NOUA GENERAŢIE
FILOZOFII
Seriile mai noi, din motive pe care va avea sa le determine mai
degraba istoricul si sociologul, sunt prea putin preocupate de problema
creatiunii. Politicul le absoarbe. De aceea literatura recenta nu-si
gaseste ratiunea în sine ci în pozitiile ideologice pe care le reprezinta,
si filozofii, calauze de spirite, sunt mai în stima decât artistii. Chiar si
filozofii se pretuiesc nu în opera lor reala de gândire cât în actiunea
lor sugeratoare. N. Iorga, V. Pârvan au fost prea putin niste meditativi,
iar Nae Ionescu, profesor de logica, n-a scris decât articole de jurnal.
Apare deci acum specia filozofului mit. În N. Iorga se putea întrupa
mitic (caci omul era cum nu se poate mai refractar ideilor generale)
ideea unui stat arhaic cu institutii instinctuale, oroarea de înstrainare,
dacismul. V. Pârvan (1882-1927), emerit istoric al antichitatii si
arheolog, emulând cu Renan, e mai substantial. Conceptia lui istorica,
spiritualista, e justa, în ciuda unui bombasticism stilistic care l-a
facut pe P. Zarifopol sa-l deteste ca pe o fantoma suparatoare.
Propriu-zis Pârvan era un individualist, cultivator al Eroilor, un
nietzschean, un carlylian, tinerii au vazut în el dimpotriva un mistic,
un preot al irationalului si deci al colectivului, cu toate ca istoricul
dispretuia amar spiritul "de duzina", "de suta" si "de turma". Definitia
a fost sugerata de elemente secundare. Pârvan vorbise studentilor de
necesitatea framântarii intelectuale spre a se ridica însa la generic,
dar fiindca folosise termenul de "neliniste", s-a interpretat asta în
sensul kirkegaardienei Angst. Afara de aceasta omul trecuse prin mari
încercari familiale, care îl îndreptase spre studiul conceptiei despre
moarte a anticilor, spre "doctrina salvarii". El vorbea vibrant despre
Destin, despre Moire, însa solutia lui nu era teologica ci eroica. V. Pârvan
ajunse, cu alte cuvinte, sa simbolizeze "conditia tragica" a omului,
care a agitat atâta gândirea europeana de câteva decenii.
Istoria literaturii române 377
Lucian Blaga, dimpotriva, e un adevarat mistic, într-un sistem scris
care e întâia încercare masiva si izbutita de constructie metafizica.
Trecând peste a 929h79j manuntele verbale, Blaga e un platonician, admitând
ca mijloc de investigatie delirul, caruia îi spune pitoresc "cunoastere
luciferica". Obiectul metafizicianului este "misterul", deci ilogicul, si
modul de expresie mitul. Mult datoreste fara îndoiala filozoful lui
Goethe. El, inspiratul, e un geniu, un "daimonion", capabil de intuitii
revelatoare. Cosmologia lui Blaga, în ciuda termenilor schimbati
(poetul e un mare cautator de expresii inedite, uneori pâna la betia
de cuvinte), ramâne si ea platoniciana. Demiurgul (Marele Anonim)
are vocatia toturilor divine, cum am zice a lumilor perfecte. Dar ca sa
nu se concureze însusi prin identitati, el îsi strâmba voit creatia.
Mutilarea aceasta nu-i decât stravechea degradare a prototipilor prin
materia ostila. În filozofia culturii, Blaga inventeaza cadre apriorice
suplimentare ale subconstientului si ajunge astfel la interesanta
conceptie ca individul vine cu un spatiu abisal etnic prin care obliga
perceptia, ceea ce în termenii mai curenti ne conduce la observatia
verificata de experienta ca factorul geografic înrâureste atât de mult
asupra organelor de perceptie ale rasei, încât acestea continua a
proiecta conditiile locale, ajunse la calitatea unei pseudo-aprioritati.
Filozoful gândeste ca orizontul nostru specific este "plaiul" si numeste
asta "spatiu mioritic" într-un eseu interesant, însa insuficient documentat
si deci foarte discutabil.
Nae Ionescu a avut o înrâurire orala acuta si unii l-au declarat
"învatator" ca si Isus, "Socrate" al României. Adevarat este ca Nae
Ionescu urmarea sa fie un întelept ca Socrate, a carui tehnica o si
aplica. Cele mai evidente influente se gasesc în jurnalistica lui
filozofica: Origen, Kirkegaard, Keyserling, Heidegger, Spengler, Dilthey,
Massis, Berdiaieff etc. Filozofia lui e o Lebens-philosophie si notiunile
sacre sunt "traire", "experienta". Nae Ionescu nu urmareste rezolvarea
problemelor ci "trairea" lor. Orice atitudine oricât de neprevazuta iesita
din aceasta actiune de provocare a "nelinistii" e legitima. Ascultatorul
e îndemnat la "aventura". Învatatorul nu are personal si principial
George Calinescu 378
nici o filozofie, afara de aceea cuprinsa în hotarârea de a primi
directive de la viata (irationalismul e total). Filozoful (hegelianism
reînviat pentru uzul politicianului) se amesteca în multime, anonim,
si traieste toate contradictiile, nedeosebindu-se de semenii sai decât
prin facultatea "de a formula, cât mai circulabil si deci cât mai rodnic,
sensul vremii si al întâmplarilor pe care le traieste". Cât mai multe
ratari (adica schimbari la fata) înseamna cât mai multe trairi, o cât
mai mare posibilitate de salvare în fond, preocuparea soteriologica
stând la fundul filozofiei. "Omul e singurul animal care-si poate rata
viata... Rata ramâne rata orice ar face." Consecventa nu e virtutea
filozofului: "...fara sens e problema schimbarii de atitudine. Eu nu
stiu daca în activitatea mea gazetareasca se gasesc schimbari de
atitudine. Nu stiu, pentru ca nu m-am gândit înca la asta. si nici n-am
sa ma gândesc". Filozoful îsi intituleaza, cu secreta malitie, un volum
cu termenul nautic Roza vânturilor, întelege "în bataia tuturor curentelor",
si priveste mefistofelic discordia dintre semitii si antisemitii de
sub aripa sa, care îl cred deopotriva de al lor, neîntelegând sofistica
subtire a acestui brailean.
Ecoul acestei doctrine a fost mare printre literati. Mircea Eliade în
Soliloquii, caci nu-si permite studiul, nu se teme de contradictie si se
satisface cu experienta cresterii sale interioare. Toate aventurile îi sunt
îngaduite si vârsta sa si a seriei sale are caracterul unui moment
absolut, ca traire irepetabila. De unde exaltarea "nouei generatii". si
problema salvarii îl preocupa si se întreaba asupra modalitatilor:
mântuire în secol prin procreatie sau creatie, "experienta abisala" prin
sinucidere. Mircea Eliade ar înclina spre "solutia magica", adoptând
dar calea estetica. D. D. Rosca e un kirkegaardian, întristat de conditia
tragica a umanitatii (Existenta tragica). Concluziile sale sunt un
agnosticism total si un pesimism excesiv, lumea aparându-i ca un
"vârtej de forte iresponsabile". Emil Cioran, kirkegaardian si el, e pe
"culmile disperarii", urmarit de "obsesiunea îngrozitoare a mortii".
Teoria cunoasterii nu-l intereseaza deloc, preocuparea esentiala fiindu-i
de a se mântui. Salvarea o gaseste în experienta colectiva, cum s-ar
Istoria literaturii române 379
zice, în istorie. Ar dori pentru România destinul Frantei si populatia
Chinei. În aceasta privinta pesimismul sau e regretabil. România nu
înseamna nimic, conditia ei e "tragica". Singura scapare, ipotetica si
aceea, e riscul, furia mesianica, delirul imperialistic, mitologia. Tinerii
nu cunosc, precum se vede, valorile nationale. Eseistica aceasta pe
motive de filozofie existentiala a avut oarecare raspândire, mergând
de la consideratiile ontologice pâna la probleme de doctrina juridica
(Petru P. Ionescu, Bucur Ţincu, Ilie N. Lungulescu, Vasile V. Georgescu).
MIRCEA ELIADE
Experimentalismul duce, în roman, pe Mircea Eliade la cel mai
servil gidism. Dupa André Gide sensul artei fiind cunoasterea (întelege
instruirea de esente pe cale mitologica), un artist e cu atât mai adânc
cu cât traieste mai intens si pune mai multe probleme sub forma
"trairilor". Eticul fiind aspectul fundamental al destinului uman,
problema trebuie pusa ca experienta morala. Artistul nu ia atitudine,
ci traieste raul si binele, eliberându-se de amândoua, ramânând cu o
intacta curiozitate. De unde acel "imoralism" (fata a preocuparii
morale), care la Gide se vadeste în interesul pentru adolescenta,
delicventi, vitiile insolite, crima, revolutie sociala, exotic, experimentate
toate cu o egala simpatie, însa cu hotarârea de a nu se opri nicairi. O
consecinta a acestui experimentalism, care e un cult al eului, este
dicteul automatic. Scriitorul îsi scoate materia din "caiete", refuzând
de a o stiliza, pentru a nu altera "autenticul" trairilor cu toate
contradictiile incluse. Mircea Eliade îsi cauta domenii de traire proprie
în exoticul indic, în "generatie", în esoterism si mai ales în sexualitate,
continuând în privinta aceasta, cu mai mult aparat teoretic, opera lui
F. Aderca, cu care prezinta asemanari structurale. Pentru ca eroul sa
poata avea cât mai multa competenta sexuala, el trebuie sa ramâna
liber. De aceea el are o oroare invincibila pentru casatorie. În Isabel si
apele Diavolului, un tânar orientalist, în timpul ramas liber între studiul
gramaticii anamite si al templelor din Bangkok si din Mavalavaram,
George Calinescu 380
seduce o fata de pastor, profeseaza vitii inavuabile cu un tânar, pe
care îl îndeamna la vagabondaj, întretine vitiul unei fetite "cu o
draceasca pasiune", ia parte la orgii în trei cu o Edna si cu Miss Roth,
profesoara erudita, blazata si opiomana, repetând scene din La
garçonne. Maitreyi muta câmpul de experimentare în mediul de
culoare. Allan se initiaza în tehnica erotica a Indiei, admirând
"perfectiunea îmbratisarii" Maitreyi-ei, "ritmul uluitor al trupului ei",
precum învata "prietenia" cu piciorul prin "tusa", constând în introducerea
piciorului între pulpele altuia. Romanul, care, privit de sus,
aminteste literatura lui Pierre Loti (Azyadé, Madame Chrysanthčme
etc.), se salveaza prin impresia de inocenta salbateca ce se desprinde
din moravurile unei eroine asa de straina de civilizatia noastra.
Maitreyi ramâne pâna acum singura scriere cu adevarat interesanta a
lui Mircea Eliade. Restul e o ilustrare a acelui obsedant trairism. Tineri
participa la miscari comuniste, fac crime, violeaza servitoarele si
femeile maritate, cunosc morburile sociale, se sinucid ca sa faca "saltul
în neant" (Întoarcerea din rai). Sau, dimpotriva, se orienteaza spre
miscarile totalitare, cu formatiuni militare, seduc într-o familie
deopotriva mama si fetele, îndeamna la furt, cauta legaturi cu
prostituatele ori cuceririle în locuri absurde, precum cabinetul unui
vagon de cai ferate (Huliganii). Trecând în zona fantastica, autorul
urmareste experientele sexuale cu femeile-vampir si-si exprima dorinti
de împerechere teribile: cu o moarta, cu un copil si cu o bolnava (la
accidentul astrologic).
MIHAIL CELARIANU
Scriitor dintr-o serie mai veche, Mihail Celarianu trebuie citat aici
pentru faptul ca în esenta romanele sale, de conceptie lirica, intereseaza
prin caracterul lor de experiente sexuale. Femeia sângelui meu
trateaza, în forma unui caiet de însemnari, despre dragostele poetului
român Emanuel Glineanu la
Hermina, are însa legaturi de ordin carnal si cu mama acesteia, precum
Istoria literaturii române
Padurile, padurile-nnegrite
Cu duhuri la tot pasul de-ntuneric,
Ce murmura cu freamat negrait,
Eu stiu, în soapta lor nemuritoare
Ce taina uriasa-a-ncremenit.
îl iubeste discret si
lesinata când surprinde una din scenele de priapism ale poetului.
Separatia între dragostea fizica si raporturile sufletesti e facuta cu
multa gingasie, într-un spirit de tristeta umanitara asemanator cu acela
al lui Duhamel. În Diamant verde dam de un erou inapt, pâna la crize
de delir, sa capteze femeia maligna si plin de repulsie pentru femeile
pierdute, având doar vocatia legaturilor cvasi-matrimoniale, fara
obligatii legale. Liceenii planuind fugi în
lui André Gide. Mihail Celarianu e si poet remarcabil, la modul prelung
elegiac al lui Shelley, în care cânta uimirea în fata universului, a
padurilor bunaoara:
Într-alte poezii mai recente face elogiul florilor, mallarmeizând în
linia Macedonski-Anghel.
ANTON HOLBAN
Anton Holban era si el în cautare de "experiente tragice", preocupat
de a nu "trisa". Problema capitala i se parea aceea a mortii, în legatura
cu care, în urma unor anchete personale, ajunsese la încheierea ca
românii sunt perfect sanatosi si fara sensul tragicului, specificul unui
autohton fiind de a fi "gol ca un butoi gol". Titlurile denota obsesia:
O moarte care nu dovedeste nimic, Conversatii cu o moarta, Bunica se
pregateste sa moara. Poza sau adevar, întâmplarea a facut ca scriitorul
sa moara tânar, dând fixatiunii sale calitatea unei turburatoare
presimtiri. Încolo motivul literar unic este raporturile între barbat si
femeie. Egoist si experimentalist, eroul lui Anton Holban se refuza si
el tiraniei casatoriei, de unde tot procesul. Barbatul, misogin, apasând
prea mult asupra drepturilor lui de artist, se lamenteaza dispro-
George Calinescu 382
portionat de inferioritatea femeii, careia îi cere totul, nedându-i în
schimb nici pozitia sociala si nici macar daruri, ca sa n-o coboare la
gradul de "întretinuta". El, eroul, nefiind "ca toti oamenii", nu-si poate
lua "obligatii" si e foarte agasat de pretentia "mariajului" la femei (O
moarte care nu dovedeste nimic). Exact aceleasi situatii se repeta în
Ioana. Barbatul cauta si aici sa scape de "dominatia" femeii, careia se
sileste a-i gasi toate cusururile din lume, îndeosebi acela ca "nu se
vedea tot ce stia", fiind si "extrem de influentabila". Gestul statornic
al barbatului e acela de a dezerta: "Sa fiu destul de tare ca sa plec,
fara sa ma retie fiecare din vaietele ei". Excelente sunt cele doua
nuvele, Conversatii cu o moarta si Bunica se pregateste sa moara,
ridicate amândoua pe teoria proustiana a memoriei. În cea dintâi eroul
se duce la mormântul Irinei si, reactualizând purtarile raposatei, îsi
creeaza motive de a fi gelos si de a urî; în cea de a doua autorul,
zicându-si ca momentele de viata ale unei batrâne de 80 de ani sunt
scumpe pentru observator, care trebuie sa procedeze la anchete repezi,
supune pe batrâna la un discret examen psihic, subliniind interesante
particularitati de psihologie senila (1902-1937).
MIHAIL SEBASTIAN
Elev si el al lui Nae Ionescu, Mihail Sebastian, în fond cartezian,
tinând la lucrurile "clare si distincte", se limiteaza la o mica experienta
tragica, la aceea a conditiei sale iudaice. În materie erotica e mai mult
un stendhalian. Fara talent artistic, cel putin nerevelat, prozatorul
poseda o ritmica vie si o fraza fin echivoca, de o malitie imperceptibila.
În Femei sunt studiate cu un sensualism rece, lucid, câteva moduri
posibile de satisfactii erotice: iubirea (platonica) pentru o femeie
matura, relatiile cu o femeie maritata, contactul cu o fecioara,
matrimoniul cu o urâta. Orasul cu salcâmi urmareste o generatie de
puberi în mediul lor natal, brailean, analizând cu ariditate nelinistea
erotica, începând cu aparitia accidentului puberal la femeie si neocolind
nici anomaliile sexuale. Ultimul roman Accident e abstract, fara
situare geografica. Semnificativ este romanul De doua mii de ani, eseu
Istoria literaturii române 383
polemic mai mult. Doritor de a întelege "clar si distinct" totul, de a
trai toate atitudinile, chiar si pe cele opuse interesului fiintei sale,
eroul evreu sufera intens în mijlocul lumii ostile rasei sale, încercând
totusi a cunoaste cu raceala. Aceasta pozitie da interes artistic cartii
si desi, evident, eroul nu va putea iesi din cercul sau vitios, opera
ramâne un document foarte obiectiv al unei mentalitati ireductibile.
Spre a experimenta tragicul, eroul înfrunta opozitia antisemitilor, se
lasa batut, exagerând evenimentul cu o vocatie patetica pe care si-o
recunoaste lucid, frecventeaza apoi si pe evrei si se simte strain în
cercul sionistilor si printre cultivatorii idisului. Locul pe care îl iubeste
e acest "tinut". Eroul se întoarce la familia sa evreiasca din Braila, pe
care o evoca în decesele, riturile si psalmodiile sale cu demnitatea
batrâna a unui Ronetti Roman. Într-o disputa cu Nae Ionescu, a carui
sofistica n-a înteles-o (Cum am devenit huligan), Mihail Sebastian se
dovedeste un polemist de verva rece, excesiv obsecvios, cu o masca
atât de impenetrabil zâmbitoare, încât aprobarea si dezaprobarea
atârna de o clipire din ochi (1907-1945).
C. F~NT~NERU, MIRCEA GESTICONE
Un document este Interior, jurnal liric, analizând psihologia
"generatiei noui", într-un voit stil incoerent, spre a se da impresia
autenticului. De fapt dam de crizele de crestere valabile universal, cu
orgoliul, cinismul artificial, sentimentalismul, susceptibilitatea, predispozit
ia idilica, nevoia imperioasa de a se afirma, absurditatea, ce
sunt preludiul sedimentarii caracterului. Eroul întâlneste un fost coleg
de scoala si fiindca are hainele prea ponosite rupe ierburi, asa ca din
întâmplare, si le risipeste asupra-si. Întrebat de prieten asupra gestului
absurd, el îi marturiseste cauza, teatral, si-l palmuieste, spre a-l sili
sa se bata în duel, voind instinctiv sa-si refaca prin bravada prestigiul
pe care-l crede compromis prin reaua înfatisare vestimentara. Acelasi
tânar se aseaza pe pamânt si ia tarâna în mâna cu sentimentul mândru
al unei profunde filozofii panteistice, salveaza un soarece de la înec, se
roaga în biserica, plânge fara sens, se admira, se uimeste de prezenta
George Calinescu 384
unui lac, încearca, sub latura estetica, a descoperi "un demon nou".
Razboiul micului Tristan de Mircea Gesticone aduce aminte putin
de Le grand Meaulnes al lui Alain Fournier, cu deosebirea ca atmosfera
de basm e înlocuita cu element politist. Un licean în sângele caruia
curge putin sânge polonez, facând detectivism din exaltare juvenila,
da de firele unei retele de spionaj în jurul unui ofiter german. Spioana
e o poloneza si lucreaza în directia sentimentelor tânarului.
ANIsOARA ODEANU
Anisoara Odeanu e o medelenizanta feminina, prezentând fete
baietoase (Într-un camin de domnisoare), petulante, sentimentale însa
sportive. Asistam la exploziile unei vârste incerte în care langoarea
iminenta e în lupta cu vioiciunea fazei puberale. Paginile sunt presarate
cu strengarii, notate într-un stil stenografic, ce se exagereaza în Calator
din noaptea de Ajun, în care autoarea devine gidiana, prin Camil
Petrescu, adica convinsa ca nimic nu poate înfrumuseta autenticul,
oricât de jurnalistic. Iar întâmplarea autentica este acum seducerea
eroinei de catre un student german la cursurile de vara de la Grenoble,
cu refuzul casatoriei. Victima nu da expresie tragica accidentului ei
dintr-o mândrie de fata moderna, dar se vede ca, femeie ca oricare
alta, nu pricepe conceptiile libere ale camaradului seducator. Anisoara
Odeanu scrie si versuri, delicate, întemeiate pe un feeric caligrafic:
În care drum din Nord trece omul blond
Cu plete arzând în amurgul de scrum al noptii polare,
Ce ursi morocanosi, adormiti sub zapada,
S-au ridicat la cântecul lui în doua picioare?
ALŢI SCRIITORI TINERI
Romanele si nuvelele lui Dan Petrasincu, pretuite de unii, nu-si
dezvaluie clar toate potentele literare. Sinistre, printr-un gresit
dostoievskism, ele se inspira din domeniul morbidului si prezinta
dementi sifilitici, alcoolici, sinucigasi, copii vitiosi, mame perverse,
Istoria literaturii române 385
preoti concupiscenti. Titlurile însesi sunt de genul fioros: Sângele,
Monstrul, Omul si fiara. Autorul prefera pe adolescenti: "Brrr! am
oroare de omul matur". M. Blecher, bolnav adevarat, a refacut Der
Zauberberg al lui Thomas Mann cu observatie autentica din viata
tuberculosilor ososi, interesante ca reportaj superior, respingatoare
în aspectele erotice. Petru serbanescu, în Viata frânta, rezuma aproape
cartea mai sus citata a lui Thomas Mann. Ieronim serbu trateaza un
fel de caz Rascolnicoff (Dincolo de tristete), Mihail serban se ocupa
cu cocosati, epileptici, hemiplegici, ftizici, hermafroditi, copii sparga-
tori, Petru Manoliu cu declasati, clienti ai azilului de noapte, cu cazuri
de homosexualitate, Pericle Martinescu cu liceeni si scolarite la vârsta
efervescenta, T. C. Stan cu proletari intelectuali, luptând cu mizeria,
Ion Biberi cu copii sinucigasi, batrâni anxiosi, lachei asasini, stapâni
perversi, paranoici, epileptici, George Acsinteanu cu noua generatie
de intelectuali români, fii ai eroilor morti în razboi, formând "convoiul
flamânzilor". Toti acesti tineri, mai mult ori mai putin intentionat,
trateaza modalitati de traire si experiente tragice, si unii se întreaba
si asupra salvarii seculare ori spirituale. Într-un eseu, Thanatos, Ion
Biberi cauta chiar a repeta experienta saltului în neant al lui Pavel
Anicet din Întoarcerea din rai a lui Mircea Eliade. El ia codeina, intra
în coma si studiaza direct momentul abisal.
"JURNALUL LITERAR"
Jurnalul literar (1939) a urmarit în primul rând sa formeze critici
si eseisti cu cultura solida, universitara. El a izbutit, cu toata neprielnicia
vremurilor, sa ofere presei literare câtiva tineri de un merit
inegalabil. Al. Piru continua a se documenta, în articole speciale, încet
si adânc, preocupat îndeosebi de stabilirea valorilor. El e un spirit critic
tinzând la constructie. Adrian Marino e mai ales un eseist, curios si
malign, mare scotocitor de carti, cu un stil intelectual si acut, înca de
pe acum, de excursie livresca. G. Margarit, înclinat mai mult spre lirica,
pune în articole critice intuitie fantastica si expresie amanuntit plastica.
G. Ivascu s-a dedicat tehnicii jurnalistice.
|
