RETICENŢĂ
= Provine din fr. réticence, lat. reticentia
"tacere īnadins", si desemneaza figura de stil care
consta īn īntreruperea brusca si intentio 14514l119o nata a
enuntului. Cititorul, obligat sa īncheie gāndul autorului, ramas
īn suspensie, īl poate usor deduce din context, ca īn versul lui Vergiliu
(Eneida, I, 135), īn care Neptun spune: "Quos ego . . . sed motos
praestat componere fluctus" (Pe acestia eu... dar este mai cuminte sa
potolesc valurile). Aceasta inhibitie, pornind de la vechi
tabuuri, este valorificata si īn poezia moderna. si Racine
(Britannicus, actul II, scena 5) īntrerupe astfel, foarte sugestiv,
cuvintele lui Junie: "Ah! cher Narcisse, cours au devant de ton maītre; /
Dis-lui... Je suis perdue et je le vois paraītre" (Dar, scumpe Narcis,
alearga īntru īntāmpinarea stapīnului tau; spune-i... Sunt
pierduta! īl vad venind). La Eminescu, īn Īmparat si
proletar, proletarul īsi lasa īn suspensie la un moment dat
discursul: "O! aduceti potopul, destul voi asteptarati /
Ca sa vedeti ce bine prin bine o sa ias'; / Nimic...". Unii
autori deosebesc R. de aposiopeza prin diferentele īn
motivarea īntreruperii enuntului: aposiopeza reprezinta suspendarea
discursului din cauza grabei sau pentru ca interlocutorul īi poate deduce
foarte lesne continuarea.