Referat “Fantana dintre plopi”
de M.Sadoveanu
Publicat in anul 1923, volumul “Hanul Ancutei” reprezinta pentru Mihail Sadoveanu “capodopera de la rascruce”; face trecerea spre etapa marilor creatii sadoveniene, dar este si o sinteza a elementelor intalnite in povestirile anterioare: “lumea taraneasca, natura, idilicul, legenda”.
Povestirea “Fantana dintre plopi” face parte din volumul “Hanul Ancutei” de M.Sadoveanu. Realizat prin tehnica povestirii in rama, volumul” e un fel de “Decameron” in care cativa obisnuiti ai unui han spun anecdote”.(G.Calinescu)
“Hanul Ancutei” are forma povestirii in rama, deoarece noua naratiuni de sine statatoare sunt incadrate intr-o alta naratiune, prin procedeul insertiei, care utilizeaza formule specifice..
Exista un povestitor al naratiunii-cadru, care asista ca martor la seara de la han, devenind ascultator al fiecarei naratiuni rostite de ceilalti naratori. Nu are nume, dar este acceptat de ceilalti. Prezenta sa este redata prin utilizarea persoanei I in naratiune. Aceasta voce narativa este cea delegata de autor spre al reprezenta.
Ceilalti naratori, personaje in naratiunea-cadru si pe rand, ascultatori, aparti unor categorii sociale diferite: comisul Ionita (“Iapa lui Voda”), calugarul Gherman (“Haralambie”), mos Leonte Zodierul (“Balaurul”), capitanul de mazili Neculai Isac (“Fantana dintre plopi”), Enache Coropcarul (“Cealalta Ancuta”), cibanul (“Judet al sarmanilor”), negustorul Damian Cristisor (“Negustor lipscan”), orbul (“Orb sarac”), matusa Solomia si Zaharia Fantanarul (“Istorisirea Zahariei Fantanarul”).
Povestirile se situeaza intr-un plan al trecutului , principala lor caracteristica find evocarea unei lumi apuse, a “Celeilalte Ancute”.
Naratiune-cadru este rasfirata de-a lungul intregului text ce include cele noua povestiri. Inceputul ii fixeaza coordonatele spatio-temporale, cadrul intalnirii povestitorilor, “intr-o toama aurie”, la hanul Ancutei.
Timpul povestirii este magic pentru ca reconstituie prin forta cuvantului o lume ce sta sub semnul varstei de aur.
Spatiul povestirii are valoare mitica, imagine a paradisului pierdut: “taberele de cara nu se mai istoveau. Lautarii cantau fara oprire/ / s-atatea oale au faramat bautorii, de s-au crucit doi ani muierile de se duceau la targ la Roman. Si, la focuri, oamenii incercati si mesteri frigeau hartane de berbeci si de vitei”. Belsugul roadelor face posibila intalnirea calatorilor intr-un spatiu unic, iar starea de beatitudine favorizeaza placerea nararii.
Asezat la rascruce de drumuri (destine), hanul este un loc de popas si de petrecere, ocrotitor ca o cetate si cunoscut calatorilor din vremurile vechi, ale celeillte Ancute: “Trebuie sa stiti dumneavoastra ca hanul acela al Ancutei nu era han- era cetate. Avea niste ziduri groase de ici pana colo, si niste porti ferecate cum n-am mai vazut in zilele mele. In cuprinsul lui se puteau oplosi oamenii, vite si carute si habar n-aveai dinspre partea hotilor.” Zidurile hanului – cetate au valoarea simbolica a granitelor intre lumea reala si lumea povestirii, iar hanul este un topos al povestirii.
“Fantana dintre plopi” este a patra povestire si are ca tema iubirea tragica , iar ca personaj- narator pe capitanul de mazili Neculai Isac. Naratiunea la persoana I, subiectiva implica doua planuri : reprezentarea evenimentelor traite in tinerete si autoanaliza faptelor din perspectiva maturitatii.
Naratorul evoca o intamplare traita de el in tinerete, in urma cu peste 25 de ani pe aceste meleaguri.
In povestire se relateaza un singur fapt epic, o trista poveste de iubire, care a avut rol de initiere pentru tanarul de odinioara.
Intr-o toamna Neculai Isac duce
vinuri in tinutul Sucevei si face popas la hanul Ancutei.
Plimbandu-se calare pe malul raului
Frumusetea fetei il tulbura si le da celor doi un ban de argint. Fata il cuta la han a doua zi pentru a-i arata pantofii cumparati cu banul primit. Apoi tinerii petrec o noapte la fantana dintre plopi si isi promit o noua intalnire de dragoste la intoarcerea lui de la Pascani, unde trebuia sa-si vanda marfa. A doua intalnire la fantana are un final tragic. Indragostita, fata ii marturiseste ca Hasanache o trimisese la han ca sa il seduca, iar planul ca tiganii sa il omoare si sa-i ia banii de pe marfa.
Desi este constienta ca o vor omori pentru ca i-a tradat, fata il avertizeaza. Tanarul fuge calare, scapa cu viata, dar o prajina aruncata de umaritori ii scoate un ochi.
Insotit cu faclii de carausii de la han care auzisera strigatele sale, el revine la fantana dintre plopi, unde sangele proaspat de pe colacul de piatra este semn ca fata fusese ucisa cu cruzime si aruncata in fatana.
Autenticitatea naratiunii este sustinuta prin relatarea la persoana I si prin interventia Ancutei, unul dintre ascultatori, care adevereste intamplarea stiuta de la mama ei.
Personajul-narator relateaza din perspectiva tanarului nestiutor, dar reprezentarea faptelor este insotita de analiza si condamnarea lor, din perspectiva maturlui, din cauza consecintelor tragice. Acesta foloseste cuvinte dure pentru autocaracterizare :”Eram om buiac si ticalos.”
Tanarul Neculai Isac are defectele varstei :nestiinta. Prima intalnire cu tiganii si cu fata este relatata din perspectiva tanarului, care nu vede capcana in aceasta “ intamplare”. Calatorul crede ca traieaste etapele unei idile superficiale, dar se vede prin in capcana intinsa de tigani. Plateste nechibzuinta sa cu lumina unui ochi. Scapa cu viata tot datorita tineretii : calitatile fizice si seninatatea inconstienta.
Tanarul este caracterizat in mod indirect, prin fapte, limbaj, comportament, gesturi.
Portretul fizic al maturului este realizat de la intrarea personajului in scena, vestimentatia reflectand statutul ocial, indicat si in formula de adresare folosita de comisul Ionita : “Nu esti domnia ta prietenul meu Neculai Isac, capitan de mazili?” Venirea sa produce un efect deosebit asupra celor de la han : “Era un om ajuns la carunteala, dar se tinea drept si sprinten pe cal.”
El povesteste din dorinta de a revedea trecutul pentru a-l intelege, caci pierderea ochiului ii da putere vizionara, ca unui alt rapsod clarvazator al trecutului, Homer. Desi fantana dintre plopi nu mai exista , “s-a daramat ca toate ale lumii”, el o poate vedea . Pentru el , timpul interior s-a oprit intr-un prezent etern, cand a inteles ca inconstienta sa inseamna vinovatie.
Frumoasa Marga este insa eroina tragica a acestei povesti de iubire. Conditia ei umila , tigancusa care se lasa folosita de grupul nomad pentru a-i jefui pe calatorii dornici de aventuri trupesti, este umanizata si metamorfozata de puterea dragostei adevarate. Personaj romantic, actioneazain situatii de exceptie. Initial apare dema de dispret, pe parcursul povestirii se dovedeste capabila de gestul nobil al sacrificiului din iubire. Fapta ei de iubire o umanizeaza. Personajul este caracterizat indirect, prin fapte, gesturi si statutul social, si direct, de catre personajul-narator care-i realizeaza portretul fizic :”Sta aproape de mine, numai in camasa si-n fusta roasa. Obrazul ii era copilaresc; dar nasul arcuit, cu nari largi, si ochi iuti ma tulburara deodata”. Fata rasare din apa si va sfarsi in acelasi element.
Fantana dintre plopi este un loc sacru. Apa fantanii se amesteca cu sangele, iar in plan simbolic, iubirea cu moartea.
Naratiunea se imbina cu dialogul si cu scurte pasaje descriptive. Modalitatile nararii prezente in text sunt : relatarea, reprezentarea, povestirea, iar dominanta stilistica este oralitatea. Relatia dintre narator si receptor (ascltatori) este stransa; se utilizeaza persoana I si persoana a II-a in dialogul acestora.
Farmecul zicerii este dat de prezenta elementelor de limbaj popular (“singur ca un cuc”), arhaic (“catastih”, “mazili”), regional (“buiac”, “hojma”, “imas”).
“Fantana dintre plopi” este povestire deoarece este o naratiune subiectivizata, care se limiteaza la relatarea unui singur fapt epic, o intamplare de dragoste din tinerete, de fapt, o initiere ratata. Povestirea se situeaza intr-un plan al trecutului, principala sa caracteristica fiind evocarea . Relatia narator- receptor presupune : oralitate, ceremonial, atmosfera.
|
