Caracterizarea personajelor din opera “Scrisoarea III” De Mihai Eminescu
Eroul principal, 'domnul Tarii Romanesti', ne este infatisat 'la Rovine, in campii', pe parcursul intalnirii sale cu Baiazid si in timpul luptei de la Rovine.
Poetul schiteaza numai prin cateva trasaturi semnificative portretul fizic al domnitorului: 'un batran atat de simplu, dupa vorba, dupa port'. Varsta eroului dobandeste o insemnata functie estetica: ea ii confera voievodului experienta de viata, echilibrul maturitatii si intelepciune. infatisarea-i modesta si vorba sa simpla si cumpatata subliniaza legatura profunda dintre voievod si popor.
Mircea cel Batran se afla in floarea varstei in timpul bataliei de la Rovine. Poetul ii schimba varsta, prezentandu-l drept 'un batran'. Domnitorul se aseamana in simplitate cu solul de pace. Acest parlamentar, purtand ca insemn al soliei sale 'o naframa' alba, taraneasca, 'in varf de bat', exprima dorinta de pace a intregului popor care glasuieste prin vorba sa taraneasca, domoala si cuviincioas 535h74f 59;. La fel, domnitorul, prin infatisarea lui modesta, nepurtand insemnele voievodale, neinsotit de o suita stralucitoare, se arata a fi un om al pamantului romanesc, se aseamana cu poporul sau de oameni respectuosi si iubitori de pace.
Poetul insista pe portretul moral al voievodului, care se contureaza treptat prin vorbe, fapte si atitudine, intr-un portret memorabil.
Episodul dialogului dintre Mircea si Baiazid, realizat pe baza antitezei, reprezinta confruntarea dintre doua personalitati cu profiluri morale diametral opuse si cu conceptii total diferite.
De la primele cuvinte adresate voievodului roman, Baiazid isi arata trufia dispretuitoare a celui obisnuit cu supunerea neconditionata. Neasteptand sa afle motivul intrevederii, trufasul sultan incearca sa intimideze, pe un ton taios si amenintator: '- Am venit sa mi te-nchini, / De nu, schimb a ta coroana intr-o ramura de spini'.
Raspunsul calm si politicos al voievodului lasa sa se inteleaga ca sultanul a incalcat regulile diplomatiei parlamentare. Apeland la intelepciunea milenara a poporului sau, Mircea il intampina dupa datina straveche a ospitalitatii romanesti: 'Orice gand ai, imparate, si oricum vei fi sosit, / Cat suntem inca pe pace, eu iti zic: «Bine-ai venit»!' Cu demnitate si fermitate, conducatorul roman respinge insa dorinta sultanului de a-i inchina tara: 'Despre partea inchinarii insa, doamne, sa ne ierti'. Dovedind clarviziunea unui adevarat conducator, Mircea intuieste cele doua alternative ce potfi urmate de Baiazid: razboiul sau pacea. Cu subtila diplomatie, voievodul roman, demonstrandu-si intentiile pasnice, vorbeste in numele poporului sau din care face parte si pe care-l conduce ('sa ne ierti', 'sa ne cunosti') si insista pentru evitarea razboiului ca semn al generozitatii sultanului: 'Dar acu vei vrea cu oaste si razboi ca sa ne certi, / Ori vei vrea sa faci intoarsa de pe-acuma a ta cale, / Sa ne dai un semn si noua de mila Mariei tale' Este de remarcat tonul cuviincios si cumpatat al lui Mircea, subliniat de utilizarea expresiilor de politete: 'Doamne', 'Maria ta' sau a apelativului 'imparate', in contrast cu tonul dispretuitor si jignitor al sultanului.
Continuandu-si convorbirea cu sultanul, Mircea ii arata ca romanii sunt pregatiti sa-si accepte destinul: 'De-o fi una, de-o fi alta Ce e scris si pentru noi, / Bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi'. Linistea voievodului vine din stravechea credinta a romanilor de a accepta cu demnitate 'ce le este scris'. Aceasta intelepciune crestineasca a unui popor mic, care si-a aparat cu darzenie hotarele, acceptandu-si cu seninatate soarta, nu poate fi inteleasa de acela care se considera de neinfrant. Baiazid, neintelegand de unde provine calmul domnitorului in fata amenintarii, izbucneste furios: '- Cum? Cand lumea mi-e deschisa, a privi gandesti ca pot / Ca intreg Aliotmanul sa se-mpiedice de-un ciot?' in cuvintele dispretuitoare ale sultanului se accentueaza antiteza dintre puterea nelimitata a Imperiului Otoman cuprinsa de poet in doua metafore sugestive ('lumea deschisa', 'intreg Aliotmanul') si marimea unei tarisoare ('un ciot'). in fraze ample, bogat impodobite, intr-un ritm din ce in ce mai precipitat, orgoliosul sultan face istoria cuceririlor sale. intr-o viziune hiperbolica, profund metaforica, infricosatoare, pe masura orgoliului nemarginit al lui Baiazid, oastea turceasca devine 'uraganul', 'fulgerul', care au zdrobit 'toata floarea cea vestita a intregului Apus'. Sultanul este coplesit de propria sa glorie cand face elogiul printr-un sir de ample enumeratii si personificari a victoriilor obtinute, culminand cu aceea de la Nicopole. Gesturile si atitudinea sa ii tradeaza caracterul: 'Cu o ura ne-mpacata mi-am soptit atunci in barba, / Am jurat ca peste dansii sa trec falnic, fara pas, / Din pristolul de la Roma sa dau calului ovas' Urandu-i pe cei care au indraznit sa-l infrunte si sa-i raneasca orgoliul de stapanitor al lumii, trufasul sultan jura in ascuns sa se razbune, sa-i zdrobeasca, distrugand cetatea credintei (Roma) si simbolul suprem al crestinatatii, crucea si altarul.
Punand in fata voievodului roman infricosatoarele victorii repurtate si firea sa razbunatoare, cruzimea cu care isi pune in aplicare planurile, Baiazid vrea sa-l inspaimante ca sa-si schimbe hotararea. Sultanul, obisnuit cu fastul si cu stralucirile exterioare, nu poate patrunde dincolo de aparente. Tonul sau dispretuitor capata accente jignitoare la adresa voievodului roman: 'Si de crunta-mi vijelie tu te aperi cu-n toiag? / Si, purtat de biruinta, sa ma-mpiedic de-un mosneag?'
Netulburat de amenintarile si jignirile sultanului, Mircea ii arata cu calm si demnitate deosebirea dintre esenta si aparenta, afirmand ca 'mosneagul' 'nu e om de rand, el este domnul Tarii Romanesti'. in antiteza cu stilul bogat si orgolios al sultanului, Mircea ii prezinta simplu si sfatos soarta cotropitorilor care i-au calcat hotarele: 'imparati pe care lumea nu putea sa-i mai incapa / Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamant si apa - / Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-nspaimant, / Cum venira, se facura toti o apa s-un pamant'. El ii arata deschis ca i-a inteles intentiile de a se lauda si de a-l inspaimanta cu victoriile castigate. Voievodul roman da o replica infumuratului sultan, dovedind o inalta tinuta morala si politica. El ii dezvaluie caracterul diferit al razboaielor de cucerire fata de al celor de aparare. Cavalerii apuseni au fost infranti in lupta pentru ca urmareau numai o glorie personala: 'Laurii voiau sa-i smulga de pe fruntea ta de fier'. Visul de cucerire a lumii pentru care lupta Baiazid se opune telurilor pasnice ale lui Mircea. Voievodul roman duce o lupta dreapta, de aparare a tarii si poporului sau. Credinta sa in victorie se bazeaza pe o unica realitate: dragostea de tara, pe care cuceritorul lumii nu o poate intelege. Raspunsul domnitorului roman, demn si hotarat, infatiseaza emotionanta unitate a unui neam care isi apara tara si libertatea: 'Eu imi apar saracia si nevoile si neamul',
|
se contureaza treptat prin |
In contrast cu bogatia la care aspira cu lacomie Baiazid prin atatea razboaie de cucerire, Mircea isi apara tara si poporul, oricat de neinsemnate ar aparea ele in ochii cuceritorului lumii. Tara este imaginata in dimensiunile ei simbolice ca unitate intre pamant, natura si oameni, cu nevoile si aspiratiile lor. Mica ostire a lui Mircea, in lupta sa dreapta de aparare a tarii se poate bizui pe un aliat de nadejde - natura patriei: 'Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, raul, ramul, / Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este' Taria morala a tarii nu se sprijina pe zidurile groase ridicate in calea navalitorilor, ci pe o realitate mult mai puternica - 'iubirea de mosie'. Dragostea de tara se concentreaza metaforic in acel 'zid' de neclintit in calea dusmanilor, necunoscut inca de sultan: 'N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid / Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!' Aceste cuvinte exprima convingator patriotismul pilduitor al voievodului roman.
Tabloul luptei de la Rovine desavarseste portretul voievodului. Faptele sale de vitejie sunt o pilda vie pentru ostenii sai. Aflat in fruntea micii sale armate, dand dovada de curaj si eroism, Mircea zdrobeste numeroasa si falnica armata otomana: 'Mircea insusi mana-n lupta vijelia-ngrozitoare, / Care vine, vine, vine, calca totul in picioare'. Antiteza dintre cei doi conducatori de osti se mentine si in aceasta scena de inclestare dramatica. Pe cand Mircea isi poarta ostenii spre victorie, ca o 'vijelie' nimicitoare a naturii, Baiazid, departe de campul de lupta, este cuprins de o furie neputincioasa, vazandu-si armata zdrobita: 'in zadar striga-mparatul ca si leul in turbare, / Umbra mortii se intinde tot mai mare si mai mare'. Temperamentul violent si trufas al sultanului ni se dezvaluie cu o si mai mare putere. Obisnuit cu porunca si supunerea tuturor, Baiazid se vede pus intr-o postura umilitoare, care il face sa clocoteasca de furie, pentru ca nu mai este ascultat nici de propria sa armata: 'in zadar flamura verde o ridica inspre oaste'. Orgoliul sau nemasurat de cuceritor al lumii a fost ingenuncheat de inteleptul voievod roman aflat in fruntea micii sale ostiri.
Uriasa si infricosatoarea oaste dusmana a fost zdrobita si alungata de pe pamantul tarii de vitejii osteni ai lui Mircea cel Batran. Pe scena luptei ramane triumfatoare si neclintita la hotare 'armia romana': 'Peste-un ceas paganatatea e ca pleava vanturata / Acea grindin-otelita inspre Dunare o mana, / Iar in urma lor se-ntinde falnic armia romana'.
Aceasta lupta reprezinta o tulburatoare lectie de patriotism, in care voievodul roman demonstreaza prin fapte lui Baiazid ca 'iubirea de mosie e un zid', imbogatind istoria acestui pamant cu inca un episod, in care dusmanii tarii, 'Cum venira se facura toti o apa s-un pamant'. Cea mai aleasa virtute a domnitorului roman, dragostea de tara si de neam, nu vibreaza numai in cuvintele sale, ci isi afla implinirea in fapte, in slujirea poporului sau: 'Eu? imi apar saracia si nevoile si neamul'.
Poetul a intruchipat in Mircea cel Batran trasaturile de baza ale poporului roman, intr-o stralucita pagina din istoria nationala. El a dat maretie voievodului, iar cuvintele sale vibreaza si astazi in constiinta urmasilor.
Codrul, in ipostaza sa de frate cu romanul, vesteste lupta, realizand legatura dintre secventele poeziei printr-o ampla enumeratie: 'Si abia pleca batranul Ce mai freamat, ce mai zbucium! / Codrul clocoti de zgomot si de arme si de bucium, / Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, / Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasa'.
Din spatiul ocrotitor al padurii unde se adapostisera, ies ostenii lui Mircea, numarul lor fiind parca sporit de multimea copacilor. Epitetul 'capete pletoase' vine sa apropie aspectul romanilor de acela al copacilor, pentru ca in versul urmator, alte epitete ('coifuri lucitoare' - 'umbra-ntunecoasa') sa-l diferentieze prin antiteza.
Tabloul bataliei, frematand de miscare, exprima dramatismul luptei stramosilor pentru apararea tarii. Aglomerarea verbelor de miscare la prezentul istoric subliniaza ritmul tot mai precipitat in care se desfasoara parca sub ochii nostri confruntarea celor doua armate: 'Calaretii implu campul si roiesc dupa un semn / Si in caii lor salbateci bat cu scarile de lemn, / Pe copite iau in fuga fata negrului pamant' Verbele la gerunziu amplifica dinamismul prin actiuni surprinse in plina desfasurare ('vajaind', 'lovind', 'durduind', 'rupandu-si').
Personificarea potenteaza dimensiunile luptei prin incordarea si revolta intregii naturi impotriva cotropitorilor: 'fata negrului pamant', 'urla campul'.
Cu cat inclestarea luptei devine mai dramatica, cu atat imaginile auditive isi sporesc rolul expresiv in tesatura de imagini vizuale si dinamice, redand clocotul bataliei, prin utilizarea aliteratiei. Iuresul luptei devine de nestavilit, imaginile auditive impresioneaza puternic prin valoarea lor onomatopeica: 'durduind', 'ropot', 'suiera' 'Vajaind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie', 'ca potop ce prapadeste', 'care vine, vine, vine'.
Secventa finala a luptei adanceste contrastul dintre cele doua armate. Imaginea impetuoasa a armatei romane inaintand in forta spre victorie sub conducerea viteazului domnitor este subliniata prin cateva metafore: 'grindin-otelita', 'vijelia-ngrozitoare' si comparatii sugestive: 'ca potop ce prapadeste, ca o mare turburata'. Atmosfera de pe campul de lupta se intuneca, ca intr-un cataclism natural, distrugator pentru dusmani, sugerat prin metafore si comparatii: 'umbra mortii se intinde', 'orizonu-ntunecandu-l', 'Pe pamant lor li se pare ca se naruie tot cerul'. Ostirea dusmana este risipita in ciuda furiei sultanului 'ca pleava vanturata' si impinsa dincolo de Dunare, pe scena luptei nemairamanand decat viteaza 'armie romana'.
|
