Minulesu-histrionismul personalitatii si mastile textului
Acceptii date de Minulescu parodiei ; ocurente ale termenului
Minulescu foloseste destul de frecvent cuvāntul parodie īn poeziile sale. Se remarca ocurenta termenului, mai ales īn textele cu statut de ars poetica. Elocventele sunt creatii precum "Īnainte" si "Trec vagabonzii", īn care Minulescu se distanteaza de predecesori si se defineste atāt prin divortul de ei, cāt si prin apartenenta la o noua categorie de artisti, perceputi deocamdata ca excentrici, boemi sau vagabonzi, īntr-un cuvānt decadenti.
Īn poezia "Īnainte", cuvāntul parodie apare de doua ori:
a) Pornisera cu totii īn tara-n care-ai lor
si ei
De-atātea veacuri plāngeau fara sa stie
De ce n-aveau īn gloata de Noi, un singur Eu,
De ce-n īntreaga tara, ca si-ntr-o parodie
Traiau atāti Apostoli,
si nici un Prometeu!.
b) Sarmani batrāni!
Copiii v-au tradat.
Caci prapurele negre demult le-au aruncat.
Din vechile versete n-a mai ramas nimic
Decāt o parodie purtata-n pas de dric.
Primul context proiecteaza arta traditionala - expresie a mentalitatilor traditionale - īn ipostaza de reprezentare falsa si conventionala a unei lumi mitice, īn care s-a instaurat ca regula mediocritatea (spiritul de gloata), iar principiile religioase nu fac altceva decāt sa camufleze lipsa de valoare, de initiativa personala. Īn plus, "parodia" conoteaza aici o īnjghebare artistica, un fel de spectacol teatral ce mimeaza realitatea si īn care joaca doar cabotini.
Īn cel de-al doilea esantion, situatia dramatica si trenanta ("de-atātea veacuri") a fost deja rasturnata, iar īnsemnele civilizatiei bazate pe principii religioase perimate au fost distruse. Vestigiile acestei lumi, cu mentalitatea ei, cu arta ei, sunt tratate parodic de moderni, care organizeaza o procesiune grotesca: "o parodie purtata-n pas de dric".
Īn primul caz, parodia īnsemna complacere īn mediocritate si conventionalism, īn cel de-al doilea, reluarea sarcastica a unor formule deja mortificate.
Īn textul "Trec vagabonzii", semantismul temenului este ceva mai restrictiv:
(p. 75)
Īn al doilea rānd, Nietzsche poate fi descoperit ca un "spirit al adāncurilor" īn acele texte īn care Minulescu construieste auto-definitii si pe care de cele mai multe ori si le dedica, jucāndu-si - pe jumatate inocent, pe jumatate ironic-orgoliul.
Nietzsche a scris īn acelasi an (1888) doua lucrari, una care se ocupa de Wagner ("Cazul lui Wagner"), alta intitulata "Ecce Homo".
Frapeaza similitudinile dintre
anumite fragmente din acest eseu si poeziile lui Minulescu. Īn primul
rānd, tonul exaltat - profetic al lui Nietzsche, al carui rol este sa
sustina viziunea sinelui exacerbat, se regaseste īn multe
dintre textele lui Minulescu. Diferenta vine din aerul de fanfaronada
pe care īl capata patosul nitzscheean īn partitura poetului romān. Īn
al doilea rānd, chiar structura unui fragment din acest celebru eseu apare
calchiata īn poemul minulescian intitulat, evident, tot "Ecce
Homo". Mecanismul autodefinirii prin coincidenta contrariilor e
preluat de
Īn plus, umbra lui Nietzsche - si a lui Wagner vazut prin ochii umbrei - se simt pretutindeni īn tentativele lui Minulescu de a se prezenta īn scenariile poetice pe care le imagineaza ca o varianta romāneasca a modelelor sale germane. Nietzsche īl vede pe Wagner ca pe "un decadent tipic (.) care stie cum sa-si faca acceptata coruptia drept lege, progres, īmplinire." (Fr. Nietzsche, The Birth of Tragedy, p. 164) si īsi proclama dreptul de a relativiza optica asupra existentei prin cunoasterea speciala pe care i-a dat-o boala: "Printul din perspectiva bolnavului catre conceptele si valorile mai sanatoase si invers, privitul dinspre plenitudinea si siguranta de sine a unei vieti bogate, īn profunzimile lucrarii secrete a instinctului de decadenta - iata īn ce consta antrenamentul meu cel mai īndelungat, experienta mea cea mai autentica. Astazi stiu cum, stiu maniera īn care sa inversez perspectivele: motiv pentru care o «reasezare a valorilor» īmi este permisa, poate, numai mie." (On the Genealogy of Morals and Ecce Homo, p. 222).
Drept urmare, Minulescu traieste si el cu voluptatea decadentei si se considera un spirit apocaliptic si profetic deopotriva:
Īn craniu port imensul, stapān pe Univers
si-n vers vointa celui din urma - Neīnteles.
Numai ca, odata ce punem alaturi fragmentul din Ecce Homo al lui Nietzsche si poezia cu acelasi titlu a lui Minulescu, grandomania celui de-al doilea īsi dezvaluie sunetul gol al falsului. Stridenta reprezentarii de sine este prea evidenta ca sa nu devina suspecta si sa conduca la impresia de sarja. Am putea vorbi despre o parodie nedusa la capat (īntrucāt lipseste distanta critica), lasata īn stadiul exercitiilor de admiratie. Mai degraba am fi tentati sa credem ca Minulescu a fost dispus sa-si disimuleze sursa pentru a-i fi admirata originalitatea si a reusit atāt de bine īncāt exegetii nici n-au bagat de seama.
Deīndata, īnsa, ce sesizezi relatia hipertextului cu sursa nitzscheeana - din care poetul romān a preluat si spiritul, dar si litera, nu mai poti citi poezia "Ecce Homo" altfel decāt ca pe o parodie.
īn ochi cu-amantii-poeti
Ce-ti cānta ochii ,
Parul
si buzele-
Cānd te-nfioara cuvintele ce n-au fost spuse,
Cānd īn penumbra violeta a trioletelor apuse
Pui īntr-o cumpana Minciuna
si-ntr-alta cumpana-Adevarul,
De ce te pleci spre cel mai tānar dintre poeti,
si-i strāngi cu sete
Īn palme capul,
Ca- ntr-o gheara de vultur īnsetat de sānge,
si dintii tai
De ce-i picteaza, īn rozu-obrajilor, motive
Asiriene,
Din poemul trait de sfintele poete
Īn noaptea-altarelor pagāne
Din Babilon
si din Ninive ?... (p.220)
Violenta gestului din final, avāndu-l ca protagonist pe "cel mai tānar dintre poeti" (si se naste īntrebarea: este aici un "eu", ori poetul se simte deja batrān si gelozeste pe altul?) se va regasi īn imaginarul altui poet romān, la care "leoaica tānara, iubirea" ataca la fel de spontan si de feroce: "M-a muscat leoaica azi de fata". (N. Stanescu)
si īn cazul auto-adresarii, adica a monologului organizat tot ca dialog, descoperim aceeasi aptitudine parodica, de data aceasta īndreptata catre formula meditatiei romantice si a celei din teatrul elisabetan. Monologul lui Hamlet, monologurile grave, impregnate de tragism sau de sarcasm din poezia si proza lui Eminescu sunt repuse īn scena modern de Minulescu. De altfel, sa ne amintim, el se ipostaziase īn grupul vagabonzilor, "parodia nedumeririi lui Hamlet".
Un īntreg volum sta sub semnul solilocviului animat: "De vorba cu mine īnsumi".
Dureroasa disociere a sinelui din finalul poeziei lui Eminescu (Melancolie) este transformata aici īntr-un procedeu retoric, avānd ca principale note reprosul si nedumerirea:
Vorbesc cu mine īnsumi si-mi zic
- De ce ma minti
De-atātia ani de-a rāndul ca tu si cel mai tare (.)
Partea mediana a poemului, cea mai consistenta cantitativ (23 de versuri) pacatuieste prin ceea ce īn mod obisnuit critica i-a reprosat lui Minulescu: grandilocventa, prolixitate. La fel, ostentatia trimeterilor culturale care au darul sa obscurizeze sensul poate fi integrata formulei prin care judecata critica l-a tintuit de urechi cu cea mai mare asprime, "fanfaronada":
Armurile alt' data patate de rugina
Azi par mai sclipitoare decāt oricānd,
Iar spada,
Īncrucisata-n lupta de-atātea ori,
E plina
De sāngele netrebnic al celor ce cad prada
Aceluiasi proteic si vesnic Torquemada
Numai ca, dincolo de aceste acuze - ce pot fi fara īndoiala argumentate - se prolifereaza altfel de lectura, cea care crediteaza instinctul artistic, spiritul ludic si umorul autorului. Am putea admite ca Minulescu preia arsenalul de clisee (stilistice ori tematice) al unor curente literare diferite, predilectia ramānānd, evident, pentru simbolism, si le trateaza cu dezinvoltura si gratia unui prestidigitator. Acest lucru a fermecat publicul, fara īndoiala atras de stralucirea spectacolului, dar neatent, ca īn orice numar reusit de iluzionism, la procedee si a contrariat critica - tentata sa separe clar " marea arta" de literatura de succes. De unde, acuzatiile de facilitate, superficialitate, cabotinism s.c.l.
Esential mi se pare faptul ca, exact ca un autor postmodern (Woody Allen, bunaoara), Minulescu īsi construieste poza de "one man show". Cineastul american īsi scrie scenariile, īsi joaca aproape īn fiecare film propriul rol (īn ipostaze dintre cele mai incomode pentru ceea ce s-ar numi respectul de sine si propria imagine) si īsi regizeaza filmele. Aparent, filmele sunt comice, usor grotesti (ca si personajele interpretate de autor). Īntotdeauna īnsa mesajul e tulburator, iar cinefilul ramāne fascinat.
Minulescu īsi interpreteaza si el partitura, declamāndu-si īn public poeziile. Pāna sa ajunga aici, el si-a compus personajul, īmprumutānd de ici de colo (de la Jules Laforgue, dar si de la Nietzsche), mai caricaturizānd, mai inovānd. A luat lectii de arta dramatica si si-a studiat poza de dandy bucurestean. A ales celebritatea efemera, tānjind totusi dupa gloria, pe care era convins ca posteritatea i-o va acorda. si-a asumat riscul de a fi receptat ca boem ori ca fanfaron.
Portretele pe care i le fac unii dintre contemporani pun īn evidenta o astfel de perceptie, influientata de excentritatea vestimentara ori comportamentala. Era nevoie de subtilitate pentru a trece dincolo de poza si a vedea īn dandismul afisat provocarea adresata celor din jur. Provocarea era nu doar "epatarea burghezului", ci si curiozitatea unui spirit prin excelenta, ludic de a vedea daca sarja i-a fost sesizata si īnteleasa. Īn aceasta nota īl prezinta Eugeniu Sperantia īntr-o evocare din 1964: "(.) era nespus de agreabil . spiritual, cu replici sau ą propos-uri neasteptate, desi vorba lui era lenta, molcuta, cu aparenta distrata. (.) Ceea ce era si mai amuzant e ca omul acesta cu talie masiva, aparent greoi, emitea sunetele numai īn surdina si īn registrul cel mai de sus. Dar piesele picante le interpreta cu haz si le īnsotea cu cāte un discret gest comic, caricatural. Simtul caricatural care īn poezie ia adeseori o verva poznasa sau adopta procedee stilistice izbitoare daca nu chiar violente (.) aparea inepuizabil īn conversatia lui: reproducea, cu o sarja de un burlesc irezistibil, intonatii, gesturi, de ale unora sau altora, chiar de ale celor prezenti, care niciodata nu s-ar fi putut supara." (Eugeniu Sperantia - "Ion Minulescu", Steaua XV, nr.3, martie 1964, p. 63-73)
Iar G. Calinescu, criticul cel mai influient īn fixarea canonului care a functiont pāna la sfārsitul secolului XX, īl asaza, cu siguranta si verva caracteristica, īn rāndul portilor pitoresti si "producator de mofturi", negāndu-i intentia umoristica.
Judecata criticului ne apare azi pripita poate pentru ca īntre timp "mofturile" au capatat mai multa greutate, iar configuratia a ceea ce s-ar numi literatura umoristica s-a schimbat pe ici, pe colo, īn punctele esentiale. Pripita si inadecvata apoi īn lumina unor texte a caror intentie auto-parodica nu poate fi ignorata. Un exemplu ar fi "Romanta oului de ciocolata", un fel de "ou dogmatic" īn registrul comic, recapitulare parodica a propriilor clisee, implicit o auto-evaluare critica. Ca sa ajunga aici, la o actiune care aproape īl anuleaza, īn proprii ochi si , probabil,chiar īn cei ai contemporanilor lui Minulescu i-a trebuit ,fara īndoiala, destul curaj.Mai īntāi, pentru ca textul īn sine are doza lui de cinism ,īndreptat īn īntregime asupra propriei maniere poetice. E ca si cum, fara preaviz, poetul īsi semneaza autosuspendarea. Personal, īnclin sa cred ca nu e doar expresia unei stari de lehamite , ori numai constientizarea impasului la care ajunsese poetica simbolista, ci si rezultatul acelei adevarate "industrii a parodiilor minulesciene", cum a numit Tudor Vianu fenomenul. Parodiat din admiratie, epigonic, sau, dimpotriva, ca dovada a desconsiderarii (īntrucātva justificate), de poeti mai mult sau mai putin talentati (o critica incisiva vine dinspre Tudor Arghezi, ca sa aleg un exemplu),Minulescu se gaseste īn incomoda postura de a se schimba ori de a demisiona. Alege aceasta din urma solutie, pe care o īnsceneaza cu gratie si nerv, īntr-unul dintre cele mai decrispate si mai inteligente testamente literare din literatura romāna.
|
