IMAGINARUL

IMAGINARUL

In raport cu reprezentarea , din spatiul careia ocupa numai o sectiune, imaginarul este o categorie cu o sfera de cuprindere mai ampla.

Reprezentarea inglobeaza orice traducere mentala a unei realitati exterioare percepute si este legata de procesul de abstractizare.

Reprezentarea unei catedrale, spre exemplu, este ideea de catedrala.

Imaginarul intra in sfera reprezentarii, dar el constituie tocmai partea nereproductiva a traducerii, nu o simpla transpunere in imagine creata, ci o traducere creatoare, poetica, in sensul etimologic al cuvintului.

Pentru a evoca o catedrala imaginara trebuie sa facem apel la literatura sau la arta (la romanul "Notre Dame de Paris" - de Victor Hugo , la cele patruzeci de tablouri cu Catedrala din Rouen ale lui Claude Monet, la preludiul lui Claude Debussy "La Catedrale engloutie" - "Catedrala scufundata").

Fantezia, in sensul deplin al cuvintului, poarta imaginarul dincolo de reprezentarea intelectuala.

Imaginarul se defineste, deci, ca sectiune a reprezentarii, ca o inovare, sub auspiciile fanteziei, a reprezentarilor anterioare.

Marii fenomenologi, ca Gaston Bachelard, bunaoara, in "Poetica spatiului", intrevad radacinile fanteziei inovatoare in amintirile revelate de starea de reverie ori existente in mecanismul ancestral de transmitere a informatiei.

Casa ideala este, pentru fiecare dintre noi, o insumare de senzatii si sentimente traite din copilarie, de imagini vazute si construite mental pe parcursul educatiei, prin urmare constructia proprie a unei viziuni a Spatiului, Adevarului si Frumosului.

Arhitectul care creeaza o casa, trebuie, prin urmare, sa reprezinte, utilizind mecanismele imaginarului, un adapost pentru aceasta suma de asteptari umane.

Acesta este motivul pentru care, in arhitectura, inovatia pare limitata de comanda sociala. Spun pare, pentru ca, in realitate, un mare creator in domeniul arhitecturii, atunci cind intelege cu adevarat spiritul locului , careia Blaga ii spunea "matricea stilistica", atunci cind Adevarul ii devine accesibil, atunci cind stie legile Frumosului, creeaza spatii care devin, la rindul lor, generatoare de orizonturi noi de asteptare.

Diferentierea de simbolic, trebuie facuta, pornindu-se de la premisa ca existenta acestuia presupune raportarea obiectului luat in consideratie la un sistem de valori subiacent, istoric sau ideatic.

Regii Frantei de pe portalurile principale ale catedralelor reprezinta actualizarea regilor antici din Iudeea.

In sculptura gotica, femeia legata la ochi este emblema Sinagogii. Toate sint statui simbolice. Ele exprima corespondenta intre Vechiul si Noul Testament, dintre regalitatea din lumea medievala si lumea biblica, dintre figurile din arta si ideile din religie.

"Catedrala nu era pentru el doar societatea, era universul si intreaga natura", el creeaza o catedrala simbolica, oglinda a celor trei lumi pe care genialul cocosat le descifreaza in ea, dar si o catedrala imaginara ("() intreaga biserica dobindea ceva fantastic, ceva supranatural, inspaimintator ; ochi si guri se deschideau ici si colo"

Diferenta intre aceste doua categorii care se intrepatrund este, deci, aceea intre un proces mental evocator si unul creator.

La fel de necesara este si distinctia intre imaginar si ideologic.

capacitate de a crea reprezentari sau idei noi, pe baza reprezentarilor sau ideilor anterioare ) va fi ferita de confuzii daca vom opera aceste necesare diferentieri.

Sa mai notam totusi, in scop didactic, o idee pe care o desprindem din aceasta definitie:

In arhitectura , "cea mai dezantropomorfizanta dintre arte" (Lucacz), decelarea ponderii imaginarului in raport cu celelalte trei categorii inrudite enuntate, este, poate, cel mai greu de realizat.

Inovatia este aici extrem de dependenta de realitatea materiala si de sfera ideologicului.

in evolutia acestei arte, imaginea omului despre spatiul sau, orizontul de asteptare al acestuia in legatura cu formele care ii inconjoara existenta, adapostindu-l.

Imaginatia poetica genereaza astfel, in permanenta, forme noi, fara precedent, de la interior spre exterior.

Aceste forme, bazindu-se pe concordanta interna a legilor creatiei, pastreaza perpetuu asemanarea cu formele naturale si continuitatea matricilor stilistice locale, pentru a fi mereu impropriabile.

Se opereaza astfel un transfer de dispozitii inrudite care se armonizeaza in chip firesc.

Metafora poetica adecvata este un secret al imaginatiei, capabila sa evite orice exagerare care ar putea crea impresia neverosimilitatii .

Aristotel , in   "Arta poetica", dadea urmatorul sfat :

Cind arhitectul formeaza capitelul corintian, cu frunze de acant, el nu intentioneaza sa ne convinga ca o acanta a crescut acolo sus, ci ca acest capitel se desfasoara ca o acanta, pentru a sustine, fara sfortare, bogatia antablamentului.

Aceste imagini metaforice ale imaginatiei, au , evident, in compozitia lor, ceva ce aminteste jocul. Faptul ca nu isi ating scopul cind se prezinta ca posibilitati tehnice, dar improbabile pentru simtul static al spectatorului sau pentru intuitia sa morfologica, inseamna ca ele nu decurg dintr-o ordine logica si dintr-o necesitate interioara.

Jocul artistului este acela al unui constructor savant si nu cel al unui ordonator de posibilitati tehnice.

Un personaj din "Muntele vrajit" al lui Thomas Mann, rezuma in chip magistral aceasta idee :

"O umanitate care n-ar recunoaste ca nimic nu poate fi adevarat in stiintele naturii din ceea ce este fals in filosofie, n-ar mai fi umanitate".

Visul imaginatiei creatoare dezvaluie dispozitiile sufletului si prin forme potrivit ordinii logice a gindirii.

Prin metafora poetica, artistul confirma faptul ca toate lucrurile, in natura, sint inrudite si ca varietatea metamorfozelor rezulta din una si aceeasi inspiratie.

Prin apropierea neasteptata de imagini, el suscita fascinatia revelatiei bruste incercate in momentul cind a avut loc inspiratia operei, dar nu ca un concept abstract, ci ca o creatie concreta.

Wagner spunea :

"Intreaga poezie si arta poetica nu sint decit explicatia viselor adevarate".

Mesnil spunea :

Compozitia de perspectiva a precedat constructia perspectivei.

Iata de ce toleram opere de arta create dupa sistemele de perspectiva adoptate de diferite epoci si le gasim frumoase, ca si operele recente ale cubistilor, futuristilor sau deconstructivistilor, care transgreseaza legile perspectivei consacrate.

Arta imprima o miscare vie creatiilor sale si face din acestea simboluri ale fanteziei pe care artistul o proiecteaza asupra lumii.

Capacitatea sa de a emotiona, de a se face perpetuu impropriabila, provine, in mare masura, din aceasta dialectica.

Creatia artistica este o opera de inspiratie.

Daca inspiratia este zborul liber al imaginatiei, ea trebuie, totusi, mai ales in arhitectura, sa se limiteze la o imagine concreta, susceptibila, in egala masura, sa sugereze ideea si sa raspunda orizonturilor stilistice de asteptare ale utilizatorilor, pentru a fi capabila sa emotioneze.

Opera de inspiratie trebuie, prin perfectionarea tehnicii sale, sa disimuleze orice efort intru re-crearea acestei lumi in lume. (Mijloacele de generare a unor astfel de structuri sint descrise, pe larg, de semioticieni.)

Ea pare, oricit de savant elaborata ar fi, un joc spontan al imaginatiei.

Sentimentul libertatii care se degaja din acest joc ne transfera in lumea spiritului, in care efortul este abolit si lumina nemijlocita.

Schiller spune :

"Arta trebuie sa desfete spiritul si sa placa libertatii".