Titu MAiorescu si Junimea
Societatea Junimea are o importanta deosebita in procesul de modernizare a culturii romane. Titu Maiorescu a fost un creator de scoala si un adevarat mentor pentru scriitorii din epoca.
Aceasta societate a aparut la Iasi in a doua jumatate a secolului al XIX -lea la initiativa lui P.Carp, V.Pogor, Iacob Negruzzi, Th.Rosetti si Titu Maiorescu. Asociatia este bine organizata, avand o tipografie proprie, o librarie si o revista « Convorbiri literare », care apare la Iasi in 1867 14514k1017o .
Ceea ce i-a unit pe cei care au pus bazele acestei grupari a fost dorinta de a organiza societatea, cultura si literatura romana.
In existenta societatii Junimea distingem trei etape de dezvoltare.
Prima, etapa ieseana, intre 1863-1874, are un pronuntat caracter polemic so se ,amofesta om treo dorectii : limba, literatura si cultura. In aceasta etapa se elaboteaza principiile estetice ale junimismului. Tot acum se impune necesitatea educarii publicului prin asa numitele « prelectiuni populare ». Acestea erau organizate pe teme variate si tinute intr-o forma academica, avand ca scop educarea publicului larg care trebuia sa inteleaga cultura ca factor de progras si moralitate.
Interesul pentru literatura se manifesta in anul 1865, cand se avanseaza ideea alcaturirii unei antologii de poezie romaneasca pentru scolari. Acest lucru i-a determinat pe Junimisti sa citeasca in sedintele lor opere ale autorilor mai vechi, pe ale caror texte si-au exersat spiritul critic si gusul literar.
Cea dea doua etapa cuprinde perioada dintre 1874- 1885, cu desfasurarea sedinteleor la Bucuresti si este una din consolidare in sensul ca acum se afirma reprezentatii diresctie noi in poezia si proza romana : Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici. Tot in aceasta perioada sunt elaborate si studiile importante prin care Maiorescu se impune ca intemeietor al criticii noastre literare moderne.
Etapa a treia incepe in anul 1885, etapa bucuresteana, cand se muta la Bucuresti si revista « Convorbiri literare ». Aceasta etapa are un caracter preponderent universitar, prin cercetarile istoriece si filozofice. Revista va aparea pana in anul 1944, fara a se bucura de aceasi popularitate.
In studiul « In contra directiei de azi in cultura romana », aparut in revista Junimii, T.Maiorescu ia atitudine fata de viciul existent in epoca imprumutul unor forme din culturile apusene, fara a le adapta la conditiile existente la noi. Aceasta este teirua formelor fara fond. Criticul nu se opune preluarii unor forme de exterior, dar acestea trebuie preluate in esenta lor deoarece fiecare cultura are un specific, deci acestea trebuie adaptate la specificul national. Maiorescu va pune accent pe valoarea estetica in arta, dar aminteste si de elementul national care confera originalitate operei de arta.
Prin studiul « Directia noua in poezia si proza romana » din 1872 Maiorescu promoveaza o noua generatie de scriitori a caror opera corespunde criteriilor estetice. Criticul sustine ca scriitorii care apartin noii directii se deosebesc de cei vechi prin sentimentul natural, prin adevar, prin dovedirea intelegerii ideilor ce omenirea intreaga le datoreaza civilizatiei apusene, dar si prin pastrarea specificului national. Cu alte cuvinte noua directie promoveaza talentul literar, criteriul estetic si elementul national.
In literatura talentul este important, dar nu suficient, ci trebuie conpletat prin stiudiu, prin formare culturala , pentru a putea aprecia o opera din punct de vedere estetic. Elementul national ofera originalitate, dar acesta trebuie integrat in cutura universala.
Articolul « Comediile domnului Caragiale » din 1885 se incadreaza in studiile de estetica ale criticului. Intentia lui Maiorescu este de a lua apararea dramaturgului acuzat de imoralitate si isi asuma rolul de a schimba mentalul epocii. Aceasta inseamna educarea publicului, dezvoltarea sporitului critic prin stabilirea unor repere critice si estetice. Arta are rol de modelare, de educare, de purificare.
Impunerea criteriului estetic in receptarea operei de arta apare si in studiul « O cercetare critica asupra poeziei de la 1867 ». Aceasta expunere are doua parti : conditiunea materiala si conditiunea ideala a poeziei, facand deosebirea intre forma si fond.
Maiorescu afirma ca « frumosul este ideea manifestata in materie sensibile » si arata ca artele se diferentiaza intre ele dupa materialul in care se modeleaza ideea. Pictura are nevoie de culoare si desen, muzica de « tonuri », sculptura de piatra, lemn sau lut. Toate acestea sunt materiale existent in natura. Poezia nu gaseste un stfel de material. Materialul poeziei este imaginea pe care o desteapta, in constiinta noastra auzirea cuvintelor poeticem care sugereaza imagini. Astfel Maiorescu exprima nencesitatea unui limbaj poetic cat mai putin abstract si explica rolul figurilor de stil.
Discutand despre « conditiunea ideala » a poeziei criticul considera ca elementul de continut , adica fondul nu trebuie inteles ca idee propriu zisa ci ca sentiment sau pasiune : « Ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna simtamant sau pasiune, nu o cugetare exclusiv intelectuala. Prin urmare iubirea, ura , tristetea , bucureia , mania , revolta etc. Suint obiecte poetice ; invatatura preceptele morale politica etc. Sunt obiecte ale stiintei, niciodata ale artelor.
Dupa crita generala asupra tuturor formelor culturii, Maiorescu semneaza un studiu de constatari pozitive. Societatea Junimea trebuia sa-si justifice, sa-si sutina pozitia prin fapte, promovand adevarte valori, care sa se impuna in contiinta publica.
In articolul « Directia noua in poezia si proza romana » mentioneaza doua numere in domeniul poeziei : al lui Alecsandri, « cap al poeziei noastre in generatia trecuta », elogiat pentru pastelurile sale si numele mai putin cunoscute al lui Eminescu « om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, dar in fine poet in toata puterea cuvantului « , aprecitat doar dupa trei poezii aparute in « Convorbiri literare » : « Venere si madona », « Epigonii » si « Mortua est ».
In proza exista cativa scriitori marunti : Iacob Negruzii si Nicu Gane si doi foarte mari : Slavici, creator al nuvelelor inspirate din viata poporului si I.Creanga, geniu « poporal ». In teatru Caragiale ramane exponentul literaturii dramatice Junimiste.
Cei patru mari clasici : Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici, impreuna cu Titu Maiorescu justifica singuri, prin valoare proprie si prin influenta exercitata asupra miscarii litarare de mai tarziu nu numai ratiunea de a fi a Junimii, ci si a intregii literaturi romane.
|
