MIHAI EMINESCU

MIHAI EMINESCU Opera literara a lui M. Eminescu (1850-1889) creste cu toate radacinile în cea mai plina traditie si este o exponenta deplina, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton. Ea se compune, din cauza scurtimii vietii poetului, din multe proiecte si putine monumente sfârsite. De la început îi descoperim intentia de a trata, pe urmele lui Asachi si Bolintineanu, mitologia getica. Se cunoaste în mod curent Rugaciunea unui dac si ceva mai putin poemul faustian Muresan. În acesta din urma, patriotul ardelean, încredintat ca temelia istoriei este raul si ca universul e un proces etern pe baza ideilor platonice (panteism schopenhauerian), viseaza o renastere româna prin împerecherea lui cu Dochia (ca Faust cu Elena). Totul în cadru get, într-o zona de mijloc între nord si sud, caci Eminescu identifica împreuna cu Iacob Grimm pe geti cu gotii. Proiectele putin cunoscute sunt numeroase. În Genaďa ar fi trebuit sa trateze "creatiunea pamântului dupa o mitologie proprie româna", bazata goethean pe un numar de "mume" (muma vântului, muma muntilor, muma marii, muma iernii, muma florilor).

Într-un alt basm, varianta din punct de vedere ideologic mai fantastica a poemului Muresan, un mag exploreaza calare pe-o stea lumile siderale. Memento mori este o Légende des sičcles, luând-o de la omul paleolitic si terminând cu Napoleon III, trecând bineînteles prin episodul Daciei Traiane. Pretextul e romantic si comun, spiritul e românesc. Poemul ciclic al lui V. Hugo se ridica pe ideea de progres, panteismul pesimist al marilor romantici ca Lamartine e superficial, fondul fiind acolo mai mult emotia exotica. Hronograful lui Eminescu aduce acel pesimism placid, acel tragic impasibil si somnolent ce se pare ca e al naturii noastre, împaciuite cu eterna întoarcere a rotii cosmice si care îsi gaseste simbolizarea în geografia gigantica asiata: Istoria literaturii române În stele nalta muntii Himalaia si de pe vârfu-i alb patând rasare O luna calda sfânta si balaie Nu mi-i sti spune ce mai face tara Ce Dacia se numea - regatul meu? Mai sta-nradacinata-n munti de piatra Cu murii de granit, cu turnuri gote Cetatea-mi veche Sarmisegetuza? 153 si-n vai umbroase ce se pierd în mare Muntii batrâni din stele se coboara si-ntind în jos stâncoasele picioare. Noi suntem un popor alpestru si civilizatia noastra e de brad si stejar. Ea n-a lasat ruine de piatra si caramida ci numai cenusa. Sarmisegetuza legendara a ars împreuna cu ultimii ei aparatori în miresme de rasina. Eposul ace 434c25e stui popor de munte care crede în eternitatea lumii a voit sa-l scrie în felurite chipuri Eminescu, tentat câteodata de ipoteza germana a vedea acolo în munti cetati granitice, caci Decebal se întreba din Valhalla: Oricum, locul civilizatiei noastre ramâne mereu pentru poet codrul. Chiar din Sarmis (Nunta lui Brigbelu) se observa la Eminescu obsesia temei dublului, intrata la noi prin Hermiona Asachi, traducatoarea lui E. Deschamps. Ea era la moda atunci, si Th. Gautier o utiliza în scopuri picturale. Brigbel e asa de organic legat de Sarmis, încât când loveste cu pumnalul în frate-sau cade mort el însusi. Curând situatia aceasta duce la metempsihoza. Deoarece ori de câte ori un scriitor român (Bolintineanu, Grandea, Eminescu, Rebreanu), voind a intra în ordinea metafizica, a formulat un sistem bazat pe metempsihoza, trebuie sa admitem ca instinctual, ca si dacii, noi suntem niste pitagoricieni, adica niste panteisti incapabili de aristotelismul caracteristic lumii congenital catolice. Poetul român nu se va ridica niciodata în empireu, ci îsi va face calatoria temporal din ipostaza în ipostaza. Prin urmare ispita de a urmari prototipul individual al lui Decebal în felurite epoci, într-o uriasa perspectiva în care anticul Gracchus sa devina Baboeuf si Cicero ducele de Morny, reprezinta mai mult decât o simpla înrâurire literara.

De asemeni planul unui dodecameron tragic aplicat la istoria Moldovei, luând-o cu Dragos-voda si ducând-o pâna George Calinescu El vedea pe ienicerii cu turbane si cu suliti si multimea cea robita se-mpingea vuind pe uliti, Peste-oras cadea o ploaie de scântei si de cenuse, Grinzi cadeau arzând pe drumuri si cadeau feresti si use, Urlete de biruinta în al chinurilor vaier, Glas tremurator de clopot se amesteca prin aer, Trec prin fum si balti de sânge, trec prin stâlpii nalti ai scarii, si prin tipetul multimii suna vaietele marii. 154 la Alexandru Lapusneanu, are interesul sau. Eminescu întelegea sa urmareasca dupa principiul tragediei eline (cu multe elemente laterale din Shakespeare, Schiller, Goethe, Laube etc.) fatalitatea sangvina, mai clar ereditatea criminala în stirpea Musatinilor. Aceasta problema a ereditatii a atras atentia si lui Alecsandri în Gruiu-Sânger si a format în definitiv tot programul eugenic din romanele lui Duiliu Zamfirescu. Ideea, la superficie, e zolista. Dar cum la noi tema e adoptata în poezie, deci nu în scopul studiului, este vadit ca ia aspectul unei filozofii a vietii. Mai aproape de leaganul lumii grece, cu care a trait amestecat, poporul get are sentimentul adânc al tragicului fatal. Când dramaturgia româna va fi mai dezvoltata, noi mai mult decât oricare altii vom putea relua marile motive ale tragediei clasice, reduse în Occident la o simpla analiza a pasiunilor. Eminescu e strabatut profund de sentimentul destinului implacabil, înteles nu ca o forta oarba ci ca o actiune eterna a eonilor. Caderea Bizantului din începuta drama Alexandru Lapusneanu e plina de acest spirit curat contemplativ: În proza lui Eminescu se vad doua directii: una sociologica si evocativa cu ceva din C. Negruzzi si înca mai mult din W. von Kotzebue, al carui Laskar Viorescu sta la temelia literaturii de mai târziu a lui Sadoveanu si Gârleanu cu boieri patriarhali, alta romantica. Sensul general ramâne acelasi. Din prima categorie fac parte proiectul Boierimea de altadata, unde se descrie mosia cuconului Vasile Creanga, pe valea Siretului, curtea patriarhala si fericita, Aur, marire si amor, nuvela negruzziana zugravind Iasul la 1840 într-un ton mai tipator romantic, cu antiteze morale, cu o tentativa de satira a bonjurismului. Istoria literaturii române 155 În seria fantastica intra nuvela neterminata Avatarii faraonului Tlŕ, în care influenta lui Th. Gautier si a "spiritistilor" în general e flagranta. Ea trateaza un caz de metempsihoza. Faraonului Tlŕ i-a murit sotia si el, îndurerat, consulta pe Isis într-o oglinda de aur care oglindeste cerul înstelat. Isis îi comunica în stil ermetic o învatatura înrudita cu panteismul transformist al lui Goethe din Die Metamorphose der Pflanzen. Tlŕ mai consulta si un flacon cu apa de Nil, înlauntrul careia, printr-un procedeu divinatoriu, vede cu anticipatie avatarii sai în decurs de 5.000 de ani. Nuvela avea sa execute programul existentei circulare a faraonului. Sunt urmarite doar doua etape: a marchizului Alvarez de Bilbao, care are încurcaturi fantastice cu un dublu, si mai târziu, în epoca romantica franceza, a lui Angelo si a Cezarei, cuplu cu o capacitate de atractie de ordin metafizic. Geniu pustiu, roman liric neterminat, este în fond un jurnal interior de tipul Werther, caracterizat prin urâtul negru, fantomatic. Eroul e nelinistit, cauta iubiri dureroase, emotiile crunte ale revolutiei, spre a se pierde apoi pe patine în imensitatea polara. Sarmanul Dionis închide filozofia teoretica a lui Eminescu si se bazeaza foarte superficial pe teoria apriorismului. Metafizica poetului e panteistic spiritualista, amestec de leibnizianism, idealism german si schopenhauerism. Universul e o sfera spirituala cu o infinitate de spite ce sunt spetele eterne. Individul însusi are prototipul sau.

Este evident ca mecanica Totului e gândirea si ca între cugetarea întregului si a partilor, absolut vorbind, e un raport de contemporaneitate. Universul e activitatea onirica a Divinitatii la care participa automat si constiinta umana, pentru care fenomenul nu-i o iluzie ci o participare la realitatea obiectiva a gândului divin. Singura eroare pe care o va face Dionis e de a crede ca participarea înseamna totalitate, ca el e Dumnezeu. Calatoria lui în timp, în epoca lui Alexandru cel Bun, si în spatiu, în luna, nu e vreo dovada a subiectivitatii perceptiei ci o simpla inspectie ideala de-a lungul individului metafizic Zoroastru-Dan-Dionis- . Dealtfel luna este edenul lui Eminescu, si Sarmanul Dionis, Comedia sa divina. Paradisul nu este ex-teritorial, ci pamântul cu miezul lui vital, stapânit de factorul 8 George Calinescu În articolele de gazeta, Eminescu a aplicat cu statornicie acest 156 inconsciu si de colosalul geologic. Omul picat în acest mediu lesina de parfumul cel lunatic, devine strigoi. Aci coniferii uriasi au "scorburi" de tamâie, umbra se aduna în prunduri, ciresii, formând paduri, arunca atâta floare încât omul e troienit, vegetatia si fauna sunt euforice, îsi tipa bucuria de a se înmulti, florile "cânta", greierii ragusesc de voluptatea scârtâitului. Cezara cuprinde filozofia practica a poetului. Contesa Cezara e o instinctuala impulsiva care nu poate fi constrânsa la o casatorie de conventie cu un om batrân. Ea îsi alege, dupa un examen fizic, ca sot, putem spune, natural, pe calugarul Ieronim, cautându-l într-o insula edenica. Schivnicia lui Ieronim este ea însasi semnificativa si nu se întemeiaza pe regula ascezei si a maceratiei ci pe o regresiune spre viata instinctuala. Un batrân calugar, Euthanasius, care îsi cauta moartea într-un torent, simbolizeaza euthanasia propusa de acel Schopenhauer care totusi era un ascet cvasi-bizantin, propagator al castrarii. rousseauianism schopenhauerizat ce s-ar putea reduce la urmatoarele propozitii: între suprema constiinta metafizica si beatitudinea topirii în Neant, exista o cale mijlocie de împutinare a raului, înlaturarea constiintei parazitare, din care iese durerea, întoarcerea la instincte; decât constiinta mai bun instinctul, decât instinctul mai buna moartea, care însa e inutila, caci viata e vesnica si prototipii se întrupeaza la infinit. Fatuitatea femeii de lume e condamnabila, Dalila complica un instinct pe care îl au si pasarile de doua ori pe an. Singurul stat temeinic e acela natural, automat ca al albinelor, nu statul liberal, întemeiat pe contract social. Barbaria devine la Eminescu o "sanatoasa barbarie", iar "obiceiul pamântului" o institutie mai solida decât constitutia. Forma statului natural celui mai tipic este statul national. Un roi de albine nu se poate gândi amestecat cu alte gânganii.

În acest înteles al puritatii e îngaduit a se vorbi si de misiunea unei natii. Fireste, Eminescu devine rasist, deplânge infiltratia elementelor alogene, a "damblagiilor" bizantini, formând "patura superpusa", admite razboiul (hegelian într-asta) ca o expresie a luptei pentru Istoria literaturii române - Ce mi-i vremea, când de veacuri Stele-mi scânteie pe lacuri, Ca de-i vremea rea sau buna, Vântu-mi bate, frunza-mi suna, si de-i vremea buna, rea, Mie-mi curge Dunarea. Numai omu-i schimbator, lenesa parasire de sine: Parul ei cel negru, moale Desfacut cadea la vale... adormind pe scaun: Adoarme astfel cum sade, Fusul din mâna îi cade. 157 existenta, si în fine statul legitimist si oligarhic, ridicat pe clase permanente, specializate. Irationalismul acesta pare a fi sira spinala a mentalitatii noastre specifice, fiindca toate constructiile ideologice de la N. Balcescu pâna la Nae Ionescu si L. Blaga se nutresc din el. Notiunea unui Logos explicabil silogistic ne e straina. Poezia eminesciana e fata plastica a acestei conceptii. Natura e o entitate metafizica, e materia în vesnica alcatuire, codrul, marea, râul, luna fiind spete, idei, divinitati, fenomen aparând doar omul, care nu are nici o interventie în desfasurarea numenilor, suferind numai rotatia: Pe pamânt ratacitor, Iar noi locului ne tinem, Cum am fost asa ramânem: Marea si cu râurile, Lumea cu pustiurile, Luna si cu soarele, Codrul cu izvoarele. Omul traieste în sublima nesimtire. Vaduva tinerica hiberneaza într-o casuta de padure napadita pâna peste gard de zapezi, într-o Nevasta "tinara" a lui Calin doarme tolanita pe patul din bordeiul neorânduit în care se leagana o rata si cânta un cocos, împaratul suparat lasa sa-i creasca iarba în barba. Locul extazelor religioase e codrul în care omul se pierde ca o furnica: În munti ce puternic din codri s-ardica Giganti cu picioare de stânci de granit, Cu fruntea trasnita ce norii despica si vulturii-n creieri palate-si ridica s-uimiti stau în soare privindu-l tintit, George Calinescu Acolo prin ruini, prin stânci gramadite E pestera neagra sahastrului mag; Stejari pravaliti peste râuri cumplite si stanuri batrâne cu muschi coperite; Încet se cutremur copacii de fag. Vuind furtunoasa-i si strasnica arpa Trec vânturi si clatin padurea de brad, Praval pietre mari din culmea cea stearpa, Arunca bucati cu pomi si cu iarba Ce-n urlete în râuri se naruie, cad. Prin a ramurilor mreaja Suna jalnic în urechi Cântec dulce ca de vraja De sub teiul nalt si vechi. Iata sunetele sfinte Misca jalnic al tau piept, Nu mai cugeti înainte Nu mai cauti îndarapt. Ci-asculti mii de pasarele Ciripind în verde crâng Cum de-amoru-ne-ntre ele Sfatuindu-se se plâng. 158 Natura se gaseste la Eminescu într-un chip elementar, având ca nota dominanta cantitatea. Cutari versuri contin numai notiunea simpla de codru, dar în proportie colosala. Omul e anulat si zdrobit de foirea fluturilor si izbucnirea ierbii. Efectul euforic al germinatiei universale este jalea. Toate poeziile lui Eminescu exprima încetarea rezistentei individuale, pasul lunatec catre lac si codru: Natura este edenul, locul sexualitatii, ea atâta dorinta de împreunare, dupa care urmeaza nelipsita adormire în codru: Adormi-vom, troieni-va Teiul, floarea-i peste noi, si prin somn auzi-vom bucium De la stânele de oi. Istoria literaturii române Ei soptesc, multe si-ar spune si nu stiu de unde sa-nceapa, Caci pe rând si-astupa gura, când cu gura se adapa; Unu-n bratele altuia tremurând ei se saruta, Numai ochiul e vorbaret, iara limba lor e muta. Acolo-n ochiu de padure Lânga trestia cea lina si sub bolta cea senina Vom sedea în foi de mure. Hai în codru cu verdeata, Unde-izvoare plâng în vale, Stânca sta sa se pravale În prapastia mareata. Ea ispiteste pe barbat, fara rusine, ca o vietate salbateca: Când prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vara, Mi-i tinea de subsuoara, Te-oi tinea de dupa gât. si de-a soarelui caldura Voi fi rosie ca marul, Mi-oi desface de-aur parul Sa-ti astup cu dânsul gura... 159 Dragostea e violenta, ferina. Când vede pe Ieronim gol Cezara racneste.

Femeia este un izvor "de-ucigatoare visuri de placere", care se aseaza pe genunchii barbatului si se anina de gâtu-i "cu bratele-amândoua". Iubitii stau "mâna în mâna, gura-n gura", îsi îneaca unul altuia suflarea "cu sarutari aprinse" si se strâng "piept la piept", el sarutând "cu-mpatimire" umerii femeii, ea lasându-se "adapata" cu gura: Lui Eminescu îi repugna prefacatoria. Adevarata femeie e ingenua. Ea vine singura la padure, locul foirilor si împerecherilor: Intimitatea eminesciana e tacuta. Perechea nu vorbeste si nu se întreaba. Ametita de mediul înconjurator, ea cade într-o uimire, numita de poet "farmec", si care e neclintirea hieratica a animalelor în epoca procreatiei. Amorul eminescian e religios mecanic, înabusit de geologie. În chip obisnuit, femeia iese de undeva din trestii sau din padure, se lasa prada gurii barbatului si apoi amândoi cad toropiti, fascinati de o ritmica dinafara, caderi de raze, de ape, de flori: Singuratice izvoare, Blânda batere de vânt. Pe genunchii mei sedea-vei, Vom fi singuri-singurei, Iar în par, înfiorate, Or sa-ti cada flori de tei... Adormind de armonia Codrului batut de gânduri, Flori de tei deasupra noastra Or sa cada rânduri-rânduri. Vom visa un vis ferice, Îngâna-ne-vor c-un cânt George Calinescu Femeia nu-i Spiritul, ci carnea suava cu-"ncheieturi": Nu e mica, nu e mare, nu-i subtire, ci-mplinita, Încât ai ce strânge-n brate, numai buna de iubita. S-a dus amorul, un amic Supus amândurora, Deci cânturilor mele zic Adio tuturora... Era un vis misterios si blând din cale-afara, si prea era detot frumos De-au trebuit sa piara. A noastre inimi îsi jurau Credinta pe toti vecii, Când pe carari se scuturau De floare liliecii. Pe lânga plopii fara sot porneste pe o idee sentimentala populara. 160 Mai târziu, contunuând heinismul "Junimii", Eminescu cultiva o romanta nuda, deconcertant de directa, mai degraba abstracta, în care fondul e al cântecului de lume autohton, cu "jele", "dor", cu iubiri ducând la zacere si moarte. Totusi tehnica e cu mult mai complexa decât se pare si consta în trecerea gradata de la confesiunea cea mai simpla la o atitudine speculativa. Romanta ce se deschide asa de sentimental: culmineaza în constatarea filozofica a irealizarii eroticii sublime pe pamânt: Alta romanta exprima fatalitatea erotica atunci când luna de primavara ocupa cerul: Barbatul trecea neînteles de femeia pe care o iubea (e tema sonetului lui Arvers): Pe lânga plopii fara sot Adesea am trecut, Ma cunosteau vecinii toti, La geamul tau ce stralucea Privii atât de des; O lume toata-ntelegea, Tu nu m-ai înteles. Tu nu m-ai cunoscut. Istoria literaturii române cu capatul în pagânatate: Caci te iubeam cu ochi pagâni si plini de suferinti Ce mi-i lasara din batrâni Parintii din parinti. Tu trebuia sa te cuprinzi De acel farmec sfânt, si noaptea candela s-aprinzi Iubirii pe pamânt. la mare, vrând codrul, idee de speta, statornicul în curgator: Sa-mi fie somnul lin si codrul aproape, Pe-ntinsele ape Sa am un cer senin... precum si luceferii, simboluri ale imensitatii neantului matern: Cum n-oi mai fi pribeag De-atunci înainte, M-or troieni cu drag Aduceri aminte. Luceferi, ce rasar Din umbra de cetini, Fiindu-mi prietini, O sa-mi zâmbeasca iar. 161 Dar apoi romanta se scufunda în mitologie. Dragostea poetului nu e numai un mecanism de speta, ci osânda unui atavism neînteles Barbatul devine ataraxic ca Luceafarul si reproseaza femeii de-a fi stricat rânduiala cosmica: În stil folcloric Eminescu a scris adevarate capodopere. Mai am un singur dor e Miorita lui. Poetul se aseaza pe marginile neantului, În folclorul lui Eminescu e o complexa îmbinare de mitologie populara si filozofie a nimicului într-o forma ce pare lineara, dar care e de o savanta împletitura. Piesa rara e cântecul cutarei fete din Calin Greieras ce cânti în luna, Când padurea suna, Cum nu stii ce am în mine, Greiere streine? Ca te-ai duce, de-ai ajunge, Noaptea de te-ai plânge Ca o pasare maiastra La noi în fereastra. Vai de picioarele mele Pe-unde umbla ele! Vai de ochisorii mei Pe-unde umbla ei! Inima-n mine-i bolnava, Floare de dumbrava, si vai, lacrimile mele, Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost, De-mi tin la el urechea - si râd de câte-ascult Ca de dureri straine?... Parc-am murit de mult. 162 nebunul, o bocire taraneasca de singuratate, fiindca fata se afla în codri în puterea zmeului. Ritmica de descântec evoca o jale cosmica, frica omului singur într-un teritoriu infinit de "lunci desarte". Solitudinea câmpurilor e simbolizata prin greier. Dar greierii, raspunzându-si la departari incomensurabile, sugereaza corespondenta gândurilor. Fata trimite dar greierul obscur din apropierea ei în grinda casei materne. Greierul acesta nu e însa terestru ci lunar, iar luna e la Eminescu edenul: În poezie, Eminescu are câteva imagini obsedante ce indica o atractie spre locul primordial al nasterii si al mortii. Elementul principal este doma care se afla de ordinar într-o insula si cuprinde în mijlocul ei într-un sicriu un cadavru în figura caruia poetul se recunoaste cu spaima. Doma e într-un loc fund lacustru de piramida, în altul Valhalla oceanica, în altul, în fine, castel selenar. Când toate aceste vise triste au fost risipite ramâne sentimentul propriului deces: Eminescu e un poet de conceptie si asta stânjeneste pe unii critici. Dar poetul nu filozofeaza ci construieste vizionar. Bolta e o cata- George Calinescu Cum le vars cu jele! - Du-te, greier, du-te, greier, Pân' la munte-n creier si priveste-nduiosat Zarea departata, Lumea-ntreaga o colinda, Mergi la noi în grinda, Spune-i mamei ce-am facut De m-a mai nascut, Caci ar fi facut mai bine Sa ma ia de mâna, Prefacuta ca ma scapa Sa m-arunce-n apa. Caci de cer ar fi iertata si de lumea toata. Istoria literaturii române În aceasta dulce pace Îmi ridic privirea-n pod si ascult cum învalisul De la carti ei mi le rod. În odaie prin unghere S-a tesut painjinis si prin cartile în vravuri Umbla soarecii furis indiferenta: Piara-mi ochii turburatori din cale, Vino iar în sân, nepasare trista; Ca sa pot muri linistit, pe mine Mie reda-ma!... îndreptatita de constiinta formei ciclice a lumii: Caci acelorasi mijloace Se supun câte exista, si de mii de ani încoace Lumea-i vesela si trista, Alte masti, aceeasi piesa, Alte guri, aceeasi gama, Amagit atât de-adese Nu spera si nu ai teama. 163 peteasma sparta prin care curge nimicul, poetul sta sub "arcurile negre, cu stâlpi nalti suiti în stele" si întoarce marinareste "uriasa roat-a vremii". Eminescu tinde în opera mai târzie spre un lirism interior bizuit pe sentimentul de iesire din cursul zgomotos al timpului. El se îneaca în grosimea tacerii absolute: Se trage în concavitatea odaii, reintra în cursul propriei existente si de aci în mitul natiei, încât, pierdut departe în fabula fara fund, abia simte mâinile reci ale femeii. Se-ntuneca. Apoi cade într-o mândra Satira lui Eminescu e swiftiana: în locul invectivei, mitul ermetic. Metoda mitologica e folosita si în asa-zisa "filozofie", unde în locul obisnuitelor divinitati apar unitati enigmatice: Fiinta, Nefiinta, Nepa- trunsul, Muma, Tatal. Procedeul, si al lui Goethe, nu se deosebeste profund de al anticilor, care dadeau zeilor valoarea unor notiuni cosmice. Dumnezeu-Tatal care se împreuna cu Chaosul-Muma spre a George Calinescu Fu prapastie? genune? Fu noian întins de apa? N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa, Caci era un întuneric ca o mare far-o raza, Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza. 164 da nastere lumii sunt eroi de basm. Neantul se ridica pe notiuni de materie: În mare masura satira e pamfletara, traind dintr-o indignare furioasa, transcrisa într-o navala de epitete cacofonice: pocitura, broasca, bulgaroi, grecotei, smintit, stârpitura, fonf, flecar, gagauta, gusat, bâlbâit. Injuriile sunt indiciul unui lirism maxim întors de la extatic la grindinos: Vezi colo pe urâciunea fara suflet, fara cuget, Cu privirea-mparosata si la falci umflat si buget... si deasupra tuturora, oastea sa si-o recunoasca, Îsi arunca pocitura bulbucatii ochi de broasca... Spuma asta-nveninata, asta plebe, ast gunoi Sa ajung-a fi stapâna si pe tara si pe noi! Tot ce-n tarile vecine e smintit si stârpitura, Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natura Tot ce e perfid si lacom, tot Fanarul, toti ilotii, Toti se scursera aicea si formeaza patriotii, Încât fonfii si flecarii, gagautii si gusatii, Bâlbâiti cu gura strâmba sunt stapânii astei natii! Voi sunteti urmasii Romei? niste rai si niste fameni! I-e rusine omenirii sa va zica voua oameni! Poemul fundamental e Luceafarul, dar Fata în gradina de aur îl pregateste în chip fericit si mai crud, în maniera fabuloasa Bojardo: Dar un balaur tologit în poarta Sorea cu lene pielea lui pestrita, Cu ochii-nchisi pe jumatate, poarta Privirea jucatoare sa-l înghita. Iara Florin - inima-n el e moarta Când vede solzii, dintii cei de crita, Sarind la el si-nfipse a lui spada si pe pamânt îl tintui de coada. Istoria literaturii române Culca-mi-as capul la al tau picior si te-as privi etern ca pe o steaua, Frumos copil cu umerii de neaua. si tu ca ei voiesti a fi, demone, Tu, care nici nu esti a mea faptura; Tu ce sfintesti a cerului colone Cu glasul mândru de eterna gura, Cuvânt curat ce-a existat, Eone, Când Universul era ceata sura. Sa-ti numeri anii dupa mersul lumii Pentru-o femeie? - Vezi iubirea cum îi. 165 Florin este eroul mitic în stare sa razbata prin toate piedicile pâna la femeia iubita, nicidecum un tânar flusturatec cum e Catalin. El si fata simbolizeaza vitalitatea lumii terestre, mecanica sigura a instinctului. Zmeul nu are ce sa le impute. Poemul e tratat cu o mare inventie verbala. Privirile fetei sunt "tinere si hoate", norocul ei e "geaman" cu cel al lui Florin, "boiul" acestuia e frumos, valea e întunecata "cum o simt doar orbii", corbii fac pe cer "pete de cerneala", tânarul de dor se "ticaie", la curtea fetei sunt "gradine, rediuri, lacuri, ziduri, sipot", haina "se-ncreata". Unele versuri au curs psalmodic: Chiar cuvintele Domnului catre zmeu sunt mai încarcate de gânduri: În scimb Luceafarul e de o constructie muzicala perfecta. Sensul e acum satiric. Astrul e geniul solitar, Catalin si Catalina sunt umanitatea efemera. Tehnica e liturgica. Tema e dezvoltata si analizata, repetata si comentata, reluata din nou pâna la completa istovire, iar replicile Luceafarului sunt formulistice, fiindca el , neavând suflet empiric, nu poate gasi relatii si expresii noi: Din sfera mea venii cu greu Ca sa-ti urmez chemarea, Iar cerul este tatal meu si muma-mea e marea. George Calinescu Nu e nimic si totusi e O sete care-l soarbe, Caci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaste, si vremea-ncearca înzadar Din goluri a se naste. E un adânc asemene Uitarii celei oarbe. 166 Plastica ideilor este si aici extraordinara. Chaosul are vai, izvoare, mari. Acolo nu-i "hotar", si vremea (ca o apa) n-are puterea de a se umfla în putul ei si a iesi din "goluri": Unitatea complicatei tevarii se înfaptuieste acustic. Unele strofe tac, altele cânta, în acord, ca flautele unei orgi. La sfârsit rasuna toate într-un tipat coral: Traind în cercul vostru strimt Norocul va petrece, Ci eu în lumea mea ma simt Nemuritor si rece.