care sa le citeasca ori, la fel de neinspirat, pe care sa le īnvete pe de rost. Una dintre calitatile esentiale ale unui interviu reusit este impresia de discutie libera, spontana. Atāt la pregatirea interviului, cāt si īn momentele de dinaintea emisiunii sau īnregistrarii, evitati sa discutati īn detaliu despre chestiunile pe care le veti aborda īn interviu. Experienta arata ca, de multe ori, se produce un fel de "epuizare" a persoanei intervievate, deoarece va ajunge sa repete lucruri pe care le-a mai spus cu putin timp īnainte, iar lucrul acesta i se va parea neinteresant.

7.4 Despre īntrebarile interviurilor Iata cāteva recomandari privind formularea īntrebarilor si modul īn care ele se pun īntr-un interviu de televiziune:

īntrebarile sa fie clare, precise si sa contina o singura problema;

īntrebarile sa nu fie prea lungi, spectatorii sunt mai interesati de raspunsuri decāt de īntrebari (Ivor Yorke, 1990, p. 80);

sa nu se adreseze doua sau mai multe īntrebari deodata (este foarte posibil ca īntr-o astfel de situatie sa nu se ofere un raspuns complet);

īntrebarile nu trebuie sa sugereze raspunsul;

evitati acele īntrebari care cer raspunsuri scurte, gen "da" sau "nu", dar recurgeti la ele atunci cānd intervievatul īncearca sa ocoleasca un raspuns transant; īn felul acesta, refuzul lui va fi evident;

īntrebarile nu trebuie sa cuprinda insinuari si nici sa nu fie puse pe un asemenea ton;

lasa o impresie neplacuta acei jurnalisti care se lanseaza īn consideratii pe marginea temei discutate, dorind sa se faca remarcati;

cānd este vorba de un interviu mai lung, īntrebarile cele mai importante nu se pun chiar la īnceput, dar locul lor nu este nici spre sfārsit, pentru ca s-ar putea ca timpul rezervat emisiunii sau īnregistrarii sa se termine īnainte de a se fi discutat īntreaga chestiune.

Īntrebarile vor fi astfel ordonate īncāt trecerea de la o chestiune la alta sa se faca logic, firesc si sa duca la atingerea scopului propus. Īn cazul subiectelor controversate, jurnalistul trebuie sa joace rolul de "avocat al diavolului"si sa puna īntrebari care sa reflecte pozitia oponentilor īn chestiunea discutata, fara a se implica personal. Interviul devine, īn felul acesta, mai interesant, obtināndu-se o confruntare de idei si argumente, iar spectatorul are posibilitatea sa-si formeze singur o opinie.



7.5 Desfasurarea interviului Daca va aflati acasa la intervievat sau la locul sau de munca:

nu fumati daca persoana īn cauza nu fumeaza ; chiar daca cereti si primiti permisiunea, asta nu anuleaza iritarea pe care o provoaca unui nefumator fumul tigarii;

evitati sa va asezati pāna nu vi se spune unde ; riscati sa alegeti chiar locul preferat al persoanei intervievate ;

īn general, mutati cāt mai putina mobila, vaze, tablouri, acvarii etc, iar la īncheierea filmarii, neaparat, puneti totul la loc.

1. Pentru o prezentare mai detaliata a naturii īntrebarilor si a strategiei de punere a lor, sugerez cititorului sa parcurga capitolele respective din Manual de jurnalism, voi. I (coord. Mihai Coman), Editura Polirom, Iasi, 1997.

Īnainte de a īncepe interviul propriu-zis, luati cāteva masuri prin care sa va asigurati ca nimic accidental nu va va īntrerupe :

rugati-i pe cei prezenti sa deconecteze telefoanele mobile si cele fixe;

rugati pe cineva sa stea la usa, ori puneti un bilet, ca sa nu se intre īn īncapere pe durata īnregistrarii.

Lasati intervievatului un anumit timp sa se acomodeze cu situatia īn care se afla. Daca este o persoana mai timida sau neobisnuita sa acorde interviuri, ajutati-o sa-si depaseasca emotia. Raspunsurile unor intervievati pot fi prolixe, pot īncerca sa ocoleasca īntrebarea sau se pot īndeparta de la subiect. īn toate aceste cazuri, jurnalistul trebuie sa-1 īntrerupa politicos pe intervievat si sa reaminteasca īntrebarea. Jurnalistul este cel care conduce interviul si nu trebuie sa se lase dominat de interlocutorul sau. Pe parcursul interviului, jurnalistul va fi atent la ceea ce spune interlocutorul sau, pentru a putea interveni. īl va urmari cu privirea, cautānd sa mentina cu el o "legatura vizuala". Este o greseala ca jurnalistul sa acorde o mai mare atentie propriilor sale hārtii, decāt invitatului sau. La fel de gresit este ca īntrebarile sa fie citite mecanic, fara a se tine seama de ceea ce s-a spus anterior. Cānd asculta raspunsurile, jurnalistul nu trebuie sa-1 aprobe pe intervievat.

Orice afirmatie evident falsa trebuie marcata imediat, fie prin invocarea unei dovezi contrare, fie prin formularea unei īntrebari dubitative (Yvan Charon, 1991, p. 16). īn situatia īn care intervievatul face remarce jignitoare la adresa unei persoane sau institutii (se mai īntāmpla!), jurnalistul se va distanta de asemenea afirmatii, de exemplu: "Desigur, aceasta este opinia dumneavoastra". Lipsa de reactie va sugera ca jurnalistul este de acord cu cele spuse de intervievat. Unii interlocutori doresc sa faca placere reporterului si raspund ce cred ca ar dori acesta sa auda; altii raspund asa cum au vazut īn diferite emisiuni de televiziune. Jurnalistul nu trebuie sa se lase indus īn eroare de asemenea atitudini, ci sa īncerce sa obtina un dialog cāt mai autentic. La interviurile īnregistrate, jurnalistul trebuie sa fie atent si sa nu intervina pe finalul ultimului cuvānt rostit de interlocutorul sau : datorita suprapunerii celor doua voci, īn acel loc nu se va putea taia la montaj.

7.6 Categorii speciale de interviuri Voxpopuli (vox pop) sau interviul stradal (engl. voxpop, fr. l'interview-trottoir) este alcatuit dintr-o succesiune de foarte scurte interviuri realizate pe strada, cu trecatori alesi la īntāmplare, pentru a ilustra atitudinea opiniei publice sau nivelul ei de cunoastere īntr-o anumita chestiune. Durata īntregului material nu depaseste cāteva minute. De cele mai multe ori nu se precizeaza numele si ocupatia celor intervievati. Pentru a se evita monotonia vizuala, persoanele intervievate sunt plasate alternativ īn stānga si īn dreapta ecranului.

Selectarea raspunsurilor este o operatie foarte importanta si delicata, ce influenteaza sensul general al materialului. Ea trebuie efectuata onest, prin redarea echilibrata, nepartizana, a diversitatii opiniilor si argumentelor īntālnite. Se vor elimina raspunsurile care dovedesc neīntelegerea chestiunii puse īn discutie. Cele mai frecvente utilizari ale formulei vox pop sunt:

a)    īn cadrul emisiunilor de stiri pentru a consemna reactia opiniei publice sau doar a unei anumite categorii īn legatura cu un eveniment de actualitate (de exemplu, comentariile conducatorilor auto la modificarea pretului benzinei);

b)    īn talk-show-uri pentru initierea sau relansarea dezbaterii, prin prezentarea unor puncte de vedere diferite;

c)    īn documentarele de televiziune si īn anchete;

d)    īn unele emisiuni de divertisment.

Avantajele formulei vox pop

este ieftina, rapida si relativ usor de filmat;

are un caracter democratic, permitānd unor persoane anonime sa-si exprime īn mod public opiniile.

Dezavantajele si riscurile formulei vox pop

nu reflecta realitatea; nu reuseste decāt īntāmplator sa ofere o imagine exacta, nuantata a opiniei publice; nu are valoarea de reprezentativitate a unui sondaj sociologic ; prin urmare, un vox pop nu poate fi niciodata luat drept argument īn favoarea unei idei sau a unei anumite pozitii;

lasa loc manipularilor - nu doar selectia raspunsurilor poate influenta sensul general, ci si locul unde se efectueaza īnregistrarile : pe o strada centrala sau una marginasa, īntr-o piata sau la o expozitie de arta.

Conferinta de presa prin conditiile ei specifice de desfasurare prezinta cāteva inconveniente pentru televiziune. Sunt multi vorbitori, greu de acoperit cu o singura camera si un singur microfon, adica cu dotarea standard a unei echipe obisnuite. īn plus, conferintele de presa dureaza destul de mult. Nici nu merita sa fie īnregistrate īn totalitate, desi exista astfel riscul sa se piarda declaratii interesante. Avānd īn vedere aceste dificultati, se recomanda doua strategii diferite.

La conferintele de presa importante, la evenimente, se filmeaza īn sala, īnainte de a īncepe, cāteva planuri de atmosfera si de legatura, cu ziaristi, cameramani etc., apoi se īnregistreaza tot, sau aproape tot, cu aparatul īndreptat spre cei ce sustin conferinta de presa. In final se va extrage ceea ce este semnificativ.

La conferintele de presa obisnuite se urmeaza o alta cale. Se īnregistreaza eventual declaratia de la īnceput, apoi se filmeaza cāteva planuri de acoperire, cu organizatorii si jurnalistii prezenti. La īncheierea īntālnirii, daca subiectele discutate prezinta interes, se realizeaza un interviu separat cu unul sau mai multi organizatori. īn felul acesta, materialul va contine doar chestiunile interesante, calitatea sunetului va fi buna, iar dimensiunile materialului brut vor fi mai mici si deci mai usor de procesat.

7.7 Post-procesarea interviurilor de televiziune Fonotecarea. Este usor sa tai īntre fraze sau propozitii, cānd tonul coboara, sugerānd finalul unei idei. Dificultatea apare atunci cānd vorbitorul nu mai pune punct si nu-si īncheie fraza, deschide o paranteza, ca apoi sa deschida īnca una s.a.m.d. Daca se taie cānd tonul vocii este sus, chiar daca ideea s-a īncheiat si fragmentul are sens, efectul auditiv va fi foarte neplacut. īn general, fonotecarea creeaza īn imagine o "saritura". Lipsa de racord īntre cele doua planuri alaturate se mascheaza sau se atenueaza prin urmatoarele procedee:

a)    se introduce o "musca" (un blanc), adica doua trei fotograme (frame-uri) negre sau albe īntre cele doua planuri; la vizionare se va observa doar o foarte scurta īntrerupere a imaginii, efect mai putin suparator decāt simpla alaturare dintre doua imagini fara racord. Desi imperfect, procedeul este acceptat la emisunile de stiri, unde exigentele legate de plastica limbajului sunt ceva mai scazute. Oricum, nu trebuie abuzat de el;

b)    "saritura" este acoperita cu imagini de ilustrare sau cu planuri de legatura, astfel īncāt spectatorul nu sesizeaza taietura efectuata;

c)    cele doua planuri sunt legate prin mixare ;

d)    īntre cele doua planuri se pun voleuri sau alte efecte electronice (procedul pare artificial si nu se foloseste la stiri).

Ilustrarea cu imagini, sunet natural si muzica Pentru a da mai multa viata unui interviu, pentru a-1 face mai explicit sau pentru a-i adauga elemente emotionale se pot folosi imagini cu sau fara sunet natural si muzica. Ele nu trebuie sa distraga atentia de la interviul propriu-zis.

Subtitrarea Aceasta operatie consta īn a face sa apara pe ecran, pentru cāteva secunde, numele si functia sau calitatea celui intervievat. De regula, textul apare īn partea de jos si pe mijlocul ecranului. īn cazul īn care interviul este realizat īntr-o limba straina, pentru a lasa loc traducerii, numele va fi scris īn partea de sus, īn dreapta sau īn stānga ecranului. Se va evita ca textul sa apara suprapus peste fata persoanei intervievate.

7.8 Interviul de televiziune din punct de vedere vizual Un interviu de televiziune, cu o informatie verbala foarte buna, va fi compromis de o imagine proasta (tremurata, neclara, rau cadrata, cu miscari gresite de aparat etc), dar o imagine buna nu poate salva un dialog anost, neinteresant.

7.9 Directia privirilor Intervievatul va fi rugat sa se adreseze doar reporterului/redactorului si, prin urmare, sa nu privesca spre obiectivul camerei. Explicatia acestei reguli rezida īn conventia pe care o propune televiziunea: spectatorul asezat īn fata ecranului este doar un martor, nu un participant. O privire īn obiectiv da spectatorului sentimentul, mai putin comod, ca este implicat personal. Atunci cānd īn timpul interviului apare si prim-planul reporterului, indiferent daca se filmeaza cu o singura camera sau cu mai multe, privirea lui trebuie sa se "īncruciseze" cu cea a interlocutorului sau. Doar īn felul acesta se obtine racordul cinematografic. De exemplu, daca unul dintre ei priveste spre stānga, celalalt va privi spre dreapta. Aceasta relatie se obtine foarte usor respectāndu-se regula care interzice "saritura peste axa". La īnceputul interviului, cānd anunta subiectul ce va fi discutat, reporterul va privi direct la camera; cānd īl prezinta pe interlocutor, īsi va īndrepta privirea spre acesta. Unii operatori, opteaza pentru un unghi de filmare din lateral, astfel īncāt intervievatul apare īn profil. Rezultatul este inestetic si trebuie evitat. Camera se va plasa cāt mai aproape de axa ce-1 uneste pe reporter cu interlocutorul sau. Unii oameni publici mai ales politicieni, stiu ca privirea direct īn camera creeaza un efect mai puternic si de aceea vor proceda astfel īn mod deliberat. Dar ceea ce este util pentru ei nu este neaparat potrivit si pentru o emisiune de televiziune. Este posibil ca interlocutorii fara experienta interviurilor de televiziune sa mai arunce din cānd īn cānd cāte o privire spre camera. Pentru a preveni, pe cāt posibil, o asemenea situatie, este bine sa se acorde persoanei intervievate un timp pentru acomodarea cu noua situatie īn care se afla.

7.10 Īnaltimea camerei Īn cazul īn care interviul se desfasoara īn picioare, camera se plaseaza īn mod obisnuit la nivelul ochilor intervievatului. Daca diferenta de īnaltime dintre jurnalist si interlocutorul sau este mare, e bine ca acest fapt sa nu se observe īn imagine, pentru ca va distrage atentia si, probabil, va stārni ilaritate. Exceptie fac situatiile īn care o asemenea diferenta este justificata, cum ar fi, de exemplu, un interviu cu un baschetbalist sau cu un copil. Iata cāteva modalitati pentru ascunderea sau estomparea diferentei de īnaltime :

a) interlocutorii stau asezati;

b) īn imagine este aratat doar intervievatul;

c) jurnalistul si interlocutorul sau sunt filmati separat, singuri īn cadru, de la īnaltimi diferite (solutie destul de anevoioasa).

Īn cazul īn care interlocutorii sunt asezati, camera va filma usor īn plonje. Regulile de mai sus ofera solutiile clasice, "normale" si, prin aceasta, banale. Pentru a mari spectaculozitatea unui interviu, īn ceea ce priveste latura sa vizuala, se poate recuge la unghiuri de filmare neobisnuite, racursiuri si plonjeuri accentuate, cadraje īnclinate. Asemenea inovatii risca sa se transforme īn simple ciudatenii gratuite, aflate la īndemāna oricui, daca nu se adecveaza subiectului si emisiunii īn care va fi inserat interviul.

7.11 Marimea cadrului Īncadraturile cel mai des utilizate, dar nu singurele, sunt: prim-planul, planul bust si planul mediu. Se recomanda cadre mai largi atunci cānd vrem sa aratam miscarile si gesturile persoanei intervievate, īmbracamintea sa, decorul. Cadrele stānse dezvaluie trasaturile fetei, expresia ochilor si, īn general, mimica interlocutorilor. De mare forta este gros-planul, dar nu trebuie abuzat de el, pentru a nu-1 banaliza; e bine sa se folosesca doar īn momentele de mare tensiune.

Miscarile de aparat Un raspuns lung, "tras" īntr-un singur cadru fix, este monoton si devine curānd plictisitor. Intercalarea, din timp īn timp, a figurii jurnalistului care asculta nu aduce suficient dinamism. O solutie mai buna pentru a creste spectaculozitatea si interesul vizual al unui interviu o reprezinta miscarile de aparat. Acestea nu sunt doar un "ambalaj", ele nu au doar o functie compensatorie, ci pot avea si o functie creativa, subliniind anumite momente ale dialogului sau dezvaluind detalii semnificative. De exemplu, o transfocare īnainte, care se termina īntr-un gros-plan sau īntr-unplan-detaliu, accentueaza tensiunea. Deplasarea īn sens opus o diminueaza. Miscarile trebuie sa raspunda curiozitatii firesti a spectatorului, fara a distrage atentia de la ceea ce se discuta. Numarul, amploarea si viteza lor trebuie dozate cu mult discernamānt, altfel vor avea un efect suparator. Nu exista retete aplicabile automat. Caracterul imaginii si al dinamismului ei trebuie sa concorde cu subiectul interviului si cu specificul emisiunii, altfel exista riscul sa fie receptate ca nefiresti si artificiale.Transfocarile sau panoramarile creeaza probleme la montaj, deoarece nu se poate "taia" pe miscare. De exemplu, daca finalul interventiei unuia dintre vorbitori se afla pe o transfocare ce nu s-a īncheiat īnca, va fi greu de taiat īn acel loc. Pentru a evita "saritura" este nevoie sa recurgi la artificii, la mici trucuri, ceea ce īnseamna, īn cele din urma, o pierdere de timp. Existenta unei bune relatii īntre dinamica imaginii si cea a dialogului depinde īn mare masura de atentia si intuitia cameramanului (la īnregistrarile pe teren) si de cea a tandemului regizor-operator (īn studio). Pe lānga transfocari si panoramari se pot utiliza miscari de travelling īn arc de cerc (facilitate oferita de studiouri). Exista si formula interviurilor luate īn miscare, jurnalistul si persoana intervievata fac īmpreuna cātiva pasi, urmariti prin travelling sau transfocare. Daca se filmeaza din māna, exista riscul ca imaginea sa tremure, chiar īn cazul folosirii focalei scurte. Ceea ce nu īnseamna ca unii operatori nu reusesc sa obtina rezultate destul de bune. Un alt gen de intervuri īn miscare sunt cele desfasurate īn mijloace de transport - masini, trenuri, ambarcatiuni etc. - unde fundalul se deplaseaza.

7.13 Variante de filmare a interviurilor Formulele prezentate īn continuare sunt cel mai des folosite, dar ele nu epuizeaza toate posibilitatile existente. Se poate īncerca si realizarea altor variante.

I. O camera, un singur plan

punct de statie fix 

a)    reporterul si interlocutorul sau stau fata īn fata. īn cadru apare intervievatul (singur sau cu reporterul īn amorsa); īn timp ce reporterul pune īntrebarea, se vede doar intervievatul ascultānd.

Cel mai bun rezultat se obtine atunci cānd redactorul se plaseaza lānga camera. Operatorul are doua posibilitati de cadrare:

-filmarea peste umar - reporterul se afla īn fata camerei, aproape de axa optica; īn amorsa se vad capul si umarul sau (adica īn prim-plan, īn partea dreapta sau stānga a imaginii), iar intervievatul este plasat īn planul al doilea, īn partea opusa;

- alaturi de camera - reporterul se afla lānga camera, īn lateral, astfel ca nu mai apare īn imagine; privirea intervievatului trebuie sa pastreze aceeasi directie, pe lānga obiectiv (N.B.: daca īn varianta peste umar se strānge cadrul prin transfocare, efectul vizual obtinut va fi similar cu cel din varianta alaturi de camera.);

b)    reporterul si interlocutorul sau stau unul fata de celalalt la aproximativ 90 de grade, camera este situata fie pe bisectoarea unghiului astfel format, fie perpendicular pe intervievat, reporterul aparānd īn profil. Se īncepe cu reporterul īn prim-plan privind la camera; dupa ce rosteste introducerea īsi īntoarce privirea spre invitatul sau, moment īn care imaginea panorameaza spre acesta sau cadrul se largeste cuprinzāndu-i pe cei doi. Daca durata interviului este mai mare, cameramanul ar putea transfoca sau panorama de pe unul pe celalalt, dar operatiunea este dificila pentru un cameraman fara experineta : trebuie tinut seama de alternarea interventiilor si de faptul ca nu se poate taia "pe miscare" (exista riscul ca unul dintre vorbitori sa se opreasca tocmai īn timpul unei transfocari de apropiere);

punct de statie mobil

a)    jurnalistul si persoana intervievata merg pe jos si sunt urmariti de camera, care se deplaseaza o data cu ei (travelling). Este o formula utilizata cu precadere īn documentare si marile reportaje;

b)    jurnalistul intervieveaza pe rānd un grup de persoane si camera īl urmareste īn deplasarea sa. Este o modalitate īntālnita mai ales la reportajele de actualitate;

c)    jurnalistul si cel intervievat stau pe loc, iar camera se deplaseaza de la unul la altul printr-o miscare libera, bazata pe travelling-un si panoramari. Formula destul de nonconformista, adecvata īndeosebi pentru emisiunile de divertisment. (N.B. Aceste recomandari nu trebuie luate restrictiv, tine de inventivitatea fiecarui realizator sa gaseasca modalitatea cea mai potrivita īntr-un anumit caz.)

II. O camera, mai multe unghiuri (ca efect, asemanatoare filmarii cu mai multe camere).

Sunt posibile doua strategii pentru īnregistrare :

1. la fiecare īntrebare, respectiv, raspuns, se muta camera - solutie nepractica, greoaie, cu multe neajunsuri (interviul se fragmenteaza, īi lipseste spontaneitatea, filmarea dureaza foarte mult etc.);

2. interviul se filmeaza integral dintr-un singur unghi, avāndu-1 īn cadru pe intervievat, iar la finele interviului camera se muta si se filmeaza īntrebarile ; acestea vor fi inserate la montaj. Nici aceasta varianta nu este lipsita de neajunsuri: filmarea ulterioara a īntrebarilor nu asigura obtinerea intonatiei folosite īn cursul interviului, ceea ce da un aer de artificialitate. Cu toate acestea, cu putina experienta, se pot obtine rezultate acceptabile īn cazul interviurilor protocolare si semi-protocolare. Atentie, evitati filma rea cu amorsa, deoarece este foarte dificil de realizat racorduri pentru pozitia māinilor, a capului sau a trupului.

III. Mai multe camere

Īn general, se lucreaza cu trei sau patru camere, ceea ce īngaduie obtinerea unui material vizual mult mai bogat: se pot surprinde reactii si gesturi, se pot da cadre de ascultare reale. īn plus, datorita posibilitatilor sporite de montaj, interviul va fi mult mai viu. La nevoie, este posibil sa se lucreze chiar si cu numai doua camere, dar impresia creata va fi mai modesta. Din punct de vedere vizual, nu exista deosebire īntre interviurile realizate cu mai multe camere si genurile apropiate: discutie, masa rotunda, talk-show.

7.14 Planurile de reactie, de ascultare si de legatura Pe lānga valentele artistice, mai putin folosite īn interviul de televiziune, aceste planuri au si o functie, sa-i spunem, utilitara, facilitānd montajul. Durata lor nu este mare, doua-trei secunde. Planul de reactie este o imagine care prezinta reactia imediata, spontana, din partea asistentei (o persoana sau mai multe) la spusele cuiva, la o actiune, la un fapt care s-a produs etc. De exemplu, hohotul de rās declansat de o gluma sau mimica de dezaprobare fata de o anumita afirmatie. Reactia, oricare ar fi ea, face parte din "eveniment" si īl defineste īntr-o anumita masura. Planurile de reactie se folosesc mai ales la talk-show, masa rotunda si discutie, dar le īntālnim si la interviurile cu mai multi jurnalisti sau/si mai multi participanti.

Planul de ascultare arata o persoana īn timp ce urmareste spusele altcuiva, īn cazul interviurilor, aceste planuri au rolul de a reduce din monotonia vizuala sau de a acoperi o eventuala taietura prin care a fost scurtata imaginea vorbitorului. Ele pot fi realizate chiar īn timpul desfasurarii dialogului, prin filmarea cu mai multe camere, sau la terminarea interviului, cānd interlocutorii mimeaza faptul ca asculta. īn acest din urma caz, exista riscul ca atitudinea sa para nefireasca, adica sa se observe ca persoana din imagine nu asculta, ci doar "se face ca asculta". Pentru a da cāt mai multa naturalete planurilor de ascultare, este bine ca jurnalistul si intervievatul sa continue sa discute īn timpul īnregistrarii lor. De asemenea, la montaj, se vor alege, pe cāt posibil, acele fragmente ce contin o mica miscare, de exemplu, ridicarea privirii. Planul de legatura consta din detalii neutre specifice locului unde se filmeaza (un tablou, un raft de carti, telefonul etc), care vor fi folosite la montaj pentru a acoperi lipiturile fara racord. Cu acelasi rol pot fi filmate si mīinile persoanei intervievate sau ale jurnalistului īn timp ce noteaza ceva sau face un gest. La sfārsitul īnregistrarii unui interviu īntotdeauna se vor filma cāteva planuri de legatura si de ascultare.

7.15 Microfonul La interviurile pentru stiri, microfonul, pe care s-a aplicat emblema (sigla) postului, poate sa apara īn imagine. La restul materialelor, se va evita, pe cāt posibil, prezenta sa īn cadru (exceptie facānd microfoanele-lavaliera). Daca, din diferite motive, la interviul unei persoane asezate la o masa sau un birou, microfonul va intra, totusi, īn imagine, atunci el va fi asezat pe un suport. Varianta īn care o māna patrunde īn cadru, pe post de stativ, este nefericita. Microfonul trebuie astfel tinut īncāt sa nu acopere fata celui care vorbeste, intervievat sau reporter. Unii intervievati, atunci cānd īncep sa raspunda, au tendinta de a lua microfonul din māna reporterului. Cānd se īntāmpla o astfel de situatie, īntrerupeti īnregistrarea si explicati ca reporterul are si rolul de a tine microfonul. Daca jurnalistul īl cedeaza, nu va mai putea conduce dialogul.

7.16 Decorul Locul unde se desfasoara interviul poate fi banal sau interesant. Prin atmosfera si semnificatia sa el contribuie īn mare masura la crearea impresiei finale. Decorul va fi astfel ales (pe teren) sau construit (īn studio) īncāt sa īndeplineasca cel putin una dintre urmatoarele functii:

a) sa ilustreze tema sau subiectul interviului;

b) sa spuna ceva despre cel intervievat;

c) sa sugereze conditiile īn care se ia interviul (daca acest fapt este relevant).

Exceptie fac interviurile luate īn studio, īn cadrul unor emisiuni ce īsi pastreaza neschimbat decorul de la o editie la alta. Se vor evita fundalurile prea dinamice sau prezenta īn cadru a altor elemente care ar distrage atentia privitorului.

O varianta particulara de decor o īntālnim īn multe dintre documentarele de televiziune engleze, unde persoanele intervievate sunt asezate īn fata unui fundal cufundat complet īn īntuneric - avem de a face cu o absenta a decorului. Rezultatul pare artificial, mai ales ca, uneori, si iluminarea personajului este nefireasca. Daca participantii la un interviu stau pe scaune la o masa ori la un birou, se sugereaza un dialog riguros si pragmatic. īn varianta unui interviu mai lejer, se poate opta pentru fotolii si, eventual, o masuta joasa.

O formula interesanta si de succes consta īn a intervieva aceeasi persoana īn mai multe locuri, ceea ce da materialului un plus de expresivitate si de dinamism. Exista īnsa o conditie restrictiva: schimbarea si alegerea tacurilor de filmare trebuie sa fie motivata de subiectul abordat. Daca de fiecare data persoana intervievata apare altfel īmbracata, se sugereaza ca filmarea a durat mai multe zile.

7.17 Īmbracamintea Modul īn care jurnalistul se īmbraca pentru un interviu va tine seama de caracterul subiectului, de locul īnregistrarii, de emisiunea īn care se va difuza etc. Regula de baza ar fi ca jurnalistul sa fie īmbracat īn acelasi fel ca si persoana intervievata. Pare o lipsa de politete sau cel putin o suparatoare neglijenta daca, de exemplu, invitatul este la cravata, iar jurnalistul are o tinuta sport. īn mare masura, aceasta constatare este valabila si pentru ceilalti membrii ai echipei de filmare, chiar daca ei nu apar īn imagine.

7.18 Protejarea identitatii īn unele cazuri, identitatea persoanelor trebuie protejata - este vorba de minori agresati sexual, de victime ale unui viol, de martori care ar putea suferi represalii, de unii ofiteri ai serviciilor speciale sau de politie etc. Pentru ca intervievatii sa nu fie recunoscuti, se folosesc urmatoarele procedee : sunt filmati din spate, sunt filmati contre-jour (rezulta o silueta) sau, la montaj, figura le este acoperita printr-un efect vizual (raster, de obicei). Atunci cānd protectia trebuie sa fie totala, se schimba si timbrul vocii.

Exista o mare varietate de genuri de interviuri de televiziune, fiecare avānd elementele sale specifice. Jurnalistul, tinānd seama de mijloacele si bugetul avut la dispozitie, va alege varianta cea mai potrivita intentiilor sale. Un jurnalist care nu stie ce vrea, care nu s-a documentat, care nu stie sa colaboreze cu operatorul si cu ceilalti membri ai echipei de televiziune, are toate sansele sa rateze interviul. Ar fi bine ca jurnalistii aflati la īnceput de drum sa abordeze variantele mai usoare de interviu si abia pe masura cāstigarii experientei sa


RECENZIE

Interviu cu dl. Mugur Isarescu, Guvernatorul Bancii Nationale a Romāniei acordat "Ziarului Financiar", īn data de 1 noiembrie 2001

Mai sunt doua luni pāna la "Ziua E"

Numaratoarea inversa continua. De la 1 ianuarie 2002, monedele si bancnotele euro vor fi puse īn circulatie. Va exista, asadar, un bloc euro?

Nu stiu daca bloc este expresia cea mai potrivita. Va exista o zona euro, cuprinzānd 12 tari: Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania. Monedele acestor tari vor disparea, treptat, īntre 1 ianuarie 2002 si 28 februarie 2002. Ultima zi a acestui an, 31 decembrie, va fi si ultima zi de existenta a marcii germane. Data de 27 ianuarie 2002 va fi ultima zi pentru guldenul olandez, 9 februarie pentru lira irlandeza, 17 februarie pentru francul francez; īn fine, 28 februarie 2002 va fi ultima zi īn care vor circula silingul austriac, francul belgian, marca finlandeza, drahma greceasca, lira italiana, francul luxemburghez, escudo portughez, peseta spaniola. De la 1 martie 2002, īn toate cele 12 tari amintite mai īnainte va circula o moneda unica: euro.

De ce numai īn 12 tari si nu īn 15, cāte sunt membre ale Uniunii Europene?

Trei tari, Marea Britanie, Danemarca si Suedia, din motive diferite, au decis sa amāne trecerea la moneda unica. Dar trecerea la euro este o problema vitala pentru īntreaga Uniune Europeana. Autoritatile comunitatii īsi intensifica īn prezent pregatirile pentru Ziua E. Se fac mari eforturi, materiale si financiare, pentru ca mediile de afaceri sa-si adapteze echipamentele pentru utilizarea noii monede si sa faca tot posibilul pentru cresterea competitivitatii firmelor īn cadrul pietei unice. De o grija deosebita se bucura consumatorii, care sunt sprijiniti sa se familiarizeze cu moneda euro si sa faca efortul necesar pentru a-si construi o noua scala proprie de valori.

Ce va fi īnsa īn afara zonei euro?

Cum am mai spus, īn celelalte zone schimbarea banilor va fi lasata pe seama pietelor locale. Vor fi totusi distribuite bancnote euro bancilor centrale din tarile candidate, īncepānd cu 1 decembrie 2001, īn scopul recunoasterii lor si al usurarii schimburilor.

Ce vor face romānii care au bancnote sau monede din tarile zonei euro?

E clar, le vor schimba īn noile bancnote si monede euro. Bancile din Romānia sunt pregatite pentru conversie. Banca Nationala s-a implicat direct īn activitati menite sa asigure pregatirea publicului romānesc si a mediilor de afaceri.

Īn perioada īn care cele 12 monede din componenta euro vor avea īnca putere circulatorie, Banca Nationala a Romāniei va continua sa publice cursuri de schimb (īn lei) pentru valutele respective?

BNR va publica cursurile de schimb īn lei, pentru valutele din zona euro, pāna la data la care acestea īsi vor pierde puterea circulatorie si cursul legal. Acest moment, asa cum am aratat mai īnainte, difera de la o tara la alta, dar nu va fi ulterior datei de 28 februarie 2002.

Va derula Banca Nationala a Romāniei operatiuni de schimbare a valutelor din componenta zonei euro?

Nicidecum. Ca si celelalte banci centrale din afara zonei euro, BNR nu va participa la punerea īn circulatie a bancnotelor si monedelor euro. Astfel de operatiuni pot fi derulate prin banci (īn conturi si īn numerar) si prin case de schimb valutar (īn numerar).

Va emite Banca Nationala reglementari īn acest sens?

Nu este cazul. Bancile au libertate de miscare si de initiativa. Totusi, Banca Nationala a Romāniei asigura coordonarea procesului de trecere la euro īn tara noastra si este implicata īntr-o ampla campanie mediatica, al carei scop este acela de a transmite publicului toate elementele necesare finalizarii fara sincope a tranzitiei catre moneda europeana unica. De asemenea, Banca Nationala a Romāniei tine permanent legatura cu Banca Centrala Europeana, īn vederea informarii rapide asupra eventualelor modificari ale programului de introducere a euro.

Fara norme unificatoare, cum se va desfasura schimbarea banilor?

Numerarul detinut īn valute din zona euro va putea fi schimbat la banci sau la case de schimb particulare. Este īnsa de presupus ca bancile sau casele de schimb valutar particulare vor percepe comisioane pentru acest gen de operatiuni.

Bancile vor accepta schimbarea valutelor din zona euro numai pentru clientii proprii?

Nu se va īntāmpla asa ceva. Bancile vor accepta, prin casele lor de schimb, efectuarea schimburilor valutare pentru valute din zona euro pentru toate persoanele interesate, nu numai pentru clientii lor. Īn ceea ce priveste deschiderea de conturi īn euro, bancile impun īndeplinirea anumitor conditii (de exemplu, suma minima necesara), care difera īn functie de politica fiecarei banci.

Cāt timp si īn ce conditii se va face, de catre banci, schimbarea īn euro a valutelor din Zona E?

Mai īntāi, o precizare: schimbarea se va efectua de catre banci la ratele fixe de conversie. Pāna la sfārsitul anului 2001, operatiunile de conversie a conturilor vor fi realizate numai la solicitarea detinatorilor conturilor respective. La data de 1 ianuarie 2002, bancile vor face conversia automata a conturilor din monedele tarilor din zona euro īn moneda unica europeana. Operatiunile "numerar contra numerar" (din valute din zona euro īn euro) se pot realiza dupa 1 ianuarie 2002, cu perceperea unui comision al carui nivel ramāne la latitudinea bancilor. Termenul-limita pāna la care sunt acceptate astfel de schimburi este stabilit de fiecare banca īn parte. Deschiderea de conturi īn euro sau alimentarea unor conturi deja existente prin depunerea de numerar īn valute din zona euro se poate realiza si īnainte si dupa 31.12.2001, pāna la o data care ramāne la latitudinea fiecarei banci. Conditiile de depunere (gratuit sau cu comision) depind, de asemenea, de fiecare banca.

Poate fi refuzata schimbarea valutelor din "cosul" euro de catre banci sau case de schimb valutar?

Īn cazul conturilor bancare, conversia īn euro se realizeaza automat la data de 1 ianuarie 2002. Īn ceea ce priveste operatiunile de schimb valutar īn numerar, astfel de situatii sunt practic putin probabile, avānd īn vedere mediul concurential īn care opereaza bancile.

Nerezidentii vor putea schimba valutele din zona euro īn aceleasi conditii ca si rezidentii?

Bancile si casele de schimb particulare vor efectua schimburi valutare atāt pentru rezidenti, cāt si pentru nerezidenti, īn conformitate cu reglementarile valutare īn vigoare.

Comerciantii romāni vor fi obligati sa afiseze preturile si īn euro?

Nu exista o astfel de obligatie.

Va multumesc, domnule Guvernator.

Īn interviul acordat de dl. Mugur Isarescu, Guvernatorul Bancii Nationale a Romāniei, acordat in Ziarul Financiar īn data de 1 noiembrie 2001, intervievatul explica coerent si clar, cum, cānd, īn ce etape (timingul lor) se trece la moneda unica Euro si ce implicatii practice si tehnice presupune aceasta schimbare īn special pentru romāni.

La īnceputul interviului se explica ce īnseamna "zona euro" enumerāndu-se cele 12 tari componente: Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania. Īn plus se precizeaza foarte clar si care sunt datele limita īn ceea ce priveste circulatia vechilor monede europene. Se puncteaza foarte clar ca procesul de transformare a vechilor bancnote europene īn euro se va face treptat, fiecare tara avānd strategia ei īn aceasta privinta.

Īn continuare se explica de ce 3 din cele 15 tari componente ale Uniunii Europene nu fac parte din "zona euro', īntrebarea fiind foarte clara raspunsul explicānd de ce īn Marea Britanie, Danemarca si Suedia s-a "decis sa se amāne trecerea la moneda unica".

Se explica efortul de adaptare a echipamentelor īn mediile financiare europene si efortul de familiarizare a consumatorilor cu noua moneda . Īn acest sens se precizeaza foarte clar ca pāna si tarile care nu fac parte integranta din Uniunea Eropeana si care īn mod normal nu sunt afectate de aceasta schimbare/unificare monetara realizata la nivelul Uniunii, sunt familiarizate cu noua moneda pentru a face mai usoara recunoasterea acesteia si pentru a pregati terenul pentru eventualele largiri ale Uniunii Europene.

facuta īn 1824,1825, 1826 Ed. Tineretului, Bucucuresti, 1963, p 55

Dinicu Golescu, Īnsemnare a calatoriei mele facuta īn 1824,1825, 1826 Ed. Tineretului, Bucucuresti, 1963, p.37

Michel Voirol, 1993

Randall, David, Jurnalistul universal, Editura Polirom, Iasi.



Guy Croussy, 1990, p. 68


Robert McLeish, 1988, p. 27

A.A. Cohen, 1987, p. 31










Document Info


Accesari: 1399
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2021 )