MIHAI EMINESCU
LUCEAFARUL
Aparut in in Almanahul Societatii Academice Romania Juna, din Viena, in anul 1883, poemul Luceafarul de Mihai Eminescu este inspirit din basmul romanesc Fata in gradina de aur cules de folcloristul Richard Kunisch), care cuprinde povestea unei fete de imparat, indragostita de un zmeu. Poetul valorifica acest basm, obtinind mai multe variante, in care schema epica devine pretextul alegoric al meditatiei romantice. Alaturi de sursa folclorica, a 212d31c utorul poemului se inspira din mitologia greaca si din filozofia lui Arthur Schopenhauer privind antiteza dintre conditia omului de geniu si cea a omului comun. Capodopera a liricii romantice, Luceafarul este o alegorie pe tema fiintei superioare, neinteleasa de semeni, dar si o meditatie asupra naturii umane duale (corporalitate- spiritualitate, efemeritate-vesnicie).Criticul literar Tudor Vianu considera instantele umane ale poemului drept voci sau masti ale poetului, corespunzatoare propriilor contradictii sufletesti. Se poate spune ca poetul s-a proiectat nu doar sub chipul lui Hyperion –geniul- ci si sub cel al lui Catalin , reprezentand atributele masculinitatii, sau chiar sub cel al Catalinei. Desi se circumscrie genului epic prin schema narativa, prin prezenta unui eu narant ( A fost odata, era una la parinti, si se tot duce…) si prin instantele umane implicate in evenimetele imaginare, poemul are o substanta lirica si o structura dramatica, generata de succesiunea scenelor, unde dialogul exprima intensitatea trairilor sufletesti : « - O, esti frumos, cum numa-n vis / Un inger se arata » sau « - Cobori in jos, luceafar bland ». Predominant, lirismul provine din faptul ca poemul proiecteaza drama geniului in raport cu iubirea si cunoasterea: “ O, vin odorul meu nespus ,/ Si lumea ta o lasa “ In ansamblu, monologul liric alterneaza cu dialogul, accentuand patetismul propriu imaginarului poetic eminescian. Viziunea romantica este data de alternanta planurilor terestru-cosmic, de tematica ( geniu, iubire, moarte, vesnicie), de metamorfozele lui Hyperion si de amestecul speciilor : elegie, meditatie, idila, pastel, alaturi de care exegeza descopera prezenta unor elemente clasice, cum ar fi: echilibrul compozitional,simetria si caracterul gnomic al versurilor ( care au aspectul unor maxime, al unor cugetari). Compozitional, poemul este alcatuit din patru parti: in prima si ultima, planurile terestru si cosmic interfereaza, in cea de-a doua domina cel terestru, unde se consuma idila dintre Catalina si Catalin, iar partea a treia cuprinde planul cosmic, al intalnirii lui Hyperion cu Demiurgul. Incipitul sta sub semnul basmului si al unui illo tempore mitic “A fost odata ca-n povesti/A fost ca niciodata”.Portretul fetei de imparat este realizat cu ajutorul superlativului absolut ( o prea frumoasa ) si prin comparatia Cum e Fecioara intre sfinti, sugerand unicitatea celei de care se va indragosti Luceafarul. In partea intai este prezentata intalnirea celor doi, in spatiul protector al camerei din castelul imparatesc, intr-un cadru romantic nocturn si oniric. Alegoria iubirii sugereaza dorinta fiintei muritoare de a-si depasi conditia, cat si nevoia compensatorie a spiritului superior de a cunoste limitele materialitatii, dorind sa devina muritor. In mod asimetric si antitetic, sentimentul fetei se declanseaza mai repede (Il vede azi, il vede mani/ Astfel dorinta-i gata), in timp ce iubirea Luceafarului presupune un timp mai lung de reflectie, de interiorizare.La chemarile acesteia, astrul se intrupeaza,din cer si mare, antitetic, devenind fie un tanar voievod, fie un mort frumos cu ochii vii. Acesta formuleaza sintetizator diferenta fundamentala care ii separa: “ eu sunt nemuritor,/Si tu esti muritoare. Potrivit viziunii lui Arthur Schopenhauer, geniul este altruist, capabil sa renunte la conditia sa Da, ma voi naste din pacat”), pentru a se implini la nivelul eroticii umane.In partea a doua, descrierea apropierii dintre Catalina si Catalin sugereaza o alta ipostaza a iubirii, diferita de cea ideala, iar onomastica similara evoca apartenenta la aceeasi categorie, a omului comun. Portretul lui Catalin, realizat in antiteza cu cel al Luceafarului, intruchipeaza senzualitatea, teluricul si mediocritatea, fiind realizat cu ajutorul unui limbaj peiorativ: “Baiat din flori si de pripas, /Dar indraznet cu ochii” Desi accepta compromisul idilei, fata continua sa aspire la iubirea ideala: “ O, de luceafarul din cer/ M-a prins un dor de moarte”. Partea a treia cuprinde zborul intergalactic, rugamintea de a fi dezlegat de nemurire si convorbirea lui Hyperion cu Demiurgul. Dupa Hesiod, Hyperion era un peronaj mitologic: fiul Cerului , tatal Soarelui si al Lunii. Acest nume ii este dat de cel caruia i se subordoneaza si caruia ii cere dezlegarea de vesnicie, fara insa a o primi. In schimb, Demiurgul ii propune diferite ipostaze ale geniului: “ Sa-ti dau intelepciune?” Pentru a-l convinge, ii propune sa priveasca spectacolul mundan in care Catalina accepta jocul initiatic propus de Catalin, intr-un adevarat sceanriu al seductiei. In partea a patra, Catalin apare insa intr-o ipostaza superioara, limbajul sau exprimand profunzime, patetism si elevatie( noaptea mea de patimi, durerea mea, iubirea mea de-ntai). Finalul ilustreaza pesimismul funciar al poetului, exprimat sub forma unei grave acuzatii adusa de Luceafar umanitatii comune, incapabila sa-si depaseasca limitele. Limbajul capata accente satirice, iar metafora chip de lut,alaturi de substantivul peiorativ norocul, evidentiaza conceptia de inspiratie schopenhaueriana asupra diferentelor dintre tipologia geniului si omului comun. In Istoria critica a literaturii romane, Nicolae Manolescu numeste aceasta dimensiune filozofica, solemna, vizand tema geniului, aspiratia spre absolut si etern, high-romantism.
|
