CRITICISMUL JUNIMIST - Titu Maiorescu

CRITICISMUL JUNIMIST

Titu Maiorescu

Titu Maiorescu (numele sau complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a nascut la Craiova, la 15 februarie 1840. Tatal sau, Ioan Maiorescu, fiu de taran transilvanean din Bucerdea Granoasa, se numea de fapt Trifu, dar isi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia inrudirea cu Petru Maior. Ioan Maiorescu a fost inspector al scolilor din Oltenia, profesor la Scoala Centrala din Craiova. In timpul revolutiei de la 1848 a stabilit legatura dintre revolutionarii munteni si ardeleni si a activat ca agent al Guvernului provizoriu langa Dieta germana din Frankfurt. In acest timp, familia lui, constand din sotia, Maria, nascuta Popasu, si cei doi copii, Emilia si Titu, a calatorit la Bucuresti, Brasov, Sibiu si Blaj, ramanand mai mult timp la Brasov, unde viitorul critic urmeaza clasa intai a gimnaziului romanesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie in ziarele austriece articole despre romani si redacteaza memorii in legatura cu problema romaneasca. Revenit in tara dupa Unire, a indeplinit functiile de presedinte al Obstestii Epitropii, de director al Comisiei Centrale a Principatelor Unite, profesor la "Sfantul Sava", director al Eforiei Instructiunii Publice si profesor la Scoala Superioara de Litere din Bucuresti.

In timpul sederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmeaza cursurile Academiei Tereziene. In aceasta perioada incepe redactarea Insemnarilor zilnice, pe care le va continua pana la sfarsitul vietii si care constituie o pretioasa sursa de cunoastere a omului Maiorescu. Insemnarile ni-l prezinta inca din adolescenta ca pe un caracter puternic, ambitios si iubitor de ordine, pasionat de cultura si dornic sa se afirme prin capacitatile sale intelectuale in fata colegilor austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, il priveau de sus. Succesul pe care il obtine in 1858 absolvind ca sef de promotie Academia Tereziana reprezinta o incununare a eforturilor sale si a vointei de care daduse dovada.

Graba pe care o manifesta in obtinerea diplomelor universitare (dupa numai un an de studii la Berlin obtine la Giessen doctoratul "magna cum laude", dupa inca un an, licenta in litere si filosofie la Sorbona si, dupa inca un an de studii universitare la Paris, licenta in drept) nu afecteaza seriozitatea pregatirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaureaza acum.

Intors in tara la sfarsitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic sa contribuie din toate puterile la inscrierea statului recent format in urma Unirii din 1859 pe fagasul unei vieti culturale si politice de nivel european. In acel moment in care totul era de facut si in care era nevoie de energii proaspete si de oameni de cultura formati in scolile inalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaste la varsta tineretii o ascensiune vertiginoasa, greu sau aproape imposibil de conceput mai tarziu: profesor universitar (la Iasi) la 22 de ani, decan la 23 si rector la aceeasi varsta, academician (membru al Societatii Academice Romane) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar aceasta ascensiune n-a fost mereu lina si nici scutita de grele incercari, precum procesul care i-a fost intentat in urma calomniilor aduse de adversarii sai politici, care atrasesera si suspendarea lui din toate functiile in 1864, pana cand verdictul de achitare din anul urmator avea sa dovedeasca netemeinicia acuzatiilor indreptate impotriva lui.

Anii 1860 au mai insemnat pentru Maiorescu "prelectiunile populare" (conferinte asupra unor variate probleme de cultura adresate unui public destul de larg), intemeierea Junimii impreuna cu prietenii sai I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor si Th.Rosetti, inceperea activitatii de avocat, directoratul la Scoala Normala "Vasile Lupu" din Iasi, infiintarea, in 1867, a revistei Convorbiri Literare.

Desi perioada care a urmat Unirii din 1859 a reprezentat o epoca de implinire a idealurilor pasoptiste, totusi unele accente se schimbasera, conditiile erau altele decat pe vremea tineretii romantice a lui Heliade Radulescu, Alecsandri sau Balcescu. Maiorescu reprezinta noua generatie, junimista, cu o noua conceptie asupra vietii sociale si culturale romanesti. Pe planul ideologiei politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei evolutii naturale, organice si temeinic pregatite, adversar al "formelor fara fond", al caror rechizitoriu il face in articolul din 1868, In contra directiei de astazi in cultura romana, in care condamna introducerea unor institutii imitate dupa cele occidentale si carora nu le corespundea un fond adecvat in mentalitatea, creatia si nivelul de cultura al poporului roman.

Inceputurile activitatii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiasi despartiri de generatia anterioara. Spre deosebire de anii premergatori revolutiei de la 1848, cand o nevoie acuta de literatura originala il facea pe Heliade Radulescu sa adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri romanesti, deceniul al saptelea al secolului XIX ajunsese sa cunoasca o relativa afluenta de poeti si prozatori, ale caror mijloace artistice erau adesea mult disproportionate fata de idealurile si de pretentiile lor. Se punea acum problema unei selectari a adevaratelor valori pe baza unor criterii estetice si o asemenea sarcina isi asuma Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ actiunea "critica judecatoreasca", intrucat studiile si articolele lui nu analizeaza detaliat opera literara discutata, ci contin mai mult sentinte asupra ei. Acestea se intemeiaza pe o vasta cultura, un gust artistic sigur si pe impresionante intuitii. Insusi mentorul Junimii considera acest fel de critica (net afirmativa sau negativa) necesara doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmand ca modalitatile ei de realizare sa se nuanteze mai tarziu, intr-o viata literara in care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic si, implicit, vor fi facut sa sporeasca exigenta publicului.

Aceasta opera de indrumator, de luptator pentru impunerea valorilor avea s-o duca Maiorescu intreaga viata, impartita intre activitatea politica (in care avea sa ajunga pana la functia de prim-ministru, dar si sa piarda un prieten din tinerete, pe P.P. Carp), universitara (ca profesor a avut si a promovat discipoli de valoarea lui C. Radulescu-Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade si altii), de avocat si de critic literar. I s-a reprosat lui Maiorescu faptul ca n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atata cat este, opera lui de critic marcheaza profund una dintre cele mai infloritoare epoci din istoria literaturii romane: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu insusi, este legat de creatia si impunerea in constiinta publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu si altii.

In privinta comportarii, a felului de a fi i s-a reprosat lui Maiorescu raceala, lipsa pasiunii, atitudinea olimpiana, care parea sa ascunda un suflet uscat; este celebra in acest sens aprecierea vulcanicului N. Iorga: "Cald si frig nu i-a fost nimanui langa dansul". Ajutorul dat de Maiorescu scriitorilor din cercul Junimii si discipolilor sau, chiar adversarului sau, Dobrogeanu-Gherea, intr-un moment important din viata acestuia, ne releva insa un om de o mare si, in acelasi timp, discreta generozitate. Iar randurile adresate lui Eminescu bolnav, care isi facea scrupule in legatura cu provenienta mijloacelor materiale permitand intretinerea sa la sanatoriul de la Ober-Döbling, dovedesc la Maiorescu o admirabila delicatete sufleteasca:

"Vrei sa stii cu ce mijloace esti sustinut deocamdata? Bine, domnule Eminescu, suntem noi asa straini unii de altii? Nu stii d-ta iubirea (daca-mi dai voie sa intrebuintez cuvantul exact, desi este mai tare), admiratia adeseori entuziasta ce o am eu si tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toata lucrarea d-tale literara si politica? Dar a fost o adevarata exploziune de iubire, cu care noi toti prietenii d-tale (si numai acestia) am contribuit pentru putinele trebuinti materiale ce le reclama situatia. Si n-ai fi facut si d-ta tot asa din multul-putinul ce l-ai fi avut cand ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea d-tale".

O cercetare critica asupra poeziei romane este un studiu al lui Titu Maiorescu ce are un puternic caracter didactic. Este urmarita aici o initiere in problemele generale ale artei, incercand-se explicarea elementara a fenomenului literar. Studiul se imparte in doua capitole: I. Conditiunea materiala a poeziei si II. Conditiunea ideala a poeziei.

I. Conditiunea materiala a poeziei (forma): In acest prim capitol Maiorescu porneste de la disocierea, in spiritul filosofiei lui Hegel, dintre adevar si frumos. Adevarul, spune autorul, cuprinde numai idei pe cand frumosul, exprimat prin arte, cuprinde idei manifestate in materie sensibila. In interiorul artelor, literatura are un statut singular pentru ca, spre deosebire de artele care se fac cu ajutorul unui material concret (marmura, piatra - in 919d32j sculptura, sunetele in muzica, culorile in pictura), literatura beneficiaza de o dimensiune materiala incerta - imaginile sugerate de cuvinte: 'Prima conditiune dar, o conditiune materiala sau mehanica pentru ca sa existe o poezie in genere, fie ea epica, fie lirica, fie dramatic, este ca sa destepte prin cuvintele ei imgini sensibile in fantezia auditoriului'. Daca discursul stiintific (denumit de Maiorescu proza) abstractizeaza, poezia, pentru a sensibiliza constiinta cititorului, trebuie sa faca apel la imagini concrete prin intermendiul cuvintelor capabile sa nasca aceste tipuri de imagini. Poetul trebuie, asadar, sa aleaga cuvantul cel mai putin abstract. Acest lucru se va putea face cu ajutorul figurilor de stil care vor avea tocmai aceasta menire de a sensibiliza constiinta cititorului: epitete ornante, personificari, comparatii. Din acest punct de vedere Maiorescu va defini si conditia unei poezii reusite: originalitatea imaginilor sensibile si modul de realizare. Va conta deci noutatea 'vesmantului sensibil' (imaginile folosite) dar si modul de realizare ('justetea compararilor). Al doilea capitol, Conditiunea ideala a poeziei, se va ocupa de 'fondul' literaturii (poeziei). Maiorescu spune ca 'ideea sau obiectul exprimat prin poezie este intotdeauna un simtamant sau o pasiune, si niciodata o cugetare exclusiv intelectuala sau care tine de taramul stiintific' Daca stiinta se ocupa de morala, politica, filosofie, poezia va trebui sa se ocupe de sentimente general umane ca iubirea, ura, mania etc: 'Poezia cere, ca o conditiune materiala a existentei ei, imagini sensibile, iar ca conditie ideala, simtamine si pasiuni'. Intregul studiu este elaborat in spirit critic intrucat aceste idei estetice sunt ilustrate de Maiorescu prin aprecieri si exemple din litratura romana si universala. Astfel Maiorescu da exemple concrete de ceea ce reprezinta, in viziunea sa, inadecavare la spiritul poeziei: ritmul lent, excesul de diminutive etc., dar da si exemple de buna poezie romaneasca (Muresanu, Alecsandri, Bolintineanu, Alexandrescu).

In contra directiei de astazi in cultura romana este un studiu al lui Titu Maiorescu, scris din perspectiva indrumatorului cultural, expresie directa a constientizarii unei crize a culturii romane. Maiorescu face si un istoric al crizei respective descriind progresul sovaitor al culturii romane care, pana la inceputul secolului al XX-lea, inseamna 'barbarie orientala', dupa care vine 'trezirea' din epoca pasoptista (dupa 1820 spune Maiorescu), epoca in care tinerii intorsi de la studii din Franta si Germania, aduc idei noi dar si forme culturale noi care inseamna, pentru Maiorescu, numai un 'lustru cultural': 'In aparenta, dupa statistica formelor din afara, romanii posed astazi aproape intreaga civilizare occidentala. avem politica si stiinta, avem jurnale si academii, avem scoli si literatura, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constitutiune. Dar in realitate toate aceste sunt productiuni moarte, pretentii fara fundament stafii fara trup, iluzii fara adevar, si astfel cultura claselor mai inalte ale romanilor este nula si fara valoare, si abisul ce nedesparte de poporul de jos devine din zi in zi mai adanc'. Maiorescu observa de fapt acea abundenta de forme culturale straine care nu se potriveste deloc fondului national. Modernizarea i se pare lui Maiorescu fortata el fiind de parere ca numai fondul esential romanesc ar putea sa nasca formele viitoare ale culturii romane.

Titu Maiorescu - indrumator al culturii si literaturii romane

Titu Maiorescu a fost mentorul Junimii, critic literar, eseist si filozof. Contributia lui Titu Maiorescu este foarte importanta in domeniul limbii, al literaturii, al esteticii si al filozofiei. Varietatea preocuparilor sale l-a facut pe criticul literar Nicolae Manolescu sa afirme, ca domeniul de activitate a lui Titu Maiorescu este toata cultura.

Prin combaterea mediocritatii, a lipsei de talent, Titu Maiorescu a facut o necesara opera de salubrizare si ierarhizare a valorilor. El a desfasurat o activitate de indrumator al culturii si a literaturii romanesti intr-o perioada cand acestea erau amenintate de impostura si noua valoare.

I. Contributia lui Titu Maiorescu in domeniul limbii

Articole despre scrierea limbii romane (1866), Limba romana in jurnalele din Austria (1868), Betia de cuvinte (1873), Raport citit in Academia Romana asupra unui nou proiect de ortografie (1880), Neologismele (1881), Oratori, retori, limbuti (1902)

1.Introducerea alfabetului latin in locul celui chirilic: Punctul nostru de plecare in stabilirea alfabetului roman. a fost regula de a scrie sonurile romane cu litera latina corespunzatoare

2.Folosirea ortografiei fonetice: Fiecare cuvant se scrie cum se pronunta.

3.Combaterea etimologismului: Ce voieste acum etimologismul in ortografia romana ?. voieste sa ne aduca gramatica la forma cea mai etimologic pura, sa ne arunce limba cu secole inapoi.

4.Imbogatirea vocabularului cu neologisme: Acolo unde astazi lipseste in limba un cuvant, vom primi cuvantul intrebuintat in celelalte limbi romanice, mai ales in cea franceza .

5.Combaterea stricatorilor de limba:

respingerea calcului lingvistic (traducerea literara a expresiilor idiomatice): Titu Maiorescu critica gazetarii care traduc cuvant cu cuvant expresii idiomatice nemtesti intraductibile

ridiculizarea betiei de cuvinte (verbalism, vorbarie): Cuvantul, ca si in alte mijloace de betie, e pana la un grad oarecare un stimulant al inteligentei. Consumat insa in cantitati prea mari si mai ales preparat astfel incat sa se prea eterizeze si sa-si piarda cu totul cuprinsul intuitiv al realitatii, el devine un mijloc puternic pentru ametirea inteligentei.

Parerile in domeniul limbii si-au dovedit valabilitatea. In 1880-1881 Academia romana aproba sistemul ortografic propus de Titu Maiorescu pentru intreaga tara. Astfel junimea si Titu Maiorescu au constituit un factor important al unificarii limbii romane literare moderne.

II. In domeniul literaturii

Asupra poeziei noastre populare (1868), O cercetare critica asupra poeziei noastre (1867), Directia noua in poezia si proza romana (1876), Comediile lui I.L.Caragiale (1885), Poeti si critici (1886), Eminescu si poeziile lui (1889)

1.Aprecierea poeziei populare

2.Aprecierea traditiei, a inaintasilor, Vasile Alecsandri

3.Incurajarea tinerelor talente

4.Aprecierea operei in functia de valoarea artistica estetica

5.Combaterea mediocritatii si a lipsei de talent

6.Promovarea criticii literare stiintifice

In acest domeniu Titu Maiorescu a dovedit intuitie, bun gust si simt al valorilor.

II. In domeniul culturii

In contradirectiei de astazi in cultura romana (1868)

Teoria formelor fara fond: In aparenta. avem politica si stiinta, avem jurnale si academii, avem scoli si literatura, avem muzee, conservatori, avem teatru, avem chiar o constitutie. Dar in realitate toate acestea sunt productiuni moarte, pretentii fara fundament, stafii fara trup, iluzii fara adevar.

Aceasta teorie cuprinde multe exagerari, dar prezinta si un aspect pozitiv in sensul ca respinge imprumuturile exagerate, neselective si imitatiile fara valoare. In realitate Titu Maiorescu si junimistii pledau pentru ridicarea fondului autohton la inaltimea formelor imprumutate.

Conceptia estetica a lui Titu Maiorescu

Nu este in intregime originala si nici unitara, adica are contradictii. Astfel Titu Maiorescu preia idei din:

poeticile anticitatii (Platon, Aristotel)

filozofia idealista germana (Kant, Hoegel, Schopenhauer)

estetica clasica romantica si realista

Titu Maiorescu regandeste aceste idei si le nuanteaza personal. Meritul lui Titu Maiorescu este ca a elaborat o conceptie estetica spre deosebire de inaintasii sai Alecu Russo, Vasile Alecsandri si Mihail Kogalniceanu, care au exprimat pareri despre diferite probleme literare in cateva articole. Cel mai important articol in care Titu Maiorescu isi exprima conceptia estetica este O cercetare critica asupra poeziei noastre (1867). In acest articol Titu Maiorescu porneste de la deosebirea fundamentala dintre arta si stiinta:

arta, frumosul, pasiuni, emotii, sentimente exprimate intr-o forma frumoasa se adreseaza sufletului

stiinta, adevarul, idei, se adreseaza ratiunii

Pe baza acestor deosebiri si cu ajutorul celor doua elemente fundamentale ale operei literare (continutul si forma), Titu Maiorescu defineste poezia. Dupa el poezia cuprinde sentimente, pasiuni, emotii exprimate intr-o forma sensibila. Fondul nu trebuie inteles ca idee propriu-zisa, ci ca sentiment sau pasiune: Prin urmare iubirea, ura, tristetea, bucuria, desperarea, mania, etc. sunt obiecte poetice; invatatura, preceptele morale, politica, etc. sunt obiecte ale stiintei, niciodata ale artelor.

Pentru Titu Maiorescu poezia este un repaus al inteligentei, care trebuie sa exprime sentimente si nu idei politice pentru ca politicul se adreseaza ratiunii si nu fanteziei.

Titu Maiorescu poluleaza aici principiul autonomiei esteticului (esteticul independent de social si politic). Criticul literar N. Manolescu aduce o precizare esentiala aratand ca Titu Maiorescu nu elimina total politicul din poezie ci numai tendinta moralizatoare expresa, adica politicul si socialul insuficient transfigurat artistic.

Asa se explica faptul ca Titu Maiorescu respinge o poezie manifest-social, ca Noi vrem pamant de G. Cosbuc, dar apreciaza lirica patriotica a lui O. Goga.

Titu Maiorescu defineste conditiunea ideala si materiala a poeziei. Conditiunea ideala cuprinde totalitatea sentimentelor, emotiilor, pasiunilor exprimate de poet. Conditiunea materiala cuprinde cuvintele, exprsiile, figurile de stil prin care poetul isi exprima sentimentele.

JUNIMEA

si rolul ei in cultura romaneasca

In toamna anului 1863, sub guvernarea democratica a lui Alexadru Ioan Cuza, un grup de tineri dornici de a da un alt curs culturii si literaturii romanesti infiinteaza la Iasi o asociatie libera cu numele "Junimea". Initiatorii sunt: Petre Carp,de 26 de ani, doctor in drept, Vasile Pogor,de 30 de ani, docotor in drept, Theodor Rosetti,de 26 de ani, doctor in drept, cel care propune numele societatii, Iacob Negruzzi,fiul lui Constantin Negruzzi, de 20 de ani, doctor in drept, Titu Maiorescu,de 23 de ani, doctor in filozofie, avand toti studii in Germania si Franta.

Programul politic al acestei asociatii (majoritatea membrilor intemeietori constituiau aripa stanga a Partidului Conservator) va fi subordonat celui cultural, teoretizat de conducatorul grupului, Titu Maiorescu. Junimistii au criticat puternic Revolutia de la 1848, pe care o considerau un exemplu graitor de imitare grabita si nejustificata a modelului francez. Ei nu se impotriveau schimbarilor si nici culturii occidentale, pe care o pretuiau foarte mult, dar insistau asupra faptului ca schimbarile trebuiau infaptuite lent, pe masura ce societatea romaneasca era pregatita sa le primeasca.

Activitatea Junimii se desfasoara pe mai multe etape:

o etapa in care se elaboreaza principiile estetice ale societatii. Este vremea in care Junimea provoaca cele mai multe reactii adverse, dar si aceea in care, prin succesul polemicilor ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui Eminescu, prestigiul incepe sa-i fie asigurat.

o etapa in care sedintele din Iasi incep sa fie dublate de acelea de la Bucuresti (1874-1885). In 1885, Iacob Negruzzi se muta la Bucuresti luand cu sine si revista a carei directie o pastreaza singur pana in 1893.

1885-1900 este peroada in care principiile estetice ale junimismului se dezvolta in mod deosebit. Aceasta etapa a gruparii si chiar a revistei are un caracter universal. Activitatea Junimii va inceta in 1916, la Bucuresti.

Forme de manifestare

. In cadrul acestor intruniri sunt prezentate creatii literare noi, alese printr-o analiza severa. Studiul lui Titu Maiorescu "Despre poezia romana" deschide orizonturi noi, critica junimista fiind introdusa in mod stiintific.

Prelegerile populare ("prelectiuni"), debuteaza in februarie 1864 si sunt organizate timp de aproape doua decenii sub forma unor conferinte duminicale. Aceste prelegeri contribuie la raspandirea principalelor idei junimiste:

Respingera conceptului burghez de libertate si a conceptiei burgheze despre proprietate.

Aderarea la ceea ce este imediat, la concret

Actiune statului in directia rezolvarii marilor probleme ale vremii

Transformarea statului intr-un purtator al culturii

Ce scop au cursurile populare? el a trezit admiratia tuturor, prestigiul lui a crescut odata cu prelegerile Despre religiunea in popor","Despre sunete si colori", si a culminat cu ultima prelegere: "Despre minte si inima".

In cadrul acestor conferinte a fost formulata in 1868 teoria "formelor fara fond . Maiorescu afirma ca imitatiile din cultura sau politica sunt forme goale, lipsite de fondul autohton care sa le dea viata.

La inceput, prelegerile aveau teme diferite, dar apoi s-au stabilit teme comune pentru fiecare an. In 1872, in cadrul temei comune Omul si natura, s-au tinut prelegeri precum: "Scrierea", "Arta", "Morala si stiinta", "Locuinta", "Plugul", "Corabia", "Arma si unealta".

Initiative institutionale

Deschiderea unei tipografii proprii in 1865, unde sunt imprimate manuale scolare, cursuri universitare.

Intre 1866-1879 a functionat o scoala superioara proprie-Institutul Academic.

Publcatii proprii

La 1 martie 1867, din initiativa lui Iacob Negruzzi si sub redactia lui, pe care o va pastra timp de 27 de ani, apare la Iasi revista "CONVORBIRI LITERARE", bilunar pana in 1885 si lunar dupa aceasta data, la Bucuresti.

Alte publicatii proprii: Vocea Nationala (Nicolae Culianu, Iasi, 1866), Constitutiunea (Iacob Negruzzi, Iasi, 1866), Vocea Iasilor (A.C.Cuza, Iasi, 1895)

De asemenea au fost colaborari la alte periodice ale vremii: Timpul (Bucuresti, 1876-Ioan Slavici; 1877-I.L.Caragiale, Mihai Eminescu), Romania Libera (Bucuresti, 1877-D.A.Laurian, I.L.Caragiale).

Burse pentru studii in strainatate

Printre bursierii sustinuti de "Junimea" se numara: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Al.D.Xenopol, Gheorghe Panu, G.Dan Teodorescu, Constantin Radulescu-Motru, nume care vor deveni cunoscute in literatura si cultura romaneasca.

Manifestari publice comemorative

1871- Serbarea Nationala si congresul studentesc panromanesc de la Manastirea Putna, cu prilejul implinirii a 400 de ani de la ctitorirea manastirii de catre Stefan cel Mare.

1877- Comemorarea unui secol de la uciderea voievodului Grigore al III-lea Ghica, cel care protestase fata de acordul habsburgo-otoman referitor la anexarea Bucovinei.

Unitatea Junimii provine din aceea a spiritului care a infiintat-o:

a)     Spiritul filozofic- este cea dintai caracteristica a structurii junimiste.Junimistii sunt oameni de idei generale, mai mult decat specialisti intr-o ramura principala a stiintei. Junimea incurajeaza formarea tinerilor filozofi in universitati straine.

b)    Spiritul oratoric- este a doua trasatura a mentalitatii junimiste. Prin indelungata lupta a lui Titu Maiorescu, Junimea inseamna un reviriment in sensul controlului cuvantului. Modalitatea alcatuirii unei expuneri publice, atitudinea oratorului, arta compozitiei discurscursului dupa modelul maiorescian reprezinta o traditie la Junimea.

c)     Gustul clasic si academic: oameni de formatie universitara, junimistii sunt inclinati a judeca dupa modele si a crede in valoarea canoanelor in arta. Astfel, clasicismul se bucura de o buna primirea la Junimiea, care nu se inchide insa fata de romantism. Dar, gustul junimist se indreapta catre productia confirmata de timp.

d)    Ironia- este o alta trasatura a Junimii. Celebra este zeflemeaua junimista la adresa exceselor de orice natura, la orice argument ridicol, care a coalizat impotriva miscarii pe cei mai multi dintre adversarii ei. Ironia, folosita ca unealta polemica, este folosita si in interiorul cercului.

e)     Spiritul critic- completeaza imaginea structurii Junimii, fiind cea mai de seama trasatura a intregului. Criticismul Junimiii se bazeaza pe acea atitudine centrala impusa de Titu Maiorescu- respectul adevarului. In numele adevarului , Maiorescu poarta o campanie impotriva poeziei neinspirate, a limbii artificiale si a falsei eruditii. Nevoia de autencititate in formele de manifestare a vietii nationale determina si atitudinea politica a lui Eminescu. Nevoia de adevar implica si modestia, rechemand spiritele la constiinta limitelor si a conditiilor de fapt, pe principiul ca sarcina modesta, dar bine implinita este superioara marilor nazuinte.

Prin Titu Maiorescu se afirma constiinta inchegarii unei directii culturale creatoare, delimitata de un spirit critic neadormit si de un sentiment puternic al valorilor. Junimea a realizat si a impus o astfel de directie, aducand in atmosfera produsa de unirea romanilor din 1859 un climat de noua intemeiere, simetrica in planul culturii, cu eforturile de consolidare politica, sociala si economica incepute de Alexandru Ioan Cuza si de ministrul sau Mihail Kogaliceanu, omul de idei al epocii pasoptiste, dar si al celei urmatoare. Junimea a determinat o directie noua si in literatura: fundamental romatica in perioada pasoptismului, literatura romana evolueaza in a doua jumatate a secolului al XIX-lea spre clasicism, un clasicism de esenta.

In plan cultural, obiectivele Junimiii au fost foarte limpezi:

a)     raspandirea spiritului critic

b)    incurajarea progresului literaturii nationale

c)     sustinera independentei intelectuale a poporului roman (educarea publicului prin prelectiuni populare)

d)    sustinera originalitatii culturii si a literaturii romane prin punerea problemei unificarii limbii romane literare si prin respectul acordat literaturii

e)     crearea si impunera valorilor.

In domeniul studiilor lingvistice, Maiorecu a preluat argumentele lui Alecu Russo, criticand tedintele latiniste ale carturarilor transilvaneni, care propuneau "curatarea" limbii romane de orice element nelatin. Polemica dintre Maiorescu, pe de o parte, si Timotei Cipariu si George Baritiu, pe de alta parte, a stimulat studiile asupra limbii romane.

Dupa unire, dar mai ales dupa dobandirea independentei nationale, accentul trebuie sa cada pe calitatea artistica a literaturii, pe idealul perfectionarii ei interioare. Limba artificiala, falsa eruditie si lipsa de gust sunt permanent semnalate si ironizate de membrii Junimii. O parte din scriitorii vremii vor deveni junimisti, vor colabora la revista "Convorbiri literare", vor scrie principalele lor opere, fiind perfect integrati acestei epoci (Vasile Alecsandri, Al.Odobescu). Reprezentantii noii generatii literare, in frunte cu Titu Maiorecu, incep insa sa domine scena. Sprijinind si aparand valorile autentice, Maiorescu are si darul de a descoperi si a atrage in cercul sau vocile noi. Revista "Convorbiri literare" devine cel mai important periodic literar romanesc. Aici isi publica majoritatea poeziilor Mihai Eminescu, Ion Creanga publica primele trei parti din

"Amintiri din copilarie" si povesti, I.L.Caragiale isi citeste si publica majoritatea comediilor, Ioan Slavici publica nuvele si povesti. Alti colaboratori ai revistei sunt George Cosbuc, Panait Cerna, Octavian Goga, Dinu Zamfirescu, I.Al.Bratescu-Voinesti. Acesti colaboratori ai revistei vor deveni figurile marcante ale epocii cunoscute ca "epoca marilor clasici".

Meritul "Junimii" a fost acela ca a supus la o analiza temeinica si lucida societatea si cultura romaneasca, semnalandu-i slabiciunile. Dezbaterea de idei din interiorul "Junimii" ca si aceea dintre junimisti si ceilalti intelectuali ai vremii au contribuit la implicarea mai directa a oamenilor de cultura in problemele societatii.

Junimea. Titu Maiorescu - indrumator cultural al epocii marilor clasici

La nici trei decenii de la aparitia "Daciei literare', stindard al eforturilor unioniste exercitate pe teritoriul cultural si revista de directie a romantismului romanesc, o alta epoca - a "marilor clasici' -, o alta revista - "Convorbiri literare', organ al asociatiei culturale Junimea - si o alta mare personalitate cu un covarsitor rol in modelarea culturii noastre - Titu Maiorescu -demonstreaza ca progresul civilizatiei romanesti, fundamentat pe resurse organice, presupune si o fireasca deschidere spre valorile europene ale timpului. Epoca istorica bogata in evenimente hotaratoare pentru destinul romanilor a fost martora, consecutiv, a Unirii (1859), a detronarii lui Cuza si a instalarii pe tronul Principatelor Unite a lui Carol de Hohenzolern (1866), a obtinerii suveranitatii nationale, in urma Razboiului de Independenta (1878), a transformarii statutului politic al tarii, din principat in regat, prin incoronarea lui Carol, intaiul rege al tarii numite, de-acum, Romania. Timpul este dominat de liberalism, dar ideile generoase ale revolutiei de la 1848 se degradasera in sforaitoare demagogie patriotarda, frenezia intreprinderilor culturale pasoptiste deviase in euforie incapabila sa trieze valoarea de bunele intentii, iar cultul "duhului national' se transformase intr-o "megalografie' ce presupunea ca tot ceea ce e scris in romaneste are valoare in sine. in acest climat de confuzie a valorilor, specific epocilor de tranzitie, demersul junimist va avea o functie curativa si reglatoare: entuziasmul generos al pasoptului - varsta a copilariei natiunii - va fi inlocuit de spirit critic, proba a echilibrului si a dreptei masuri, precum si dovada certa a intrarii natiunii si culturii romanesti in maturitate. Prin toate eforturile sale, noua orientare va sustine respectul adevarului, ca temelie a existentei socio-culturale a natiei, cultul pentru valoarea autentica, vocatia lucrului bine facut si rostul luciditatii in viata publica, ca si in aprecierea operei de arta. De aceea, s-a

considerat ca Junimea reprezinta "suflul de temeinicie' pe care se va consolida modernitatea civilizatiei si a culturii noastre. l3z6324lr57xsh

La 1863 se intemeia, la Iasi, inca orasul-capitala al Principatelor, o asociatie culturala pe care membrii ei fondatori - P.P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi si Titu Maiorescu - o boteaza neangajant si fara pretiozitate, Junimea. Simplitatea acestui nume contrasteaza cu bombastica latinizanta preferata in epoca si atat de savuros ironizata in comediile caragialiene. Asociatia culturala se va dovedi nu numai stabila, ci si extrem de longeviva si solidara in gusturi, idei estetice, principii, in ciuda diferentelor de varsta, formatie intelectuala sau temperament ale membrilor sai si, ulterior, chiar in ciuda generatiilor care vor constitui amplul fenomen junimist.

Campul asupra caruia se va exercita actiunea junimista va fi unul larg, al culturii, in ansamblul ei, particularizat in domenii precum cel al limbii si ortografiei, al civilizatiei si culturii, prin formele si institutiile ei, al literaturii si al criticii literare. Influenta ei modelatoare se extinde in toate fostele provincii romanesti, nu numai dupa divizarea societatii si mutarea unora dintre membrii ei in noua capitala a tarii, Bucuresti, ci si de la inceput, prin societatea Romania Juna si revista Tribuna din Sibiu, sub conducerea lui Ioan Slavici (cu activitati desfasurate la Brasov si, itinerant, la Cernauti), ambele fiind o prelungire a ideilor junimiste dincolo de spatiul moldovean. Prestigiul societatii, al ideilor si membrilor ei va ajunge, in scurt timp, covarsitor, Junimea reprezentand, pentru intreg spatiul locuit de romani, un etalon de care se tine seama atunci cand e vorba despre aspecte ale vietii publice -gazetarie, cultura, politica - si literar-artistice.

Ceea ce asigura unitatea demersului cultural junimist si face din el un adevarat curent cultural este "spiritul junimist', fundamentat pe cateva trasaturi statornice si comun impartasite: "spiritul filosofic', "spiritul oratoric', "gustul clasic si academic', "ironia', "spiritul critic' (Tudor Vianu).

Spiritul filosofic, usor de detectat in articolele si studiile lui Maiorescu, presupune un gust special pentru teorii, principii si norme, apetenta speculativa si recursul la idei generale, cu rol legitimator. De aici se nasc discutiile, aprinse uneori in cadrul intalnirilor, despre limba si redarea spiritului ei in grafie, despre arta si valoarea estetica a operei, despre poezie ca ilustrare a frumosului transcendent, ca si despre functia moralizatoare a artei; tot de aici deriva placerea generalizarii, a stabilirii unor "norme', ca si nevoia clarificarii, prin punerea in concepte filosofice a realitatii: "conditiunile' poeziei, o data stabilite, inlesnesc judecata sigura asupra valorii operei puse in discutie, in Amintiri de la Junimea, Iacob Negruzzi noteaza "placerea speciala (a Junimii, n.n.) pentru filozofie'. Tot in acest sens trebuie amintita preocupa- rea cercului de a sustine formarea de filosofi din randurile membrilor sai la universitati europene (Eminescu trebuia sa se intoarca, dupa studii, ca profesor la o catedra de filosofie a Universitatii iesene), ca si aprecierea de care s-a bucurat spiritul eminescian "reflexiv mai peste marginile iertate' si poezia sa. j

Spiritul oratoric, replica la retorica pasoptista, ca si la gaunoasa, sfora- j itoarea "limbutenie' parlamentara si gazetareasca a epocii, viza in mod substantial calitatea de avocati, profesori, popularizatori de cultura si idei, oameni de catedra - proprie multora dintre junimisti - si, o data cu trecerea , timpului, pe cea de parlamentari. Prin ciclul de conferinte Prelectiuni populare, adresat unui public cultivat, provenit din saloanele aristocratiei ; iesene, vorbitorii se supuneau unui adevarat ritual constrangator: tinuta impecabila, informatia academica, dictia expresiva, dar mai ales concizia, claritatea, eleganta, sobrietatea lapidara si ironia demonstratiei erau obligatorii. ( Titu Maiorescu, cel mai stralucit dintre oratorii grupului, poate fi considerat un intemeietor al oratoriei universitare romanesti.

Gustul clasic si academic va unifica preferintele literare ale junimistilor, stabilind consensul in aprecierea acelor opere ce se remarca prin echilibru, sinceritatea "simtimantului', expresivitatea noua a limbajului - toate acestea generatoare de valoare estetica, supremul atribut al operei de arta. El va opera ca norma atat pentru creatorii de* literatura din cadrul cenaclului (Eminescu, Caragiale, Slavici), cat si ca set de criterii valide in judecarea productiei literare. Aceeasi trasatura presupune, insa, si lipsa de interes si de intelegere a junimistilor fata de orientari estetice cu care au fost contemporani: simbolismul sau naturalismul.

Trasatura definitorie a spiritului junimist, poate tocmai din cauza impactului avut in epoca, e spiritul critic. Bataliile in care junimistii s-au angajat, in respectul adevarului, au fost numeroase si indreptate impotriva "directiei vechi' din cultura romana, "in contra' "neadevarurilor' pe care se inteme-iasera limba {etimologismul, directia latinizanta), cultura si societatea (prin import de institutii occidentale fara "fond'), arta (prin confuzie valorica si lipsa de inspiratie), istoria (prin studii nestiintifice privind romanitatea noastra pura si prin falsificarea etimologiei), oratoria (prin betie de cuvinte). Criticismul junimist vizeaza demistificator toate "formele fara fond' din epoca.

Adaugata spiritului critic, ironia, aplecarea spre zeflemeaua taioasa -indreptata nu numai spre adversari, ci si in interiorul grupului, ca unealta polemica, dar si ca forma de libertate si mobilitate a spiritului, completeaza un portret colectiv ce se compunea, paradoxal, din multe individualitati -unele dintre ele de exceptie. Intransigenta criticii, executia nemiloasa a tot ceea ce purta amprenta derizoriului si a ridicolului - atat de proprie junetii! -

se va domoli cu timpul, cedand locul efortului constructiv in etapele de maturitate ale miscarii. Celebru a fost, in epoca, "dosarul' Junimii in care se colectau mostre de prostie, gafe din gazetaria sau literatura vremii. (Si care ajunsese in scurt timp atat de voluminos, incat a fost abandonat!) Aceeasi ironie taioasa facea savoarea intalnirilor Junimii, la care consensul stabilise ca anecdota primeaza si ca gluma putea intrerupe orice dezbatere aflata la ordinea zilei. Asa va fi gustat initial Creanga, ca "vartosul glumet' al cenaclului, si tot la fel, comediile lui Caragiale, vor fi citite in delirul general al asistentei.

Asociatia culturala traverseaza, in istoria ei, cateva etape distincte. Prima si cea mai fertila, in care s-au cristalizat principiile generale ce au normat demersurile in limba, ortografie, literatura si cultura, a avut un accentuat caracter polemic. intinsa pe durata unui deceniu (1863-1874), ea a marcat ofensiva junimistilor impotriva "directiei de astazi', din epoca, si s-a cristalizat in articolele si studiile lui Titu Maiorescu referitoare la starea limbii si a ortografiei, la poezia contemporanilor sai, diagnosticata necrutator drept "infirmerie' a literaturii romane, la "neadevarul' si lipsa de substanta a formelor si institutiilor culturale importate. Acum, asociatia isi infiinteaza propriul organ de presa, "Convorbiri literare', aparut in 1867, una dintre cele mai importante reviste de directie din cultura noastra ce va aparea, fara intrerupere, pana dupa al doilea razboi mondial. Longevitatea revistei poate fi considerata miraculoasa, intr-o presa ca cea romaneasca, obisnuita mai degraba cu publicatii meteorice decat cu cele de traditie. Cea de a doua etapa (1874-1885), numita dupa o expresie maioresciana, "a directiei noi', inregistreaza cele mai stralucite succese pe taramul literaturii: aparitia poeziilor eminesciene, a trei din cele patru capitole ale Amintirilor lui Creanga, a operei comice caragialiene - volumul de Momente si schite si comediile - ca si a volumului Novele din popor al lui Slavici sunt numai cateva dintre exemple. Tot in aceasta etapa "sistema ortografica junimista' primeste validarea Academiei, care-i confera statut obligatoriu, dupa ce ea fusese imbratisata cu entuziasm in scoli, in presa si de catre sustinatorii Junimii. intr-o ultima etapa (anii 1885-1944), o parte a asociatiei se muta la Bucuresti. Membrii marcanti, deveniti titulari ai unor catedre universitare si oameni politici de prima mana, ca si altii, nou-veniti in grup, dirijeaza interesul asociatiei si pe acela al "Convorbirilor literare' inspre studii universitare de istorie, geografie, filosofie sau estetica. Interesul pentru literatura si critica literara scade.

Personalitatea cea mai importanta a Junimii, avand un rol covarsitor in modelarea si modernizarea culturii noastre, a fost Titu Maiorescu. La fondarea asociatiei, el era proaspat revenit in tara de la studiile universitare din Franta si Germania. Aducea cu sine nu numai trei licente - in drept, filosofie si litere - un doctorat in filosofie, ci, mai ales, respectul pentru o formatie intelectuala de inalta specializare, fapt putin obisnuit in epoca, si cultul nemtesc pentru munca tenace, in respectul valorii autentice, al adevarului si al temeiniciei. Mai presus de toate insa, o vocatie pragmatica de a-si pune cunostintele teoretice in slujba si pe taramul viu al realitatii romanesti a facut din el un mare om al timpului sau. A fost profesor, iubit si imitat de discipoli, director al Gimnaziului Central si al Scolii Normale "Vasile Lupu' (unde isi va lua Creanga atestatul de invatator, dupa raspopire) si, la numai 23 de ani, decan al facultatii de filozofie, rector al Universitatii iesene, dar si avocat stralucit. Ulterior, om politic angajat in reformele epocii (in calitate de ministru al Instructiunii publice propune o reforma a invata­mantului prin care reclama infiintarea unor scoli secundare, licee cu profil real si a unei scoli politehnice, capabile sa formeze nu literati, ci o clasa burgheza productiva de bunuri si civilizatie materiala), servindu-si tara ca ministru cu diverse portofolii (Justitie, Externe, Instructiunii si Cultelor) sau ca prim-ministru. Un jurnal tinut cu consecventa din anii adolescentei petrecuti la colegiul Theresianum din Viena, pana in ultimii ani ai vietii, insemnari zilnice - dintre cele mai impresionante din literatura noastra -reveleaza postum resorturile intime ale unei personalitati percepute adesea "in efigie'. Probabil ca unul din Aforismele sale defineste cel mai bine o personalitate atat de bogata: "Arta vietei? Rezerva, discretiune, cumpatare, in genere negatiune si in rezumat abnegatiune.' Figura sobra, impunand prin bogatia cunostintelor, ca si prin demnitatea fireasca a tinutei, stiind sa-si nimiceasca adversarii de idei printr-o ironie necrutatoare, totdeauna urbana si inalta, dar oferindu-se cu devotament discret prietenilor, Titu Maiorescu ramane pe durata a cinci decenii un om providential cu o influenta decisiva asupra societatii romanesti, contemporana si ulterioara lui. Ideile sale isi pun amprenta asupra spiritului junimist atat de adanc, incat ele pot fi considerate ale Junimii, ca grupare, si ale curentului literar pe care aceasta il denumeste, in ansamblul sau.

in domeniul limbii si ortografiei, "sistema ortografica junimista' s-a cristalizat in urma unor aprinse dezbateri, pe fondul interesului general al epocii pentru stabilirea unei scrieri unitare, dupa ce ministrul I. Ghica luase anterior masura inlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin. in opozitie cu etimologismul lui Cipariu, A.T. Laurian, I. Massim si al altor latinisti de la Societatea Academica Romana, junimistii tin seama de metamorfoza limbii romane, de schimbarile survenite in cadrul ei de-a lungul mileniilor. Ei renunta la principiul etimologic, menit sa sublinieze prin grafie originea latina a cuvantului romanesc, si adopta principiul fonetic, dupa care fiecarui sunet ii corespunde, in scris, o litera. Se aduc clarificari si in privinta imbogatirii cu neologisme a

vocabularului romanesc: ele vor fi importate cu discernamant, atunci cand denumesc notiuni noi, pentru care limba noastra nu are inca forme proprii; de preferinta, imprumuturile se vor face din limbi de origine latina, mai ales franceza, ca mai adecvate spiritului limbii noastre. in privinta calchierii lingvistice (traducerea cuvant de cuvant a expresiilor idiomatice, a metaforelor curente, a zicerilor tipice din anumite limbi), frecvente indeosebi in gazetele din spatiul ardelean si bucovinean, junimistii observa ridicolul unui atare demers, interzicandu-1, prin urmare. Toate aceste idei vor fi cristalizate in articolele maioresciene de mare impact in epoca: Regulele limbei romane pentru incepatori, Despre scrierea limbii romane, Contra Scoalei Barnutiu, Betia de cuvinte, Limba romana in jurnalele din Austria, Neologismele, Oratori, retori, limbuti.

in planul culturii si civilizatiei, articolul cel mai important este in contra directiei de astazi in cultura romana, in care Titu Maiorescu constata "directia falsa' pe care pornise cultura noastra, datorita "vitiului (ei) radical' -"neadevarul': "neadevar in aspirari, neadevar in politica, neadevar in poezie, neadevar pana si in gramatica, neadevar in toate formele de manifestare a spiritului public'. Imitarea "formelor civilizatiunii moderne', europene, fara ca ele sa aiba substanta si continut in viata culturala romaneasca presupune falsificarea intregii vieti pe care o natie trebuie sa se intemeieze: "inainte de a avea partid politic, care sa simta trebuinta unui organ, si public iubitor de stiinta, care sa aiba nevoie de lectura, noi am fundat jurnale politice si reviste literare si am falsificat si despretuit jurnalistica. inainte de a avea invatatori satesti, am facut scoli prin sate, si inainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii si universitati si am falsificat instructiunea publica. inainte de a avea o cultura crescuta peste marginile scoalelor, am facut atenee romane (); inainte de a avea un singur pictor de valoare, am facut scoala de bele-arte; inainte de a avea o singura piesa dramatica de merit, am fundat teatrul national - si am despretiat si falsificat toate aceste forme de cultura.' Aceasta e celebra teorie a "formelor fara fond', care sublinia cu dramatism artificialitatea civilizatiei romanesti - caricatura a celei occidentale - si reclama urgenta regenerare a spiritului public. Peste cateva decenii, un alt critic roman, E. Lovinescu, isi construia nu mai putin celebra teorie a sincronismului, pornind de la teoria maioresciana, apreciind insa ca, in timp, formele imitate din nevoia sincronizarii sunt capabile sa isi creeze fondul propriu.

Actiunea cea mai rodnica a fost cea din planul literaturii si al criticii literare. Primul articol pe aceste probleme este scris de mentorul Junimii in toiul unor furtunoase discutii privind alcatuirea unei antologii de poezie romaneasca. in Amintiri de la Junimea, Negruzzi identifica acest moment astfel: "Selectia se facea cu un foarte ascutit spirit critic, in discutii animate, care insa nu aveau puncte de reper cat de cat precise pentru judecata valorii lor. Intr-una din sedinte, nastrusnicul Pogor arunca intrebarea precisa: «in definitiv ce este poezia?» La aceasta intrebare va cauta sa raspunda Maiorescu prin studiul Poezia romana, deschizand astfel focul luptei literare pe care o va duce ani de-a randul secondat de intreaga pleiada a Junimii.' Articolul amintit de Iacob Negruzzi, mai cunoscut sub titlul O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867, definea poezia drept "un product de lux al vietii noastre intelectuale', "une noble inutilite', care, ca toate artele, "este chemata sa exprime frumosul'. Se punea, prin aceasta definitie, o problema esentiala care va ghida critica si literatura romana viitoare: problema primatului si a autonomiei esteticului. Opera de arta - se va intelege acum pentru prima data - are ca valoare intrinseca frumosul, iar domeniul artei este separat, autonom, prin insusi specificul sau, celorlalte domenii ale vietii. El nu are consecinte in planul vietii practice, dupa cum nu trebuie aservit politicului, moralei si nici unui fel de propaganda. Se intemeia, astfel, ceea ce avea sa devina o lunga traditie in cultura noastra: critica estetica. in acelasi studiu, pornind de la definitia hegeliana a frumosului care "cuprinde idei manifestate in forma sensibila' (adica percepute prin simturi), criticul descompunea poezia in doua "conditiuni': cea "materiala sau mehanica' se refera la arta verbala - lexic, figuri de stil, versificatie -, iar cea "ideala' la continut, idee, mesaj poetic. Normele de judecata a valorii unei poezii se aplica fiecarei dintre cel doua conditiuni. Prima trebuie sa se distinga printr-un lexic adecvat, inalt, fara cuvinte triviale, regionalisme, diminutive sau nume proprii banale - toate acestea ar vulgariza ideea poetica; sunt recomandate comparatiile "noi' si Juste', deci cele adecvate si netocite din uzaj indelungat, ca si epitetele ornante. Cat priveste cea de-a doua "conditiune', cea ideala, criticul stabileste ca obiectul poeziei este "totdeauna un simtimant sau o pasiune, si niciodata o cugetare exclusiv intelectuala sau care se tine de taramul stiintific'. Asadar, obiecte poetice sunt doar "iubirea, ura, tristetea, bucuria, desperarea, mania', pe cand "invatatura, perceptele morale, politica s.a.' sunt obiecte ale stiintei, care are in vedere adevarul, si nu ale artei, ce tinde spre frumos. in ceea ce priveste prezentarea ideii poetice, ea trebuie sa se bazeze pe exagerare, pe tensiune emotionala, pe o intensitate gradata care sa o distinga de afectele comune. Pentru a-si sustine demonstratia, criticul o ilustreaza cu exemple, dar mai ales cu contraexemple din poezia vremii. in finalul articolului, el justifica necesitatea criticii literare, care, desi nu poate crea artisti adevarati, are cel putin puterea de a "ne feri de mediocritatile care, fara nici o chemare interioara, pretind a fi poeti'. Rostul criticii este sa dea "publicului o masura mai sigura pentru a deosebi adevarul de eroare si frumosul de urat'. in aceasta conceptie despre menirea criticii

literare rezida de fapt intelesul tipului de critica practicat de Maiorescu, numit de urmasii sai "critica judecatoreasca', "critica culturala' sau "critica generala'. Pentru ca, de fapt, prin gestul critic mentorul Junimii intelegea stabilirea locului just al operei intr-o ierarhie valorica, despartirea valorilor de non-valori, a ceea ce e arta de ceea ce nu este si nu trebuie confundat cu arta. Nu altceva face el in articole precum Directia noua in poezia si proza romana sau Eminescu si poeziile lui. in primul, intuia fara gres locul valoric "indata dupa Alecsandri' al unui tanar debutant - Mihai Eminescu; in cel de-al doilea, care avea sa intemeieze o disciplina aparte in cadrul criticii romanesti - eminescologia -, stabilea locul aceluiasi poet in cultura romaneasca a secolului urmator. Gustul si judecata de valoare infailibile - calitati esentiale ale criticului literar - il fac sa recunoasca "geniul' poetului si sa afirme: "Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, si forma limbei nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetarii romanesti.'

Important pentru clarificarea raporturilor pe care arta le are cu morala este articolul Comediile domnului Caragiale. Prilejuit de atacurile furibunde indreptate de presa liberala impotriva comediei O noapte furtunoasa, jucata pe scena Teatrului National, si de acuzele de "trivialitate', "imoralism', "lipsa de patriotism', articolul lui Titu Maiorescu nu este numai un gest de amicala solidarizare cu marele dramaturg, ci un act clarificator intr-o problema ce starnise multe confuzii in epoca. La intrebarea "arta in genere si in special arta dramatica are sau nu are o misiune morala?', criticul raspunde afirmativ, dar se intreaba in ce consta efectul moralizator al operei de arta. Raspunsul dat solutioneaza o confuzie ce ameninta sa se perpetueze in epoca: moralitatea operei nu este de intentie propagandistica, ci tine de esenta artei, care este frumosul. O opera este "morala' atunci cand, realizata artistic fiind, produce inaltarea "in lumea fictiunii ideale' a celui care o recepteaza, dar este profund imorala cand, fara valoare estetica, il retine pe acesta captiv in sfera egoista a intereselor individuale. inaltarea prin emotie, eliberarea de universul zilnic, egoist si individualist, o realizeaza numai opera autentica, frumoasa: "Orce emotiune estetica, fie desteptata prin sculptura, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stapanit de ea, pe cata vreme este stapanit, sa se uite pe sine ca persoana si sa se inalte in sfera fictiunii ideale.' Moralizarea explicita va impiedica inaltarea: patriotismul, intentiile politice, odele si glorificarile ocazionale sunt "o amintire reala de interes practic', iar "emotiunea impersonala' nu se mai produce. Concluzia criticului este clara: "Prin urmare, o piesa de teatru cu directa tendenta morala, adeca cu punerea intentionata a unor invataturi morale in gura unei persoane spre a le propaga in public ca invataturi, este imorala in intelesul artei, fiindca arunca pe spectatori din emotiunea impersonala a fictiunii artistice in sfera reala cu cerintele ei, si prin chiar aceasta ii coboara in sfera zilnica a egoismului, unde atunci - cu toata invatatura de pe scena interesele ordinare castiga preponderenta'. Concluzia articolului este un alt mod de a afirma primatul si autonomia esteticului, sustinute ulterior de critici si esteticieni interbelici de filiatie maioresciana, precum Mihail Dragomirescu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu.

Nici o alta personalitate nu a avut un rol mai adanc, un impact formator mai mare asupra propriei epoci ca Titu Maiorescu. impreuna cu societatea culturala Junimea, el pune bazele criticii literare, pe care o infiinteaza, de fapt, ca disciplina cu statut autonom intre stiintele literaturii. Definind poezia si stabilind "conditiunile' ei, transand problema moralei in arta si instaurand primatul esteticului, clarificand principiile de apreciere a operei literare, eforturile criticului au drept consecinta majora profesionalizarea actului scrisului care devine, de aici inainte, o inalta, adevarata, meserie. Diletantismul si motivatiile extraliterare vor ramane o amintire a epocilor naive, dintre care ultima, cronologic, in cultura romana, va fi cea pasoptista. Nu intamplator, mari creatori de literatura vor trai din scris - fie el literatura sau gazetarie. Epoca urmatoare, anuntata de Cosbuc, Goga, Sadoveanu - creatori pe care Maiorescu ii va premia, in calitatea sa de membru al Academiei romane - va face dovada ca "lectia magistrala' a mentorului junimist a fost perfect asimilata in cultura romana. Pleiada junimista, cu personalitatile ei de prim rang in toate domeniile (filosofii Vasile Conta, P.P. Negulescu, Constantin Radulescu-Motru, geograful Simion Mehedinti, istoricul A.D. Xenopol, criticii literari Mihail Dragomirescu, istoricii Ion Bogdan, Dimitrie Onciul, savantul biolog Grigore Antipa s.a.), va face din viata culturala si stiintifica romaneasca a primei jumatati a secolului urmator o realitate vie, dinamica. Criticii literari urmatori se vor raporta la modelul mentorului Junimii grupati in succesive generatii postmaioresciene.

Comediile D-lui Ion Luca Caragiale (1885)

Ion Luca Caragiale (1852 - 1912)

Comediile domnului Caragiale este o lucrare scrisa de Titu Maiorescu din dorinta de a-l apara pe I. L. Caragiale de atacurile in presa vremii care-l acuzau de imoralitate (datorata prezentei unei lumi de joasa speta in piesele sale). Pornind de la constatarea ca tipurile si situatiile din comediile lui Caragiale sunt inspirate din realitate sociala a timpului, Maiorescu atrage atentia ca artistul recreeaza realitate dintr-o perspectiva ideal-artistica, fara nici-o preocupare practica, in sensul ca el generalizeaza.

'Comediile d-lui Caragiale, se zice, sunt triviale si imorale, tipurile sunt toate alese dintre oameni sau viciosi sau prosti; situatiile sunt adeseori scabroase, amorul e intotdeauna nelegiuit.' - constata Maiorescu acuzatia intrebandu-se daca arta trebuie sa aiba o misiune morala, raspunsul fiind urmatorul: 'arta a avut intotdeauna o inalta misiune morala si orice adevarata opera de arta o indeplineste'.

Demonstratia moralitatii artei face apel la notiunea aristotelica de catharsis , transpunand functia artei la nivelul indivudualitatii umane care se purifica prin contactul cu arta: 'Orice emotiune estetica, fie ea desteptata prin sculptura, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stapanit de ea, pe cata vreme este stapanit, sa se uite pe sine ca persoana si sa se inalte in lumea fictiunii ideale'.

Principiul catharsisului aristotelic este amplificat, in demonstratia lui Maiorescu, prin intermediul unor idei filosofice ale lui Schopenhauer, care considera ca egoismul, ca rezultat al vointei de a trai, este miezul raului din om, iar prin contemplare artistica omul reuseste sa se elibereze temporar de sub tirania egoismului: 'Dar izvorul a ceea ce este rau este egoismul si egoismul exagerat, atunci o stare sufleteasca in care egoismul este nimicit pentru moment, fiindca interesele individuale sunt uitate, este o combatere indirecta a raului, si astfel o inaltare morala'.

Eminescu si poeziile lui

Tanara generatie romana se afla astazi sub influenta operei poetice a lui Eminescu. Se cuvine dar sa ne dam seama de partea caracteristica a acestei opere si sa incercam totdeodata a fixa individualitatea omului care a personificat in sine cu atata stralucire ultima faza a poeziei romane din zilele noastre.

Pe la mijlocul secolului in care traim, predomnea in limba si literatura romana o tendenta semierudita de latinizare, pornita din o legitima revendicare nationala, dar care aducea cu sine pericolul unei instrainari intre popor si clasele lui culte. De la 1860 incoace dateaza indreptatea: ea incepe cu Vasile Alecsandri, care stie sa destepte gustul pentru poezia populara, se continua si se indeplineste prin cercetarea si intelegerea conditiilor sub care se dezvolta limba si scrierea unui popor.

Fiind astfel castigata o temelie fireasca, cea dintai treapta de inaltare a literaturei nationale, in legatura stransa cu toata aspirarea generatiei noastre spre cultura occidentala, trebuia neaparat sa raspunda la doua cerinte: sa arete intai in cuprinsul ei o parte din cugetarile si simtirile care agita deopotriva toata inteligenta europeana in arta, in stiinta, in filozofie; sa aiba, al doilea, in forma ei o limba adaptata fara sila la exprimarea credincioasa a acestei amplificari.

Amandoua conditiile le realizeaza poezia lui Eminescu in limitele in care le poate realiza o poezie lirica; de aceea Eminescu fae epoca in miscarea noastra literara.

Care a fost personalitatea poetului? Viata lui externa e simpla de povestit, si nu credem ca in tot decursul ei sa fi avut vreo intamplare dinafara o inraurire mai insemnata asupra lui. Ce a fost si ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului sau innascut, care era prea puternic in a sa proprie fiinta incat sa-l fi abatut vreun contact cu lumea de la drumul sau firesc. Ar fi fost crescut Eminescu in Romania sau in Franta, si nu in Austria si in Germania; ar fi mostenit sau ar fi agonisit el mai multa sau mai putina avere; ar fi fost asezat in ierarhia statului la o pozitie mai inalta; ar fi intalnit in viata lui sentimentala orce alte figuri omenesti - Eminescu ramanea acelas, soarta lui nu s-ar fi schimbat.

Nascut la 15 ianuarie 1850 in Botosani, primind prima invatatura in gimnaziul din Cernauti, parasind la 1864 scoala pentru a se lua dupa trupa de teatru a d-nei Fanni Tardini prin Romania si prin Transilvania, parasind si aceasta trupa pentru a se arunca cu cea mai mare incordare in studii felurite la Viena, sustinut acolo si la Berlin in parte prin contributiile unor amici literari, numit intre 1874 si 1876 revizor scolar si bibliotecar la Iasi, destituit si dat in judecata de guvernul liberal, insarcinat apoi cu redactia ziarului Timpul, incalzit din vreme, dar mai intermitent, de farmecul unor femei, de la care au ramas in poeziile lui cateva urme de par balai, de ochi intunecati, de mani reci, de un nu stiu ce si nu stiu cum, lovit in iunie 1883 de izbucnirea nebuniei, al carei germen era din nastere, indreptat intrucatva la inceputul anului 1884, dar degenerat in forma lui etica si intelectuala, apucat din nou de nemiloasa fatalitate ereditara, Eminescu moare la 15 iunie 1889 intr-un institut de alienati.

La o privire superficiala, fuga lui Eminescu de la gimnaziu dupa o trupa de actori, darea lui in judecata, activitatea lui ca redactor de ziar, care adica nu s-ar putea explica decat prin necesitati materiale, lipsa de orice distinctii conventionale, de premieri academice, de decoratii s.c.l., toate aceste puse in legatura mai ales cu izbucnirea alienatiei mentale par a da vietei sale o coloare romantica, si unele reviste si ziare care l-au ignorat cata vreme era in toata vigoarea lui au gasit aci prilejul de a-si arata sentimentalitatea si de a acuza societatea romana, care ar fi lasat un asemenea om nebagat in seama si intr-o mizerie din cauza careia ar fi innebunit.

Noi credem ca aceste apretieri sunt gresite.

Ceea ce caracterizeaza mai intai de toate personalitatea lui Eminescu este o asa de covarsitoare inteligenta, ajutata de o memorie careia nimic din cele ce-si intiparise vreodata nu-i mai scapa (nici chiar in epoca alienatiei declarate), incat lumea in care traia el dupa firea lui si fara nici o sila era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce si le insusise si le avea pururea la indemana. In aceeas proportie tot ce era caz individual, intamplare externa, conventie sociala, avere sau neavere, rang sau nivelare obsteasca si chiar soarta externa a persoanei sale ca persoana ii erau indiferente. A vorbi de mizeria materiala a lui Eminescu insemneaza a intrebuinta o expresie nepotrivita cu individualitatea lui si pe care el cel dintai ar fi respins-o. Cat i-a trebuit lui Eminescu ca sa traiasca in acceptiunea materiala a cuvantului, a avut el totdeauna. Grijile existentei nu l-au cuprins niciodata in vremea puterii lui intelectuale; cand nu castiga singur, il sustinea tatal sau si-l ajutau amicii. Iar recunoasterile publice le-a despretuit totdeauna.

Vreun premiu academic pentru poeziile lui Eminescu, de a carui lipsa se plange o revista germana din Bucuresti? Dar Eminescu ar fi intampinat o asemenea propunere cu un ras homeric sau, dupa dispozitia momentului, cu acel suras de indulgenta miloasa ce-l avea pentru nimicurile lumesti. Regina Romaniei, admiratoare a poeziilor lui, a dorit sa-l vada, si Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. L-am vazut si eu la curte, si l-am vazut pastrand si aici simplicitatea incantatoare ce o avea in toate raporturile sale omenesti. Dar cand a fost vorba sa i se confere o distinctie onorifica, un bene-merenti sau nu stiu ce alta decoratie, el s-a impotrivit cu energie. Rege el insus al cugetarii omenesti, care alt rege ar fi putut sa-l distinga? Si aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desavarsire lipsit, nu din sumetia unei inteligente exceptionale, de care numai el singur nu era stiutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideala, pentru care orce coborare din lumea conventionala era o suparare si o nepotrivire fireasca.

Cine-si da seama de o asemenea figura intelege indata ca nu-l puteai prinde pe Eminescu cu interesele care ademenesc pe cei mai multi oameni. Luxul starii materiale, ambitia, iubirea de glorie nu au fost in nici un grad obiectul preocuparilor sale. Sa fi avut ca redactor al Timpului mai mult decat a avut, sa fi avut mai putin, pentru micile lui trebuinte materiale tot atat era. Numai dupa izbucnirea nebuniei, in intervalele lucide, in care se aratau insa felurite forme de degenerare etica, obisnuite la asemenea stari, devenise lacom de bani.

Prin urmare, legenda ca mizeria ar fi adus pe Eminescu la nebunie trebuie sa aiba soarta multor alte legende: sa dispara inaintea realitatii.

Si nici munca speciala a unui redactor de ziar nu credem ca trebuie privita la Eminescu ca o sfortare impusa de nevoie unui spirit recalcitrant. Eminescu era omul cel mai silitor, vesnic cetind, meditand, scriind. Lipsit de orice interes egoist, el se interesa cu atat mai mult la toate manifestarile vietii intelectuale, fie scrierile vreunui prieten, fie studierea miscarii filozofice in Europa, fie izvoarele istorice, despre care avea cunostinta cea mai amanuntita, fie luptele politice din tara. A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta si a scrie asupra lor era lucrul mai potrivit cu felul spiritului sau. Si energia cu care a redactat Timpul, inaltimea de vederi ce apare in toate articolele lui, puterea neuitata cu care in contra frazei despre nationalismul liberal al partidului de la guvern a opus importanta elementului autohton sunt o dovada pentru aceasta.

Cu o asa natura, Eminescu gasea un element firesc pentru activitatea lui in toate situatiile in care a fost pus. La biblioteca, pentru a-si spori comoara deja imensa a memoriei sale; ca revizor scolar, pentru a starui cu limpezimea spiritului sau asupra noilor metode de invatamant; in cercul de amici literari, pentru a se bucura fara invidie sau a rade fara rautate de scrierile cetite; la redactia Timpului, pentru a biciui frazeologia neadevarata si a formula sinteza unei directii istorice nationale - in toate aceste ocupari si sfere Eminescu se afla fara sila in elementul sau.

Daca a innebunit Eminescu, cauza este exclusiv interna, este innascuta, este ereditara. Cei ce cunosc datele din familia lui stiu ca la doi frati ai sai, morti sinucisi, a izbucnit nebunia inainte de a sa si ca aceasta nevropatie se poate urmari in linie ascendenta.

De altminteri, si in vremea in care spiritul lui era in vigoare, felul traiului sau facuse pe amici sa se teama de rezultatul final. Viata lui era neregulata: adesea se hranea numai cu narcotice si excitante: abuz de tutun si de cafea, nopti petrecute in citire si scriere, zile intregi petrecute fara mancare, si apoi deodata, la vreme neobisnuita, dupa miezul noptii, mancari si bauturi fara alegere si fara masura; asa era viata lui Eminescu. Nu aceasta viata i-a cauzat nebunia, ci germenele de nebunie innascut a cauzat aceasta viata. Ceea ce o dovedeste este ca toate incercarile, adeseori si cu staruinta repetate de unii prieteni ai sai, intre altii si de mine, nu au fost in stare sa-l aduca la un trai mai regulat.

Si nici de nefericiri cari ar fi influentat sanatatea intelectuala sau fizica a lui Eminescu nu credem ca se poate vorbi. Daca ne-ar intreba cineva: a fost fericit Eminescu? Am raspunde: cine e fericit? Dar daca ne-ar intreba: a fost nefericit Eminescu? Am raspunde cu toata convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plangerea marginita a unui egoist nemultumit cu soarta sa particulara, ci era eterizat sub forma mai senina a melancoliei pentru soarta omenirii indeobste; si chiar acolo unde din poezia lui strabate indignarea in contra epigonilor si a demagogilor inselatori avem a face cu un simtimant estetic, iar nu cu o amaraciune personala. Eminescu, din punct de vedere al egoismului celui mai nepasator om ce si-l poate inchipui cineva, precum nu putea fi atins de un simtimant prea intensiv al fericirii, nu putea fi nici expus la o prea mare nefericire. Seninatatea abstracta, iaca nota lui caracteristica in melancolie, ca si in veselie. Si, lucru interesant de observat, chiar forma nebuniei lui era o veselie exultanta.

Cand venea in mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care ii castigase de mult inima tuturor, si ne aducea ultima poezie ce o facuse, o refacuse, o rafinase, cautand mereu o forma mai perfecta, o cetea parca ar fi fost o lucrare straina de el. Niciodata nu s-ar fi gandit macar sa o publice; publicarea ii era indiferenta, unul sau altul din noi trebuia sa-i ia manuscrisul din mana si sa-l dea la Convorbiri literare.

Si daca pentru poeziile lui, in care si-a intrupat sub o forma asa de minunata cugetarile si simtirile, se multumea cu emotiunea estetica a unui mic cerc de amici, fara a se gandi la nici o satisfactie de amor propriu: daca el se considera oarecum ca organul accidental prin care insas poezia se manifesta, asa incat ar fi primit cu aceeas multumire sa se fi manifestat prin altul, ne este permis a conchide nu numai ca era nepasator pentru intamplarile vietei externe, dar si chiar ca in relatiile lui pasionale era de un caracter cu totul neobisnuit. Cuvintele de amor fericit si nefericit nu se pot aplica lui Eminescu in acceptiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiasca nu-l putea captiva si tinea cu desavarsire in marginirea ei. Ca si Leopardi in Aspasia, el nu vedea in femeia iubita decat copia imperfecta a unui prototip nerealizabil. Il iubea intamplatoarea copie sau il parasea, tot copie ramanea, si el, cu melancolie impersonala, isi cauta refugiul intr-o lume mai potrivita cu el, in lumea cugetarii si a poeziei. De aci Luceafarul cu versurile de la sfarsit.

Intelegand astfel personalitatea lui Eminescu, intelegem totdeodata una din partile esentiale ale operei sale literare: bogatia de idei, care inalta toata simtirea lui (caci nu ideea rece, ci ideea emotionala face pe poet), si vom vedea in chiar patrunderea acestei bogatii intelectuale pana in miezul cugetarilor poetului puterea miscatoare care l-a silit sa creeze pentru un asemenea cuprins ideal si forma exprimarii lui si sa indeplineasca astfel amandoua cerintele unei noi epoci literare.

Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuala sta la nivelul culturei europene de astazi. Cu neobosita lui staruinta de a ceti, de a studia, de a cunoaste, el isi inzestra fara preget memoria cu operile insemnate din literatura antica si moderna. Cunoscator al filozofiei, in special a lui Platon, Kant si Schopenhauer, si nu mai putin al credintelor religioase, mai ales al celei crestine si buddaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedand stiinta celor publicate pana astazi din istoria si limba romana, el afla in comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde sa-si formeze inalta abstractiune care in poeziile lui ne deschide asa de des orizontul fara margini al gandirii omenesti. Caci cum sa ajungi la o privire generala daca nu ai in cunostintele tale treptele succesive care sa te ridice pana la ea? Tocmai ele dau lui Eminescu cuprinsul precis in acele versuri caracteristice in care se intrupeaza profunda lui emotiune asupra inceputurilor lumii, asupra vietei omului, asupra soartei poporului roman.

Poetul e din nastere, fara indoiala. Dar ceea ce e din nastere la adevaratul poet nu e dispozitia pentru forma goala a ritmului si a rimei, ci nemarginita iubire a tot ce este cugetare si simtire omeneasca, pentru ca din perceperea lor acumulata sa se desprinda ideea emotionala spre a se infatisa in forma frumosului. Acel cuprins ideal al culturii omenesti nu era la Eminescu un simplu material de eruditie straina, ci era primit si asimilat in chiar individualitatea lui intelectuala. Deprins astfel cu cercetarea adevarului, sincer mai intai de toate, poeziile lui sunt subiectiv adevarate nu numai atunci cand exprima o intuitie a naturei sub forma descriptiva, o simtire de amor uneori vesela, adeseori melancolica, ci si atunci cand trec peste marginea lirismului individual si imbratiseaza si reprezinta un simtimant national sau umanitar.

De aici se explica in mare parte adanca impresie ce a produs-o opera lui asupra tutulor. Si ei au simtit in felul lor ceea ce a simtit Eminescu, in emotiunea lui isi regasesc emotiunea lor; numai ca el ii rezuma pe toti si are mai ales darul de a deschide miscarii sufletesti cea mai clara expresie, asa incat glasul lui, desteptand rasunetul in inima lor, le da totdeodata cuvantul ce singuri nu l-ar fi gasit. Aceasta scapare a suferintei mute prin farmecul exprimarii este binefacerea ce o revarsa poetul de geniu asupra oamenilor ce-l asculta, poezia lui devine o parte integranta a sufletului lor, si el traieste de acum inainte in viata poporului sau.

Dar cuprinsul poeziilor lui Eminescu nu ar fi avut atata putere de a lucra asupra altora daca nu ar fi aflat forma frumoasa sub care sa se prezinte. Si fiindca tocmai aceasta forma este partea cea mai sugestiva in opera lui, sa ne fie permis a termina studiul de fata prin repedea analizare a elementelor ei distinctive.

O rezerva trebuie facuta din capul locului, si este cu atat mai importanta cu cat multi din imitatorii lui Eminescu nu par a o fi facut. Volumul in care sunt adunate poeziile sale nu este publicat de el insusi, din cauza imprejurarilor cunoscute si atinse in prefata noastra la editia I de la 1883. Daca, in starea in care se afla Eminescu atunci, am putut lua asupra-mi datoria de a publica culegerea poeziilor lui, nu aveam dreptul nici de a le modifica, nici de a lasa pe unele la o parte. Prin urmare, asa cum se prezinta si astazi unicul volum, el cuprinde toate poeziile si cele de la inceput, pe care insa autorul declarase de mult ca voia sa le indrepteze si in parte sa le suprime. Nici cele 8 poezii citate in prefata la editia I, nici Calin, nici Epigonii, nici Strigoii nu sunt Eminescu in toata puterea lui. Contururile tremurande ale descrierilor fara destula precizie intuitiva, lipsa de claritate a gandirii, greseli in accentul ritmic si in rime sunt defecte al caror cel mai aprig critic era chiar Eminescu. Daca totus si aceste poezii au meritat si vor merita sa figureze in opera lui literara, este fiindca in fiecare din ele apare deodata din mijlocul imperfectiilor o frumusete de limba si o inaltare de cuget care prevesteau de la inceput ce avea sa devie poetul ajuns la culmea lui. Rezerva dar ce un simtimant de dreptate elementara ne impune sa o facem este ca in cercetarea urmatoare nu vom avea in vedere decat poeziile, din norocire cele mai numeroase, pe care le-a scris Eminescu in epoca deplinei sale dezvoltari. Acestea insa reclama toata luarea-aminte a criticei literare in privinta formei lor, si cu deosebire a inrudirii cu poezia populara, din care s-au hranit mai intai si deasupra careia s-au ridicat pas cu pas pana la exprimarea celor mai inalte conceptiuni.

Conditia fundamentala a acestei ridicari a formei poetice era o manuire perfecta a limbei materne, pentru ca ea sa fie pregatita pentru o conceptiune mai intinsa si sa poata crea din propria ei fire vestmantul noilor cugetari. Aceasta este lupta dreapta ce o incearca Eminescu, pentru a turna in forma noua limba veche si-nteleapta.Pentru el limba romana e ca un fagure de miere,dulce si stravezie, dar nu razletita in lipsa de contururi, ci prinsa in celula regulata a fagurelui. Poeziile lui incep in aceasta privinta alipindu-se de-a dreptul de forma populara, dar ii dau o noua insufletire si o fac primitoare de un cuprins mai inalt. []

Din poezia populara si-a insusit Eminescu armonia, uneori onomatopeica, a versurilor sale:

Peste varf de ramurele

Trec in stoluri randunele,

Ducand gandurile mele

Si norocul meu cu ele.

Si se duc pe rand, pe rand,

Zarea lumii-ntunecand,

Si se duc ca clipele

Scuturand aripele.

Si blande, triste glasuri din vuiet se desfac

Ca molcoma cadenta a undelor pe lac.

Luna tu, stapana marii, pe a lumei bolta luneci

Si gandirilor dand viata suferintele intuneci

Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate,

Cand plutesti pe miscatoarea marilor singuratate.

De ce dorm ingramadite intre galbenele file

Iambii suitori, troheii, saltaretele dactile?

Pe cand oastea se aseaza, iata soarele apune,

Voind crestetele-nalte ale tarii sa-ncunune

Cu un nimb de biruinta: fulger lung incremenit

Margineste muntii negri in intregul asfintit,

Pan'ce izvorasc din veacuri stele una cate una,

Si din neguri, dintre codri, tremurand s-arata luna.

Nu au existat, nu vor exista in poezia romana versuri mai frumoase decat acestea. Tot din poezia populara si din citirea cronicarilor, din patrunderea intima a vechei limbi romane au putut iesi versurile in care vorbesc solul si Mircea-voda in Satira III.

Dar primind astfel din limba populara elementul firesc si armonios, Eminescu inalta rimele poeziei romane peste acea forma obisnuita si adeseori neingrijita, care a dat atator poezii ale noastre de pan-acum un aer aproape trivial. Primul pas al lui pe aceasta cale e de a lua unele cuvinte din cele mai familiare si prozaice si de a le ridica la splendoarea unei rime surprinzatoare:

Iar te-ai cufundat in stele

Si in nori si-n ceruri nalte?

De nu m-ai uita incalte,

Sufletul vietii mele.

O! vino iar in al meu brat,

Sa te privesc iar cu nesat,

Sa razim dulce capul meu

De sanul tau, de sanul tau!

Ti-aduci aminte cum pe-atunci,

Cand ne plimbam prin vai si lunci,

Te ridicam de subsuori

De-atatea ori, de-atatea ori?

O, eroi! care-n trecutul de mariri va adumbriseti,

Ati ajuns acum la moda de va scot din letopiseti.

Al doilea pas este introducerea, cu totul particulara poeziei lui Eminescu, a unor rime noua, formate din impreunarea cu un cuvant prescurtat, dupa felul caracteristic al limbii romanesti, sau din doua cuvinte.

Pe-atunci erai tu singur, incat ma-ntreb in sine-mi

Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?

Si daca stele bat in lac

Adancu-i luminandu-l,

E ca durerea mea s-o-mpac

Inseninandu-mi gandul.

Sus inimile voastre! Cintare aduceti-i,

El este moartea mortii si invierea vietii.

Sa cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec,

Spre ura si blestemuri as vrea sa te induplec.

Traiul lumii, draga tata,

Cine vor, aceia lese-l,

Dara sufletul mi-e vesel.

Oare ochii ei o mint,

Sau aievea-i, adevaru-i

Flori de tei el are-n paru-i.

Cand luna trece prin stejari,

Urmand mereu in cale-si,

Cand ochii tai tot inca mari

Se uita dulci si galesi?

Fericeasca-l scriitorii, toata lumea recunoasca-l -

Ce-o sa aiba din acestea pentru ei batranul dascal?

Icoana stelei ce a murit

Incet pe cer se suie;

Era, pe cand nu s-a zarit,

Azi o vedem, si nu e.

Insa unde inovatia lui Eminescu in privinta rimei se arata in modul cel mai neasteptat este in numele proprii luate din diferite sfere de cultura si introduse in modul cel mai firesc in versurile sale. Se stie ce riscata este intrebuintarea numelor proprii in poezia lirica, si intr-o veche cercetare literara a noastra am citat cateva exemple inspaimantatoare. Eminescu insa a stiut sa se foloseasca de ele cu maiestrie, si tocmai aceste rime sunt dintre cele mai frumoase si mai bine primite ale lui.

Dupa o asa incordare, dupa o asa 'lupta dreapta' pentru a turna 'limba veche in forma noua', nu ne vom mira ca a putut ajunge Eminescu, pe de o parte, la aplicarea sigura a unor forme rafinate in Oda in metru antic, in Glossa si in admirabilele Sonete, pe de alta, la cea mai limpede expresie a unor cugetari de adanca filozofie, pentru care nu se gasea pana atunci nici o pregatire in literatura noastra. Caci palidele imitari ale monoloagelor din Faust si din Hamlet, sau ale reflectiilor mediocrului Aimé-Martin, din care se gasesc urme in incercarile literare dupa 48, nu pot intra aci in comparatie.

Poeziile lui Octavian Goga

De Titu Maiorescu

Poeziile d-lui Octavian Goga au avut darul sa destepte o deosebita luare-aminte a publicului roman. Mai toate ziarele si revistele noastre le-au consacrat dari de seama amanuntite, si unele din ele vad in aparitia noului volum "evenimentul literar' al anului din urma. Efectul produs asupra marelui numar de cetitori credem ca provine mai intii din forma frumoasa in care autorul a stiut sa exprime cuprinsul "patriotic' al multora din versurile sale. In adevar, emotiunile ce le simte si ce ni le transmite tinarul poet sunt izvorite din viata nationala a acelei parti a Romaniei in care s-a nascut si in mijlocul careia a trait, din viata romanilor transilvaneni in faza ei de astazi, caracterizata prin lupta impotriva tendintelor de asuprire etnica predomnitoare in statul lor. Ce e drept, patriotismul, ca element de actiune politica, nu este materie de arta, orcite abateri s-au comis si se mai comit in contra unei regule asa de simple. Mai ales cei ce n-au destul talent literar cauta sa-si acopere lipsa prin provocarea unor dispozitii sufletesti foarte importante in alte priviri, dar nu in cele estetice. Cu toate acestea, patriotismul este in inimile sincere, in afara de orice tendinta politica, un simtimint adevarat si adinc, si intrucit este astfel, poate fi, in certe imprejurari, nascator dc poezie. Si in asemenea imprejurari exceptionale ne pare a se afla autorul nostru cind, intr-o parte a poeziilor sale, reprezenta si rezuma iubirea si ura, durerile si sperantele unui neam amenintat in existenta sa.

"La noi sunt codri verzi de brad

Si cimpuri de matasa ;

La noi atitia fluturi sunt

Si-atita jale-n casa ;

Privighetori din alte tari

Vin doina sa ne-asculte ;

La noi sunt cintece si flori

Si lacrimi multe, multe,

Pe bolta sus e mai aprins

La noi batrinul soare,

De cind pe plaiurile noastre

Nu pentru noi rasare

La noi de jale povestesc

A codrilor desisuri,

Si jale duce Murasul

Si duc tustrele Crisuri.'

Asa ne spun cele dintii strofe ale poeziei Noi, iar in Oltul se personifica amintirea trecutului si razbunarea viitorului, tot cu prilejul unei ape curgatoare, care atrage cu atit mai tare pe poet cu cit valurile ei se duc spre tarmurile binecuvintate ale Romaniei libere.

Dar unde se vede arta scriitorului nu este in patriotismul simtit, ci in manifestarea lui mantinuta in dreapta masura a frumosului.

Numeam mai sus "exceptionale' imprejurarile in cari patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei d-lui Goga si-l inspira in modul cel mai firesc. Dovada sta in aducerea si descrierea unor figuri obisnuite din viata poporului, cari insa cistiga deodata - pe linga valoarea si menirea lor normala - o insemnatate, am putea zice o iluminare si stralucire extraordinara, ce nu se poate explica decit din aprinderea luptei intru apararca patrimoniului national. Romanul din regatul maghiar vede in preotul sau nu numai un propovaduitor al religiei, ci mai ales un apostol al nationalitatii ; in invatatorul si in invatatoarea sa ("sfielnica, balaia dascalita') pe strejari cari ii pastreaza. comoara limbei si a istoriei romanesti ca o arma de aparare ; in plugarul, cu taria si harnicia lui, in deosebire de tirgovetul partas al unei admimstratii dusmane, o garantie a existentei sale etnice ; in lautarul sl cintaretul de la sat, in opozitie cu cel instrainat din oras, pe omul ce-i insufleteste si-i raspindeste cintecele nationale. Pe cind la noi, in regatul roman, nici preotul, nici invatatorul nu au misiunea speciala de a apara neamul in contra vreunei stapiniri vrajmase, nici intre plugar si tirgovet, intre cintaretul de la sat si cel de la oras nu exista contrast in privlnta dezvoharii nationale ; si nici lautarul nu mai este pastratorul exclusiv al cintecelor populare.

Si asa de firesc si de puternic este aici simtimintul poetului, incit el inalta si nobiliteaza figuri si expresii cari in alte imprejurari s-ar impotrivi la orce mcercare de poezie in limba romaneasca. Un lautar poate fi poetic de la sine, si ce simpatie duioasa. desteapta Barbu Lautaru in cintecelul lui Alecsandri ! Dar un lautar tigan cu numele Nicolae, in prescurtare Laie - care-ti aduce aminte de tigan de laie - si inca un lautar tigan Laie, caruia ii lipseste un ochi : o asemenea figura cu asemenea insusiri si cu asemenea metehne ar parea imposibila intr-o poezie sentimentala. Ne aducem aminte de farmecul poeziilor lui Eminescu, in care pentru intiia oara s-a ivit aceasta particularitate ca un criteriu de maiestrie Umbistica. Am citat atitea exemple din volumul de care ne ocupam pentru a lamuri precit ne este cu putinta ccle zise despre elementul "patriotic' al multora din poeziile d-lul Goga, despre simtimintul de care sunt purtate si despre forma in care sunt plasmuite. Ceea ce ne intareste impresia ca in tinarul autor avem un poet dintre cei chemati si alesi este si alt sir de poezii, care n-au a face cu patriotismul, ci sunt din vesnicul tezaur al emotiunilor omenesti, poeziile de veseiie, de amor, de intristare intima.

Pe cind la poeziile vesele autorul lasa expresiilor friul mai liber, la cele triste, ca si la cele patriotice, este mai cumpatat in manifestare. Caci de nota tristetei si de nota patriotismului s-a cam abuzat in literatura noastra. Cei ce rivnesc la muze cred ca trebuie sa para. numai-decit melancolici si dezamagiti, si, privind veselia ca ceva inferior, vor sa arate cu orce pret suferinte sentimentale si dureri patriotice. De aici multa simulare si declamatie. in aceste imprejurari exuberanta d-lui Goga la veselie este o reactiune salutara, iar infrinarea la tristete, un merit deosebit : credinciosul, in sfiala lui, se teme de profanarea celor sfinte. Daca din testamentul lui Nasturel-Herescu, in puterea caruia suntem chemati a da astazi premiul pe anul 1906, se constata ca raposatul intru fericire fondator avea mai cu seama "in vedere scrieri de pura literatura romana, in proza si in versuri, precum poeme, drame si comedii serioase - mai ales subiecte nationale - si orce alte opere de inalta literatura', atunci Academia Romana in cazul de fata nu-si poate indeplini mai bine datoria de a executa vointa testatorului si misiunea de a incuraja literatura romana decit acordind pentru acest an premiul Nasturel-Herescu volumului de poezii al d-lui Octavian Goga.

Fevruarie, 1906

La nici trei decenii de la aparitia "Daciei literare', stindard al eforturilor unioniste exercitate pe teritoriul cultural si revista de directie a romantismului romanesc, o alta epoca - a "marilor clasici' -, o alta revista - "Convorbiri literare', organ al asociatiei culturale Junimea - si o alta mare personalitate cu un covarsitor rol in modelarea culturii noastre - Titu Maiorescu -demonstreaza ca progresul civilizatiei romanesti, fundamentat pe resurse organice, presupune si o fireasca deschidere spre valorile europene ale timpului. Epoca istorica bogata in evenimente hotaratoare pentru destinul romanilor a fost martora, consecutiv, a Unirii (1859), a detronarii lui Cuza si a instalarii pe tronul Principatelor Unite a lui Carol de Hohenzolern (1866), a obtinerii suveranitatii nationale, in urma Razboiului de Independenta (1878), a transformarii statutului politic al tarii, din principat in regat, prin incoronarea lui Carol, intaiul rege al tarii numite, de-acum, Romania. Timpul este dominat de liberalism, dar ideile generoase ale revolutiei de la 1848 se degradasera in sforaitoare demagogie patriotarda, frenezia intreprinderilor culturale pasoptiste deviase in euforie incapabila sa trieze valoarea de bunele intentii, iar cultul "duhului national' se transformase intr-o "megalografie' ce presupunea ca tot ceea ce e scris in romaneste are valoare in sine. in acest climat de confuzie a valorilor, specific epocilor de tranzitie, demersul junimist va avea o functie curativa si reglatoare: entuziasmul generos al pasoptului - varsta a copilariei natiunii - va fi inlocuit de spirit critic, proba a echilibrului si a dreptei masuri, precum si dovada certa a intrarii natiunii si culturii romanesti in maturitate. Prin toate eforturile sale, noua orientare va sustine respectul adevarului, ca temelie a existentei socio-culturale a natiei, cultul pentru valoarea autentica, vocatia lucrului bine facut si rostul luciditatii in viata publica, ca si in aprecierea operei de arta. De aceea, s-a

considerat ca Junimea reprezinta "suflul de temeinicie' pe care se va consolida modernitatea civilizatiei si a culturii noastre. l3z6324lr57xsh

La 1863 se intemeia, la Iasi, inca orasul-capitala al Principatelor, o asociatie culturala pe care membrii ei fondatori - P.P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi si Titu Maiorescu - o boteaza neangajant si fara pretiozitate, Junimea. Simplitatea acestui nume contrasteaza cu bombastica latinizanta preferata in epoca si atat de savuros ironizata in comediile caragialiene. Asociatia culturala se va dovedi nu numai stabila, ci si extrem de longeviva si solidara in gusturi, idei estetice, principii, in ciuda diferentelor de varsta, formatie intelectuala sau temperament ale membrilor sai si, ulterior, chiar in ciuda generatiilor care vor constitui amplul fenomen junimist.

Campul asupra caruia se va exercita actiunea junimista va fi unul larg, al culturii, in ansamblul ei, particularizat in domenii precum cel al limbii si ortografiei, al civilizatiei si culturii, prin formele si institutiile ei, al literaturii si al criticii literare. Influenta ei modelatoare se extinde in toate fostele provincii romanesti, nu numai dupa divizarea societatii si mutarea unora dintre membrii ei in noua capitala a tarii, Bucuresti, ci si de la inceput, prin societatea Romania Juna si revista Tribuna din Sibiu, sub conducerea lui Ioan Slavici (cu activitati desfasurate la Brasov si, itinerant, la Cernauti), ambele fiind o prelungire a ideilor junimiste dincolo de spatiul moldovean. Prestigiul societatii, al ideilor si membrilor ei va ajunge, in scurt timp, covarsitor, Junimea reprezentand, pentru intreg spatiul locuit de romani, un etalon de care se tine seama atunci cand e vorba despre aspecte ale vietii publice -gazetarie, cultura, politica - si literar-artistice.

Ceea ce asigura unitatea demersului cultural junimist si face din el un adevarat curent cultural este "spiritul junimist', fundamentat pe cateva trasaturi statornice si comun impartasite: "spiritul filosofic', "spiritul oratoric', "gustul clasic si academic', "ironia', "spiritul critic' (Tudor Vianu).

Spiritul filosofic, usor de detectat in articolele si studiile lui Maiorescu, presupune un gust special pentru teorii, principii si norme, apetenta speculativa si recursul la idei generale, cu rol legitimator. De aici se nasc discutiile, aprinse uneori in cadrul intalnirilor, despre limba si redarea spiritului ei in grafie, despre arta si valoarea estetica a operei, despre poezie ca ilustrare a frumosului transcendent, ca si despre functia moralizatoare a artei; tot de aici deriva placerea generalizarii, a stabilirii unor "norme', ca si nevoia clarificarii, prin punerea in concepte filosofice a realitatii: "conditiunile' poeziei, o data stabilite, inlesnesc judecata sigura asupra valorii operei puse in discutie, in Amintiri de la Junimea, Iacob Negruzzi noteaza "placerea speciala (a Junimii, n.n.) pentru filozofie'. Tot in acest sens trebuie amintita preocupa- rea cercului de a sustine formarea de filosofi din randurile membrilor sai la universitati europene (Eminescu trebuia sa se intoarca, dupa studii, ca profesor la o catedra de filosofie a Universitatii iesene), ca si aprecierea de care s-a bucurat spiritul eminescian "reflexiv mai peste marginile iertate' si poezia sa. j

Spiritul oratoric, replica la retorica pasoptista, ca si la gaunoasa, sfora- j itoarea "limbutenie' parlamentara si gazetareasca a epocii, viza in mod substantial calitatea de avocati, profesori, popularizatori de cultura si idei, oameni de catedra - proprie multora dintre junimisti - si, o data cu trecerea , timpului, pe cea de parlamentari. Prin ciclul de conferinte Prelectiuni populare, adresat unui public cultivat, provenit din saloanele aristocratiei ; iesene, vorbitorii se supuneau unui adevarat ritual constrangator: tinuta impecabila, informatia academica, dictia expresiva, dar mai ales concizia, claritatea, eleganta, sobrietatea lapidara si ironia demonstratiei erau obligatorii. ( Titu Maiorescu, cel mai stralucit dintre oratorii grupului, poate fi considerat un intemeietor al oratoriei universitare romanesti.

Gustul clasic si academic va unifica preferintele literare ale junimistilor, stabilind consensul in aprecierea acelor opere ce se remarca prin echilibru, sinceritatea "simtimantului', expresivitatea noua a limbajului - toate acestea generatoare de valoare estetica, supremul atribut al operei de arta. El va opera ca norma atat pentru creatorii de* literatura din cadrul cenaclului (Eminescu, Caragiale, Slavici), cat si ca set de criterii valide in judecarea productiei literare. Aceeasi trasatura presupune, insa, si lipsa de interes si de intelegere a junimistilor fata de orientari estetice cu care au fost contemporani: simbolismul sau naturalismul.

Trasatura definitorie a spiritului junimist, poate tocmai din cauza impactului avut in epoca, e spiritul critic. Bataliile in care junimistii s-au angajat, in respectul adevarului, au fost numeroase si indreptate impotriva "directiei vechi' din cultura romana, "in contra' "neadevarurilor' pe care se inteme-iasera limba {etimologismul, directia latinizanta), cultura si societatea (prin import de institutii occidentale fara "fond'), arta (prin confuzie valorica si lipsa de inspiratie), istoria (prin studii nestiintifice privind romanitatea noastra pura si prin falsificarea etimologiei), oratoria (prin betie de cuvinte). Criticismul junimist vizeaza demistificator toate "formele fara fond' din epoca.

Adaugata spiritului critic, ironia, aplecarea spre zeflemeaua taioasa -indreptata nu numai spre adversari, ci si in interiorul grupului, ca unealta polemica, dar si ca forma de libertate si mobilitate a spiritului, completeaza un portret colectiv ce se compunea, paradoxal, din multe individualitati -unele dintre ele de exceptie. Intransigenta criticii, executia nemiloasa a tot ceea ce purta amprenta derizoriului si a ridicolului - atat de proprie junetii! -

se va domoli cu timpul, cedand locul efortului constructiv in etapele de maturitate ale miscarii. Celebru a fost, in epoca, "dosarul' Junimii in care se colectau mostre de prostie, gafe din gazetaria sau literatura vremii. (Si care ajunsese in scurt timp atat de voluminos, incat a fost abandonat!) Aceeasi ironie taioasa facea savoarea intalnirilor Junimii, la care consensul stabilise ca anecdota primeaza si ca gluma putea intrerupe orice dezbatere aflata la ordinea zilei. Asa va fi gustat initial Creanga, ca "vartosul glumet' al cenaclului, si tot la fel, comediile lui Caragiale, vor fi citite in delirul general al asistentei.

Asociatia culturala traverseaza, in istoria ei, cateva etape distincte. Prima si cea mai fertila, in care s-au cristalizat principiile generale ce au normat demersurile in limba, ortografie, literatura si cultura, a avut un accentuat caracter polemic. intinsa pe durata unui deceniu (1863-1874), ea a marcat ofensiva junimistilor impotriva "directiei de astazi', din epoca, si s-a cristalizat in articolele si studiile lui Titu Maiorescu referitoare la starea limbii si a ortografiei, la poezia contemporanilor sai, diagnosticata necrutator drept "infirmerie' a literaturii romane, la "neadevarul' si lipsa de substanta a formelor si institutiilor culturale importate. Acum, asociatia isi infiinteaza propriul organ de presa, "Convorbiri literare', aparut in 1867, una dintre cele mai importante reviste de directie din cultura noastra ce va aparea, fara intrerupere, pana dupa al doilea razboi mondial. Longevitatea revistei poate fi considerata miraculoasa, intr-o presa ca cea romaneasca, obisnuita mai degraba cu publicatii meteorice decat cu cele de traditie. Cea de a doua etapa (1874-1885), numita dupa o expresie maioresciana, "a directiei noi', inregistreaza cele mai stralucite succese pe taramul literaturii: aparitia poeziilor eminesciene, a trei din cele patru capitole ale Amintirilor lui Creanga, a operei comice caragialiene - volumul de Momente si schite si comediile - ca si a volumului Novele din popor al lui Slavici sunt numai cateva dintre exemple. Tot in aceasta etapa "sistema ortografica junimista' primeste validarea Academiei, care-i confera statut obligatoriu, dupa ce ea fusese imbratisata cu entuziasm in scoli, in presa si de catre sustinatorii Junimii. intr-o ultima etapa (anii 1885-1944), o parte a asociatiei se muta la Bucuresti. Membrii marcanti, deveniti titulari ai unor catedre universitare si oameni politici de prima mana, ca si altii, nou-veniti in grup, dirijeaza interesul asociatiei si pe acela al "Convorbirilor literare' inspre studii universitare de istorie, geografie, filosofie sau estetica. Interesul pentru literatura si critica literara scade.

Personalitatea cea mai importanta a Junimii, avand un rol covarsitor in modelarea si modernizarea culturii noastre, a fost Titu Maiorescu. La fondarea asociatiei, el era proaspat revenit in tara de la studiile universitare din Franta si Germania. Aducea cu sine nu numai trei licente - in drept, filosofie si litere - un doctorat in filosofie, ci, mai ales, respectul pentru o formatie intelectuala de inalta specializare, fapt putin obisnuit in epoca, si cultul nemtesc pentru munca tenace, in respectul valorii autentice, al adevarului si al temeiniciei. Mai presus de toate insa, o vocatie pragmatica de a-si pune cunostintele teoretice in slujba si pe taramul viu al realitatii romanesti a facut din el un mare om al timpului sau. A fost profesor, iubit si imitat de discipoli, director al Gimnaziului Central si al Scolii Normale "Vasile Lupu' (unde isi va lua Creanga atestatul de invatator, dupa raspopire) si, la numai 23 de ani, decan al facultatii de filozofie, rector al Universitatii iesene, dar si avocat stralucit. Ulterior, om politic angajat in reformele epocii (in calitate de ministru al Instructiunii publice propune o reforma a invata­mantului prin care reclama infiintarea unor scoli secundare, licee cu profil real si a unei scoli politehnice, capabile sa formeze nu literati, ci o clasa burgheza productiva de bunuri si civilizatie materiala), servindu-si tara ca ministru cu diverse portofolii (Justitie, Externe, Instructiunii si Cultelor) sau ca prim-ministru. Un jurnal tinut cu consecventa din anii adolescentei petrecuti la colegiul Theresianum din Viena, pana in ultimii ani ai vietii, insemnari zilnice - dintre cele mai impresionante din literatura noastra -reveleaza postum resorturile intime ale unei personalitati percepute adesea "in efigie'. Probabil ca unul din Aforismele sale defineste cel mai bine o personalitate atat de bogata: "Arta vietei? Rezerva, discretiune, cumpatare, in genere negatiune si in rezumat abnegatiune.' Figura sobra, impunand prin bogatia cunostintelor, ca si prin demnitatea fireasca a tinutei, stiind sa-si nimiceasca adversarii de idei printr-o ironie necrutatoare, totdeauna urbana si inalta, dar oferindu-se cu devotament discret prietenilor, Titu Maiorescu ramane pe durata a cinci decenii un om providential cu o influenta decisiva asupra societatii romanesti, contemporana si ulterioara lui. Ideile sale isi pun amprenta asupra spiritului junimist atat de adanc, incat ele pot fi considerate ale Junimii, ca grupare, si ale curentului literar pe care aceasta il denumeste, in ansamblul sau.

in domeniul limbii si ortografiei, "sistema ortografica junimista' s-a cristalizat in urma unor aprinse dezbateri, pe fondul interesului general al epocii pentru stabilirea unei scrieri unitare, dupa ce ministrul I. Ghica luase anterior masura inlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin. in opozitie cu etimologismul lui Cipariu, A.T. Laurian, I. Massim si al altor latinisti de la Societatea Academica Romana, junimistii tin seama de metamorfoza limbii romane, de schimbarile survenite in cadrul ei de-a lungul mileniilor. Ei renunta la principiul etimologic, menit sa sublinieze prin grafie originea latina a cuvantului romanesc, si adopta principiul fonetic, dupa care fiecarui sunet ii corespunde, in scris, o litera. Se aduc clarificari si in privinta imbogatirii cu neologisme a

vocabularului romanesc: ele vor fi importate cu discernamant, atunci cand denumesc notiuni noi, pentru care limba noastra nu are inca forme proprii; de preferinta, imprumuturile se vor face din limbi de origine latina, mai ales franceza, ca mai adecvate spiritului limbii noastre. in privinta calchierii lingvistice (traducerea cuvant de cuvant a expresiilor idiomatice, a metaforelor curente, a zicerilor tipice din anumite limbi), frecvente indeosebi in gazetele din spatiul ardelean si bucovinean, junimistii observa ridicolul unui atare demers, interzicandu-1, prin urmare. Toate aceste idei vor fi cristalizate in articolele maioresciene de mare impact in epoca: Regulele limbei romane pentru incepatori, Despre scrierea limbii romane, Contra Scoalei Barnutiu, Betia de cuvinte, Limba romana in jurnalele din Austria, Neologismele, Oratori, retori, limbuti.

in planul culturii si civilizatiei, articolul cel mai important este in contra directiei de astazi in cultura romana, in care Titu Maiorescu constata "directia falsa' pe care pornise cultura noastra, datorita "vitiului (ei) radical' -"neadevarul': "neadevar in aspirari, neadevar in politica, neadevar in poezie, neadevar pana si in gramatica, neadevar in toate formele de manifestare a spiritului public'. Imitarea "formelor civilizatiunii moderne', europene, fara ca ele sa aiba substanta si continut in viata culturala romaneasca presupune falsificarea intregii vieti pe care o natie trebuie sa se intemeieze: "inainte de a avea partid politic, care sa simta trebuinta unui organ, si public iubitor de stiinta, care sa aiba nevoie de lectura, noi am fundat jurnale politice si reviste literare si am falsificat si despretuit jurnalistica. inainte de a avea invatatori satesti, am facut scoli prin sate, si inainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii si universitati si am falsificat instructiunea publica. inainte de a avea o cultura crescuta peste marginile scoalelor, am facut atenee romane (); inainte de a avea un singur pictor de valoare, am facut scoala de bele-arte; inainte de a avea o singura piesa dramatica de merit, am fundat teatrul national - si am despretiat si falsificat toate aceste forme de cultura.' Aceasta e celebra teorie a "formelor fara fond', care sublinia cu dramatism artificialitatea civilizatiei romanesti - caricatura a celei occidentale - si reclama urgenta regenerare a spiritului public. Peste cateva decenii, un alt critic roman, E. Lovinescu, isi construia nu mai putin celebra teorie a sincronismului, pornind de la teoria maioresciana, apreciind insa ca, in timp, formele imitate din nevoia sincronizarii sunt capabile sa isi creeze fondul propriu.

Actiunea cea mai rodnica a fost cea din planul literaturii si al criticii literare. Primul articol pe aceste probleme este scris de mentorul Junimii in toiul unor furtunoase discutii privind alcatuirea unei antologii de poezie romaneasca. in Amintiri de la Junimea, Negruzzi identifica acest moment astfel: "Selectia se facea cu un foarte ascutit spirit critic, in discutii animate, care insa nu aveau puncte de reper cat de cat precise pentru judecata valorii lor. Intr-una din sedinte, nastrusnicul Pogor arunca intrebarea precisa: «in definitiv ce este poezia?» La aceasta intrebare va cauta sa raspunda Maiorescu prin studiul Poezia romana, deschizand astfel focul luptei literare pe care o va duce ani de-a randul secondat de intreaga pleiada a Junimii.' Articolul amintit de Iacob Negruzzi, mai cunoscut sub titlul O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867, definea poezia drept "un product de lux al vietii noastre intelectuale', "une noble inutilite', care, ca toate artele, "este chemata sa exprime frumosul'. Se punea, prin aceasta definitie, o problema esentiala care va ghida critica si literatura romana viitoare: problema primatului si a autonomiei esteticului. Opera de arta - se va intelege acum pentru prima data - are ca valoare intrinseca frumosul, iar domeniul artei este separat, autonom, prin insusi specificul sau, celorlalte domenii ale vietii. El nu are consecinte in planul vietii practice, dupa cum nu trebuie aservit politicului, moralei si nici unui fel de propaganda. Se intemeia, astfel, ceea ce avea sa devina o lunga traditie in cultura noastra: critica estetica. in acelasi studiu, pornind de la definitia hegeliana a frumosului care "cuprinde idei manifestate in forma sensibila' (adica percepute prin simturi), criticul descompunea poezia in doua "conditiuni': cea "materiala sau mehanica' se refera la arta verbala - lexic, figuri de stil, versificatie -, iar cea "ideala' la continut, idee, mesaj poetic. Normele de judecata a valorii unei poezii se aplica fiecarei dintre cel doua conditiuni. Prima trebuie sa se distinga printr-un lexic adecvat, inalt, fara cuvinte triviale, regionalisme, diminutive sau nume proprii banale - toate acestea ar vulgariza ideea poetica; sunt recomandate comparatiile "noi' si Juste', deci cele adecvate si netocite din uzaj indelungat, ca si epitetele ornante. Cat priveste cea de-a doua "conditiune', cea ideala, criticul stabileste ca obiectul poeziei este "totdeauna un simtimant sau o pasiune, si niciodata o cugetare exclusiv intelectuala sau care se tine de taramul stiintific'. Asadar, obiecte poetice sunt doar "iubirea, ura, tristetea, bucuria, desperarea, mania', pe cand "invatatura, perceptele morale, politica s.a.' sunt obiecte ale stiintei, care are in vedere adevarul, si nu ale artei, ce tinde spre frumos. in ceea ce priveste prezentarea ideii poetice, ea trebuie sa se bazeze pe exagerare, pe tensiune emotionala, pe o intensitate gradata care sa o distinga de afectele comune. Pentru a-si sustine demonstratia, criticul o ilustreaza cu exemple, dar mai ales cu contraexemple din poezia vremii. in finalul articolului, el justifica necesitatea criticii literare, care, desi nu poate crea artisti adevarati, are cel putin puterea de a "ne feri de mediocritatile care, fara nici o chemare interioara, pretind a fi poeti'. Rostul criticii este sa dea "publicului o masura mai sigura pentru a deosebi adevarul de eroare si frumosul de urat'. in aceasta conceptie despre menirea criticii

literare rezida de fapt intelesul tipului de critica practicat de Maiorescu, numit de urmasii sai "critica judecatoreasca', "critica culturala' sau "critica generala'. Pentru ca, de fapt, prin gestul critic mentorul Junimii intelegea stabilirea locului just al operei intr-o ierarhie valorica, despartirea valorilor de non-valori, a ceea ce e arta de ceea ce nu este si nu trebuie confundat cu arta. Nu altceva face el in articole precum Directia noua in poezia si proza romana sau Eminescu si poeziile lui. in primul, intuia fara gres locul valoric "indata dupa Alecsandri' al unui tanar debutant - Mihai Eminescu; in cel de-al doilea, care avea sa intemeieze o disciplina aparte in cadrul criticii romanesti - eminescologia -, stabilea locul aceluiasi poet in cultura romaneasca a secolului urmator. Gustul si judecata de valoare infailibile - calitati esentiale ale criticului literar - il fac sa recunoasca "geniul' poetului si sa afirme: "Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, si forma limbei nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetarii romanesti.'

Important pentru clarificarea raporturilor pe care arta le are cu morala este articolul Comediile domnului Caragiale. Prilejuit de atacurile furibunde indreptate de presa liberala impotriva comediei O noapte furtunoasa, jucata pe scena Teatrului National, si de acuzele de "trivialitate', "imoralism', "lipsa de patriotism', articolul lui Titu Maiorescu nu este numai un gest de amicala solidarizare cu marele dramaturg, ci un act clarificator intr-o problema ce starnise multe confuzii in epoca. La intrebarea "arta in genere si in special arta dramatica are sau nu are o misiune morala?', criticul raspunde afirmativ, dar se intreaba in ce consta efectul moralizator al operei de arta. Raspunsul dat solutioneaza o confuzie ce ameninta sa se perpetueze in epoca: moralitatea operei nu este de intentie propagandistica, ci tine de esenta artei, care este frumosul. O opera este "morala' atunci cand, realizata artistic fiind, produce inaltarea "in lumea fictiunii ideale' a celui care o recepteaza, dar este profund imorala cand, fara valoare estetica, il retine pe acesta captiv in sfera egoista a intereselor individuale. inaltarea prin emotie, eliberarea de universul zilnic, egoist si individualist, o realizeaza numai opera autentica, frumoasa: "Orce emotiune estetica, fie desteptata prin sculptura, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stapanit de ea, pe cata vreme este stapanit, sa se uite pe sine ca persoana si sa se inalte in sfera fictiunii ideale.' Moralizarea explicita va impiedica inaltarea: patriotismul, intentiile politice, odele si glorificarile ocazionale sunt "o amintire reala de interes practic', iar "emotiunea impersonala' nu se mai produce. Concluzia criticului este clara: "Prin urmare, o piesa de teatru cu directa tendenta morala, adeca cu punerea intentionata a unor invataturi morale in gura unei persoane spre a le propaga in public ca invataturi, este imorala in intelesul artei, fiindca arunca pe spectatori din emotiunea impersonala a fictiunii artistice in sfera reala cu cerintele ei, si prin chiar aceasta ii coboara in sfera zilnica a egoismului, unde atunci - cu toata invatatura de pe scena interesele ordinare castiga preponderenta'. Concluzia articolului este un alt mod de a afirma primatul si autonomia esteticului, sustinute ulterior de critici si esteticieni interbelici de filiatie maioresciana, precum Mihail Dragomirescu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu.

Nici o alta personalitate nu a avut un rol mai adanc, un impact formator mai mare asupra propriei epoci ca Titu Maiorescu. impreuna cu societatea culturala Junimea, el pune bazele criticii literare, pe care o infiinteaza, de fapt, ca disciplina cu statut autonom intre stiintele literaturii. Definind poezia si stabilind "conditiunile' ei, transand problema moralei in arta si instaurand primatul esteticului, clarificand principiile de apreciere a operei literare, eforturile criticului au drept consecinta majora profesionalizarea actului scrisului care devine, de aici inainte, o inalta, adevarata, meserie. Diletantismul si motivatiile extraliterare vor ramane o amintire a epocilor naive, dintre care ultima, cronologic, in cultura romana, va fi cea pasoptista. Nu intamplator, mari creatori de literatura vor trai din scris - fie el literatura sau gazetarie. Epoca urmatoare, anuntata de Cosbuc, Goga, Sadoveanu - creatori pe care Maiorescu ii va premia, in calitatea sa de membru al Academiei romane - va face dovada ca "lectia magistrala' a mentorului junimist a fost perfect asimilata in cultura romana. Pleiada junimista, cu personalitatile ei de prim rang in toate domeniile (filosofii Vasile Conta, P.P. Negulescu, Constantin Radulescu-Motru, geograful Simion Mehedinti, istoricul A.D. Xenopol, criticii literari Mihail Dragomirescu, istoricii Ion Bogdan, Dimitrie Onciul, savantul biolog Grigore Antipa s.a.), va face din viata culturala si stiintifica romaneasca a primei jumatati a secolului urmator o realitate vie, dinamica. Criticii literari urmatori se vor raporta la modelul mentorului Junimii grupati in succesive generatii postmaioresciene.

Betia de cuvinte in "revista contimporana"

(Studiu de patologie literara)

de

Titu Maiorescu

Darwin ne spune ca multe soiuri de maimute au aplecare spre bautura ceaiului, a cafelei si a spirtuoaselor; "ele sunt in stare, zice el, sa fumeze si tutun cu multa placere, precum insumi am vazut. Brehm povesteste ca locuitorii din Africa de miazanoapte prind pavianii cei salbatici punandu-le la locurile unde se aduna vase pline cu bere, de care se imbata. El a vazut mai multe maimute in aceasta stare si ne da o descriere foarte hazlie despre purtarea lor si despre grimasele ciudate ce le faceau. A doua zi erau foarte rau dispuse si mahmure, de durere isi tineau capul cu amandoua mainile si infatisau o privire din cele mai duioase. Daca li se oferea bere sau vin, se departau cu dezgust, dar le placea mult zama de lamaie. O maimuta americana, un ateles, dupa ce se imbatase o data cu rachiu, n-a mai vrut sa-l mai bea si a fost, prin urmare, mai cuminte decat multi oameni" (Ch. Darwin, Descendenta omului si selectiunea sexuala, I, 1).

Va sa zica placerea noastra pentru ameteala artificiala, produsa prin plante si preparatele lor, este intemeiata pe o predispozitie stramoseasca, comuna noua cu celelalte rudenii de aproape, cu maimutele de exemplu, din al caror neam ne coboram.

Nu ne vom mira dar de latirea cea mare a acelui obicei si de feluritele mijloace pentru multumirea lui. Canepa, macul, vita de vie, tutunul etc., etc. sunt producte ale naturii cu care omul isi nutreste pasiunea lui pentru ameteala.

Exista insa un fel de betie deosebita intre toate prin mijlocul cel extraordinar al producerii ei, care se arata a fi privilegiul exclusiv al omului, in ciuda celorlalte animale: este betia de cuvinte.

Cuvantul, ca si alte mijloace de betie, e, pana la un grad oarecare, un stimulent al inteligentei. Consumat insa in cantitati prea mari si mai ales preparat astfel incat sa se prea eterizeze si sa-si piarda cu totul cuprinsul intuitiv al realitatii, el devine un mijloc puternic pentru ametirea inteligentei. Efectele caracteristice ale oricarei betii sunt atunci si efectele lui, "la debilité des fonctions intellectuelles et le penchant à la violence", cum ne arata Cabanis in memoriul 8 din Rapports du physique et du moral de l'homme.

Simptomele patologice ale ametelei produse prin intrebuintarea nefireasca a cuvintelor ni se infatisaza treptat dupa intensitatea imbolnavirii. Primul simptom este o cantitate nepotrivita a vorbelor in comparare cu spiritul caruia vor sa-i serveasca de imbracaminte.

In curand se arata al doilea simptom in departarea oricarui spirit si intrebuintarea cuvintelor seci; atunci tonul gol al vocalelor si consonantelor a uimit mintea scriitorului sau vorbitorului, cuvintele curg intr-o confuzie naiva si creierii sunt turburati numai de necontenita vibrare a nervilor acustici. Vine apoi slabirea manifesta a inteligentei: pierderea oricarui sir logic, contrazicerea gandurilor puse langaolalta, violenta nemotivata a limbajului.

Ar da poate un caracter prea pedant acestei neinsemnate cercetari literare daca am voi sa asezam exemplele practice pentru teoria mai sus expusa dupa chiar gradele aratate: ne marginim a le cita in total, lasand binevoitorului cititor sarcina de a le clasa in ordine, de va voi. Pentru alegerea exemplelor ne-a fost un singur semn patologic hota- rator: intrebuintarea cuvintelor pentru placerea sonului lor si fara nici un respect pentru acea parte a naturii omenesti care se numeste inteligenta.

In Bucuresti a aparut la 1 martie al anului 1873 o gazeta lunara sub numele de Revista contimporana. Litere-Arte-Stiinte. Se spune ca vro 20 sau 30, altii zic chiar 40 de redactori-colaboratori insufletesc tineretea acestei plapande fiinte. Noi deocamdata ne indeplinim datoria de a-i multumi pentru imbelsugata culegere de exemple ce ne ofera in primele sale numere in folosul si spre ilustrarea tratatului de fata asupra betiei de cuvinte in toate fazele ei, si nu ne indoim ca, de va merge mai departe pe aceeasi cale, va deveni una din cele mai importante intreprinderi pentru acest scop.

In primele doua numere ale Revistei contimporane ne atrage mai intai suvenirea dlui Sion despre poetul Conachi. Bietul Conachi! Nu stim prin ce nefericita impartire a materiei s-a intamplat ca in intregul numar de la 1 martie, desi cuprinde vro 15 pagini despre el, nu i se citeaza decat doua exemple: Oda la Moruzi, "cea mai sarbada si cea mai prozaica", dupa chiar parerea dlui Sion, si cateva versuri.

In numarul Revistei contimporane de la 1 aprilie ni se infatiseaza doi autori mai noi, cu lucrari mai scurte.

Unul este D. Aug. Laurianu. D-sa face o critica a unei traduceri din Molière si a dramei dlui Scurtescu, Rhea Silvia. Stiti ca despre fabuloasa Rhea Silvia ne spune Livius in cateva randuri, la inceputul istoriei sale, ca a fost vestala, dar ca a nascut totusi pe Romulus si Remus.