Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























DISCURS DESPRE ISTORIE ROSTIT LA DECERNAREA SOLEMNA A PREMIILOR LICEULUI JANSON-DE-SAILLY

literatura romana





DISCURS DESPRE ISTORIE

ROSTIT LA DECERNAREA SOLEMNĂ A PREMIILOR

LICEULUI JANSON-DE-SAILLY

13 iulie 1932





DRAGI TINERI,

Va voi spune mai întâi amintirea unei amintiri: DISCURSUL remarcabil si împlinit pe care l-am as­cultat, mi-a reamintit o scena relatata cândva de marele pictor Degas.

Mi-a spus ca pe vremea când era copil, mama acestuia l-a dus într-o zi pe strada Torernon, pentru a-i face o vizita Doamnei Le Bas, vaduva faimosului membru al Conventiei care, la 9 termidor, s-a sinucis cu un revolver.

Vizita odata încheiata, ei s-au retras cu pasi mici, condusi pâna la usa de o doamna în vârsta; doamna Degas s-a oprit dintr-o data, deosebit de emotionata. Dând drumul mâinii fiului sau, ea a aratat spre portre­tele lui Robespierre, Couthon, Saint-Just, pe care toc­mai le vazuse pe peretii anticamerei si nu s-a putut abtine sa strige cu oroare: "Cum!..., Mai pastrati aici figurile acestor monstri?" - "Taci, Célestine! raspunse cu ardoare Doamna Le Bas, Taci... au fost niste sfinti!"

Iata, dragi tineri, un alt exemplu referitor la ceea ce ne spunea Dl Lanson. P 212i82c rofesorul vostru, în putine cuvinte, v-a facut din nou prezent si evident contrastul dintre sentimentele câtorva istorici de prim rang fata de oamenii si evenimentele Revolutiei franceze. V-a aratat cum acesti cunoscatori ai terorii se întelegeau între ei tot asa cum Danton se întelegea cu Robespierre - desi cu consecinte mai putin riguroase. Nu spun ca miscarile sufletului nu sunt absolute, în cazul scriito­rilor, precum acelea ale oamenilor de actiune; asta înseamna însa ca, în vremuri normale, ghilotina, din fericire, nu este la dispozitia istoricilor.

Totusi, nu o sa va ascund deloc faptul ca, daca sensul adânc al disputelor speculative si al polemicilor chiar literare ar fi cautat si urmarit în inimi printr-o analiza asidua, fara îndoiala ca s-ar descoperi, la teme­lia parerilor si a tezelor noastre favorite, nu stiu ce prin­cipiu al deciziilor implacabile, nu stiu ce tainica si oarba vointa de a avea dreptate prin exterminarea ad­versarului. Convingerile sunt naiv si tainic ucigatoare.

Ati vazut deci, prin alaturarea citatelor si a for­mulelor precise, cum spirite diferite, pornind de la ace­leasi date, exercitându-si asupra acelorasi documente virtutile critice si talentul lor de organizare imagina­tiva - si de altfel animati (sper) de o aceeasi dorinta de a ajunge la adevar -, se despart totusi, se opun, se resping, aproape tot asa de violent ca actiunile po­litice.

Istorici sau partizani, oameni de studiu sau oa­meni de actiune, devin, pe jumatate constient, pe ju­matate inconstient, nesfârsit de sensibili la unele fapte sau la anumite trasaturi - perfect insensibili la Eseuri aproape politice, altele, care le stânjenesc sau le ruineaza tezele; si nici gradul de cultura al acestor spirite, nici temeinicia sau plenitudinea stiintei lor nici macar loialitatea, sau pro­funzimea nu par sa aiba vreo influenta asupra a ceea ce putem numi puterea lor de conflict istoric.

Ca o ascultam pe Doamna Degas sau pe Doamna Le Bas, ori pe nobilul, purul si oarecum severul Joseph de Maistre; sau pe marele si arzatorul Michelet; sau pe Taine, sau pe Tocqueville, sau pe domnul Aulard sau pe domnul Mathiez -, tot atâtea persoane, tot atâtea certitudini; tot atâtea priviri, tot atâtea lecturi ale tex­telor. Fiecare istoric al epocii tragice ne ofera un alt cap taiat care este obiectul preferintelor sale.

Ce altceva mai remarcabil decât faptul ca astfel de dezacorduri persista, în ciuda cantitatii si a calitatii muncii depuse în slujba acelorasi vestigii ale trecutului; si ca se acuza chiar, si ca spiritele se îndârjesc din ce în ce mai mult si se despart reciproc, prin chiar munca aceasta care trebuia sa le conduca la o judecata identica?

În zadar s-a vrut amplificarea efortului, în zadar s-au schimbat modelele, s-a largit sau s-a restrâns câmpul studiului, s-au analizat lucrurile din perspectiva îndepartata ori s-a patruns în structura fina a unei epocii, s-au scormonit arhivele, actele de familie, hârtiile personale, ziarele timpului, deciziile municipale; aceste diverse dezvoltari nu converg si din ele nu rezulta niciodata decât o evidenta, si anume imposibilitatea de a desparti observatorul de lucrul observat si istoria de istoric.

Exista totusi puncte asupra carora toata lumea este de acord. Exista în fiecare carte de istorie anumite propozitii asupra carora actorii, martorii, istoricii si partidele sunt de acord. Sunt întâmplari fericite adeva­rate accidente; si tocmai ansamblul acestor accidente, al acestor exceptii remarcabile constituie partea de necontestat a cunoasterii trecutului. Aceste acorduri accidentale, aceste coincidente de consimtamânt defi­nesc "faptele istorice", însa nu în întregime.

Toata lumea consimte ca Ludovic al XIV-lea a murit în 1715. Însa în 1715 s-au întâmplat o infinitate de alte lucruri observabile, pentru care ar trebui o infinitate de cuvinte, de carti si chiar de biblioteci pentru a le pastra în stadiu scris. Trebuie deci sa alegi, adica sa convii nu numai în privinta existentei, ci si a importantei faptului; si aceasta conventie este capitala. Conventia asupra existentei însemna: oamenii nu pot crede decât ceea ce li se pare mai putin afectat de uma­nitate si considera acordul lor ca destul de improbabil pentru a elimina personalitatile lor, instinctele, in­teresele, viziunea lor singulara - surse de erori si forte de falsificare. Însa, pentru ca nu putem retine totul, si trebuie sa iesim din infinitul faptelor printr-o judecata asupra utilitatii lor ulterioare relative, aceasta hotarâre asupra importantei introduce din nou, si inevitabil, în opera istorica, tocmai ceea ce cautam sa eliminam. Cum ar spune colegii de Filosofie, impor­tanta este cu totul subiectiva. Importanta este la dis­cretia noastra, ca si valoarea marturiilor. Putem gândi ca descoperirea proprietatilor arborelui dc chinina este mai importanta decât cutare tratat încheiat în aceeasi epoca; si, într-adevar, în 1932, consecintele acelui ­instrument diplomatic pot fi total pierdute si parca risipite în haosul evenimentelor, în vreme de febra este întotdeauna recognoscibila, regiunile mlastinoase ale globului sunt din ce în ce mai vizitate sau mai exploa­tate iar chinina a fost poate indispensabila pentru prospectarea si cucerirea întregului pamânt, ceea ce constituie, în opinia mea, faptul dominant al secolului nostru.



Observati ca îmi plasmuiesc si eu conventii privitoare la importanta.

Istoria, de altfel, cere si implicatii multe alte partis pris-uri. De exemplu, printre regulile jocului sau, exista una despre care se crede cu atâta usurinta ca este sem­nificativa prin ea însasi si utilizabila fara nici o pre­cautiune, încât s-a întâmplat sa se iste scandal pentru ca am vrut, cu câtva timp în urma, sa-i caut exprimarea exacta.

Sa îndraznesc oare sa va vorbesc despre Cronolo­gie, odinioara regina cruda a examenelor? Sa îndraz­nesc oare sa va tulbur tânara notiune de cauzalitate, sa va reamintesc vechiul sofism: Post hoc, ergo propter hoc, care joaca un frumos rol în istorie? Sa va spun ca înlantuirea anilor are marea si restrânsa valoare a ordinii alfabetice si ca de altfel succesiunea evenimen­telor sau simultaneitatea nu au sens decât pentru fie­care caz particular si în spatiile în care aceste evenimente pot, în opinia cuiva, sa actioneze sau sa aiba ecou unele asupra altora? Mi-ar fi teama sa nu uimesc si sa nu sochez daca as insinua în fata dumneavoastra ca un Micromegas, care ar vagabonda la întâmplare în timp si care, din antica Alexandrie, considerata în momentul marii ei înfloriri, ar da peste un sat african sau peste cutare catun din Franta actuala, ar trebui în mod necesar sa presupuna ca stralucitoarea capitala a Ptolemeilor este cu trei sau patru mii de ani poste­rioara aglomerarii cocioabelor sau maghernitelor ai caror locuitori sunt contemporanii nostri.

Toate aceste conventii sunt inevitabile. Nu critic decât neglijenta care nu le face explicite, constiente, sensibile pentru spirit. Regret ca nu s-a facut pentru istorie ceea ce stiintele exacte au facut pentru ele însele, când si-au revazut fundamentele, si-au cercetat cu cea mai mare grija axiomele, si-au numerotat pos­tulatele.

Asta poate pentru ca Istoria este mai ales Muza si pentru ca se doreste ca ea sa fie astfel. Ce as mai putea spune...? Onoare muzelor! si de asemenea, pentru ca Trecutul este un lucru în întregime mental. El nu este alcatuit decât din ima­gini si credinta. Remarcati faptul ca noi folosim un fel de procedeu contradictoriu pentru a plasmui diferitele figuri ale diferitelor epoci: pe de o parte, avem nevoie de libertatea facultatii de a simula, de a trai alte vieti decât propria noastra viata; pe de alta parte, trebuie sa punem obstacole acestei libertati, pentru a tine seama de documente. si sa ne limitam sa ordonam, sa organizam ceea ce a fost prin intermediul fortelor si al formelor noastre de gândire si de atentie, care sunt amanunte esential actuale. Analizati acest fapt prin prisma propriei experiente: de fiecare data când istoria pune stapânire pe voi, când gânditi istoric, când va lasati sedusi de ideea de a trai aventura umana a vreunei epoci revolute, interesul pe care-1 acordati acestui fapt este în întregime sustinut de sentimentul ca lucrurile ar fi putut fi cu totul altele, ar fi putut lua o cu totul alta turnura. În fiecare clipa, presupuneti o clipa-ur­matoare, alta decât cea care urmeaza; în fiecare prezent imaginar în care va plasati, concepeti alt viitor decât cel care s-a realizat.

"DACĂ Robespierre ar fi fost învins? DACĂ Grouchy ar fi sosit la timp pe câmpul de lupta de la Waterloo? DACĂ Napoleon ar fi avut flota maritima a lui Ludovic al XVI-lea si vreun Suffren..." DACĂ... Mereu DACĂ. Aceasta conjunctie mica DACĂ este plina de sens. În ea rezida poate secretul celei mai intime legaturi a vietii noastre cu istoria. Ea transmite studiului vietii anxietatea si resorturile de asteptare care ne definesc prezentul. Da istoriei puterea romanelor si povestirilor. Ne face sa participam la acel suspans în fata incertului si în aceasta rezida senzatia marilor vieti, cea a natiu­nilor în timpul bataliei - când destinul lor este în joc - cea a ambitiosilor, la ceasul în care vad ca ora urma­toare va fi a coroanei sau a esafodului, cea a artistului care îsi va dezveli marmura sau va da ordin sa fie scoase boltile si grinzile ce sustin înca statuia.

Daca extragem din istorie elementul timp viu, observam ca substanta sa însasi, istoria... pura ­aceea care nu ar fi compusa decât din fapte, din acele fapte de necontestat despre care am vorbit - ar fi cu totul nesemnificativa- caci faptele, prin ele însele, nu au semnificatie.Vi se spune, uneori: Acesta este un fapt. Plecati-va în fata faptului. Asta însemna: Credeti. Credeti, pentru ca omul nu a intervenit aici si lucrurile însele vorbesc. Este un fapt. Da. Însa ce sa faci cu un fapt? Un fapt seamana cel mai bine cu oracolele Pythiei sau cu visurile regale pe care acei Joseph sau Daniel, în Biblie, le explica monarhilor înspaimântati. În istorie, ca în orice dome­niu, ceea ce este pozitiv e ambiguu. Ceea ce este real se preteaza la o infinitate de interpretari.



De aceea un De Maistre si un Michelet sunt deopo­triva posibili; si de aceea, poate, când speculeaza în legatura cu trecutul, ei devin niste oracole, niste pro­oroci, niste profeti, dobândesc anvergura acestora si le împrumuta sublimul limbajului; în vreme ce confera lui ceea ce a fost întreaga profunzime vie care nu apartine cu adevarat decât viitorului.

Voi, cei pe care va vad în fata mea, dragi tineri, si voi ma duceti cu gândul la vremuri pe care nu le voi vedea, la vremuri pe care nu le voi mai vedea. Va vad si ma revad pe mine, la vârsta voastra, si sunt tentat sa fac previziuni.

V-am tinut discursuri mult prea lungi despre isto­rie si uitam sa va spun esentialul, iata-l: cea mai buna metoda de a-ti face o idee despre valoarea si folosul istoriei - cea mai buna modalitate de a învata sa o citesti si sa te slujesti de ea - consta în a lua ca tip al cunoasterii evenimentelor savârsite propria noastra experienta si în a ne inspira din prezent pentru mo­delul curiozitatii noastre privitoare la trecut. Ceea ce am vazut cu ochii nostri, ceea ce am încercat prin pro­pria noastra persoana, ceea ce am fost noi însine, ceea ce am facut - iata sursa care trebuie sa ne furnizeze întrebarile, deduse din propria noastra viata, pe care le vom propune apoi istoriei si la care ea va trebui sa se straduiasca sa le gaseasca un raspuns, atunci când o vom întreba despre timpurile pe care nu le-am trait. Cum se putea trai în cutare epoca? Iata, în fond, în­treaga întrebare. Toate abstractiile si notiunile pe care le gasiti în carti sunt zadarnice, daca nu vi se ofera posibilitatea de a le regasi pornind de la individ.

Însa, examinându-ne pe noi însine, din punct de vedere istoric - sub specie Historiae - suntem condusi spre o anumita problema, de solutionarea careia va depinde nemijlocit judecata de valoare asupra Istoriei. Daca Istoria nu se reduce la un divertisment al spiri­tului este pentru ca speram sa tragem din ea învataturi. Gândim ca putem deduce din cunoasterea trecutului o anumita prestiinta a viitorului.

Sa raportam deci aceasta pretentie la Istoria noastra iar, daca am trait câteva zeci de ani, sa în­cercam sa comparam ceea ce s-a petrecut cu ceea ce puteam sa asteptam, evenimentul cu previziunea.

În 1887 studiam retorica. (De atunci, retorica a devenit de prima importanta: mare schimbare asupra careia am putea sa reflectam la nesfârsit.)

Ei bine, ma întreb acum, ce puteam prevedea în '87 - acum patruzeci si cinci de ani - în legatura cu ceea ce s-a întâmplat ulterior?

Remarcati faptul ca noi suntem în cele mai bune conditii ale experientei istorice. Posedam o cantitate poate excesiva de date: carti, ziare, fotografii, amintiri personale, martori foarte numerosi. Istoria, în general, nu se construieste cu un astfel de lux de materiale.

Atunci, ce puteam prevedea? Ma marginesc la a pune problema.Va voi indica doar câteva trasaturi ale epocii în care îmi plasmuiam retorica. În acea vreme, pe strada erau numerose animale, care nu se mai vad acum decât pe terenurile de curse, si nici o masina. (Sa observam aici ca, dupa anumiti eruditi, folosirea calului la tractiune nu intra în prac­tica decât catre secolul al XIII-lea si elibereaza Europa de hamalâc, sistem care presupune sclavi. Aceasta paralela va permite sa priviti automobilul ca pe un "fapt istoric".)

În acelasi an '87, aerul era riguros rezervat pasa­rilor adevarate. Electricitatea înca mai întrebuinta firele. Corpurile solide erau înca destul de solide. Cor­purile opace erau înca în întregime opace. Newton si Galilei domneau în pace; fizica era fericita iar reperele ei absolute. Timpul lasa zilele sa treaca în liniste: toate orele erau egale în fata Universului. Spatiul se bucura de infinitate, omogen si perfect indiferent la tot ce se întâmpla în augusta lui incinta. Materia beneficia de legi drepte si bune si nu banuia pentru nimic în lume ca le poate preschimba în ceva minor - pâna la a pierde, în acest abis al diviziunii, însasi notiunea de lege...

Toate acestea nu mai sunt decât vis si fum. Toate s-au transformat precum harta Europei, precum suprafata politica a planetei, precum aspectul strazilor noastre, precum colegii de liceu - cei care mai traiesc si pe care, lasându-i mai mult sau mai putini candidati la bacalaureat, îi regasesc senatori, generali, decani sau presedinti ori membri ai Institutului.



Am fi putut prevedea aceste transformari; dar pe celelalte? Cel mai mare savant, cel mai profund filosof, politicianul cel mai prevazator din 1887 ar fi putut macar visa ceea ce vedem noi acum, dupa patruzeci si cinci de ani mizerabili? Nici nu concepem macar ce operatii ale spiritului, tratând întreaga materie istorica acumulata în '87, ar fi putut deduce din cunoasterea, chiar cea mai savanta, a trecutului, o idee chiar groso­lan de aproximativa, a ceea ce este în 1932.

De aceea ma voi feri sa profetizez. Simt prea intens, si am spus-o mai de vreme, ca noi intram în viitor de-a-ndaratelea. Aceasta este, pentru mine, cea mai sigura si cea mai importanta lectie a Istoriei, caci Isto­ria este stiinta lucrurilor care nu se repeta. Lucrurile care se repeta, experientele pe care le putem reface, observatiile care se suprapun, apartin Fizicii si, într-o oarecare masura, Biologiei.

Dar sa nu credeti ca nu are rost sa meditam asupra trecutului, în ceea ce are el revolut. Ne arata, în spe­cial, esecul frecvent al previziunilor prea precise; si, dimpotriva, marile avantaje ale unei pregatiri generale si constante, care, fara a pretinde ca ar crea ori ar desfide evenimentele - care sunt invariabil surprize ­sau dezvolta consecinte surprinzatoare -, permite omului sa actioneze cât mai repede asupra nepreva­zutului.

Tineri, intrati în viata si sunteti angajati într-o epoca foarte interesanta. O epoca interesanta este întotdeauna o epoca enigmatica, ea nu promite deloc ragaz, pros­peritate, continuitate, siguranta. Traim într-o epoca critica, adica o epoca în care coexista numeroase lu­cruri incompatibile, dintre care unele sau altele nu pot nici sa dispara nici sa iasa învingatoare. Aceasta stare de lucruri este atât de complexa si atât de noua încât nimeni, astazi, nu poate pretinde ca întelege ceva; ceea ce nu înseamna ca nimeni nu pretinde asta. Toate notiunile pe care le credeam solide, toate valorile vietii civilizate, tot ceea ce dadea stabilitate relatiilor inter­nationale, tot ceea ce facea regularitatea regimului eco­nomic; într-un cuvânt, tot ceea ce limita destul de fericit nesiguranta zilei de mâine, tot ceea ce dadea natiunilor si indivizilor o anume încredere în ziua de mâine, toate acestea par întru totul compromise. Am studiat în toate chipurile previziunile pe care le-am putut întâlni. Nu am auzit decât vorbe foarte vagi, profetii contradictorii, asigurari curios de firave. Niciodata nu a strâns umanitatea atâta putere si atâta confuzie, atâta neliniste si atâtea jucarii, atâtea cunostinte si atâtea in­certitudini. Nelinistea si frivolitatea îsi împart zilele pe care le traim.

Este rândul vostru acum, dragi tineri, sa abordati existenta si curând problemele acesteia. Este multa treaba de facut. În arte, în litere, în stiinte, în lucrurile practice, în politica, în fine, puteti, trebuie sa socotiti ca totul este de regândit si de reluat. Va trebui sa contati pe voi însiva mai mult decât am facut-o noi. Trebuie deci sa va înarmati spiritele; ceea ce nu înseamna ca este de ajuns sa te instruiesti. Nu însemna altceva decât sa posezi ceea ce nici macar nu te gândesti sa utilizezi, sa anexezi gândirii tale. Este valabil pentru cunostinte ca si pentru cuvinte. Un vocabular restrâns, dar cu care stim sa formam numeroase combinatii, este mai de pret decât treizeci de mii de vocabule care nu fac decât sa stânjeneasca actele mintii. Nu vreau sa va dau sfa­turi. Sfaturile trebuie date numai persoanelor foarte în vârsta, iar tineretul se intereseaza adesea de acest fapt. O sa va rog, totusi, sa mai ascultati înca una sau doua remarci.

Viata moderna tinde sa crute efortul intelectual, solicitând, în schimb, efortul fizic. Ea înlocuieste, de exemplu, imaginatia prin imagini, rationamentul prin simboluri si scriituri, sau prin lucruri mecanice; si deseori prin nimic. Ne ofera toate facilitatile, toate mijloacele scurte de a ajunge la tinta fara sa urmam calea. Iar acest fapt este excelent: însa e destul de periculos. Toate acestea se îmbina cu alte cauze, pe care nu am sa le însir, pentru a produce - cum sa spun - o anumita diminuare generala a valorilor si eforturilor în ordinea spiritului. As vrea sa ma însel; însa observatia mea este întarita, din nefericire, de observatiile facute de alte persoane. Necesitatea efortului fizic fiind dimi­nuata de masini, atletismul a venit în mod foarte fericit sa salveze si chiar sa exalte fiinta musculoasa. Ar trebui poate sa ne gândim la utilitatea de a face pentru spirit ceea ce s-a facut pentru trup. Nu îndraznesc sa va spun ca tot ceea ce nu cere nici un efort nu este decât timp pierdut. Însa exista câtiva atomi de adevar în aceasta formula cumplita.

Iata, în sfârsit, ultimul meu cuvânt: istoria, ma tem, nu ne permite deloc sa prevedem: însa, asociata independentei spiritului, ne poate ajuta sa vedem mai bine. Priviti bine lumea de azi si priviti Franta. Situatia ei este singulara: e destul de puternica si e tratata fara mare prietenie. Important este sa nu conteze decât pe ea însasi. Aici intervine istoria pentru a ne învata ca certurile noastre interioare ne-au fost întotdeauna fatale. Când Franta se simte unita, nu se poate întreprinde nimic împotriva ei.












Document Info


Accesari: 2156
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2022 )