MARIN SORESCU
DEOCAMDATĂ
Īn ciuda
reputatiei de iconoclastie
si inconformism,
poezia lui Marin Sorescu - construita la rece, din cap - este o poezie
sentimentala si apartine unui sentimental sadea, care
īnsa se rusineaza de aceasta meteahna īn contratimp cu
secolul, drept care o ajusteaza cerintelor
mereu crescīnde de concretete si cerebralitate.
Volumul antologic Norii pe care si l-a
alcatuit poetul īnsusi, este o buna baza de verificare a
observatiei de mai sus. Suprafata tematica a poeziei lui Marin
Sore 939i810j scu este relativ restrīnsa, aceasta situatie avīnd
avantajele si dezavantajele ei. Poetul are o salba de obsesii pe care
le tot roteste pe degete, ca pe niste matanii, si
exploateaza aceste obsesii atīt de feroce īncīt, din pacate, cīte o
poezie pare remake -ul alteia mai dinainte.
Fara nici o rautate putem spune despre Sorescu, cel de pīna
la volumul La lilieci, ca este un liric de īngusta
respiratie. Inspiratia sa parcurge un drum īn cerc vicios,
īntorcīndu-se periodic de unde a plecat.
Care sunt deci
temele? Una mai generala ar fi dificultatile-drumului-prin-viata.
Iat-o ilustrata īn Halebarda, de catre eul aflat īntr-o
parabolica cursa cu un autobuz īn care un mosulica,
"simpatic de altfel", secera pe rīnd
calatorii, urmīnd sa ajunga si la protagonist; īn Sunetul,
unde un eu, mergīnd "asa", da mereu peste bifurcatii
si alege pururi, crede el, drumul prost
īn Nudism, unde cel ce cara namol īnjura ...de
tinerete, / de batrīnete, / de fericire, / de iubire, / de
casatorie, / de ideal"; īn Tutun: "o
tigara cīnd ne nastem, / Una cīnd mergem la scoala, /
Alta cīnd ne casatorim" etc.; īn Poduri, unde insul
sapa vesnic poduri spre un dusman care se tot retrage. Se vede
usor ca tema are o simbolistica foarte la-ndemīna: drumul
prin viata, destinul, e figurat chiar de un drum, pericolele sunt un
mos cu halebarda (fosta femeie cu coasa),
bifurcatii dilematice, moartea e un dusman aparīnd la
urma s.a.
"Erotica"
lui Sorescu are o coloratura circumspecta, sceptica,
dezabuzata chiar. Īn iubirea dezlantuita sau
conjugala, poetul vede tot latura tracasanta. Īn Dincolo,
"femeia aceasta / Are pe cineva īn baie /.../ Sau īntr-o alta
casa, / Undeva pe strada, / Īntr-alt oras sau īntr-o
padure, / Ori pe fundul marii". Īn Don Juan, eroul
titular, ajuns soarece de biblioteca (a optat!), ar putea vedea
"cum zilnic este īnmormīntat cīte un sot iubitor, / Mort la datorie,
/ Īn timp ce-si saruta sotia / Din greseala". Ulise se īntoarce la o Penelopa "care
tese-n nestire, de nervi / De zgripturoaica ce
este..." si care-l abordeaza inclementa: "-
Fara Neptun, te rog, spune clar / cu cine ?", asa īncīt
barbatul viseaza la o casuta īntr-un
coltisor mai ferit, anume undeva" īntre Scyla si Caribda".
Īn fine, o alta
tema predilecta, cīndva romantica, este cea a artistului
inconcesiv, neīnfeudat gustului public. El vorbeste "becului
rosu din fundul salii /.../ Lui īi spun sufletul meu
īnvatat īn nopti de insomnie, / Becului rosu care
arata locul pe unde la sfīrsit, / Voi trebuie sa evacuati
sala, / Scorpii batrīne" (Tusiti). Morala e ca
adevaratul artist īsi depaseste timpul. Sau: "Lumea
ma cauta, ma aplauda, / Ma cheama la scena
deschisa / si eu nu stiu ce sa fac, / Nu stiu sa
fac reverente / Fir-ar al dracului!" (p. 142).
Dar, cum spuneam,
predominanta si definitorie este la Marin Sorescu - poet a carui
audienta deosebita este o problema de sociologie
literara nu chiar insolubila daca tinem cont ca
fabulele sale cu animate si inanimate, alcatuite īntru impresia
ca spun mult īn putin, nu se descifreaza cu opinteli - este,
spuneam, tema sentimentala, a sufletului. Un volum se
si numeste Suflete, bun la toate, si
realmente aproape nu e poezie īn care sa nu fie implicata
notiunea aceasta atīt de traditionala,
traditionalista, a sufletului. Cīteva exemplificari.
Poetul-actor īsi spune "sufletul īnvatat īn nopti de
insomnie" (Tusiti); curiosii stiu totul, spune
poetul, abisal, insondabil: "numai despre sufletul meu / Nu stiu nimic, /
Sufletul care-mi scapa mereu / Printre zile, / Ca o bucata de
sapun / Īn baie" (Indigo); bucolic: "Noi ne-am scris sufletul
/ Pe frunze...", "...cīnta tu [codrule] / si cu sufletul
meu" (Foaie verde); vlahutian: "Mi-e sufletul atīt de greu..."
(Pīrghii) ; minulescian: "Mai īntīi īti voi uita / Sufletul, /
Care nu-mi va lua / Nici trei zile" (Segment); poetul se
uimeste : "Doamne, sufletul meu / Scoate niste sunete ciudate, /
Ai zice niste trosnituri" (Niste sunete); chiar
si pisicile se tin de sufletele stapīnilor (Ipoteticile stele
-sic); o Pantomima are ca personaje un barbat si
"līnga el, un suflet"; mirari candide: "Cine s-o fi
potrivind la suflet cu mine ?" (Dedublare); poetul va tot
calari "pīna cīnd, īntr-o zi / Sufletul īmi va ramīne īn
drum / Ca o potcoava" (Calul); omul masinalizat
constata ca pietricele i s-au ,,furisat rīnd pe rīnd si īn
suflet / si suna acolo ciudat" (A fost o zi);
īn omul zapezilor topit "sufletul intra zbughit / Printr-o
coasta, ca o Eva īntoarsa" (Senzatie); poetul
proclama orfic: "Ma cobor spre suflet, iata" (Coborīre);
"Īn cer sufletele / Se prezinta la poarta / Sa-si ridice
fiecare trupul" (Īn cer); si iar abisal: "Sufletul meu
nici n-are pod / si zilnic dau sa-l trec īnot, / Departe-i
tarmul celalalt, / Vadu-i adīnc si ceru-nalt" (Pod
peste suflet), īncīt īnsusi poetul, lucid de altminteri- faculté
maitresse! -exclama: "O, suflete, bun la toate ! /.../
Poate ca abuzam de tine / Folosindu-te ca pe o perie / Ca pe un
burete /./ Ca pe o cīrpa".
Poezia lui Marin
Sorescu a adus, la epoca aparitiei ei, o senzatie de destindere
si prospetime. Era o maniera de o candoare trista si
de o gravitate sugubeata de a privi lumea. 0riginala,
fertila, dar maniera. Treptat substanta i s-a tot subtiat (vezi īn Norii,
micro-poemele din ciclul Trunchiate), caci, sfīnt trup si
hrana siesi, Hagi rupea din el, si azi impresia de continut
este aceea a unei agasante monotonii. Bacovia īnsusi nu e cel
esential decīt īn primele volume, daca nu īn primul. Iar ca
structura compozitionala, ca tehnica, sa zic asa,
poeziile lui Sorescu si-au dezvaluit de mult mecanismul - caci
exista unul - si deceptioneaza pe cititorul avizat prin
simplitatea schematica. E vorba mereu de substituirea unei
realitati mai ample, mai complexe, printr-una simpla,
cotidiana, meschina, īntre care apoi se stabilesc corespondente
metaforice ori calamburesti. Gestul lui Columb merge o data.
Daca marele Cristobal lua nu unul, ci un camion de oua si le
izbea īn stilul sau, chestiunea nu mai tinea de ingeniozitate, ci de
risipa.
*
Alta, cu
totul, este situatia axiologica a teatrului lui Marin Sorescu, gen īn
care infuzia de originalitate frapanta datorata spiritului
insolit al autorului a atins maduva, substanta si s-a
raspīndit īn īntreaga structura (viziune-compozitie-stil-limbaj)
conservīndu-i viabilitatea si dīnd suficiente garantii de a i-o putea
perpetua.
Īn mod vadit,
piesele lui Sorescu se trag din poeme si reprezinta o forma
superioara de organizare a acestora. Daca īngrosam
putin liniile, vom vedea īn poezia lui Sorescu materia si īn
teatrul sau spiritul. Poeziile si īn genere lirismul lui
Sorescu sunt potentate, ating maximul de semnificatie, abia prin
schimbarea de gen. Piesele sunt niste lungi poeme soresciene, si - ca
experienta tipografica - s-ar putea culege ca atare, obtinīndu-se
dovada.
E vorba deci de un
teatru esentialmente liric (dupa cum multe din poeme aveau
tendinta cert dramatica: sah, Unghi, De-a baba-oarba,
Svejk, La lectie, Īnveninata s.a.),
īntrepatrunderea, consangvinitatea poet-dramaturg e patenta, nici
n-are rost a insista. Altul e īnsa aspectul care merita nuantat.
Lirism e si īn teatrul lui Racine sau Alecsandri (- ca s-o luam de
departe - N.B.: nu de valoare e vorba!), orice manual de scoala
vorbeste de lirismul din piesele lui Mihail Sebastian, teatru liric a
scris si Blaga sau, aiurea, Claudel, Wedekind, O' Neill
s.a.m.d. Prin ce se diferentiaza genul sorescian?
Prin abolirea
temerara, radicala, a tuturor conventiilor, īn favoarea
poematicului absolut. Prin asta Marin Sorescu se situeaza īn linia
secolului. Spre un nou teatru prin deteatralizarea celui vechi! La Racine sau,
daca vreti la Alecsandri, un personaj cu statut social si
istoric bine determinat vorbea frumos, vorbea sublim, vorbea liric. La
Mihail Sebastian (care, ca dramaturg, nu e deloc atīt de departe de Alecsandri
cum s-ar parea), aproape la fel: un personaj de vīrsta cutare, din
orasul cutare, cu profesia cutare, conversa normal si, din cīnd īn
cīnd, privea stelele sau iubita si īncepea sa produca epitete,
comparatii si metafore, unele chiar reusite.
Altfel
stau lucrurile la Blaga si, limitīndu-ne la spatiul romānesc, trebuie
sa observam ca acesta e autorul cu a carui dramaturgie
are cele mai clare afinitati teatrul lui Sorescu. Īnrudirea e
īntīi īn structura deliberat si intens poematica (la Blaga, v., de
pilda, Zamolxe), apoi īn apelul la mituri, care sunt mai mult ori
mai putin realcatuite (Mesterul Manole, Iona), īn fine,
īn folosirea poeziei ca limbaj scenic īntr-un spatiu de maxima
valoare simbolica si īntr-un timp arhaic.
Īn teatrul lui Blaga
si, īn felul sau, īn cel al lui Sorescu, miticul, poeticul si
simbolicul sunt pilonii care sprijina o arhitectura
expresionista sugerīnd cu gravitate varii ipostaze ale conditiei
umane. La Blaga avem de-a face cu un teatru expresionist de idei, īn timp ce la
Marin Sorescu, cu unul expresionist parabolic.
Piesele lui Marin
Sorescu, cele mai izbutite, prezinta fiecare cīte UN OM, vorbind, vorbindu-se,
am zice, singur īn fata vietii si a mortii pur si
simplu. Iona pescarul, care a vorbit prea mult si a trebuit sa
ispaseasca trecīnd prin purgatoriul burtii chitului spre lumina,
Paracliserul care, arghezian oaresicīt, afuma, afuma si se
ridica, pentru ca acolo sus, unde nu mai e nimica, nici schele sub el,
sa descopere, ce ?, doar pe sine īnsusi, Irina, adica Femeia
care tot naste de un milion de ani, adica Matca, singura īn
fata diluviului, tine, ca Atlas pamīntul, pruncul deasupra
capului - acestea sunt personajele lui Sorescu, īncarnari larg deschise
ale unor moduri de a trai: modul eroismului stoic, sec; modul iscoditor,
aspirativ; modul feminin, īn sens genetic, devotat spetei.
E
caracteristica personajelor si pieselor lui Sorescu o anume grandoare
īnabusita, mocnita, si autorul, pesimist īn sarcasme,
se dovedeste optimist īn patos. "Una peste alta, viata e
frumoasa" (Matca, p. 102), As cita īn aceasta ordine
de idei pasaje solemne, vibrante, ca elogiul "pīnzelor albe" din Paracliserul
(p. 47), cel al oamenilor care-si gīndesc mamele, din Iona
(p. 27), finalul din Matca. Īn contextul limbajului ambiant, ostentativ
simplu, natural, acestea creeaza acea senzatie de maiestuozitate
nonsalanta, capitala īn teatrul lui Sorescu.
Spuneam ca-i e
proprie abolirea conventiilor dramatice. Īntr-adevar, Sorescu
ignora senin si salutar retete milenare. Conflictul
pieselor sale e nul. Personajele nu sunt personaje. Dialogul nu exista.
Insii sai vorbesc singuri, adica se traduc īn cuvinte. Īn
scena, ei au doar viata interioara. Se mustra, se
lauda, se cearta, se zeflemisesc, se exalta īn sinea lor, dar cu
voce tare. Enorme aparté -uri meditative. Oamenii
pieselor lui Sorescu sunt o lume īn mic Despre piesele usoare (Exista nervi, Pluta meduzei),
spumoase, pline de aluzii, echivocuri si ambiguitati, tot ce
putem spune e ca graviteaza cu inteligenta īn jurul
frivolului, fara a-i ceda.
