Scrisoarea I
de Mihai Eminescu
Seria celor cinci scrisori publicate in 1881, din februarie pana in septembrie, cu exceptia "Scrisorii V", aparuta fragmentar in 1886 si integral post-mortem, face parte din opera de maturiate artisti 626x2324g ca a lui Mihai Eminescu.
Scrisorile au fost publicate in "Convorbiri literare" si alcatuiesc un ciclu de poezi unitare prin tematica si modalitate artistica.
Motivul central al celor cinci scrisori il constituie soarta nefericita a omului de geniu in raport cu timpul pe care il traieste si cu societatea meschina, superficiala, incapabila sa-i inteleaga aspiratiile spre ideal.
In "Scrisoarea I", geniul este intruchipat de savant (omul de stiinta), in "scrisoarea II" omul de geniu este creatorul de frumos (artistul, poetul), in "Scrisoarea III" el este omul politic. In "Scrisoarea IV" si "Scrisoarea V" poetul satirizeaza profanarea sentimentului de iubire intr-o lume incapabila de a depasi interese meschine.
Scrisorile sunt, asadar, o unitate de gandire si creatie in care poetul devine sarcastic si vehement in mustrarea contrastului dintre ideal si real, poemele fiind satire ascutie izvorate dintr-o inalta constiinta civica si artistica, dintr-un autentic patriotism eminescian.
Initial scrisorile s-au numit "Satire", insa Titu Maiorescu le-a schimbat numele. Ca specie literara, epistola sau scrisoarea a fost abordata inca din vechime de Horatiu ale carui epistole l-au fascinat pe Mihai Eminescu inca din timpul audierii cursurilor in perioada studentiei la Viena. In literatura romana aceasta specie fusese cultivata inainte de catre Costache Conachi si Grigore Alexandrescu, in versuri, si de Costache Negruzzi in proza. Eminescu duce aceasta specie literara la desavarsire.
Tema
"Scrisoarea I" este un poem filozofic, de factura romantica, ilustrand conditia omului de geniu in ipostaza savantului, in raport cu timpul, societatea in general si cu posteritatea, surprinzand, totodata, in tablouri grandioase geneza si stingerea universului.
Sursele filozofice
Care stau la baza meditatiei in acest poem le constituie, mai intai, filosofia indiana, pe care exegetii, o explica prin pasiunea poetului pentru limba sanscrita. Mihai Eminescu a studiat poemul naturii de Lucretiu, in care viziunea asupra nasterii universului consta in miscarea atomilor in vid. Stingerea soarelui si a universului este byroniana, iar aceea a identitatii omenirii din versul "Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate" reproduce gandirea lui Heraclit.
Pentru Mihai Eminescu, notiunile de timp si vesnicie sunt antitetice, dupa cum gandirea lui Schopenhauer, sustine ca eternitatea este o negatie a timpului.
De asemenea intr-un manuscris eminescian au fost gasite note ce inregistrau teoria cosmogonica sustinuta de Kant si Laplace.
Cu certitudine Mihai Eminescu se inspira din mitologia populara romaneasca, privind facerea lumii care sustine ideea ca samburele creator a luat nastere dintr-un vartej de spuma de pe suprafata marii aflata intr-un intuneric fara margini.
"Scrisoarea I" este un poem cosmogonic, motiv ce se regaseste si in alte poezii ("Rugaciunea unui dac", "Memento mori", "Gemenii"), precum si in proza "Sarmanul Dionis".
"Scrisoarea I" este o meditatie filozofica despre spatiu si timp, despre existenta, dar si o satira cu acceante elegiace, privind soarta nefericita a omului de geniu in societatea contemporana si in raport cu eternitatea.
Structura poemului
Compozitional "Scrisoarea I" este structurata in 5 tablouri, construite simetric si armonios.
Tabloul 1
Ilustreaza cadrul nocturn reprezentat de luna, ca astru tutelar, stapana universului, si in acelasi timp, martor al faptelor ce se petrec pe pamant:
"Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie,(.)
Luna tu, stapan-a marii, pe a lumii bolta luneci
Si gandirilor dand viata, suferintele intuneci,"
Intr-o sugestiva meditatie, Mihai Eminescu esxprima viziunea sa asupra timpului filozofic, bivalent si anume: timpul individual (masurabil) - "Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare" - si timpul universal (eternitatea) - "Din noaptea amintirii o vecie-ntraga scoate".
Tabloul 2
Accentueaza ideea ca luna este "stapana marii", astrul care tuteleaza intreg Universul, iar cadrul pe care il construieste Mihai Eminescu este de la general la particular, de la panoramarea Universului pana la gandirile omului; luna guverneaza de la "mii pustiuri", la codrii, izvoare, marii, "tarmuri inflorite", "palate si cetati", apoi "in mii de case patruns-ai prin feresti", pana la gandurile oamenilor, pe care "ganditoare le privesti".
In cealalta ipostaza, de martor al celor ce se petrec pe Pamant, luna mediteaza asupra problemelor omenirii. Ea asista la ceea ce se petrece in lume, iar imaginile prezentate se gasesc in antiteza: ea vede mai intai "un rege ce-mpanzeste globu-n planuri pe un veac/ Cand la ziua cea de maine abia cuget-un sarac"; unul este preocupat de aspectul sau fizic - "cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par"-, in timp ce altul "cauta in lume si in vreme adevar".
Ideea egalitatii oamenilor, a conditiei omului in lume, supus destinului, ca orice muritor in fata mortii este ilustrata de Mihai Eminescu foarte sugestiv in versurile:
"Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii
Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii;
La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!"
Portretul savantului, pe care Mihai Eminescu il contureaza in continuare, simbolizeaza superioritatea omului de geniu, care este preocupat de problemele grave al Universului, de cercetarea si descoperirea tainelor acestuia si care - desi sarac - stapaneste tainele lumii, deoarece "el sprijina lumea si vecia intr-un numar":
"Iar acolo batranul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate,
Intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate
Si de frig, la piept si-ncheie tremurand halatul vechi,
Isi infunda gatu-n guler si bumbacul in urechi,
Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic,
Universul fara margini e in degetul lui mic,
Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar
Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar."
Tabloul 3
|
