Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























Montauk - Conexiunea extraterestra

Carti




Montauk - Conexiunea extraterestra

Stewart Swerdlow

Carte publicata de Peter Moon




Ilustratii de Nina Anue

Coperta: Fluturele primordial

Viziunea artistului asupra prototipului fluturelui primordial care a donat ADN pentru Proiectul Terra, pentru a crea pe pamânt fiinte cunoscute sub numele de fluturi. În partea dreapta de sus a arcadei apare un simbol arhetipal care semnifica deschiderea ADN-ului. Simbolul din partea stânga de sus descrie perfectiunea realitatii fizice. În acest desen, fluturele si-a amestecat ADN-ul cu cel al unei creaturi umane. Fluturii de pe pamânt monitorizeaza magnetismul planetei si stiu sa îl modifice astfel încât acesta sa aiba un efect benefic asupra mediului.

Pe masura ce avansam în noul mileniu, povestile legate de rapiri ale oamenilor de catre extraterestri s-au înmultit considerabil, penetrând constiinta colectiva a umanitatii. Desi s-a ajuns astfel la o noua viziune asupra conditiei umane, foarte putine asemenea relatari sunt acceptate si întelese de cititorul mediu.

"Montauk: Conexiunea extraterestra" prezinta povestea remarcabila a lui Stewart Swerdlow, un medium înzestrat care a cunoscut perceptiile extrasenzoriale înca de la nastere. Aceasta capacitate iesita din comun l-a transformat pe Stewart într-un veritabil magnet pentru supravegherea guvernamentala, în timp ce structura lui genetica unica a atras diferite rase extraterestre, care au încercat sa-l foloseasca în functie de propriile lor interese. Aceste planuri sinistre au scapat de sub control dupa ce Stewart a început o procedura de deprogramare împreuna cu Preston Nichols, special conceputa pentru a-i curata memoria si influentele de control care i-au fost inoculate în ea. Au urmat diferite amenintari pentru Stewart. În final, dupa ce acesta a refuzat în repetate rânduri sa întrerupa legaturile cu Nichols, a fost aruncat în închisoare. În pofida acestor evenimente, adevarul a început treptat sa iasa la iveala, schimbându-i viata.

Înstrainat de familie, Stewart a fost trimis la închisoare pe motiv de frauda financiara. Facând eforturi supraomenesti, el a reusit în cele din urma, folosindu-se inclusiv de înzestrarea primita de la Dumnezeu, sa îsi reevalueze viata si sa scape de sub influenta diferitelor agentii si entitati care au încercat sa se foloseasca de el. Dupa ce a sters influentele negative din memoria sa, Stewart a început sa îsi recupereze anumite amintiri cheie, scapând de sub controlul fortelor care au încercat sa îl transforme într-un instrument, asa cum procedeaza cu întreaga umanitate. Aspectul cel mai uluitor al incredibilei sale povesti este însusi faptul ca doreste sa ne împartaseasca tuturor aceasta cunoastere iesita din comun.

Aceasta carte este dedicata lui Janet Swerdlow, pentru devotiunea, tenacitatea, bunatatea si iubirea ei neconditionata. O dedic de asemenea copiilor mei, care mi-au daruit puterea si speranta de a merge mai departe în timpul orelor mele cele mai întunecate.

Cuprins

Introducere

Capitolul unu Experimentul Philadelphia

Capitolul doi O copilarie ciudata

Capitolul trei Menajeria

Capitolul patru Pubertatea

Capitolul cinci Teroare la Montauk

Capitolul sase Peste ocean

Capitolul sapte La Kibbutz

Capitolul opt Siriusienii

Capitolul noua Flacarile gemene

Capitolul zece Casatoria

Capitolul unsprezece Fenomene ciudate

Capitolul doisprezece Copiii mei

Capitolul treisprezece Recrutarea de catre CIA

Capitolul paisprezece Risc de securitate

Capitolul cincisprezece Îl cunosc pe Preston

Capitolul saisprezece În Caraibe

Capitolul saptesprezece Revelatia

Capitolul optsprezece Christos

Capitolul nouasprezece Agende politice

Capitolul douazeci Noi capacitati

Capitolul douazeci si unu Sentinta

Capitolul douazeci si doi Închisoarea

Capitolul douazeci si trei Eliberarea

Capitolul douazeci si patru Viata merge mai departe

Capitolul douazeci si cinci Janet

Capitolul douazeci si sase Paradisul regasit

Finalul

Limbajul hiperspatiului

Anexa

Glosar

Index

Introducere

Chiar în timp ce scriu aceasta introducere, viziunea umanitatii asupra timpului si spatiului se schimba radical. Considerat cândva domeniul exclusiv al fizicienilor si matematicienilor de geniu, umanitatea a aflat ca institutiile si universitatile sale "sacre" au mintit în aceasta privinta. Ca sa fim delicati, putem spune ca au interpretat gresit realitatea.

Din fericire (sau din nefericire), secretele timpului si spatiului nu ne-au fost servite pe un platou de argint. Dimpotriva, am învatat despre ele pe pielea noastra, ca niste ucenici vrajitori care încearca sa-i fure maestrului sau secretele cunoasterii. Magicianul care detine aceste secrete nu doreste sa renunte la suprematia sa! De aceea, suntem nevoiti sa ne descurcam cu putinele informatii care se scurg si nu suntem lasati sa ne înscriem la "Universitatea Controlului Constiintei asupra Timpului si Spatiului".

Cel mai mare secret al timpului si spatiului care a ajuns pâna la noi este acela ca aceste componente fundamentale ale dimensiunii noastre fizice pot fi manipulate. Aceasta idee este înca noua pentru savantii conventionali si pentru mas-media controlata direct. Manipularea constiintei este cunoscuta sub numele de "controlul mintii", sintagma pe care principalele organe ale mas-mediei refuza în continuare sa o accepte.

Din pacate, orice forma de manipulare a aspectelor spatio-temporale este sinonima cu o modificare în planul constiintei, si deci cu o forma de control al mintii. Explicatia este simpla: raspunsurile noastre la ideea de timp si de spatiu sunt în mare masura conditionate. Putini sunt cei care pun la îndoiala în mod serios si constient structura realitatii fizice asa cum o cunoastem noi. Desi, la prima vedere, vinovata de aceasta stare de lucruri pare sa fie evolutia naturii umane si a creierului oamenilor, lucrurile nu sunt chiar atât de simple. În realitate, creierul uman este un computer perfect, capabil sa îi serveasca posesorului sau ca un instrument în vederea atingerii iluminarii cosmice. Din pacate, aceasta capacitate a sa a fost scurtcircuitata la nivelul întregii umanitati de diferiti factori. Printre acestia am putea enumera: extraterestrii, preotimea din Antichitate, îndoctrinarea religioasa, gastile tinerilor si programul CIA de control al mintii cunoscut sub numele de MK-Ultra.

MK-Ultra nu este altceva decât o "modernizare" facuta cu mijloacele secolului XX a unor tehnici stravechi, cum erau cele folosite de gruparea medievala intitulata Asasinii, un cult provenit din Orientul Mijlociu care îsi programa victimele sa ucida cu ajutorul hasisului. Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, guvernul a început sa faca experimente cu drogurile de sinteza de genul asa-numitului "ser al adevarului". Acest fapt este atestat de dovezi si nici macar nu este negat deschis de catre guvern. Tot ce au încercat oficialii a fost sa minimalizeze la maxim adevarata semnificatie a experimentelor facute. Cartile care descriu acest subiect se limiteaza sa vorbeasca despre tratamentul aplicat prizonierilor de razboi, încercând sa acrediteze ideea ca aceste metode au drept unic scop obtinerea secretelor militare de la dusmani. Din când în când, câte o abordare mai îndrazneata încearca sa investigheze potentialul criminal al metodelor de control al mintii si posibilitatea transformarii oamenilor în simpli roboti programati. Desi reprezinta un pas în directia cea buna, aceasta viziune nu merge suficient de departe.

Daca putem accepta premisa incontestabila ca diferiti oameni lipsiti de scrupule au participat la proiectul guvernamental al "serului adevarului", faptele ne permit sa alcatuim un scenariu din ce în ce mai incredibil. Când un om este supus procedurii de narcosinteza, subconstientul sau poate fi accesat fara ca el sa fie constient de acest lucru. De cele mai multe ori, el va spune adevarul, raspunzând sincer la întrebarile puse de anchetatori. Ceea ce este si mai remarcabil este faptul ca el poate spune adevarul despre anumite lucruri pe care nu le constientizeaza în stare de veghe. Din aceasta perspectiva, el poate fi folosit ca instrument de sondare a subconstientului colectiv.

Evident, orice cercetator curios si serios nu se va limita sa puna întrebari referitoare exclusiv la secretele de razboi. El va profita de prilej si îi va pune subiectului întrebari legate de Dumnezeu, de istoria evolutiei si de natura ultima a realitatii. Cu siguranta, unii subiecti supusi narcosintezei se vor dovedi mai înzestrati decât altii pentru acest tip de cercetare, asa ca se vor face un numar cât mai mare de studii clinice. Folosind psihicul uman, cercetarea ar putea avansa catre zone neatinse vreodata pâna atunci de cunoasterea umana. De pilda, daca supui un om ca Einstein unor experimente cu serul adevarului, ai putea obtine informatii extrem de interesante referitoare la dilema universului. La un moment dat, un investigator va fi tentat sa afle principiile creatiei care ramân ascunse în fata perceptiei noastre asupra "realitatii de zi cu zi". Orice om care patrunde în aceste zone ascunse de control al constiintei traieste practic ceea ce se numeste o "initiere în ocultism".

Scenariul de mai sus este cât se poate de simplu si nu îti trebuie altceva decât un banal simt al logicii pentru a-l accepta. În ceea ce priveste istoria reala a acestui tip de cercetari, aceasta este o cu totul alta chestiune. Din pacate, desi s-a aflat câte ceva, partea cea mai savuroasa a acestei istorii ramâne în continuare ascunsa. Ceea ce stim sigur este ca prin anii 50 s-au facut nenumarate experimente cu LSD si ca a fost initiat un proiect de control al mintii prin tortura, condus de dr. Ewen Cameron. O mare parte din studiile referitoare la LSD s-au facut sub conducerea dr. Timothy Leary, un profesor de la Harvard, discreditat public prin anii 60. Desi Leary a pretins ca s-a folosit de CIA pentru a obtine fondurile necesare investigatiilor sale, serviciile secrete s-au folosit la rândul lor de el. Oricare ar fi adevarul, cert este ca Leary a fost unul din cei doi piloni ai Proiectului Monarch, un proiect de control al mintii initiat si condus în anii 50. Nu întâmplator, Leary si colegii sai erau cunoscuti sub numele de "Baietii Monarch". Ulterior, evolutia proiectului de control al mintii a continuat în unitatea militara dezafectata de la Camp Hero, în Montauk Point, New York.

Cele mai multe informatii revelate public în legatura cu cercetarile facute la Montauk au fost furnizate de Preston Nichols, care a participat la acest proiect în calitate atât de anchetator cât si de victima. Preston a scris mai multe carti pe acest subiect, împreuna cu mine. Am inclus în anexa o sinteza a operei sale, pentru cei care nu au avut ocazia sa le citeasca pâna acum. Între altele, el a vorbit foarte mult de "baietii din Montauk", o expresie generala care se refera la toti cei programati din punct de vedere mental prin intermediul psihicului lor sexual. Recent, el a început sa aplice aceasta sintagma inclusiv femeilor, pe care le numeste "fetele din Montauk".

Cel mai tulburator este faptul ca acesti oameni programati sunt foarte numerosi. Numai în Long Island traiesc probabil sute, si aceasta nu este decât o picatura într-un ocean. Tot mai multi oameni atesta ca au fost supusi unor experimente ciudate de control al mintii. Ei au amintiri fragmentate ale unor evenimente cel putin bizare. Vietile lor sunt dovada cea mai vie a manipularii la care au fost supusi prin tehnici de control al mintii.

Ajungem astfel la subiectul cartii de fata: un individ care a suferit din cauza acestor experimente si care a supravietuit, putându-si spune povestea. Numele sau este Stewart Swerdlow.

Am auzit pentru prima oara de Stewart Swerdlow în anul 1992, când lucram înca la manuscrisul cartii Proiectul Montauk: Experimente legate de timp. Cel care mi-a povestit despre el a fost Preston, care mi-a relatat niste lucruri incredibile legate de deprogramarea acestuia. Istoria era atât de neverosimila încât am ajuns chiar sa ma întreb daca Stewart exista cu adevarat.

Mai târziu, am vazut o marturie video a lui Stewart, în care acesta povestea implicarea sa în experimentele de control al mintii, din care o parte erau incluse în Proiectul Montauk. Cel putin, m-am convins ca personajul era real.

Urmatorul eveniment legat de Stewart pe care l-am aflat a fost încarcerarea lui, în circumstante dintre cele mai bizare. Dupa ce a început sa lucreze cu Preston Nichols, în încercarea de a-si recupera memoria, guvernul l-a acuzat de crime pe care nu-si amintea sa le fi comis. Fiind controlor financiar, numele sau aparea pe cecuri emise cu cunostinta angajatilor sai. Acuzatia era de frauda financiara, dar adevarata sa crima era tradarea.

Dupa emiterea acestor acuzatii, am auzit ca Geraldo Rivera urma sa faca o emisiune de televiziune pe tema rapirilor de catre extraterestri, avându-l drept invitat principal pe Stewart. În ultima clipa, Stewart a anulat participarea sa la emisiune, caci fusese amenintat ca i se va spori pedeapsa cu închisoarea daca va aparea pe post. Desi nu a aparut la televiziune, Stewart a primit o sentinta foarte grea. Judecatorul parea sa-l simpatizeze si sa creada sincer ca vinovatia lui era limitata, dar a declarat ca nu avea de ales si ca aceasta era cea mai mica pedeapsa pe care i-o putea da, potrivit legislatiei în vigoare. Stewart a fost condamnat la trei ani de închisoare.

Dupa ce a fost închis, am început sa scriu O noua vizita la Montauk. Scopul acestei carti era sa demonstrez cu argumente ca Proiectul Montauk a existat cu adevarat. Existau diferite dovezi în aceasta directie, dar trebuia sa fac cercetari. Implicarea lui Stewart a devenit evidenta dupa ce am primit un telefon de la o femeie pe care o voi numi Elaine Donald. Stewart face referire la ea în aceasta carte, numind-o femeia cu accent de Brooklyn. Elaine m-a rugat sa îi fac o vizita si sa discut despre Stewart cu ea. A adaugat ca nu-mi putea spune nimic concret la telefon. Când i-am relatat lui Preston de aceasta conversatie, mi-a spus ca Elaine era un medium care colabora cu FBI. Altfel spus, facea lecturi psihice, spunându-le oamenilor ca îi va cauta ea ca sa le comunice rezultatele. Între timp, îi verifica si le consulta dosarul FBI printr-un contact pe care îl avea la agentie. Asa cum banuiti, aceste dosare nu se refera în nici un caz la cazuri criminale. Se crede ca exista dosare ascunse pentru fiecare american, de care se foloseste guvernul atunci când are nevoie. Poate ca nici nu sunt detinute de FBI, ci chiar de CIA. Nu stiu nici astazi daca Preston a avut dreptate, dar m-am convins de un lucru: Elaine face într-adevar lecturi psihice dupa investigarea clientului, spunându-i ca revine ea pentru a-i comunica rezultatele.

Elaine era absolut convinsa ca Stewart nu avea nimic de-a face cu Proiectul Montauk si ca toate relele i s-au tras de la ideile pe care i le-a bagat în cap Preston. Mi s-a prezentat ca o prietena personala a lui Stewart. Mi s-a parut absurd ca m-a facut sa bat atâta cale, cerându-mi sa o cred pur si simplu pe cuvânt. Erau eu însumi destul de sceptic în ceea ce îl priveste pe Stewart, dar cuvintele ei m-au convins ca se petrece ceva ciudat. Totul a devenit si mai ciudat când i-a dat un telefon unei prietene din Massachussetts, pe care o voi numi Mary Snodgrass. Aceasta a încercat la rândul ei sa ma convinga de faptul ca Stewart nu era implicat în Proiectul Montauk. Comentariile acestei femei erau înca si mai absurde. Când mi-a spus ca Stewart a negat orice implicare în Proiectul Montauk dupa ce a fost închis, i-am prezentat o contra-teorie. I-am spus ca nu putem fi siguri ca nu a fost programat din nou în închisoare. M-a asigurat ca nu era cazul, aducându-mi ca dovada suprema faptul ca stia acest lucru chiar de la paznicii închisorii. Era ca si cum as fi ascultat juramântul unei vulpi care spunea ca gainile sunt bine încuiate si ca sunt în siguranta. Culmea este ca femeia chiar se astepta ca eu sa o cred. Probabil ma credea cam tâmpit. Mai târziu, Preston mi-a spus ca Mary Snodgrass facea parte din Aquarius Group, o grupare afiliata la CIA. Când Mary a citit relatarea mea referitoare la ea din cartea O noua vizita la Montauk, s-a suparat, desi am prezentat-o fara nici o exagerare.

Am discutat despre toate aceste lucruri cu Preston si ne-am consultat daca pot fi incluse în carte. Am decis de comun acord ca cel mai bine ar fi sa îi scriem lui Stewart si sa îi cerem acordul. Dupa câteva saptamâni, am primit de la el o scrisoare batuta la masina, în care nega ca ar fi participat vreodata la Proiectul Montauk si denunta colaborarea cu Preston. La prima vedere, parea un simplu raspuns negativ. Ceea ce nu stiam la vremea respectiva era faptul ca înainte de a fi închis, Stewart facuse un juramânt în care atesta ca era de partea lui Preston în revelarea Proiectului Montauk si ca nu va da niciodata înapoi. A instituit chiar un cod secret: orice scrisoare pe care urma sa i-o trimita lui Preston din închisoare, batuta la masina, nu va descrie adevaratele sale intentii, ci va fi scrisa sub influenta anchetatorilor. Scrisoarea nu trebuia considerata autentica decât daca era scrisa de mâna.

Dat fiind ca scrisoarea primita îmi era adresata mie, nu lui Preston, nu eram absolut sigur daca regula se aplica si în acest caz. De aceea, Preston a luat decizia sa folosim un nume fictiv pentru a-l descrie pe Stewart. Numele pe care l-am ales si sub care apare în O noua vizita la Montauk este Stan Campbell.

Nu l-am întâlnit personal pe Stewart decât pe data de 12 august 1996, când am facut împreuna o excursie la Montauk Point. De la bun început, mi-a cerut opinia în legatura cu Elaine Donald. Când i-am spus ca impresia mea în legatura cu ea era negativa, mi-a confirmat ca nu nici el avea încredere în ea si ca femeia nu a actionat în interesul lui. A vorbit în aceiasi termeni si în legatura cu Mary Snodgrass, spunându-mi ca aceasta manipuleaza oamenii si ca ea a fost aceea care i-a dictat cuvânt cu cuvânt scrisoarea pe care mi-a trimis-o din închisoare. Nici unul din cuvintele scrise aici nu i-a apartinut personal. Nu a facut decât sa se conformeze, pentru a fi considerat un "prizonier model". A adaugat ca are sa-mi spuna foarte multe lucruri interesante. Cel mai important lucru era acela ca s-au facut eforturi concertate pentru a minimaliza ideea ca experientele prin care a trecut aveau ceva de-a face cu proiectul de control al mintii de la Montauk.

Asa l-am cunoscut pe Stewart Swerdlow. Întreaga sa existenta parea sa aiba de-a face cu infrastructura proiectului guvernamental de control al mintii. Cartea de fata va descrie de asemenea felul în care i-a cunoscut el pe Duncan Cameron, Preston Nichols si Al Bielek. Înainte de a-i da cuvântul, as mai dori sa adaug ceva interesant în legatura cu Stewart.

Înainte de a-l întâlni, Duncan mi l-a descris pe Stewart ca fiind mai avansat psihic decât el. Ca sa folosesc propria sa terminologie metafizica, Duncan sustine ca marea majoritate a oamenilor sunt "de ordinul sapte", ceea ce înseamna ca au o structura aurica în forma de salata, alcatuita din sapte straturi suprapuse, cu sapte frecvente de vibratie diferite ale câmpului magnetic, concentrate în sapte nuclee (chakra-e), etc. Duncan mi-a spus ca el este "de ordinul paisprezece", având o aura cu dubla structura (14 straturi succesive, etc.). În viziunea lui, Stewart este "de ordinul 21", având o tripla structura aurica.

Duncan mi-a explicat ca cei care apartin acestei din urma categorii reprezinta interferente ale unor alte dimensiuni superioare în realitatea noastra fizica. Acest lucru explica anumite fenomene ciudate sau paranormale despre care auzim, citim, sau chiar le experimentam noi însine. Ideea este ca întreaga realitate manifesta este rezultatul unei constiinte a priori, care a creat materia, energia, timpul si spatiul.

Daca cei care se ascund în spatele experimentelor legate de controlul mintii se aflau în cautarea unui subiect ideal pentru explorarea dimensiunilor ascunse ale subconstientului colectiv, cu siguranta Stewart era candidatul perfect. Experientele prin care a trecut demonstreaza din plin acest lucru. Aceasta este perspectiva din care ar trebui sa cititi aceasta carte. Chiar daca nu toate experientele prin care a trecut Stewart s-au petrecut în realitatea fizica, putând fi dovedite stiintific, majoritatea au lasat totusi urme incontestabile, care pot fi verificate cu rigoare. Dar cel mai important mi se pare faptul ca el este un individ extrem de inteligent si de înzestrat, cu o capacitate uluitoare de a patrunde în domeniul subconstientului. Povestea sa incredibila ne ofera o perspectiva noua asupra secretelor extraterestre, dar si asupra constiintei care sta la baza lor. Înca si mai important este faptul ca doreste sa ne împartaseasca tuturor aceasta cunoastere.

Capitolul unu

Experimentul Philadelphia

La bordul navei din otel, marinarii îsi vedeau agitati de treaba, emotionati si îngrijorati. Li se spusese ca vor face parte dintr-un exercitiu secret, care va fi decisiv pentru rezultatul razboiului dintre Europa si Asia. Unii erau voluntari, altii fusesera consemnati. Tuturor li s-a spus ca daca vor avea succes, vor intra în istorie ca cei care au salvat America si lumea întreaga.

Ancorata în port, ascunsa ochilor curiosi, nava era monitorizata de toate celelalte vase din baza navala. Numerosi ingineri si savanti lucrau cu înfrigurare pentru a finaliza conexiunile unui echipament cât se poate de ciudat, situat în centrul de control de pe puntea superioara. Un al doilea centru de control, situat pe uscat, în imediata apropiere, era plin cu observatori stiintifici proveniti din esaloanele superioare ale guvernului. Comunicarea între cele doua centre nu înceta nici o clipa.

Johannes von Gruber a urcat fara zgomot pe nava si s-a îndreptat direct catre centrul de control, în care echipamentul era în sfârsit pregatit. El i-a observat pe tinerii marinari care îsi vedeau de treaba la posturile lor, în asteptarea evenimentului care urma sa se produca. "Daca ar sti care este adevarata misiune a acestei nave, s-ar gândi de doua ori înainte sa ramâna la bord, si-a spus el. În întreaga istorie a umanitatii nu s-a încercat niciodata pâna acum un asemenea experiment, la o scara atât de mare si cu fiinte vii. Sper ca Tesla sa aiba dreptate, caci altminteri se va dezlantui iadul. la propriu!"

si-a amintit apoi subit de calatoria care l-a adus în America. Fusese un drum lent si obositor. Ca ofiter de rang înalt decorat în Primul Razboi Mondial, von Gruber avea acces la multe surse de obtinere a unor documente false. Acestea i-au permis sa calatoreasca în vara anului 1943, mai întâi în Elvetia, pentru a se întâlni cu câtiva indivizi foarte secretosi, apoi în Spania, cu avionul, apoi în Portugalia, si în cele din urma în Statele Unite. Misiunea sa era personala, fiind considerata de o importanta extrema de toate puterile care se ascundeau în culisele istoriei. Aceasta calatorie era atât de secreta încât nici chiar rudele si prietenii sai apropiati nu stiau de ea. Daca misiunea sa ar fi dat gres, tuturor li s-ar fi spus ca a cazut în razboi.

Nu mai avea însa uniforma de ofiter al celui de-al Treilea Reich. O privire aruncata noii sale uniforme americane, de culoare kaki, cu cizme negre, le-a readus subit la realitate. Implicatiile experimentului erau tot ce îl interesa la acel moment. În testele anterioare, obiecte de dimensiuni mici devenisera invizibile timp de câteva secunde. Ce-i drept, nu toate animalele de laborator supuse testelor s-au întors la faza vizibila, dar se presupunea ca aceste erori au fost corectate. Mai întâi, oamenii de stiinta urmau sa faca nava USS Eldridge complet invizibila, iar apoi trebuiau sa o readuca la starea normala. În continuare, ar fi trebuit sa transporte pur si simplu nava, cu tot cu echipaj, într-o locatie diferita - probabil în Norfolk Harbor. O asemenea realizare ar fi eliminat definitiv razboiul de pe pamânt, caci cei care ar fi controlat aceasta tehnologie ar fi devenit invincibili. Principalele guverne ale lumii - cele din Statele Unite, Germania, Marea Britanie, Rusia si Franta - s-ar fi unit între ele pentru a elimina puterile mai mici si rasele care le incomodau. Intentia lor era sa trimita apoi armate vaste pretutindeni în univers. Noul guvern mondial ar fi domnit astfel asupra întregului univers! Pentru un asemenea obiectiv, Reich-ul era dispus chiar sa se alieze cu Statele Unite. Datorita contactelor guvernului german cu anumiti "vizitatori", si Statele Unite erau dispuse sa lase deoparte diferentele ideologice. Fiecare parte credea ca, în final, va ajunge sa controleze întregul plan.

La momentul stabilit, echipamentul a fost pornit, mai întâi la putere mica. Dupa ce piesele au intrat în vibratie, luminile de pe nava si de la centrul terestru au început clipeasca. Totul a fost scufundat într-o lumina verde. Johannes a simtit un fior de gheata de-a lungul coloanei vertebrale si senzatia ca i se face greata. A continuat sa priveasca, în timp ce cei de la baza transmiteau ordine sa creasca puterea la nivelul maxim, pentru a încheia astfel experimentul. Sistemul de comunicare cu nava a transmis un semnal de alerta, cerându-le tuturor sa ramâna pe pozitii pâna la încheierea experimentului.

Oamenii de stiinta de la sol priveau scânteile electrice care ieseau din nava. Aceasta a capatat culoarea galben mustar, apoi verde stralucitor, si în final, chiar înainte sa dispara în hiperspatiu, o nuanta albastru electric. În acel moment, camerele de luat vederi de la sol au înregistrat doua obiecte zburatoare neidentificate, care pluteau deasupra navei. Odata cu disparitia acesteia din câmpul vizual, au disparut si ele.

La bordul navei Eldridge, von Gruber a simtit cum întregul corp îi este strabatut de valuri intense de energie. Desi continua sa simta podeaua sub picioare, avea senzatia ca se prabuseste. În jur vedea culori albastre, verzi si violete. În aer se auzea un zgomot puternic, un fel de vâjâit ca de transformator. Întreaga nava a capatat o aparenta de vis. Oamenii din jurul sau tipau si se vaietau. Însasi structura de metal a navei parea ca valureste, ca si cum ar fi facut parte din ocean. În final, Johannes a renuntat la gândurile sale si a privit cu atentie în jur. I-a vazut pe unii membri ai echipajului alergând si pe altii dând ordine, cu vocile bolborosite, ca si cum s-ar fi aflat sub apa. Acele aparatelor de pe panourile de comanda o luasera razna, rotindu-se în toate directiile. Încet, Johannes a iesit din cabina de comanda.

A privit catre tarm si a ramas socat. Portul disparuse. În locul lui a vazut impulsuri electrice, câmpuri energetice care pulsau în tot felul de culori, lumini care se roteau si doua nave ciudate care pluteau în apropiere. Von Gruber i-a vazut pe marinari strigând si sarind peste bord. Le-a strigat sa se opreasca, dar fie nu l-au auzit, fie nu i-au acordat nici o atentie. De îndata ce treceau de bord, corpurile oamenilor pareau sa se dizolve în curentii energetici.

S-a uitat înapoi, catre camera de control, si a vazut oameni încercând sa distruga cu ciocanele echipamentul. A asistat inclusiv la imaginea oribila a unor marinari dizolvându-se partial în structurile de metal ale navei, ca si cum totul îsi pierduse soliditatea. În jur nu mai exista decât energie fluida. Imaginea era atât de înspaimântatoare încât însusi Johannes a intrat în panica. Daca ramânea pe punte, nava ar fi putut exploda sau s-ar fi putut transforma în energie. Daca sarea peste bord, ar fi încetat sa existe. Prin minte i-au trecut imagini cu sotia si cu copiii sai. S-au succedat apoi gânduri cu superiorii sai din organizatiile secrete. Acestia nu i-au spus niciodata ca s-ar putea întâmpla asa ceva. La naiba cu cauza lor si cu acest experiment nebunesc. Drept care, s-a aruncat el însusi peste bord.

La început, i s-a parut ca zboara rapid prin aer. În jur se auzeau zgomote: un bâzâit puternic însotit de pacanituri. Lui Johannes i-a trecut prin cap ca poate aceasta este moartea. O stare de pace intensa a coborât asupra lui si nu si-a mai simtit corpul. Nu au ramas decât senzatiile electrice. A început sa auda zgomote ca de sonerie în urechi. Pe masura ce acestea deveneau mai puternice, a simtit o presiune puternica, iar corpul sau a început sa capete din nou forma. Fiecare celula a trupului parea sa fie în vibratie. Culorile au devenit din ce în ce mai cenusii si a simtit ceva solid sub picioare. Din ceata cenusie care îl înconjura au început sa apara forme si culori naturale.

Ametit si confuz, Johannes nu stia unde se afla. A vazut în jur o apa întunecata, înconjurata de stânci si de pietre. Privind în jos, si-a dat seama ca se afla într-un fel de pestera facuta de om, chiar în peretele stâncos de pe malul apei. Desi era bine luminata, nu se vedea nici un fel de instalatie de iluminat.

Subit, de el s-au apropiat trei persoane. Una purta o uniforma militara albastra, cu însemnele SUA. Celelalte erau doua fiinte mici si cenusii, cu ochii mari. Acestea i-au fluturat prin fata niste baghete lungi, confectionate dintr-un material metalic. Vazându-le, lui Johannes i-a venit sa tipe, dar din gura nu i-a iesit nici un sunet. Nu se putea misca, si totusi a început sa le urmeze de-a lungul unor scari sculptate în stânca, care conduceau undeva în sus. În mintea sa s-a auzit o voce, care îi repeta continuu: "Nu-ti fie teama. Urmeaza-ne". Omul îmbracat în uniforma militara le urma la rândul lui.

Al doilea lucru pe care si l-a amintit Johannes a fost o camera întunecata plina cu echipament. Fiintele l-au asezat pe un scaun, i-au prins corpul cu curele si i-au fixat capul pe un fel de suport. Speriat, era incapabil sa vorbeasca sau sa se miste. Dupa câteva ore, de el s-a apropiat un om îndesat si mic de statura, îmbracat într-o salopeta verde, care i s-a adresat în germana:

- Întelegem ca ti-e frica, dar aceasta senzatie va disparea în curând. Te afli într-o baza subterana americana. Locatia precisa nu este importanta pentru tine acum. Ai ajuns aici din greseala, dar vom avea grija sa corectam acest lucru.

Subit, poate din cauza socului, Johannes si-a recapatat glasul. El a început sa vorbeasca, rostind greu cuvintele:

- Unde ma aflu, va rog?

- Acest lucru nu este important pentru tine.

- Va rog, lasati-ma sa ma întorc la familia mea. Va spun tot ce doriti sa aflati.

- Familia ta a murit. Suntem în anul 1960. Tot ce cunosti a disparut. Germania a pierdut razboiul si toti superiorii tai au fost executati.

Johannes si-a închis ochii si a gemut. Cu siguranta, traia un cosmar îngrozitor. Din pacate, cosmarul a continuat, devenind chiar mai amenintator odata cu aparitia unei fiinte înalte, fara par, cu ochii mari, albastri, care i-a luat locul omului scund. Avea o înaltime de aproximativ 2,30 metri. Era foarte supla, avea barbia ascutita si pielea extraordinar de alba. Creatura nu i-a vorbit, dar i s-a adresat telepatic, direct în mintea sa.

- Nu te teme. Te vom trimite într-un loc unde te vei simti mai bine.

În continuare, creatura a atins niste butoane pe un panou de control. Prin corpul lui von Gruber au trecut curenti electrici cu o intensitate ce parea sa depaseasca câteva mii de volti. A intrat în convulsii violente, dupa care s-a linistit. A simit cum aluneca printr-un tunel de lumina, la capatul caruia a fost întâmpinat de niste fiinte angelice, absolut minunate, care i-au strâns mâinile. A urmat o recapitulare a vietii sale, si-a adus aminte de vietile anterioare si a simtit un regret profund pentru faptele rele pe care le-a facut, dar si o mare fericire pentru cele bune. I s-a spus apoi ca trebuie sa încheie o misiune importanta pe pamânt. I s-a aratat o femeie care nastea într-un spital recent construit. Pâna sa-si dea seama ce se întâmpla, s-a trezit din nou în tunelul de lumina, îndreptându-se în viteza catre femeie.

Capitolul doi

O copilarie ciudata

Eleanor a reusit sa dea nastere primului ei copil ceva mai târziu decât anticipase. Ajunsa la spital, a asteptat multe ore, vaitându-se de durere, în timp ce alte femei care venisera dupa ea nasteau una dupa alta. Îngrijorat, medicul a început sa o consulte. I-a spus ca trebuie sa i se faca o operatie de cezariana pentru ca pruncul sa se poata naste, caci canalul prin care copilul ar fi trebuit sa iasa la lumina era complet blocat. Medicul se afla într-o adevarata stare de soc, întrebându-se cum a putut fi conceput copilul în aceste conditii! Parea un veritabil miracol. Eleanor a fost transportata într-o alta aripa a spitalului, înca nedeschisa pentru public. Desi era începutul lui noiembrie, sistemul de încalzire nu fusese înca instalat. Din fericire, chiar în ziua respectiva s-a întâmplat ca un specialist în domeniul nasterilor sa viziteze spitalul. Acest medic urma sa îl asiste pe doctorul ei în timpul operatiei. Fiind atât de frig, femeia s-a simtit recunoscatoare când totul s-a terminat.

Întrucât gâtul copilului era prins cumva în jurul osului pubian al mamei, medicii au fost nevoiti sa foloseasca forcepsul, deconectându-i cu atentie capul. Au fost nevoiti sa-l extraga apoi prin canalul recent creat prin mijloace chirurgicale. Când am aparut în sfârsit pe lume, la data de 5 noiembrie 1956, eram plin de vânatai. Aveam o greutate de 4, 5 kilograme.

Fratele bunicului meu a fost primul presedinte al Uniunii Sovietice, Yakov Sverdlov. A fost un mare orator si unul din principalii lideri ai miscarii bolsevice care tocmai lua nastere. Pe vremea când tarul Nicolai se mai afla înca la putere, el l-a întemnitat pe Yakov în Siberia, în încercarea de a înabusi din fasa noua miscare. Acolo, a fost coleg de celula cu Stalin. Din cauza acestei nedreptati, Yakov a capatat o mare ura împotriva tarului si a sistemului pe care îl reprezenta. Mai târziu, când familia imperiala a fost pusa sub arest în orasul Ekaterinburg din Muntii Urali, Yakov a ordonat executarea tarului si a familiei sale. În semn de recunostinta, noul guvern comunist a numit orasul în care au fost executati acestia Sverdlovsk. Aici s-a nascut, între altele, actualul lider rus, Boris Yeltîn. Ucraina, o tara care si-a recapatat de curând independenta, si-a numit la rândul ei un oras (din partea de rasarit a tarii) Sverdlovsk. În Moscova exista chiar un cartier numit Sverdlov.

Bunicul meu a fost cel care a fondat Partidul Comunist din Statele Unite, prin anii 30. În timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, oficialitatile americane erau convinse ca mama tatalui meu era spioana a URSS în Europa, împotriva germanilor. Când m-am nascut eu, tata tocmai parasise armata, dupa ce lucrase la anumite proiecte secrete de mare importanta pentru guvern, undeva prin sud-vestul tarii. Înainte de a fi fost angajat sa lucreze la aceste proiecte secrete, fusese supus de militari unor interogatorii extinse. M-am întrebat de multe ori de ce l-au ales pe el. Acum îmi dau seama ca, fiind un inginer de geniu, guvernul dorea sa se asigure de loialitatea lui. Tata nu vorbeste niciodata despre parintii sai sau de familia din care provine. Am adunat cea mai mare parte din informatiile pe care le-am cules în legatura cu unchiul meu dinspre bunic, Yakov Sverdlov, citind cartile de istorie rusa.

Mama este o femeie foarte draguta, generoasa, plina de bunatate si foarte devotata familiei sale. Bunica mea (mama ei) a colindat prin toata Europa Centrala însotind caravanele de tigani. Pe când era doar o fetita mica din Austria, ea se juca odata cu niste veri, când a privit în sus si a vazut imaginea unui barbat care arata exact ca si Cavalerul de Spade din cartile de joc. Le-a spus imediat verilor sa priveasca în sus, dar acestia au cazut ca secerati la pamânt. La scurt timp dupa acest incident, bunica a fost trimisa la rudele ei din America. În mod incredibil, aproape un secol mai târziu am fost implicat într-un grup guvernamental alcatuit din indivizi care încercau sa înteleaga semnificatia unui anumit mesaj primit din hiperspatiu. Primit de undeva din afara pamântului, acest mesaj nu reprezenta altceva decât imaginea unei fiinte care semana cu Cavalerul de Spade!

Pe vremea când eram copil, vedeam spiritele celor morti bântuind prin apartamentele altor oameni. În urechi auzeam tot timpul un tiuit. Prin fata ochilor deschisi îmi treceau lumini colorate si aveam viziuni ale unor scene din viitor care se adevereau de fiecare data. Din cauza cosmarurilor continue pe care le aveam, parintii mei petreceau mai mult timp la mine în camera decât în propriul lor pat. Am fost un copil ciudat si plângacios. Desi eram foarte bun la scoala, aceasta mi s-a parut mult sub nivelul meu si foarte plictisitoare. De regula, stateam acasa pretinzând ca sunt bolnav si ma distram cu tot felul de jocuri psihice si mentale. Nu aveam practic nici un prieten. Copiii de vârsta mea mi se pareau naivi si stupizi. În locul lor, preferam compania adultilor, îndeosebi a celor mai vârstnici. Dintr-un motiv sau altul, îmi placea sa ascult povesti de demult, în special din anii 30-40. Eram nebun dupa filmele de razboi, dar mi-era rusine sa îmi declar simpatia fata de nemti, din cauza originii mele evreiesti. La fel de interesanta era si simpatia mea pentru indieni atunci când urmaream un western.

În cosmarurile mele din copilarie aveam deseori vise cu extraterestri. Dupa ce ma capturau si ma examinau, acestia ma îndoctrinau, alimentându-mi mintea cu cantitati uriase de informatii. Desi ma temeam de ei, îmi placeau filmele de science-fiction cu extraterestri si tineam întotdeauna cu ei. Sunt convins ca psihoterapeutii care citesc aceste rânduri cred ca si-ar putea da doctoratul cu mine. Diagnosticul standard ar fi fost probabil un abuz în copilarie, care a provocat acele stari de teama si de mânie care ieseau la suprafata mintii prin intermediul cosmarurilor. Dincolo de aceste aparente, am fost examinat de patru terapeuti diferiti, care m-au declarat absolut sanatos, stabilind ca nu am fost victima unui abuz.

Îmi place sa afirm ca nu am avut niciodata copilarie, ca m-am nascut direct ca adult. Nu m-am simtit niciodata copil, nu mi-am dorit sa particip la jocurile celor de vârsta mea, sa ma duc la petreceri sau sa fac toate acele lucruri pe care le fac copiii. Ori de câte ori încercam sa le explic altora experientele mele din timpul zilelor, dar mai ales al noptilor, acestia ma luau peste picior, spunându-mi ca doar mi le imaginez. Dupa o vreme, m-am închis în mine si am devenit un baietel nefericit si foarte introvertit. Profesorii notau pe fisele lor în dreptul numelui meu: "Foarte inteligent, dar nu zâmbeste niciodata". Dar eu gândeam: "De ce as zâmbi când stiu ce lucruri îngrozitoare se vor întâmpla pe acest pamânt?"

În copilarie am avut probleme cu vazul si auzul. Desi mi-au facut analize, medicii nu au gasit nici o boala. Mi-au dat oricum ochelari de vedere si au încercat sa-mi îmbunatateasca starea de sanatate extirpându-mi amigdalele si adenoizii. Din pacate, nu au avut succes. Chiar si la ora actuala am probleme cu aceste doua simturi. În schimb, vad aurele si simbolurile arhetipale care emana din structurile subconstiente ale oamenilor. De asemenea, aud tot felul de zgomote subtile.

Cele mai negre cosmaruri pe care le-am avut în copilarie au fost întotdeauna legate de "rapirea mea de catre extraterestri". La ora actuala stiu ca doar putine din acele experiente au fost reale, în timp ce celelalte nu erau decât experiente în hiperspatiu, multe dintre ele fiind generate de experimentele guvernului. Îmi mai amintesc înca foarte bine teroarea pe care o simteam atunci când eram rapit din patul meu în mijlocul noptii de niste fiinte mici, îmbracate cu niste combinezoane închise la culoare si care nu rosteau niciodata cuvintele cu voce tare.

Copil fiind, ma temeam sa ma duc seara la culcare, speriat sa nu fiu rapit din nou, de data aceasta pentru totdeauna, pentru a-mi face acele operatii dureroase pe corp. Îmi spuneau întotdeauna ca sunt înrudit cu ei si ca va veni o vreme când ma vor pastra pentru totdeauna. Desi nu-mi pasa în mod deosebit de planeta pamânt si de populatia cruda care traia pe ea, îmi iubeam totusi familia si nu doream sa o parasesc. Îmi amintesc si acum cât de insistent le rugam pe acele fiinte sa îmi dea drumul. În cele din urma, o faceau, dar asta nu ma facea sa capat mai multa încredere în ele.

Ori de câte ori ma rapeau, îmi era foarte frig. Desi am avut nenumarate experiente de acest fel, nu pot spune cu siguranta daca ma aflam la bordul unei nave spatiale, cu exceptia a doua cazuri când am vazut ca nu ma mai aflam pe pamânt. Complet lipsite de inimă 11311m1221l ; si de emotii, acele fiinte îsi faceau testele, fara sa le pese în vreun fel de mine, dupa care îmi dadeau drumul. Îmi amintesc ca de câteva ori am coborât rapid cu un ascensor. Când am ajuns la destinatie, am vazut inclusiv oameni îmbracati în uniforme de culoare albastru închis, fara ecusoane. Unii dintre ei erau înarmati. Altii conduceau diferiti copii sau adulti catre o încapere sau alta din respectivul complex. Nu existau nicaieri ferestre. Peretii si podelele erau netede si perfect slefuite. Vehicule de dimensiuni mici se plimbau silentios pe culoarele înguste ale complexului. De câteva ori, am fost condus în niste încaperi asemanatoare unor pesteri, în care erau depozitate cutii. De atunci, nu mai suport sa ma aflu într-un depozit urias. Îmi amintesc ca odata am scapat din camera în care fusesem închis si ca alergam gol pe coridoare. La un moment dat, m-am ascuns sub o masa dintr-o încapere micuta. Câtiva oameni au venit în cautarea mea. Când m-au gasit, am facut pe mine de frica.

Evenimentul cel mai spectaculos din viata mea s-a petrecut când aveam sase ani. Îmi amintesc ca ma aflam la bordul unei nave micute care zbura prin aer. Avea forma unei camere rotunde, cu pereti argintii. În interior exista o scarita care ducea catre o camera în forma de dom. Nava nu avea alte încaperi. Lânga mine se afla o creatura cu o tenta cenusiu-verzuie, cu capul în forma de inima si ochii rotunzi, de culoare neagra. Avea aceeasi înaltime ca si mine, nu purta haine si nu avea decât patru degete la fiecare mâna. Picioarele sale mici se terminau cu doua degete de lungime egala. Pielea umeda a creaturii îmi amintea de frunzele care înfasoara stiuletii de porumb. Mi-a vorbit mental, dar lent, si mi-a aratat o fereastra în perete, indicându-mi sa ma uit afara. Am constatat ca ne aflam deasupra plafonului de nori. Nu departe de noi zburau alte nave, identice cu a noastra. Atmosfera din interior era umeda si neplacuta. Desi nu era deloc cald, transpiram abundent. Când am urcat scarita pentru a urma creatura în camera în forma de dom, aceasta a devenit dintr-o data transparenta. Era ca si cum am fi zburat pe acoperisul navei, fara pereti în jurul nostru!

Vazând viteza cu care calatoream, mi s-a facut pielea de gaina. Nasul îmi ardea, ochii îmi lacrimau si simteam o senzatie puternica de greata. Din când în când, nava îsi încetinea viteza si putem vedea diferite locuri de pe pamânt, pe deasupra carora zburam. Îmi amintesc ca am zburat o vreme foarte jos, pe deasupra unui ocean, apoi deasupra unor orase foarte mari, pe care le vedeam dincolo de nori. Acum stiu ca unul din aceste orase era Parisul. Un altul a fost cu siguranta Roma, apoi Atena. Am vazut piramidele din Egipt si întinderea desertului. Au urmat niste munti foarte înalti, înzapeziti, despre care acum cred ca erau Himalaya. Îmi amintesc ca am zburat o vreme cu viteza mica deasupra unui drum de tara, probabil din India, apoi deasupra Chinei si Japoniei. Uneori, numele tarii deasupra careia ne aflam îmi trecea fulgerator prin minte, fara sa stiu de ce. Alteori, îl puteam vizualiza pe o harta a lumii care îmi aparea distinct în minte. Alaska si Antarctica mi s-au parut regiunile cele mai interesante, caci am o afinitate înnascuta fata de locurile acoperite cu gheata sau cu zapada, dar despre acest subiect voi vorbi pe larg mai târziu.

Creatura mi-a spus ca am facut înconjurul  pamântului de trei ori de la vest catre est, si de alte trei ori de la nord catre sud, si ca a existat un motiv precis pentru aceasta calatorie si pentru alegerea locurilor pe care le-am vazut. În final, pe când am început sa zburam în sus, i-am spus ca doresc sa ma întorc acasa. Eram înca în pijamale si nu doream sa îmi sperii parintii. Creatura nu mi-a raspuns, dar am început sa coborâm atât de rapid încât am cazut la podea si mi s-a facut rau.

În cele din urma, nava spatiala si-a încetinit viteza. Subit, am putut vedea pamântul prin zidul transparent. Spatiul cosmic era absolut întunecat. Nu se vedea nici o stea. Luna parea uriasa. La mare distanta am vazut un glob urias si stralucitor; mi s-a spus ca acela era soarele nostru. Creatura mi-a poruncit apoi sa ma întorc si sa ma apropii de celalalt perete al navei. Am vazut cu uimire ca ne apropiam de o uriasa platforma metalica ce plutea prin spatiu. Pe ea se aflau diferite tipuri de nave; altele zburau deasupra ei. Unele aveau forma de disc, în timp ce altele aratau ca niste globuri, dar cele mai ciudate semanau cu niste tuburi sau cu niste triunghiuri. Nu-mi mai puteam tine ochii deschisi, caci m-a cuprins brusc o stare de somnolenta teribila. Mi-am dat seama ca nu ma mai pot misca deloc.

Când m-am trezit, pluteam prin aer într-un loc puternic luminat. În jurul meu pluteau în cerc tot felul de fiinte, de toate speciile imaginabile. Usor, am coborât la sol. Inima îmi batea cu putere în piept, dar nu-mi era frica. Teama a aparut abia mai târziu, când mi-am dat seama ca nu visez! Acela a fost momentul în care a început adevarata mea educatie.

Capitolul trei

Menajeria

Asezat în centrul acestui cerc, eram înconjurat de pretutindeni de o sumedenie de fiinte, de toate tipurile posibile. Cel mai frumos si mai impunator între toate era un fluture gigantic. Parea sa pluteasca prin aer, în fata unei ferestre uriase, prin care puteam vedea pamântul. În mintea mea de copil de sase ani, eram convins ca am ajuns pe un tarâm de basm. Mult prea entuziasmat pentru a fi speriat, simteam ca nu-mi pot închide gura cascata în fata tuturor acestor minuni. Dupa câteva minute, gândurile acestor fiinte mi-au inundat mintea. Vorbeau cu totii simultan (telepatic), asa ca tot ce auzeam era un fel de vuiet colectiv. La un moment dat, mi-am dat seama ca ma pot pune la unison cu oricine doresc, ascultând ce zice.

M-am concentrat mai întâi asupra fluturelui, pentru ca mi se parea de o maretie sublima. Mi-ar fi placut sa plutesc prin aer la fel de usor ca si el. La început, fluturele a parut uimit ca l-am ales pe el între atâtea fiinte. Surpriza lui m-a uimit în egala masura! Crezusem ca doreste sa vorbeasca cu mine. Auzeam în fundal voci care ma implorau sa le acord atentia mea. Vazând ca îmi manifest intentia de a vorbi cu fluturele, acestea au tacut.

M-am apropiat de fereastra si de frumoasa creatura, fara sa-mi simt deloc picioarele miscându-se. Nu am facut decât sa ma gândesc ca ma apropii de ea, si acest lucru s-a produs! Camera era extrem de friguroasa, dar, dintr-un motiv sau altul, acest lucru nu ma deranja. Probabil ma aflam într-o stare de soc. În cele din urma, fluturele mi s-a adresat telepatic. Nu am auzit nici un cuvânt, dar stiam ce dorea sa-mi spuna. Mi-a explicat ca structurile noastre de comunicatie erau extrem de diferite, motiv pentru care îi era foarte dificil sa-mi vorbeasca. În timp ce încerca din greu sa îmi traduca gândurile si sa îmi raspunda într-o maniera pe care sa o înteleg, mi-a spus ca nu era nici mascul, nici femela, si ca nu avea un nume, ca mine. În schimb, fiecare membru al speciei sale era identificat de ceilalti în functie de tonalitatile frecventei sale individuale de vibratie. La începutul istoriei pamântului, aceasta specie a donat din ADN-ul ei pentru Proiectul Terra, pentru a crea acele creaturi de pe planeta noastra carora noi le spunem fluturi. A continuat spunându-ma ca fluturii de pe pamânt monitorizeaza magnetismul planetei si stiu sa îl modifice astfel încât sa aiba efecte benefice asupra mediul înconjurator. Moliile au fost create ca o contrapondere (ca un aspect negativ al fluturilor) de catre partea întunecata. Pentru orice lucru bun de pe pamânt, partea întunecata a creat un aspect opus, în vederea echilibrarii situatiei.

Fluturele mi-a spus ca specia sa nu construieste nave spatiale. Daca doresc sa calatoreasca în afara sistemului lor solar, o fac însotind grupurile de humanoizi. Luxurianta si verde, planeta sa natala este plina de flori minunat colorate, care nu exista pe pamânt. Ea este localizata într-un sector îndepartat al galaxiei, dar speciile lor au fost luate pentru a popula alte lumi din alte universuri, mai potrivite pentru nevoile lor. Oriunde s-ar afla în univers, fluturii pot comunica unii cu altii la vointa. Nu prea au contacte fizice cu alte specii aflate în alte lumi, dar le face placere sa le trimita mesaje spirituale telepatice umanoizilor. În anumite cazuri, "adopta" chiar câte un humanoid ca adept spiritual. De altfel, acesta era motivul pentru care venise el însusi la aceasta întâlnire. Se pare ca eram adeptul lui! În final, mi-a spus ca a sosit timpul sa comunic si cu alte fiinte, dar a adaugat ca atât timp cât voi ramâne pe acest pamânt, îmi va trimite fluturi de pe Monarch pentru a ma saluta si pentru a-mi da sfaturi. Ori de câte ori voi vedea un fluture alb într-un moment crucial, sa stiu ca acesta avea un mesaj pentru mine. În timp ce fluturele gigantic comunica cu mine, din aripile sale superbe ieseau scântei colorate.

În continuare, m-am întors cu fata catre restul ciudatului grup. Acestia au început sa se roteasca din nou în jurul meu. Urmatoarea creatura care a încercat sa comunice cu mine era o calugarita alba (o insecta), de dimensiuni uriase. În timp ce ma apropiam de ea, am înghetat de frica. Am încercat sa tip, dar din gura nu mi-a iesit nici un sunet. Calugarita emitea niste sunete ciudate, care ma iritau îngrozitor. Pur si simplu nu puteam rezista în prezenta ei. Dându-si seama de acest lucru, a dat imediat înapoi. Calugarita nu era o creatura malefica. Pur si simplu, avea o structura mentala neconventionala (ne-umanoida). În raport cu realitatea noastra, speciile de insecte sunt cu adevarat extraterestre.

Urmatoarea creatura care s-a asezat în fata mea avea o înaltime de aproximativ 1,75 m  si un cap mare, în forma de con. Purta o roba lunga, de culoare argintiu-cenusie, si avea pielea umeda, parând sa imite culoarea robei. Ochii mari, ca de caracatita, erau opaci si negri. Nu avea un nas vizibil, iar gura ei semana cu cea a unui peste. Mi-am dat imediat seama ca era o creatura amfibie si ca în scurt timp va trebui sa se întoarca în apa. Mi-a spus telepatic ca era de sex masculin si ca ADN-ul meu era de origine marina. Parea cumsecade si a adaugat ca va veni o vreme când îmi voi da seama de originea noastra comuna.

Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc a fost o senzatie de ameteala si de greata. Am cazut la pamânt, dupa care m-am trezit pe un scaun. În fata mea stateau sapte persoane. Mult prea mare pentru mine, scaunul parea un fel de tron. Abia ajungeam cu umerii la nivelul bratelor laterale, iar picioarele mele nu atingeau solul. Ori de câte ori una din fiinte îmi vorbea, scaunul se rotea astfel încât sa o pot privi în fata.

Au luat cuvântul pe rând, de la dreapta la stânga. Prima creatura avea o forma reptiliana si semana cu o sopârla îmbracata cu o uniforma neagra. Vorbea cu un fel de sâsâit, într-un limbaj gutural si greoi. Simultan, puteam auzi în minte traducerea cuvintelor sale. Mi-a spus ca facea parte dintr-un imperiu vast, care se întindea pe o mare portiune a galaxiei, si ca membrii speciei sale încearca sa cucereasca toate sistemele solare de la frontierele acestei galaxii. El însusi era un tradator si dorea sa îi avertizeze pe membrii acestui consiliu de intentiile acestor forte invadatoare.

sopârla mi-a povestit ca pamântul a fost invadat cu mii de ani în urma de o armata a poporului sau, sosita cu o nava spatiala care stationeaza la ora actuala pe o baza selenara. O alta asemenea nava urma sa soseasca, trebuind sa ajunga pâna la sfârsitul acestui secol (XX), conform manierei noastre de a calcula timpul. Dupa ce au fost alungati de pe pamânt de catre alti invadatori proveniti din Imperiul Lirian, s-au retras în interiorul pamântului, unde au intrat într-o stare narcoleptica, din care vor fi reactivati la sosirea noii nave. Acesti reptilieni au baze inclusiv pe Venus si pe lunile altor planete din sistemul nostru solar. Poporul sau este alcatuit exclusiv din membri de sex masculin, asa ca au fost nevoiti sa îsi creeze femele, cu scopul de a se reproduce. Totusi, principala metoda de reproducere ramâne clonarea. În final, sopârla mi-a spus ca va veni o zi când îi voi converti poporul la Lumina, caci sufletul meu a fost cândva un emisar coborât printre ei, cu multi ani în urma. Îsi mai aduceau înca aminte de mine si ar fi respectat cuvintele mele.

Urmatoarea creatura cu care am vorbit era o fiinta amfibie, care semana perfect cu "Creatura din Laguna Neagra".  Avea un corp umed si subtire, acoperit cu o piele solzoasa, de culoare verde-cenusie. În timp ce încerca sa-mi vorbeasca, respira greu. I-am auzit imediat gândurile intrându-mi în minte. Mi-a spus ca civilizatia sa a fost prima specie care a locuit pe acest pamânt înainte de sosirea celorlalti invadatori. La vremea respectiva, pamântul era acoperit aproape în totalitate de ape si mlastini. Decimati de oameni si de extraterestri, din specia sa nu au mai ramas la ora actuala decât o mâna de membri, ascunsi în profunzimile oceanului. Din când în când, ies la tarm ca sa stea la soare (asa au aparut de altfel legendele despre sirene). Aceasta specie a lucrat foarte mult cu atlantii, înainte de scufundarea continentului. Ei le-au servit acestora drept punti de legatura cu delfinii si cu balenele. A adaugat ca aceste mamifere reprezinta rase avansate venite dintr-o alta galaxie. Cei mai multi dintre membrii speciei sale au parasit planeta si au plecat în oceanele subterane de pe Neptun, cu ajutorul unor nave de extraterestri binevoitori. Mi-a mai spus ca am un ADN de delfin. De aceea, puteam învata sa comunic cu aceasta specie, pentru a ajuta astfel deopotriva umanitatea si comunitatea acestor mamifere (inclusiv cea a balenelor).

Urmatoarea fiinta care mi-a adresat cuvântul semana cu un om mititel, cu parul si ochii atât de negri, încât aproape ca straluceau. Privirea sa parea sa patrunda prin mine si mi s-a parut extrem de greu sa i-o sustin. Afirma ca reprezinta Federatia de Planete din aceasta galaxie, care include peste 120 de civilizatii diferite. Va veni o zi când i se va cere si pamântului sa intre în ea, dar numai daca vor reusi sa alunge forta invadatoare care controleaza la ora actuala planeta noastra. În caz contrar, pamântul ar putea fi atacat de Federatie, pâna la alungarea reptilienilor.

Omul cu parul negru mi-a mai spus ca am fost ales pentru a vorbi cu toti acesti extraterestri deoarece fiecare specie a contribuit la crearea ADN-ului meu. Am fost creat genetic cu scopul precis de a apartine unui numar cât mai mare de grupuri. De aceea, fiecare din acestea era dispus sa stea de vorba cu mine si sa îmi accepte ideile, caci - pâna la un punct - apartineam speciei lor. A adaugat ca personalitatea sufletului meu a fost de acord cu aceasta misiune înca cu foarte mult timp în urma, încarnându-se în diferite galaxii si universuri alternative, cu scopul de a se antrena. Mi-a mai spus ca cea mai mare parte a informatiilor care mi-au fost dezvaluite cu ocazia acestor antrenamente au ramas ascunse în memoria mea celulara, de unde nu vor iesi la suprafata decât atunci când vor deveni necesare pentru a-mi îndeplini misiunea. Pâna atunci voi avea de luptat însa cu multe greutati si voi avea un destin trist. Nedorind sa mai aud nimic în aceasta privinta, mi s-a facut rau, fiind pe punctul de a vomita. Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc era ca ma aflam în continuare pe scaun, vorbind cu o alta fiinta.

Aceasta creatura era foarte palida, având o culoare cenusiu deschis. Avea ochii negri, rotunzi si mari, si un nas lung. Spatele capului îi era acoperit cu un fel de material. Avea gura subtire, care nu se misca deloc atunci când vorbea, lucru care nu ma împiedica sa îi aud telepatic cuvintele. Cu o atitudine rigida, aceasta fiinta mi-a spus ca venea din sistemul solar Rigel. Desi nu si-a dorit sa ia parte la aceasta întâlnire, superiorii lui i-au ordonat sa vina. Misiunea sa era de a monitoriza întregul proces, caci am facut cândva parte din rasa lor. Demult, lumea sa natala era parte integranta din civilizatia liriana. Dupa ce s-a destramat, reptilienii le-au invadat planeta. La ora actuala, membrii speciei sale au fost asimilati imperiului acestora, fiind nevoiti sa le asculte ordinele. Mi-a mai spus ca îsi va trimite din când în când subalternii, niste creaturi cenusii micute, sa ma controleze. De cele mai multe ori nu îmi voi aminti de aceste întâlniri, decât cel mult ca de niste cosmaruri.

A adaugat ca va veni o vreme când acesti cenusii vor intra în razboi cu o parte din lumile reprezentate la aceasta întrunire. Misiunea mea era sa le monitorizez activitatile si sa le raportez superiorilor mei tot ce descopar în legatura cu ei. Corpul meu contine substantele chimice necesare rasei sale. Mi-a mai spus ca membrii rasei sale au avut si ei o forma umanoida, pâna când razboiul le-a contaminat mediul si au degenerat genetic. Corpul meu le-a fost prezentat ca un simbol al sperantei si al pacii. Li s-a permis sa îmi foloseasca sistemul genetic pentru a-si actualiza propriul ADN muribund, dar nu-mi vor putea face rau cu buna stiinta, nu ma vor putea rapi permanent si nu-mi vor permite sa-mi aduc aminte de ceea ce îmi faceau pentru a preleva substantele de care aveau nevoie. Acestea erau regulile pe care erau siliti sa le asculte pentru a putea beneficia de pe urma creatiei mele, pastrând în acelasi timp status quo-ul.

Daca misiunea mea ar fi esuat sau daca vreunul din participantii la acest proiect nu ar mai fi dorit sa continue, urma sa fiu dus într-un loc sigur cât timp se vor lupta ceilalti între ei, eventual chiar la suprafata planetei pamânt. În final, mi-a spus ca membrii speciei sale nu doreau decât sa corecteze erorile comise împotriva lor, pentru a putea evolua. Doreau sa devina independenti de reptilieni si sa îsi recreeze vechea civilizatie, înainte de a fi prea târziu. Dilema în care se aflau era legata de faptul ca daca încercau prematur acest lucru, ar fi fost distrusi complet de cei care îi guvernau. Pe de alta parte, daca ar fi continuat sa asculte de acestia, ar fi devenit tinta atacurilor membrilor Federatiei de planete. Simtindu-se neputinciosi în fata acestei dileme, nu mai erau interesati decât sa se salveze cu orice pret.

În acest moment, ultima fiinta aflata la masa consiliului, chiar la mijloc, l-a întrerupt pe rigelian. Era o creatura foarte înalta. S-a ridicat în picioare si si-a întins lateral mâinile. Purta o roba alba, frumoasa, ornata cu niste modele de un albastru cum nu mai vazusem pâna atunci. Capul sau mare era rotund în partea de sus si avea o barbie ascutita. Stând cu bratele întinse, parea o statuie vie. Ochii sai ovali erau de un albastru stralucitor. Pielea îi era alba, la fel ca fildesul. Era de departe cea mai impresionanta creatura de la aceasta masa de consiliu. Când gândurile sale mi-au invadat mintea, nu mi-am mai putut aminti nici macar propriul meu nume! Vedeam pur si simplu cuvintele limbii sale ciudate învârtindu-se în aura eterica din jurul capului sau.

Mi-a spus cum îl cheama, dar nu-mi pot aduce aminte. Venea de pe planeta Khoom din sistemul solar binar Sirius. Semenii sai erau descendenti ai unor fiinte ne-fizice care populau hiperspatiul, o lume situata în afara constiintei timpului si spatiului. Ei au fost cei care au creat vechea civilizatie egipteana si poporul evreu, caruia i-a daruit Tora. Craniul de cristal era creatia lor si erau responsabili de foarte multe evenimente care s-au petrecut în galaxia noastra si dincolo de granitele ei. Personalitatea sufletului meu apartinea acestui popor, singurul suficient de avansat pentru a putea crea un corp hibrid ca al meu. Întrucât siriusienii dispun de cea mai avansata tehnologie din univers, toate celelalte specii apeleaza la ei pentru a obtine informatii. Acum, când am ajuns în stadiul de adult, îmi dau seama ca acest grup este cel care anima inclusiv razboaiele între civilizatii, pentru a le determina astfel sa evolueze, dar si în propriul lor interes.

Cu cât voi îmbatrâni mai mult, a continuat fiinta, cu atât mai multe amintiri îmi vor reveni în memorie. Nu îmi voi aminti doar ce se întâmpla acum, ci si existentiale mele din alte sisteme solare si din alte universuri. Voi fi un maestru pentru foarte multe rase si specii. Tot în interiorul meu se gaseste si un program de auto-distrugere, care mi-ar putea anula misiunea pentru totdeauna. Mi-a mai spus ca deocamdata nu am cum sa înteleg semnificatia misiunii mele, dar asa trebuie sa stea lucrurile. În acest fel, nu am cum sa ma joc cu ea sau cu programarea mea. Sunt multi cei care vor încerca sa ma pacaleasca - chiar si cei pe care îi consider aliatii mei cei mai apropiati. Siriusianul a adaugat ca ma va ghida ori de câte ori voi avea nevoie, afirmând ca personalitatile sufletelor noastre sunt conectate într-un mod pe care nu îl voi putea întelege decât când voi fi mai matur. Adevarata mea misiune nu va începe decât atunci când mai multe fragmente ale eurilor mele alternative se vor unifica. Pâna atunci, situatia în care ma voi afla va fi destul de precara. Voi întelege motivele necesitatii acestui lucru, dar mult mai târziu.

A început apoi sa emita o lumina alb stralucitoare, cu nuante violete, aurii si argintii. În final a disparut în centrul propriei sale lumini, iar eu m-am trezit tipând în patul meu de acasa, simtind o teroare greu de imaginat. Ţipetele mele au trezit-o pe surioara mea mai mica, iar parintii au alergat speriati sa vada daca ma ataca cineva. Nu mi-am putut trage sufletul decât dupa o vreme îndelungata. Nici chiar atunci nu i-am lasat însa pe parinti sa iasa afara din camera mea. Desi mi-as fi dorit din inima, nu le puteam spune ce se întâmplase. Pur si simplu, cuvintele nu s-ar fi potrivit în acest caz.

În anii care au urmat, am avut cosmaruri repetate în legatura cu acest eveniment. Cu fiecare nou vis, îmi aminteam tot mai multe detalii. Cam la doi ani de la aceasta experienta, am început sa vad imagini ale oamenilor morti care bântuiau în jurul celor vii. În plus, primeam informatii mentale despre starea de sanatate a celor care se aflau în fata mea. Simpla auzire a numelui unei persoane îmi permitea sa ma pun în rezonanta cu aura ei si sa ofer un tablou complet al starii sale de sanatate.

Cu cât înaintam în vârsta, cosmarurile deveneau tot mai intense. La fel si preocuparile mele legate de extraterestri si de OZN-uri. Exista un impuls interior care ma facea sa privesc fiecare film de science-fiction si fiecare spectacol de televiziune pe aceasta tema. Citeam de asemenea tot ce îmi cadea în mâna despre explorarea spatiului cosmic. Intuitiv, îmi dadeam pe loc seama daca o poveste era adevarata sau falsa.

Frustrarea mea a devenit din ce în ce mai mare pe masura ce începeam sa-mi dau seama ca nu exista nimeni pe suprafata pamântului cu care sa pot conversa despre aceste lucruri. As fi dorit sa le împartasesc si altora cunoasterea mea legata de celelalte dimensiuni, dar ma temeam de reactiile lor. În acele zile (sfârsitul anilor 50 si începutul anilor 60), OZN-urile erau considerate înca de domeniul bolilor psihice.

Când am ajuns la vârsta pubertatii, schimbarile produse în fiinta mea au fost ceva mai profunde decât în cazul celorlalti copii. Ele nu mi-au afectat numai trupul. Experientele mele nocturne au devenit înca si mai ciudate. Aproape în fiecare noapte, simteam cum constiinta mea se desprinde de trupul fizic si patrunde într-o camera puternic luminata în care primeste numeroase instructiuni. Subiectele care îmi erau predate variau de la originea mea si pâna la natura realitatii fizice si calatoriile în timp. Reveneam întotdeauna în interiorul corpului fizic înainte de ivirea zorilor, epuizat si tulburat. Ma simteam de parca as fi alergat 80 de kilometri fara oprire. Prea obosit ca sa mai doresc sa merg la scoala, ma prefaceam bolnav. Am repetat de atâtea ori aceasta procedura încât am primit de vreo doua ori vizita unui consultant din partea scolii. Atunci când ma duceam totusi la scoala, întregul proces de învatamânt mi se parea extrem de plictisitor. Eram mai bun decât colegii mei la toate materiile si simteam ca ma trag în jos. Mintea mea era preocupata tot timpul de stele, în care stiam ca exista adevaratul meu camin. Pamântul îmi era la fel de strain cum i se pare unui om obisnuit o stea îndepartata din galaxie. Nu îmi placeau oamenii de pe aceasta planeta, caci nu gândeam si nu simteam ca ei. Eram atât de singuratic încât parintii mei au încercat cu disperare sa îmi faca prieteni printre ceilalti copii. Oricât de arogant ar putea suna, simplul gând de a juca niste jocuri stupide cu alti copii mi se parea aberant, în conditiile în care as fi putut foarte bine sa lucrez la un program NASA.

Noapte de noapte, îi imploram pe oamenii din stele sa vina si sa ma ia acasa, pentru totdeauna. De ce a trebuit sa vin pe aceasta planeta primitiva? Desi ma temeam întotdeauna de rapirile extraterestrilor, ceva ma facea sa ma simt mai apropiat de ei decât de oamenii de pe planeta mea. Într-o noapte, pe când aveam 11 ani, am trait o alta experienta interesanta.

La miezul noptii, m-am trezit în dormitorul meu cu senzatia stranie ca cineva ma priveste. Am încercat sa îmi strig parintii, dar din gura nu mi-a iesit nici un cuvânt. Doar corpul mi s-a înfiorat. Pe neasteptate, m-am trezit în fata cu trei fiinte de culoare cenusiu deschis. Brusc, corpul meu a luat o pozitie verticala si a început sa zboare, trecând prin fereastra închisa. M-am trezit într-o camera micuta, cu peretii metalizati, alaturi de un extraterestru. Pe perete exista un ecran, în spatele caruia se afla o banda transportoare, care trecea prin perete printr-o deschizatura. Micul cenusiu mi-a spus telepatic sa privesc imaginile de pe ecran si sa le corelez cu alimentele care vor trece cât de curând prin fata mea pe banda transportoare.

În timp ce identificam imaginile cu alimentele, trebuia sa raspund daca as putea mânca asa ceva. Pe ecran a aparut mai întâi imaginea unui rinocer în miscare. Simultan, banda transportoare a început sa se miste, aducând o bucata de carne, despre care am înteles ca era de rinocer. Am strigat imediat (mental): "Cu siguranta nu!" Pe ecran a aparut apoi imaginea unei vaci, iar banda transportoare a adus o friptura. M-am gândit: "Asta da", si instantaneu, am simtit în gura gustul carnii - negatita însa! Imaginile si alimentele au continuat sa se succede o vreme. Astfel, prin fata mi-au trecut pui, capre, elefanti, insecte, viermi, pasari, animale marine si diferite plante.

În final, am început sa obosesc si mi s-a facut rau la stomac. Micuta fiinta a oprit atunci ecranul, escortându-ma abrupt înapoi în camera mea. Oricât de ciudat ar putea parea, m-a trecut simultan prin peretii navei si ai camerei mele. Am fost pur si simplu aruncat înapoi în pat. Mi-am dat seama ca sunt furiosi pe mine pentru ca nu am încheiat testele sau studiile pe care le faceau. Era aproape dimineata. Ma simteam cu adevarat rau, dar dupa ce îi spusesem de atâtea ori mamei ca nu pot merge la scoala, m-am fortat sa ma ridic din pat. Amintirea acestei experiente m-a bântuit zile la rând. Nu ma puteam opri sa nu ma gândesc la acele imagini, constient ca extraterestrii omorâsera toate acele animale pentru a le obtine carnea. Acest lucru mi se parea cel mai îngrozitor între toate. Oroarea mea a devenit si mai intensa când mi-am adus aminte ca ultima imagine pe care o vazusem pe ecran (chiar înainte de a mi se face rau) era aceea a unui om!

Capitolul patru

Pubertatea

Din punct de vedere exterior, anii adolescentei s-au derulat în maniera tipica, dar viata mea interioara continua sa fie la fel de iesita din comun. Eram rapit de 2-3 ori pe saptamâna. La ora actuala, îmi dau seama ca nu toate aceste rapiri erau fizice. De fapt, nu am avut parte decât de 2-3 rapiri fizice pe an. În restul timpului era vorba de rapiri astrale ale sufletului meu, în vederea instruirii si îndoctrinarii sale.

De regula, ma culcam în patul meu si ma "trezeam" într-o camera micuta, cu peretii metalizati, în care totul parea construit dintr-o singura bucata, fara muchii sau încastrari. Peretii nu aveau colturi, ci erau rotunjiti. Pe margine se aflau banci, pe care stateam gol, alaturi de alti oameni. Pe ecran apareau tot felul de imagini colorate, iar în minte auzeam cu totii instructiunile pe care trebuia sa le urmam.

Cea mai mare parte a învataturilor primite se referea la rolul pe care urma sa-l joace în viitor planeta pamânt. Se pare ca eram un fel de brigada sau de armata programata sa îndeplinim anumite functii atunci când va sosi timpul. Nu ne puteam aminti aceste functii pâna când nu urmau sa fie activate. În inima mea simteam însa ca era o programare malefica, dar nu stiam cum sa scap de ea. Faptul ca purtam în interiorul meu asemenea lucruri teribile ma înspaimânta, cu atât mai mult cu cât nu stiam exact despre ce este vorba. Dupa mai multe ore de instructiuni, ne ridicam cu totii, ne întorceam cu spatele la ecran si eram escortati la casele noastre.

Pe când aveam 13 ani, familia mea s-a mutat din Brooklyn în Suffolk County, Long Island. Faptul ca eram atât de departe de aglomeratia si înghesuiala orasului ma facea sa ma simt mult mai liber. Ne-am mutat într-o zi friguroasa de iarna. Noua casa era uriasa si avea multe locuri în care ma puteam ascunde. Am primit o camera personala, cu propria sa baie. Casa era despartita printr-o curte interioara si un gard de lemn de un cinematograf deschis. Iarna, când copacii ramâneau fara frunze, puteam vedea filmele proiectate de la fereastra celui de-al doilea etaj al casei. Îmi amintesc ca am vazut astfel Cowboy-ul de la miezul noptii, cu Dustin Hoffman si cu Jon Voight, în anul 1970. Sora mea si cu mine râdeam vazând scenele erotice, facându-i pe parinti sa strige la noi de jos, dar acest lucru nu a facut decât sa ne amplifice amuzamentul.

Primele saptamâni petrecute în noua casa nu au fost deloc rele. Visele mele erau normale, dar ceva ma nelinistea. Ma culcam întotdeauna purtând pijamale si acoperit cu o patura, dar dimineata ma trezeam gol si cu patura aruncata pe jos. Alteori, eram proiectat în afara corpului fizic si pluteam prin casa, într-o dimensiune diferita, în care totul pulsa si stralucea.

De câteva ori am avut cosmaruri recurente. În aceste vise, fugeam de niste oameni în uniforme, într-un fel de depozit foarte mare, fara ferestre. Ma ascundeam întotdeauna sub o masa dintr-o camera micuta care dadea într-un coridor. În cele din urma, barbatii dadeau buzna în camera mea, se uitau dupa mine fara sa ma gaseasca si ieseau pentru a-si continua cautarea. Ieseam atunci de sub masa, dar chiar în acel moment intrau alti oameni, care ma capturau. Începeam sa tip si ma trezeam din somn, cu o senzatie de sufocare. Ori de câte ori ma trezeam din aceste cosmaruri si priveam pe fereastra dormitorului, vedeam fata unui om blond înconjurata de o lumina rosiatica. De fiecare data tipam, iar omul blond începea sa râda de mine. Cu cât tipam mai tare, cu atât mai puternice deveneau hohotele sale de râs. Simteam atunci cum mi se scurge întreaga energie din corp. Invariabil, mama intra în camera sa vada ce se întâmpla cu mine. Când priveam din nou pe fereastra, fata nu mai era acolo. Acest cosmar s-a repetat ani la rând. Cel mai straniu mi se parea faptul ca aveam senzatia ca îl cunosc pe omul acela. Aproape ca mi se parea un prieten sau o ruda apropiata.

Cu alte ocazii s-au întâmplat lucruri chiar mai rele. Cel putin o data sau de doua ori pe luna, ma trezeam într-o camera ciudata si racoroasa. Complet gol, ma simteam paralizat si incapabil sa vorbesc. În jurul mesei pe care eram asezat se aflau întotdeauna mici fiinte cenusii, care refuzau sa raspunda gândurilor si privirilor mele tematoare. Uneori, auzeam o voce în minte care îmi spunea ca în curând totul se va termina si ca nu îmi voi mai aminti nimic. Drama era ca îmi aminteam de fiecare data totul. Îmi introduceau întotdeauna un tub prin penis, care era de regula erect, si îmi prindeau cu un aparat testiculele si sfârcurile. Uneori, îmi bagau inclusiv un tub în rect. Întregul proces era extrem de dureros si aveam tot timpul lacrimi în ochi.

Aceste fiinte erau reci si neprietenoase. Odata, una dintre ele mi-a spus ca faceam parte dintr-un proiect al lor, despre care stiam si cu care fusesem de acord. Ce mai, mi-a spus sa tac din gura, caci eram unul dintre ai lor. La sfârsitul acestor experiente, ejaculam întotdeauna dureros. Eram convins ca lichidul seminal care iesea era amestecat cu sânge. În final, îmi scoteau tuburile si aparatele, lasându-ma sa zac multa vreme pe masa rece, fara nici un cuvânt. În continuare, unul dintre ei îmi examina ochii, nasul si urechile. Prin nari îmi erau introduse niste obiecte lungi, care aratau îngrozitor. De fiecare data când faceau acest lucru, ma trezeam dimineata în patul meu cu o hemoragie nazala. La un moment dat, parintii m-au dus chiar la un specialist, pentru a-mi cauteriza narile si pentru a-mi face o spalatura în urechi. Hemoragiile nu s-au oprit însa.

Ori de câte ori eram rapit de cenusii, aveam un fel de reactie fizica. De multe ori, ochii îmi erau iritati, caci îmi bagau în ei un fel de lentile de contact. Odata, mi-au extras o bucata mare de masa gelatinoasa din gât. Am vomat instantaneu.

Efectul emotional al acestor experiente asupra mea ca adolescent era cât se poate de interesant: îmi doream cu disperare copii! Ciudata reactie pentru un baiat adolescent. Ma simteam exact ca un tata care si-a pierdut copiii. Nu stiam cine erau acestia, unde erau; nu stiam nici macar daca existau cu adevarat. Mintea mea logica îmi spunea ca nu putea fi adevarat, dar emotiile continuau sa se manifeste.

La vârsta de 17 ani, am primit o confirmare. M-am trezit într-o nava de-a lor, stând pe un scaun, complet îmbracat. Acest lucru era iesit din comun, caci pâna atunci fusesem întotdeauna rapit gol. În jurul meu roiau micii cenusii, în mijlocul carora se afla însa si o fiinta înalta si blonda, îmbracata într-o uniforma albastra. Ceva mai în spate stateau doi barbati (oameni) îmbracati în uniforme militare. Se pare ca erau simpli observatori, în timp ce fiinta blonda era cea care controla direct situatia.

Dupa câteva minute, cenusiii m-au dus într-o camera mica, iluminata diferit. În interior se afla un bebelus leganat în brate de un alt cenusiu cu vagi caracteristici feminine. Acest lucru m-a surprins la culme, caci îmi spusesera întotdeauna ca nu aveau sex (cel putin, asa cum îl întelegem noi). Poate ca femeia era un fel de hibrid.

Când extraterestra mi-a pus copilul în brate, mi s-a parut ca nu avea deloc greutate. I-am privit fata osoasa si am vazut ca avea pielea palida si moale. Avea ochii deschisi, închisi la culoare si migdalati. Capul avea o forma alungita si era lipsit de par. Nu scotea nici un sunet. stiind ca era prea slabit pentru a scoate vreun zgomot sau pentru a se misca, am simtit cum inima mi se umple de compasiune. Mi s-a spus apoi ca era copilul meu si ca s-au folosit de materialul meu genetic pentru a produce mai multi asemenea copii. Câtiva dintre ei murisera, iar cei mai puternici au fost dusi într-o alta locatie, pe o planeta sigura (nu stiu exact la ce se referau atunci când spuneau acest lucru). Prin actualul experiment, cenusiii doreau sa stie în ce masura raspundeau copiii mici (în special cei umani) la atingerea parinteasca si daca între ei si parinti se stabilea astfel o legatura sufleteasca. Îmi amintesc ca m-am simtit fericit ca aveam un copil, dar si furios pentru ca era bolnav si pentru ca nu era complet uman. stiam ca nu voi putea spune nimanui de existenta lui si ca nu voi asista la cresterea si educarea lui.

Fiinta înalta si blonda parea multumita de felul în care s-a desfasurat aceasta întâlnire. Mi-au luat copilul din brate si l-au scos din camera. I-am întrebat pe extraterestri daca micutul va trai si daca îl voi mai putea vedea vreodata. Mi-am luat chiar inima în dinti si i-am întrebat daca nu as putea sta tot timpul cu el. Întrebarile mele au ramas fara raspuns si am fost trimis imediat acasa. M-am trezit câteva ore mai târziu, cu ochii în lacrimi. Dorul de copiii mei era mai puternic ca oricând.

La scurt timp dupa aceasta întâlnire, mi-am schimbat brusc obisnuintele. Am simtit subit nevoia sa îmi mentin corpul fizic într-o conditie cât mai buna. Am început sa fac exercitii fizice dificile si sa tin post de câteva ori pe saptamâna. Nu mâncam decât o singura data pe zi, exclusiv alimente foarte sarace în grasime, si beam foarte multa apa. Când vremea era frumoasa, am început de asemenea sa fac multa plaja. Aveam tot timpul senzatia ciudata ca ochii mei erau folositi ca niste camere de luat vederi. Ori de câte ori priveam ceva interesant, simteam ca o alta constiinta se uita prin ei, alaturi de mine. De câteva ori mi-am întors chiar capul ca si cum as fi dorit sa surprind pe imagine întreaga panorama. Cealalta pereche de ochi din capul meu era interesata în special de calatoriile în interiorul vehiculelor aflate în miscare, de cumparaturile efectuate în mall-uri si în magazine, si era absolut fascinata de scenele de iarna (care includeau zapada si gheata). Ori de câte ori ningea, ochii mei scanau întregul peisaj, urmarind sa surprinda toate formele si culorile mediului înconjurator, pâna la ultimul detaliu. Dându-mi seama ca posesorul celorlalti ochi din mintea mea nu era familiarizat cu zapada si cu frigul, am înteles intuitiv ca ochii mei le dadeau posibilitatea sa recepteze impresii la prima mâna, pe care nu le-ar fi putut obtine altfel. M-am întrebat chiar daca acest fenomen nu era legat de capacitatea mea vizuala redusa. Oare îmi fusese introdus un aparat în globii oculari care le permitea celorlalti sa priveasca prin ei? Sau se foloseau doar de capacitatile lor mentale pentru a privi prin ochii mei? Când i-am întrebat în sfârsit, mi-au raspuns ca se focalizau mental asupra unui mic cip pe care mi-l introdusesera în corneea celor doi ochi. Da, mi-au confirmat ei cu raceala, este posibil ca acest lucru sa îmi diminueze capacitatea vizuala. Nu erau deloc niste fiinte pline de compasiune.

În timpul uneia din rapirile ulterioare, am fost dus într-o camera în care m-au asezat cu spatele la zidul metalizat. Camera era complet goala. Doar în stânga mea se afla unul dintre extraterestrii cenusii. Subit, zidul din spatele meu a devenit un ecran urias, care îmi proiecta toate gândurile sub forma unor imagini vizuale. Nu stiu daca doar descarcau imaginile înregistrate prin ochii mei de-a lungul timpului sau chiar îmi prezentau gândurile actuale. Ca sa verific, am început sa fac un test. M-am gândit la un cal. Într-adevar, imaginea de pe ecran s-a transformat într-un cal aflat în galop. Acest experiment a parut sa îl enerveze pe tovarasul meu, care mi-a cerut cu asprime sa încetez.

În mod evident, mintea mea putea influenta aparatul. Privind imaginile din copilaria mea si altele care urmau - se pare - sa se deruleze în viitor, am înteles ca acest exercitiu era o proiectie a vietii mele pornind de la structurile mele mentale. Extraterestrii au înregistrat tot ce facusem pâna atunci în viata si calculatorul proiecta viitorul catre care ma îndreptam. Acest lucru m-a speriat, caci m-am întrebat daca nu cumva îmi pot influenta viitorul, astfel încât acesta sa corespunda intentiilor lor, nu propriilor mele interese. Aceasta experienta s-a repetat de câteva, ori, dupa care a încetat brusc. Fie au obtinut toate informatiile care îi interesau, fie au reusit sa îmi reprogrameze viata asa cum doreau. Nu stiu nici astazi care este raspunsul corect.

Rapirile au continuat pâna la sfârsitul adolescentei si în primii ani ai tineretii mele. Cele mai multe serveau unor scopuri genetice, dar au mai existat câteva ocazii în care am fost îndoctrinat, folosit pentru drenaj energetic (ocazii cu care îmi foloseau energiile personale în scopurile care îi interesau), iar uneori pur si simplu interogat. Aspectul cel mai hidos al acestor experiente era legat de ceea ce doreau sa le fac altor copii umani. Pe la mijlocul anilor 70, acest aspect a devenit din ce în ce mai evident. Eram de multe ori dus într-un sediu subteran, cu pereti de stânca, prin care se simtea umezeala. Uneori vedeam chiar picaturi de apa prelingându-se pe la colturi. Nu existau ferestre, dar se auzeau în schimb zgomote. Erau tipete de copii care plângeau.

Capitolul cinci

Teroare la Montauk

Nici pâna în ziua de azi nu pot suporta tipetele copiilor care plâng sau vocile înspaimântate. În plus, simt dorinta coplesitoare de a avea grija de toti copiii abandonati din lume. Poate ca este o penitenta; poate ca nu voi reusi niciodata sa îmi scot aceste imagini din minte. Poate asa se explica de ce am avut atât de multi copii în aceasta viata. Oricare ar fi adevarul, povestea pe care am sa v-o spun în continuare prezinta adevarul curat, asa cum s-a petrecut în realitate.

Amintirile mele legate de Proiectul Montauk nu sunt deloc placute. Pe vremea când eram doar un copil în stadiul prepuber, rolul meu era de cobai. Asezat pe o masa si legat cu curele, eram examinat, scanat mental pentru identificarea semnaturii mele cerebrale sau abuzat sexual pentru stabilirea structurii mele energetice, care era redata apoi pe un computer. Aceste experimente au continuat pâna am ajuns în faza de pubertate.

Întrucât nu încercasem sa evadez decât o singura data, eram considerat cooperant de catre supraveghetorii mei adulti. În plus, nu murisem din cauza testelor la care fusesem supus, asa ca mi s-a "oferit" posibilitatea unei promovari. Administratorii m-au pus sa îi disciplinez pe copiii mai mici care erau adusi în continuare, pregatindu-i astfel pentru testele fizice si mentale care urmau.

Pregatirea copiilor includea un proces educativ prin care acestia erau învatati sa asculte orbeste ordinele, fara sa puna vreodata întrebari. I-am învatat cum sa se focalizeze mental la comanda astfel încât energiile lor corporale sa poata fi folosite de mediumul care raspundea de ei, ce culori si simboluri trebuiau sa foloseasca mental pentru a facilita un anumit experiment, si cum sa depaseasca mecanismul de auto-aparare inerent oricarei fiinte vii pentru a putea muri în caz de necesitate.

Mediumii sunt de mai multe feluri: unii se folosesc de energiile psihice, iar altii de cele mentale. Mediumii psihici nu fac decât sa observe si sa descrie structurile subtile ale realitatii. Cei mentali patrund efectiv în aceste structuri si le manipuleaza, creând manifestari diferite ale realitatii. Ei reprezinta principalul obiect de interes al guvernului. Oamenii pot crea masinarii sau computere care sa citeasca structurile subtile ale realitatii, dar acestea nu pot fi modificate decât de mintea umana.

Lucrul mediumilor mentali cu copiii nu este deloc usor, caci ancora care stabilizeaza personalitatea sufletului de trup este extrem de fragila în cazul acestora din urma. Din nefericire, copiii mici de sex masculin au structura mentala si psihica necesara pentru ca un medium mental sa le poata folosi energia cu ajutorul unui computer. Dorintele si temerile acestor copii se opun însa direct acestei sarcini, provocând daune la toate nivelele. De multe ori, în asociere cu presiunile fizice si mentale generate de aceste operatiuni, teama îi ucide definitiv pe copii.

Cei mai vulnerabili erau pre-adolescentii cu vârste cuprinse între 3-12 ani. Foarte pretuiti din cauza materialului lor genetic si a tiparelor mentale perfecte pentru proiectele lor, acest grup era considerat pur si necontaminat. Din pacate, teama coplesitoare a copiilor, combinata cu dorinta arzatoare de a se întoarce acasa, conducea la blocaje si scurgeri energetice care îi încurcau teribil pe oamenii de stiinta care se ocupau de ei. Peste toate, erau adeseori tinta unor abuzuri sexuale facute de anumiti membri lipsiti de scrupule ai proiectului. Din cauza lor, multi baieti înnebuneau si trebuiau lichidati, caci nu mai erau de nici un folos. Ar fi fost imposibil ca ei sa fie returnati societatii sau familiilor lor în acea stare, caci mintile lor erau prajite si nu mai putea fi reprogramate. Singura solutie era moartea. Cel mai adesea, erau înfometati pâna la moarte si lasati sa se descompuna în anumite pesteri subterane. În final, ramasitele le erau aruncat în mare, unde erau consumate de animalele marine. În cazuri exceptionale, anumiti savanti sau alti lucratori care nu aveau copii si care se mutau în alte regiuni ale globului luau cu ei câte un copil preferat, facându-i acte false, ca si cum ar fi fost copilul lor. De multe ori, îi schimbau inclusiv culoarea parului si amprentele digitale.

Unii baieti erau rapiti, asa cum a fost cazul meu, chiar din paturile lor. Timpul si spatiul erau manipulate apoi, într-o maniera care sfideaza orice imaginatie, pentru a ascunde disparitia lor. Acesti baieti erau considerati speciali, în sensul ca proveneau din familii care aveau conexiuni politice sau militare cu guvernul secret. Tratati complet diferit de baietii "obisnuiti", ei erau returnati fara exceptie caminelor din care au provenit.

Pre-programati pentru anumite scopuri specifice, noi eram elita grupurilor de copii, asa ca primeam sarcini speciale. Unii dintre noi erau folositi pentru a iesi în afara si a gasi alti baieti care urmau sa fie rapiti si folositi în proiect. Din câte mi-am dat seama, cu totii aveam implanturi în interiorul ochilor. Era o tehnologie extraterestra pe care supraveghetorii nostri o aveau de la colaboratorii lor si pe care o foloseau pentru a obtine informatiile care îi interesau. Mintile noastre erau programate sa ne vedem de treaba la scoala, la cumparaturi, etc., fara sa ne dam seama ce facem. Ma întreb câte asemenea victime nevinovate am desemnat eu însumi în vederea rapirii, fara macar sa-mi dau seama ca îi condamn pe multi la moarte sigura!

Îmi amintesc de povestile cu doctorul Mengele din lagarul de concentrare de la Auschwitz. Se spune ca atunci când sosea un transport nou cu detinuti, dr. Mengele îi tria de la bun început pe acestia, stabilind cine urma sa traiasca si cine nu. El era cel care stabilea cine urma sa fie pus la munca silnica si cine trebuia sa faca parte din bizarele sale experimente. În ce fel eram eu diferit de acest monstru? La urma urmei, Johannes von Gruber nu a fost nazist? Nu a fost el implicat în varianta germana a Proiectul Montauk? Chiar si astazi, aceste sentimente de vinovatie ma împiedica sa am o imagine de sine pozitiva, facându-ma sa fiu excesiv de autocritic si sa ma pedepsesc frecvent. Poate ca încerc astfel sa rascumpar o parte din raul pe care l-am facut.

Cea mai mare parte a baietilor erau din afara zonei New York-ului, caci disparitia unui numar atât de mare de copii dintr-un singur loc ar fi trezit suspiciuni. De aceea, baietii "obisnuiti", considerati "consumabili", erau adusi din alte parti ale tarii. Rapiti din familii care nu aveau sa le simta prea mult lipsa, aveau parinti alcoolici, prostituate, dependenti de droguri, sau proveneau din mediul rural, din familii cu multi copii. Daca experimentatorii îsi doreau foarte tare un copil care nu corespundea acestui profil de familie, ei înscenau pur si simplu un accident. Copilul era astfel luat sub prezumtia ca a murit în accident si nimeni nu se mai interesa de soarta lui. Aceste accidente includeau prabusiri ale unor masini în râuri, incendii în urma carora ramâneau corpuri de nerecunoscut si dezastre naturale, de genul uraganelor, tornadelor si cutremurelor. Pe scurt, erau folosite toate locurile în care se produceau catastrofe si în urma carora dispareau foarte multi oameni, care puteau fi considerati morti.

Pe de alta parte, erau rapiti foarte multi oameni care fugeau de acasa si care bântuiau pe strazi, despre care se stia ca nu vor lipsi nimanui. Majoritatea erau adulti, folositi în calatoriile în timp din cadrul Proiectului. Oamenii vii erau necesari pentru a observa efectele vortexului asupra trupului uman, precum si pentru a afla cum poate fi mutata o persoana dintr-un punct spatio-temporal în altul. Copiii nu erau folositi niciodata în aceste scopuri, caci semnatura lor energetica este complet diferita de cea a unui adult. De altfel, cei pe care doreau sa îi foloseasca în ultima instanta în manipularile lor asupra timpului si spatiului erau adulti.

De multe ori, atunci când rapeau pe cineva din patul sau sau dintr-o alta locatie pentru a-l folosi în Proiect, trimitându-l în final înapoi în mediul sau, cercetatorii de la Montauk modificau timpul si spatiul astfel încât nici victima si nici cei din jurul acesteia sa nu-si dea seama ca a lipsit vreo clipa. Alteori, ei lasau o structura energetica în camera victimei care îi împiedica pe cei din jur sa intre în ea si sa-si dea seama de disparitiei ei. Va reamintesc ca aveau echipamente care le permiteau sa trimita oameni în diferite locatii în aceeasi perioada a "prezentului" si sa modifice timpul în anumite locuri geografice terestre. Puteau stabili cu usurinta vibratia fiecarui loc de pe planeta, modificând astfel prezentul dupa cum doreau. Singurele probleme apareau atunci când doreau sa trimita pe cineva în alte lumi sau în momente îndepartate din timp (din trecut sau din viitor). Pâna când reuseau sa descopere frecventele corecte, erau nevoiti sa faca tot felul de încercari, folosind în acest scop cobai umani (adulti). Multi dintre acestia s-au pierdut în timp sau în spatiu, asa cum s-a întâmplat cu cei de pe Eldridge. În cele din urma, savantii au reusit sa faca o harta a punctelor spatio-temporale care îi interesau, putând sa calatoreasca cu usurinta între ele. La destinatiile cele mai comune plasau întotdeauna un receptor pentru a fixa semnalul si a usura astfel conexiunile.

Rolul meu era sa îi pregatesc pe baieti pentru lucrul cu mediumii, în special cu Duncan Cameron, mediumul-sef folosit în experiment. Utilizata ca baterie de alimentare a energiei mentale a mediumului, creativitatea unui copil mic este fara egal. Aceasta energie era receptata, amplificata si focalizata asupra lui Duncan pentru a-i mari acestuia puterea mentala de care avea nevoie pentru a deschide porti catre alte dimensiuni, creând astfel cai de acces catre acestea. Capacitatile sale erau folosite pentru a face legatura cu hiperspatiul si cu planul astral, locul în care sunt înmagazinate toate materialele si tiparele pre-fizice ale realitatii materiale. În final, acesta aducea informatiile necesare în forme pe structura carora puteau fi construite tehnologii.

Baietii erau rapid goliti de energie si trebuiau sa se odihneasca foarte mult timp. Atunci când unul dintre ei se simtea epuizat, îi era indus un program de teama, pentru a crea astfel un val de adrenalina care sa-i trezeasca din nou energia. Acest procedeu îi golea complet de energie pe multi dintre ei, care nu mai puteau fi folositi. Inimile lor fragile cedau. Altii înnebuneau, sau aveau un atac cerebral.

Atunci când pentru alimentarea cu energie erau folositi adolescenti sau tineri, erau folosite programe combinate de teama si excitatie sexuala, pentru a le dinamiza astfel energia. De multe ori, cadavrele care ramâneau în urma experientelor le erau cedate extraterestrilor cenusii, care aveau nevoie de ele pentru sânge si prelevari de tesuturi. Cenusiii nu se hranesc la fel ca oamenii. Ei folosesc hormonii depozitati în organele si tesuturile diferitelor specii, dar mai ales ale oamenilor, caci au fost creati cu mii de ani în urma dintr-un material genetic uman.

Rasele micilor cenusii nu sunt înzestrate cu sisteme digestive. Membrii lor absorb substantele nutritive si elimina deseurile prin piele. Dupa ce colecteaza diferite organe si fluide corporale, ei le depoziteaza în recipiente uriase, în care se scalda apoi ore întregi pentru a absorbi substantele de care au nevoie. Acest procedeu le alimenteaza trupurile cu o energie care le ajunge timp de câteva zile. Altminteri, "foamea" îi face deosebit de nervosi.

Cu câteva secole în urma, cenusiii au creat genetic anumite fiinte pe care le lasau sa creasca pe pamânt si carora le colectau fluidele corporale pentru a se hrani, evitând astfel sa fie detectati de oameni. Aceste fiinte au devenit cunoscute sub numele de vampiri, incubi si sucubi. Ele evita lumina soarelui, care anihileaza energia fluidelor colectate. În vremurile moderne, extraterestrii se folosesc de o creatura din America Latina, cunoscuta sub numele de chupacabra, sau "cea care suge sângele caprelor".

Alte grupuri de extraterestri sunt interesate exclusiv de experimentele legate de controlul mintii. Acestia doresc sa controleze grupuri largi de oameni, fara a crea o armata în acest scop. Din aceasta categorie fac parte îndeosebi reptilienii mari veniti din sistemul solar Draco.

Cea mai dureroasa experienta pe care am trait-o, dincolo de suferintele personale, a fost sa aud tipetele de teama si agonia copiilor si adolescentilor care erau folositi în experimentele de la Montauk. Desi eram partial responsabil de aducerea lor în aceasta stare, nu puteam face nimic pentru a-i ajuta. Ma gândeam deseori la parintii si la rudele care nu vor sti niciodata adevarul în privinta celor întâmplate cu copiii lor. Ma gândeam de asemenea la copiii carora le era dor de parintii lor. Simteam atunci o mare apasare pe piept. Chiar si astazi ma trezesc uneori în miez de noapte, sufocându-ma si tipând în urma cosmarurilor legate de acesti copii. Privindu-mi propriii fii, ma jur ca nimeni nu-i va supune vreodata unui asemenea tratament. Desi îmi dau seama ca nu am fost personal responsabil de faptele mele de atunci, nu pot sa nu realizez ca un anumit aspect al personalitatii sufletului meu a simtit nevoia sa experimenteze aceste realitati, lucru care ma înspaimânta. Ma rog frecvent ca Dumnezeu sa aiba mila de acele sarmane victime, dar si de sufletele tortionarilor lor.

Capitolul sase

Peste ocean

Perioada pe care am petrecut-o la colegiu a fost marcata de confuzie. Am început scoala la Universitatea McGill din Montreal, dar m-am simtit atât de neadaptat încât m-am întors în scurt timp în Statele Unite. Ma simteam de multi ani atras de Canada, unde aveam rude la care îmi petreceam vacantele de vara. Planuiam chiar sa emigrez în aceasta tara si sa devin cetatean al ei, dar oricât de mult încercam sa parasesc Long Island-ul, ceva ma atragea înapoi.

În cele din urma, m-am înscris la un colegiu local din sudul Long Island, unde am studiat contabilitatea, o materie pe care o uram cu convingere. Banuiesc ca am fost împins sa urmez acest curs pentru a tine gestiunea baietilor din Montauk. O parte a implicarii mele în Proiect consta în pastrarea echilibrului între computerul care controla emisfera stânga si cel care controla emisfera dreapta a mediumului mental. Cele doua coloane ale contabilitatii (debitul si creditul) m-au învatat sa fac acelasi lucru (ele trebuie mentinute tot timpul în echilibru). De altfel, fiecare aspect al vietii mele ma obliga sa repet acest model (sa mentin echilibrul). La vremea respectiva nici nu-mi dadeam seama cât de dezechilibrata era viata mea.

În timpul ultimului meu an de colegiu mi-a aparut o alergie interesanta. În vacanta de Craciun, eram programat sa îmi scot patru masele de minte si un molar. În timpul operatiei, mi-a aparut o reactie severa la anestezicul folosit, pentatolul de sodiu. Inima si respiratia mea s-au oprit. Inspirat, chirurgul dentar mi-a administrat oxigen si mi-a facut socuri electrice pentru a-mi resuscita inima. Dupa ce mi-am revenit, a continuat operatia chirurgicala.

Ani mai târziu, diferiti medici mi-au spus ca este foarte neobisnuit sa fii alergic la pentatolul de sodiu. De regula, numai cei asupra carora s-a folosit excesiv aceasta substanta dezvolta asemenea reactii severe. Pentatolul de sodiu mai este cunoscut si sub numele de "serul adevarului". Administrat spionilor în timpul interogarilor, acestia dezvaluie toate informatiile secrete pe care le ascund. Mi-a fost oare injectata aceasta substanta pe vremea când ma  aflam la Montauk Point? Îmi amintesc perfect ca mi-au fost injectate ace, dar nu stiu ce substanta au folosit. Poate ca pentatolul de sodiu este folosit inclusiv pentru controlul mintii umane (si extraterestre).

Tot în timpul anilor de colegiu am facut si una din primele mele excursii peste ocean. Am fost sponsorizat de o organizatie sionista care dorea sa atraga voluntari în Israel, promovând astfel colonizarea desertului de acolo. Acestia recrutau oameni din toata lumea, îi îndoctrinau si îi trimiteau în niste ferme colective numite kibbutz-uri. Un kibbutz este probabil forma cea mai pura de comunism care a existat vreodata în lume. Nici un membru al colectivitatii nu primeste mai mult sau mai putin din produsele rezultate decât ceilalti membri. Deasupra fiecarui kibbutz flutura steagul rosu sovietic, cu secera si ciocanul. Chiar si pamântul este detinut în proprietate de catre guvern. Nici un individ nu are dreptul la proprietate. Singurul stimulent pentru a produce este loialitatea fata de patrie si faptul ca ti se asigura toate necesitatile. Desi nu doream deloc sa merg în aceasta excursie, am fost obligat de un impuls interior, mai puternic decât logica mea si decât avertismentele familiei mele.

Calatoria în Orientul Mijlociu a fost lunga si interesanta. Am ales un traseu care includea Franta, Italia si Grecia, ocazie cu care am descoperit frumusetea fara seaman a insulei Creta si a vulcanului din Stromboli, în Sicilia. Desi vulcanul Pompeii din Napoli parea sa-mi aduca aminte de o existenta anterioara, m-am focalizat îndeosebi asupra viitorului. În timpul calatoriei, o frantuzoaica cu cetatenie italiana a încercat sa ma convinga sa ma fac medic si sa ma însor cu fiica ei. Ideea mi s-a parut absurda la vremea respectiva, dar privind retrospectiv, ma gândesc ca poate as fi facut mai bine sa îi accept oferta!

Când am ajuns în Israel, am fost cuprins de o emotie coplesitoare. În timp ce avionul cobora pe aeroportul Lod, deasupra Tel Avivului, ochii mi s-au umezit de lacrimi. Ma simteam de parca as fi ajuns în sfârsit acasa. Nu îmi pot explica aceste emotii, caci ma simteam cuprins de frica si neîncredere. Intentia mea era sa ajung pe aeroport, iar apoi sa ma întorc imediat în Statele Unite.

De acum înainte, îl rog pe cititor sa urmareasca cu cea mai mare atentie firul evenimentelor. Desi pasajele care urmeaza pot parea confuze, le voi povesti exact asa cum mi le amintesc. Nu uitati ca aceste evenimente mi-au indus inclusiv mie o stare de confuzie. Am facut totusi tot ce mi-a stat în puteri pentru a reda aceste secvente ilogice în maniera cea mai rationala cu putinta.



Când am ajuns, s-a petrecut un lucru ciudat si inexplicabil. Dupa ce am parasit avionul, m-am trezit ratacind prin zona portilor de intrare, încercând sa ajung la banda care transporta bagajele, pentru a mi le recupera si a ma întoarce acasa. Ridicându-mi privirea catre panoul de afisaj al zborurilor, am vazut o cursa care urma sa plece catre Teheran, în Iran. Am simtit imediat ca trebuie sa ma urc în ea. Am ramas astfel, transfigurat, pâna când cineva mi-a cerut sa ma dau la o parte. Desi credeam ca nu trecusera decât câteva secunde, mi-am dat seama privindu-mi ceasul ca se scursese aproape o ora!

S-a petrecut apoi un al doilea eveniment neobisnuit. Pe când încercam sa ajung în zona bagajelor, am privit din nou catre panoul de afisaj si am sesizat o cursa care urma sa plece catre Johannesburg, Africa de Sud, cu escale în Addis Abeba, Etiopia, si Nairobi, Kenya. Din nou, am ramas transfigurat, imaginându-mi ca ma aflu la bordul acestei curse, împreuna cu alti oameni, dar stiind ca ma voi întoarce în Israel fara ca cineva sa-si dea seama de faptul ca am fost plecat. Am fost trezit din aceasta stare de un alt student, care venise cu mine în zborul initial si care mi-a spus ca stie cum sa ne retragem mai repede bagajele. Tânarul sustinea ca era un student din Georgia venit sa vada Ţara Sfânta si sa lucreze la un kibbutz. Nu-mi placea de el, caci era arogant si facea tot timpul comentarii rautacioase. De altfel, un al saselea simt îmi soptea ca nu spune tot adevarul.

Dupa ce ne-am luat bagajele, am ajuns într-o zona a aeroportului în care trebuia sa fim asteptati de un reprezentant al Fundatiei Tineretului Sionist din SUA, care urma sa ne preia si sa ne duca în kibbutz-ul în care urma sa lucram în urmatoarele doua luni. Alaturi de noi mai asteptau trei femei.

Au trecut mai multe ore, dar nimeni nu a venit sa ne întâmpine. Nu-mi amintesc ce s-a petrecut în acest interval de timp, cu exceptia faptului ca stateam pe bagaj. La un moment dat, a aparut un israelian negricios. Acesta ne-a spus ca în loc sa mergem direct la kibbutz, urma sa ramânem peste noapte în Ierusalim. Înghesuiti în micul sau Renault, ne-am îndreptat catre acest stravechi oras. Eram atât de epuizat încât nu mai puteam admira peisajul istoric pe lânga care treceam în timp ce urcam muntii Iudeei, îndreptându-ne catre orasul sfânt. Pe drum, am trecut pe lânga tot felul de cladiri moderne, construite printre ruine si ramasite ale unor tancuri si piese de artilerie iordaniene. Orasul Ierusalim este construit - conform legii - exclusiv din pietrele luate din muntii din jur. De aceea, este greu sa spui de la distanta unde începe orasul si unde se termina regiunea rurala care îi precede. Oricum, privelistea este magnifica. Semnificatia cuvântului Ierusalim este "Orasul Pacii".

Prea obosit ca sa mai manânc, tot ce îmi mai doream era sa fac un dus si sa ma trântesc într-un pat confortabil. Femeile care ne însoteau au fost lasate la un motel exclusiv pentru femei. soferul ne-a dus apoi pe mine si pe tovarasul meu catre un loc care semana cu o închisoare. Era o cladire mare, din piatra, cu porti de metal si fortificatii, complet neluminata. soferul a mentionat în treacat ca era o fosta baraca a armatei britanice. Avea marimea unui castel, dar nu era nimeni în ea decât noi! Dupa ce ne-a scos bagajele, soferul ne-a cerut sa-l urmam si a descuiat poarta grea din metal. Interiorul era întunecat, umed si îti dadea fiori pe sira spinarii. Am asteptat în vestibul pâna când soferul a aprins luminile, dupa care l-am urmat de-a lungul unei scari înguste pâna la un etaj unde se aflau tot felul de dormitoare. Ne-a introdus într-o camera mica, asemanatoare cu o celula de închisoare, cu doua paturi de metal si doua scaune din lemn. Un singur bec atârna din tavan, agatat de un fir. Ne-a aratat apoi cum putem ajunge printr-un coridor la o sala de dusuri, care arata de parca nimeni nu se mai spalase acolo din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Ne-a spus apoi ca se va întoarce dimineata, dupa care a mormait ceva din care rezulta ca îsi va petrece noaptea la Tel Aviv si ca avea un drum lung de facut. A plecat brusc.

Tovarasul meu nu a scos aproape nici un cuvânt. Am facut dus pe rând, dupa care ne-am culcat în paturile neconfortabile de metal. Când am stins unicul bec, camera s-a scufundat într-o bezna desavârsita. Aproape ca puteam simti gândurile soldatilor care stationasera cândva aici. Le simteam singuratatea si dorul de casa. Amintindu-mi de propria mea familie si de confortul de acasa, m-am gândit ca am fost nebun sa vin aici. Latratul câinilor de afara mi-a adus aminte de alte zgomote familiare de acasa. M-am simtit astfel si mai însingurat. Când am auzit un muezin (un cleric musulman) facând apelul pentru rugaciunile de noapte din minaretul unei moschei din apropiere, am realizat mai clar ca oricând ca "nu ma mai aflam în Kansas!"

Urmatoarea experienta nu pare sa se încadreze în aceasta suita logica. Înclin sa cred ca ea a fost "înghesuita" în timpul liniar. Urmariti-ma cu atentie.

Privind în sus, am observat niste mici sfere luminoase care apareau pe tavan. Se învârteau si îsi schimbau culorile de la alb la galben, apoi la albastru si verde. Simteam ca ma învârt odata cu ele. Le-am urmarit cu privirea pâna când am simtit ca nu îmi mai pot tine ochii deschisi. Pe neasteptate, m-am trezit înapoi pe aeroportul din Tel Aviv, în ziua când am aterizat pe el. Am urcat în avionul de Teheran. Nu aveam alt bagaj decât o mica geanta de mâna care nu îmi apartinea. Desi mi s-a parut ciudat, stiam exact ce fac.

Îmi amintesc ca am decolat si ne-am îndreptat catre nord-vest, nu catre est, unde se afla Iranul. Cel care statea alaturi de mine mi-a spus într-o ebraica perfecta ca, fiind israelian, aparatul nu putea zbura deasupra teritoriilor arabe. De aceea, ne îndreptam catre spatiul aerian turcesc. Urma apoi sa ne îndreptam catre est si sa intram astfel în spatiul teritorial iranian. Totul se petrecea în anul 1975, când nu exista un tratat de pace în regiune. Dimpotriva, se vorbea de un nou razboi. În timp ce muntii Anatoliei apareau la orizont, o voce ne-a anuntat ca trebuie sa tragem storurile geamurilor în timp ce treceam pe deasupra spatiului aerian iranian. Urma sa fim însotiti de avioane de lupta iraniene, care ar fi tras fara ezitare daca ar fi observat storurile netrase. Ni s-a mai spus ca acest procedeu se aplica doar avioanelor care nu zburau pe rute regulate, suspectate de spionaj.

Îmi amintesc apoi ca am zburat pe deasupra Teheranului, cu praful si cu minaretele sale. Câtiva zgârie-nori stateau marturie a programului de modernizare initiat de sah. Dupa ce am aterizat, am parasit avionul. Am intrat singur într-o masina neagra, micuta si stralucitoare, care m-a condus pe strazile înguste ale orasului, apoi pe niste bulevarde largi, care dadeau într-o autostrada ce iesea din oras si se îndrepta catre muntii acoperiti cu zapada. soferul a luat-o pe un drum de tara, dupa care am cotit brusc la stânga si am ajuns la o pestera în stânca muntelui. În timp ce intram în pestera, mi-am amintit ca prin ceata de Johannes von Gruber, aparând brusc în pestera subterana.

Doresc sa-i reamintesc cititorului ca majoritatea amintirilor sunt liniare, adica urmeaza una dupa cealalta, într-o ordine secventiala. În cazul de fata, constiinta mea pare sa fi urmat însa mai multe linii temporale, patrunzând în realitatile lor corespondente. Fiecare univers alternativ se întrepatrunde cu celelalte, iar constiinta mea avea un acces simultan la toate datorita unui proces de activare a lui kundalini[1], care mi-a trezit integral puterea mintii. Pentru a putea întelege un anumit eveniment, trebuie sa ma focalizez asupra lui. Ceea ce încerc în capitolul de fata este sa enumar evenimentele în ordinea în care le-am experimentat. Desi ele s-au petrecut simultan, mintea umana nu le poate percepe decât unul câte unul.

Din restul timpului petrecut în Iran nu am retinut decât frânturi de amintiri. Am auzit voci vorbind în limba ebraica, în farsi (persana) si în germana, si ocazional în rusa. În cea mai mare parte a timpului ma simteam drogat si dezorientat. Îmi amintesc de doi oameni de stiinta îmbracati în halate albe, care au intrat în camera mea. Mi s-au adresat în germana. Îmi mai amintesc de o examinare dureroasa, în timpul careia am fost complet dezbracat. În final, pe cap mi-a fost asezata o casca metalica ce parea sa îi transmita creierului meu tot felul de informatii. Tot ce stiu este ca am fost programat sa fac ceva, ce nu trebuia sa constientizez. Am fost dus apoi cu un lift care a coborât cu o viteza ametitoare. Cu aceasta ocazie, mi-am adus aminte de excursia cu OZN-ul pe care am facut-o pe vremea când eram doar un baietel de sase ani si când am coborât cu o viteza atât de mare încât mi s-a facut rau. Eram însotit atunci de un extraterestru asemanator unei plante. Presiunea datorata vitezei era atât de mare încât pielea mi s-a lipit de oase si dintii mi s-au înclestat. Când liftul s-a oprit pentru o clipa, mi s-a facut din nou rau.

Îmi simteam picioarele atât de grele încât îmi era greu sa mi le misc. Peste toate, mi-am dat seama ca facusem pe mine. Am fost introdus într-un vehicul alungit, în forma unui diamant, care astepta pe un peron asemanator celor din gari. Atât în fata cât si în spate se întindea un tunel care parea infinit. În timp ce usa vehiculului se închidea în urma mea, am remarcat ca în interior se aflau deja doi barbati mai în vârsta decât mine, îmbracati în costume negre, cu camasi albe. Vehiculul a pornit si a început sa mearga cu o viteza atât de mare încât a început sa vibreze. Unul din cei doi barbati mi-a zâmbit si mi-a spus ca ne aflam într-un metrou care înconjoara întregul glob, calatorind prin hiperspatiu. "Nimeni nu stie cine l-a construit, a adaugat el, dar prietenii nostri extraterestri ne-au aratat cum îl  putem folosi si cum putem construi noi tronsoane".

Probabil am adormit. Cert este ca atunci când m-am trezit, ma aflam din nou pe aeroport. De data aceasta, am urcat în cursa de Johannesburg, cu escala în Addis Abeba si Nairobi. Cei doi barbati ma însoteau si de aceasta data, sustinându-ma de o parte si de alta. Desi mi s-a parut ciudat, o parte din mine accepta situatia si stia ce se petrece. Era ca o experienta "deja-vu" a vizitei mele în Iran. Ma simteam confuz, dar viata mea este alcatuita în principal din evenimente neconventionale.

Dupa ce am decolat si am luat-o catre sud, pe deasupra desertului Negev, avionul a zburat o vreme pe deasupra Marii Rosii. La stânga se vedea coasta Arabiei Saudite. La dreapta se întindea Egiptul, apoi Sudanul. Tovarasii mei mi-au spus ca de-a lungul întregului traseu, asupra noastra erau îndreptate arme antiaeriene. La cea mai mica schimbare a cursului de zbor, acestea ar fi deschis focul asupra noastra - un gând foarte linistitor atunci când calatoresti neajutorat prin aer! M-am rugat ca pilotul sa aiba mâinile sigure pe mansa.

Pe când treceam de granita Sudanului, am facut un viraj brusc catre vest. Mi-am îndreptat coloana, dar nu am reusit sa scot nici un cuvânt; nu stiu daca din teama, pentru ca mi se uscase gâtul, sau din ambele motive. Unul dintre tovarasii mei mi-a spus ca ne îndreptam catre coasta Etiopiei si catre centrul Africii, ceea ce însemna ca eram în siguranta. Stateam asezat la fereastra. Una dintre escorte era asezata pe acelasi rând cu mine, dar catre culoarul din mijloc. Scaunul dintre noi era gol. Cealalta escorta statea pe un scaun dincolo de culoarul despartitor. Am aterizat la Addis Abeba, dar nu am stat decât cât sa alimentam avionul. Câtiva pasageri au coborât. Nu mi-am parasit nici o clipa locul, nici macar ca sa ma duc la toaleta. Etiopia mi s-a parut murdara si urâta. Aerul era uscat si ma facea sa tusesc. Orasul era înconjurat de desert.

Urmatoarea escala a fost la Nairobi si a durat putin peste o ora. Ţinutul mi s-a parut mai verde si existau mai multe rezervatii naturale. Oricum, aeroportul era primitiv, supraîncalzit si lipsit de aer conditionat. Aici, mi s-a permit sa merg la baie, însotit de una din escorte. Toaletele erau murdare si podeaua era acoperita cu nisip si cu murdarie. Pe pereti se miscau sopârle. M-am simtit neconfortabil si nelalocul meu. Ne-am întors în avion si am zburat pe deasupra unor paduri tropicale luxuriante, de o mare frumusete. Am vazut în zare un munte superb, acoperit cu zapada, despre care mi s-a spus ca era Kilimanjaro. Locul parea înconjurat de o aura ciudata. Nu m-ar mira deloc daca as afla ca sub el exista o baza subterana de un fel sau altul.

Am continuat sa zburam pe deasupra unor munti de o mare frumusete. La un moment dat am vazut un vulcan. Mi s-a spus ca ne aflam deasupra Zairului. Peisajul verde de sub noi a capatat treptat nuante de galben si maro, si am fost informat ca ne aflam deasupra Zimbabwe (care se numea Rhodesia la vremea respectiva) si a Africii de Sud. Dupa ce am ajuns la Johannesburg, tovarasul meu mi-a spus ca ma pregatesc pentru o experienta interesanta.

Avionul a fost oprit înainte de a ajunge la terminal. Soldati în uniforme maronii, care îmi aminteau de imaginile cu nazisti, ne-au pus sa coborâm din avion si ne-au îmbarcat într-un jeep, cu care ne-au dus pâna la un alt avion mai mic, care astepta pe o pajiste din apropiere. Privind cursa cu care veniseram, El Al 707, care îsi continua drumul catre terminal, i-am spus celui care ma escorta ca îmi era frica sa zbor cu avioane mici. A fost o greseala, caci m-a lovit imediat în biceps cu un obiect extrem de ascutit. Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc este ca m-am trezit pe un scaun, cu cureaua atasata, privind pe un hublou. Dedesubt se vedea un peisaj de tara. Mi s-a spus ca mergem la o întrunire foarte importanta din Capetown.

Probabil ca am adormit din nou. Când m-am trezit, am vazut niste plaje superbe si un oras foarte frumos. Când am aterizat, am cazut din nou în inconstienta. La trezire, eram gol si legat de un scaun rece si dur, într-o camera fara ferestre, cu ziduri din caramizi. Am vazut mai multi soldati îmbracati în uniforme care aminteau de cele ale nazistilor, un om mai în vârsta într-o uniforma albastra, care parea americana, si un extraterestru cenusiu, mic si hidos, îmbracat în alb, care îmi amintea de personajul de desene animate Gumby. Neavând ochelarii la mine, trebuia sa îmi mijesc ochii pentru a vedea cât de cât.

Simtind o durere în zona inghinala, m-am uitat în jos si am constatat ca aveam un tub introdus în penis. Testiculele îmi erau prinse în niste clesti. Durerea era greu de suportat si orice miscare nu facea decât sa o amplifice. Desi camera era friguroasa, transpiram abundent. Mi-as fi dorit sa plâng, dar lacrimile refuzau sa îmi iasa din ochi. Mi-as fi dorit sa tip, dar nu aveam voce. Celelalte persoane din camera si-au dat seama ca m-am trezit. Adresându-mi-se într-o engleza perfecta, omul îmbracat într-o uniforma albastra mi-a spus sa nu ma tem. A adaugat ca faceam parte dintr-un plan maret, de care depindea soarta umanitatii din mai multe lumi paralele - daca supravietuiam. Multumesc frumos! Probabil ca am lesinat din nou. Când mi-am revenit, eram asezat pe o banca, cu spatele la zid. Eram în continuare gol, dar aveam un prosop în jurul coapselor. În fata mea se aflau mai multi barbati care îmi vorbeau în ebraica. Aveau voci blânde, dar îmi displaceau teribil. Ma simteam foarte stânjenit. Când m-au întrebat cum ma simt, le-am raspuns scurt: "Bine".

Ceva mai încolo se afla siriusianul înalt despre care am vorbit mai devreme în aceasta carte. Mi-a spus telepatic ca era un ambasador al tarii sale trimis la israeliti si la aliatii acestora de pe planeta Khoom din Sirius A. Facând eu însumi parte din rasa lor, aveam o misiune de îndeplinit. În timp, o voi întelege si îi voi ierta pentru tot ce mi-au facut. Anumite celule ale trupului meu fusesera programate sa-si aminteasca diferite informatii în viitor. Aceste informatii nu puteau fi extrase însa decât prin metode specifice, aplicate la momentul potrivit. Corpul meu era construit special în acest scop, având o structura energetica unica. Va veni o zi când ma voi întoarce pe Khoom pentru a-mi ajuta poporul sa îsi depaseasca anumite tipare mentale distructive. Experientele pe care le traiam aici, ca si cele avute în alte sisteme solare, aveau o importanta vitala pentru aceasta misiune.

Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc este ca m-am trezit din nou în vehiculul tubular care calatorea cu mare viteza prin canalul hiperspatiului. Când am deschis ochii, i-am regasit pe cei doi tovarasi ai mei, care îmi zâmbeau. În acel moment simteam ca îi urasc si, daca as fi putut, i-as fi ucis. Nu puteam face însa nici cea mai mica miscare. Tot ce puteam face era sa-i privesc si sa-i urasc. Câteva clipe mai târziu, m-am trezit pe patul metalic din baraca din Ierusalim. Eram gol si transpirat. Ma simteam epuizat mai presus de orice închipuire. Studentul arogant se afla deja la dus. Ceasul arata orele 8:00 dimineata. Când m-am dat jos din pat, m-am simtit de parca as fi fost îngropat sub câteva sute de tone de ciment. Trebuia totusi sa ma pregatesc si sa plec la kibbutz. Nu stiam exact daca ceea ce traisem fusese o halucinatie, sau un eveniment real. Mintea logica îmi spunea ca asa ceva nu se putea întâmpla. Corpul meu era însa categoric în aceasta privinta.

Capitolul sapte

La Kibbutz

Când am coborât, aducându-ne bagajele, femeile ne asteptau deja în interiorul unui mic microbuz. Ni s-a spus ca s-a produs o schimbare de planuri. Kibbutz-ul bogat din nordul Galileii în care ar fi trebuit sa mergem era plin, asa ca urma sa ne ducem într-un kibbutz sarac numit Gvar Am, care înseamna puterea poporului. Acest kibbutz era localizat chiar lânga Fâsia Gaza, în desertul Negev. Urmatorul oras israelian prin care urma sa trecem era Ashkelon. Calatoria pâna la Gvar Am a fost îngrozitoare. Când ne-am oprit la Ashkelon, l-am asteptat pe reprezentantul kibbutz-ului, care urma sa ne conduca mai departe. Zona era plina de muncitori palestinieni veniti la munca, pentru a-si câstiga traiul de zi cu zi. Ni s-a spus sa ne ferim de ei, caci erau pusi pe furtisaguri si tâlharii. Orasul arata la fel ca orice localitate din Orientul Mijlociu: cu drumuri aglomerate, veritabile furnicare de oameni, si cu tot felul de mirosuri care îti taiau orice apetit.

Când reprezentantul kibbutz-ului a ajuns, acesta ne-a condus la noul nostru camin. Am fost cazati în cele mai vechi cladiri de pe proprietate, construite cândva de primii colonisti germani stabiliti în aceasta regiune, prin anii 30. Podelele din piatra ale cladirii nu erau bine netezite, având suisuri si coborâsuri care îmi aminteau de valurile oceanului. Peretii si acoperisul erau din lemn. Deasupra portii era o inscriptie cu un vers dintr-un vechi cântec ebraic: "Heenay ma tov u ma nayim shevet achim gom yachad (Iata cât de bine si de minunat este atunci când fratii traiesc împreuna". M-am întrebat daca prin "frati" întelegeau viespile si gândacii de marimea unor sobolani, care misunau prin încapere!

Aerul era uscat si fierbinte; nativii nu pareau deloc prietenosi. Banuiesc ca îi priveau cu dispret pe strainii care veneau sa lucreze în kibbutz-ul lor, apoi se întorceau în tarile lor bogate pentru a spune povesti despre vizita pe care au facut-o în patria-mama, în timp ce ei ramâneau si îsi duceau mai departe existenta mizerabila. Nu a trecut mult pâna când tinerii din zona ne-au asaltat cu întrebari despre proprietatile noastre. Va reamintesc ca ma aflam într-o societate pur comunista, în care nimeni nu avea voie sa aiba alte bunuri decât restul comunitatii.

În fiecare zi ne trezeam la 4:30 dimineata si începeam sa lucram la livezile de peri de la 5:00 la 8:00, când se servea micul dejun, dar nu înainte ca o buna parte din voluntarii scotieni sa lesine deja din cauza epuizarii si a caldurii. Dupa micul dejun, ne înclinam capetele înaintea drapelului rosu cu secera si ciocanul, dupa care ne întorceam la lucru. La amiaza era prea cald ca sa putem lucra, asa ca ne întorceam la sediu ca sa luam prânzul. Dupa-amiaza era libera, dar nu aveam unde sa ne ducem.

Cât timp am stat la acest kibbutz, m-am împrietenit cu un englez. Ne facea placere sa lucram împreuna si am ramas în contact multi ani dupa aceasta experienta, ba chiar ne-am vizitat reciproc. Câtiva ani mai târziu, am aflat ca era dublu agent, atât al serviciilor secrete britanice, cât si al celor sovietice.

În scurt timp, m-am saturat de regimul spartan comunist si m-am decis sa fug din kibbutz. Pentru a putea pleca oficial, trebuia sa primesc aprobarea consiliului local. Am preferat sa nu risc, asa ca într-o dimineata devreme, cu mult înainte de rasaritul soarelui, mi-am împachetat lucrurile si am plecat. Intentia mea era sa îmi caut rudele din cartierul Holon. M-am trezit însa angrenat într-o alta aventura, pe care nu o planificasem.

Drumul cu autobuzul pâna la Tel Aviv era lung si încins. De-a lungul coastei, aerul era umed, nu uscat, ca cel din interior. Asezat în autobuz cu bagajul (destul de voluminos) alaturi, am constatat ca sunt masurat din cap pâna în picioare de ceilalti pasageri, care se temeau sa nu fiu un eventual terorist. Un strain cu un bagaj voluminos în autobuz era ceva destul de suspect.

La sosirea în statia centrala din Tel Aviv, m-am trezit ca nu stiu ce sa fac. Pareau sa existe o mie de autobuze care plecau în toate directiile. Oamenii alcatuiau un adevarat furnicar. Dupa ce m-am agitat îndelung, am reusit sa gasesc un autobuz care parea sa duca la Holon. Când mi-am platit biletul, l-am rugat pe sofer, care avea o figura parinteasca si buna, sa ma anunte unde trebuia sa cobor. Mi s-a parut ca am calatorit câteva ore. În cele din urma, am ramas singura persoana din autobuz. Când i-am reamintit soferului de promisiunea pe care mi-a facut-o, a raspuns ca a uitat sa ma anunte, asa ca ma va conduce personal cu autobuzul pâna la adresa dorita. Din pacate, nu cunosteam decât strada si orasul. soferul nu auzise niciodata de strada respectiva, asa ca m-a dus pâna la un fel de iarmaroc, în speranta ca voi gasi acolo pe cineva care sa ma ajute. Oricum, a fost deosebit de amabil. Nu vei gasi niciodata asa ceva în New York!

M-a lasat la un colt de strada, cu putin timp înainte sa se însereze. I-am multumit si a plecat. Singur, obosit, înfometat si speriat, am început sa merg pe strazile înguste, perfect constient de faptul ca habar n-am încotro ma îndrept. În final, m-am decis sa îmi caut un loc de dormit pe strada, urmând ca a doua zi sa ma duc la aeroport si sa ma întorc acasa. Nici un loc nu mi se parea suficient de sigur, asa ca am continuat sa ratacesc fara tinta.

Subit, m-am oprit în fata unei cladiri vechi din piatra, care s-ar fi integrat perfect într-un film despre Casbah. Desi nu existau lumini la intrare, m-am simtit ispitit sa intru în ea. Urcând pe scarile vechi ale cladirii, am auzit vocile locatarilor care sporovaiau în ebraica si în araba. Mirosurile atât de caracteristice Orientului Mijlociu ma asaltau din toate partile. În cele din urma, m-am oprit la etajul cinci, m-am îndreptat catre o poarta si am batut la usa. Intentia mea era sa cer un sfat, sau chiar un loc de dormit peste noapte. Mi-a raspuns un batrânel pe nume Leon, care nu vorbea decât în ebraica si în poloneza. Când i-am spus numele meu, mi-a zâmbit si mi-a raspuns ca ma astepta!

Cum va spuneam mai devreme, regula de aur a vietii mele este neprevazutul. În cele din urma, s-a dovedit ca batrânelul era nimeni altul decât sotul verisoarei bunicii mele. Forte invizibile ma condusesera la poarta lui. Batrânul i-a telefonat fiicei sale, care si-a adus întreaga familie sa ma cunoasca. În final, m-am dus acasa la ea, unde am si ramas în urmatoarele doua luni. Nu ma întâlnisera niciodata si nu le cunosteam nici macar numele. Întreaga întâmplare mi s-a parut un miracol, ce-i drept, unul binevenit.

Capitolul opt

Siriusienii

Apartamentul din Holon a devenit sediul meu permanent, din care faceam excursii frecvente prin regiune, care dureau uneori mai multe zile.

Una din aventurile care au urmat s-a petrecut pe când ma aflam în desertul Negev, în sudul Israelului. Tocmai trecusem de zona interzisa din jurul orasului Dimona, o localitate în care se afla o uzina nucleara secreta. Locul era pazit de Falasha, Evreii Negri din Etiopia, care pretind ca sunt descendentii regelui Solomon si ai reginei din Sheba. Se presupune ca regina s-a înapoiat în cele din urma în Etiopia, ducând cu ea Arca Conventului, care a si ramas în aceasta tara, unde a fost pazita cu strictete pâna recent.

Se spune ca regele Solomon a fost un mistic cu puteri remarcabile. Sfetnicii sai discutau adeseori cu el despre viitor. Legenda afirma ca regele a fost avertizat ca vor veni vremuri când Israelul va fi cucerit de dusmani, principala tinta fiind chiar Arca Sfânta a Conventului.

Banuiala mea este ca, în întelepciunea lui, Solomon a încercat sa ascunda Arca într-un loc în care nimeni nu s-ar fi gândit sa o caute. Din fericire, regina din Sheba tocmai îi ceruse amantului ei regal un semn de afectiune si credinta. De aceea, Solomon a trimis Arca în Etiopia, cu suita reginei, facând un duplicat pe care l-a expus public.

Pentru a-si asigura si mai mult devotiunea reginei, Solomon a avut grija ca aceasta sa-i poarte copilul în pântec, astfel încât sa simta o obligatie fata de poporul copilului ei. Planul s-a dovedit perfect.

Descendentii reginei au devenit cunoscuti sub numele de Falasha, o factiune numeroasa din Etiopia. Se crede ca la un moment dat au existat peste 500.000 de Falasha în aceasta tara. Însusi Haile Salassie, liderul Etiopiei pâna la detronarea sa printr-o lovitura de stat militara, s-a auto-numit "Leul Iudeilor". Mossad-ul israelian (agentia serviciilor secrete din aceasta tara) a sprijinit provincia Eritreea sa scape de tutela Etiopiei, deoarece aici se afla ascunsa Arca, iar guvernul militar a refuzat sa coopereze cu israelitii. De aceea, acestia din urma nu s-au sfiit sa creeze o tara de sine statatoare cu care sa negocieze. Arca a fost transferata cu succes în Ţara Sfânta, iar guvernul militar din Etiopia le-a permis comunitatii Falasha sa emigreze în Israel. A fost o suita ciudata de evenimente, despre care se crede ca anunta venirea lui Mesia al evreilor.

Ajung lânga Dimona, am fost rapit de siriusieni si am trait o noua aventura incredibila. Tocmai ma plimbam printre formatiunile stâncoase care ieseau din desert. Soarele era puternic, iar atmosfera extrem de uscata. Transpiram abundent, dar apa mi se evapora de pe corp în numai câteva secunde. Brusc, am fost orbit de o lumina puternica. Acoperindu-mi ochii cu mâinile, mi-am dat seama ca nu se auzea nici un zgomot; de fapt, tacerea era atât de deplina încât parea neverosimila.

Când mi-am descoperit ochii, m-am trezit în fata unei camere uriase ce parea un fel de sala a tronului greaca sau romana, marginita de coloane uriase si având pe perete un ecran. Lumina era iminenta si nu parea sa provina dintr-o sursa. Nu existau ferestre sau usi. Un siriusian îmbracat într-o roba alba cu ornamente albastre a aparut dintr-o nisa ascunsa lânga ecran. Era aproape identic cu cel pe care îl vazusem în copilarie. Avea pielea palida si o înaltime de aproximativ 2,30 metri. Urechile îi erau ascutite si mari, nasul lung si la fel de ascutit, iar ochii migdalati erau mari si albastri. Gura si buzele erau foarte subtiri. Avea degete lungi si delicate. Statea în fata mea cu bratele deschise. Roba îi atingea pamântul. Era o priveliste minunata. Parca era o statuie vie! Nu simteam nici un fel de teama, în prezenta lui, caci mai cunoscusem o fiinta asemanatoare si înca de prima data m-am simtit "acasa" împreuna cu ea. Ecranul s-a închis în urma lui si am vazut pe el imaginea pamântului, de care ne îndepartam într-o nava spatiala care se îndrepta lin catre Marte. În camera în care ne aflam nu exista nici o senzatie de miscare. Atmosfera era calda si primitoare, chiar mai confortabila decât acasa.

Fiinta a avansat si mi-a zâmbit, spunându-mi telepatic "Bun venit". Mi-a confirmat - prin gândurile sale - ca ne îndreptam catre Marte, pentru a vedea ceva care îmi va fi de folos mai târziu. A continuat spunându-mi ca specia sa a creat un popor din oamenii care fusesera adusi pe pamânt de pe o alta planeta. Aceste creaturi sunt cunoscute sub numele de ebraici, asa cum îsi spun inclusiv cei de pe pamânt. O mare parte din mostenirea lor genetica a fost distorsionata însa din cauza mileniilor care s-au scurs. Specia sa se afla la ora actuala în contact cu urmasii acestor creaturi originale, încercând sa-i purifice si sa le corecteze defectele înainte de a se declansa urmatorul val de erori. Concluzia era ca siriusienii nu considerau ca actualii evrei mai au structura genetica pe care au creat-o cândva ei. Întrucât este prea târziu pentru a le mai schimba structura fizica, tot ce se mai poate face era sa le fie schimbate tiparele mentale, permitându-le astfel sa ia contact cu ale fiinte extraterestre. În timp ce comunica telepatic cu mine, imaginile cuvintelor sale apareau pe ecranul din spatele sau. Am putut vedea astfel istoria acelor perioade îndepartate ca si cum s-ar desfasura în prezent.

M-am trezit apoi pe o masa, într-o camera puternic luminata, cu aspect de clinica. Siriusianul era de fata, însotit de un cenusiu cu ochi rotunzi si negri, si o înfatisare amuzanta. Mi-a fost prezentat ca un vegan (un membru al populatiei de pe Vega), o alta creatie a siriusienilor din propriul lor material genetic, amestecat cu putin material genetic prelevat de la cenusii. Desi nu eram legat, nu ma puteam misca. Mi-am dat seama ca sunt gol. Pentru prima data în viata mea, mi s-a facut frica inclusiv de siriusieni. În fata mea se afla un aparat stralucitor, în timp ce cei doi mi-au verificat organele genitale, stomacul si pieptul. Siriusianul mi-a spus ca trebuie sa verifice eventualele reziduuri care sa ateste rezonanta genetica a corpului meu cu al lor. A adaugat ca mi-au creat corpul folosindu-se de anumite forte terestre, pentru a-si putea duce la bun sfârsit planul. Se pare ca eram un fel de cobai într-un joc interstelar.

Pentru ca complica si mai mult lucrurile, mi-a spus ca personalitatea sufletului meu era un fel de entitate provenita dintr-un sistem nefizic apartinând constelatiei Sirius, care avea un nivel de constiinta chiar mai înalt decât al lui. Corpul meu continea ADN siriusian, absolut necesar pentru ca personalitatea sufletului meu sa poata opera cu el. În timp ce vorbea, am început sa am crâmpeie de viziuni în care îmi era revelata adevarata mea identitate. Erau imagini deopotriva magnifice si înspaimântatoare. Pe fata au început sa-mi curga lacrimi pe care îmi era imposibil sa le controlez. Siriusianul si veganul pareau amuzati de acest lucru. M-am gândit în sinea mea: "Daca as arata la fel ca unul dintre voi, nu as râde!"

M-am trezit apoi ca sunt ridicat instantaneu într-o pozitie verticala. Purtam o roba siriusiana si nu îmi simteam deloc picioarele. Traiam o senzatie de mare exaltare, imposibil de descris pentru cineva care nu a trait-o personal. Simteam ca stiu totul, ca sunt una cu întregul univers si cu toate fiintele, fara a-mi pierde însa identitatea individuala. L-am urmat pe siriusian prin perete si am ajuns într-un fel de pestera maronie, cu un tavan foarte înalt, care parea sa se întinda pe kilometri întregi. Privind înapoi, am vazut nava care ne transportase. Semana cu o perla gigantica. Avea o culoare alba, cu o usoara tenta violet, si nu scotea nici un zgomot. Mi-am dat seama instantaneu ca am calatorit prin spatiu la fel ca un electron atunci când se transforma în unda, într-o realitate situata între lumea fizica si cea spirituala.

În fata mea se afla un grup mare de oameni. Majoritatea pareau de 20 si ceva de ani, câtiva erau adolescenti, iar altii erau mai în vârsta. Sapau la unison, folosind lopeti, si se miscau ca niste roboti. Niste fiinte mari, cu capetele ca niste pepeni, îi supravegheau. Printre ei se miscau si câtiva cenusii, cu o înaltime de 1,30 m. Am vazut o sumedenie de tuneluri si foarte multe nave de forma unor discuri. Brusc, toti oamenii s-au oprit din lucru si au privit în sus, unde se afla o platforma. O voce puternica a strigat: "Va vorbi emisarul venit din Rigel".

În acel moment, o fiinta cu o înaltime de 1,65 metri a aparut pe platforma. Avea ochii negri si rotunzi. Capul sau mare era acoperit la spate. Purta un fel de uniforma neagra si parea destul de amenintator. Avea în mâna un baston care parea simultan metalic si cristalin. Toti cei de fata pareau sa îi înteleaga comunicarea mentala. Dupa ce a explicat ca actualul grup de oameni si-a încheiat misiunea pe pamânt si pe avanpostul de pe Marte, el le-a spus ca urmeaza sa fie examinati în vederea unui transport pe Rigel, pentru a fi folositi la diferite experimente. Cei carora nu li se va gasi o întrebuintare vor fi eliminati. Barbatii au fost condusi apoi într-un disc zburator. Am remarcat în treacat ca aveau lanturi la picioare. Întreaga scena parea orchestrata numai pentru mine. Nu stiu daca acest lucru era adevarat, si care era scopul. Poate ca întregul incident nu reprezinta altceva decât o amintire implantata în memoria mea.

Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc este ca m-am trezit din nou pe nava siriusiana. Calatorind prin hiperspatiu, eram asezat într-o camera întunecoasa, direct pe podea, alaturi de vegan si de siriusian. Lumina slaba îmi permitea sa vad simultan atât în interiorul navei, cât si în afara ei. Hiperspatiul avea nuante minunate de albastru închis si violet. În timp ce calatorea, nava parea sa aiba forma unui diamant. Siriusianul mi-a spus ca ne îndreptam catre tara noastra natala, Khoom, o planeta care orbiteaza în jurul lui Sirius A în sistemul lor binar. Ulterior, puteam sa iau singur decizia daca doream sa ma întorc pe pamânt. Mi-am dat seama ca noi trei suntem singurele fiinte de la bordul navei, care era operata exclusiv de vointa noastra. M-am simtit într-o stare de pace si siguranta totala. stiam ca ma îndrept spre casa.

Nu-mi amintesc mare lucru despre sederea mea pe Khoom. Mi s-a spus ca memoria îmi va reveni la momentul potrivit. Era o lume înghetata, acoperita cu zapada si gheturi. Stralucirea soarelui la suprafata planetei era orbitoare. De aceea, locuitorii sai traiau în subteran. Planeta era protejata de un sistem de aparare extrem de elaborat si absolut impenetrabil. Desi a fost cândva o lume cu o clima subtropicala, Khoom a fost împinsa de pe orbita ei primordiala cu multi eoni în urma din cauza razboaielor. Din spatiu, pare o planeta alb-albastrie. Nu are luni. Victima a bataliei între fortele binelui si cele ale raului, planeta a fost scoasa de pe orbita ei de cei care au creat rasa draconiana, reptilienii care încearca sa domine galaxia si spatiul de dincolo de ea. Creatorii acestei rase au venit dintr-un alt timp si spatiu. Ilustrând prima geneza a lui Lucifer, numele lor denota raul suprem.

În acelasi spatiu fizic ca si Khoom, dar pe o frecventa de vibratie diferita, se afla o alta lume, nefizica, guvernata de un consiliu alcatuit din noua fiinte, numit Consiliul Ohalu. Desi nu sunt identici cu "Cei Noua" de care vorbeste un anumit gen de literatura, ei comunica într-adevar cu acestia. Primul care a scris despre "Cei Noua" a fost dr. Adreja Puharich. Acest savant a lucrat cu diferiti mediumi, între care a întâlnit câtiva care pretindeau ca se afla în contact cu acest grup extraterestru. Primul care i-a identificat ca foste fiinte fizice care si-au transferat mintile si esentele sufletesti în noua computere avansate a fost Uri Geller. Fiecare din aceste noua computere reprezinta un aspect diferit al Mintii lui Dumnezeu. "Cei Noua" comunica cu câtiva indivizi atent selectati de pe pamânt, încercând sa ridice astfel nivelul de constiinta planetar.

Consiliul Ohalu guverneaza inclusiv planeta Khoom din sistemul solar Sirius, caci siriusienii nu sunt altceva decât vibratiile inferioare corespondente acestui consiliu, la fel cum oamenii de pe pamânt nu sunt altceva decât vibratiile inferioare corespondente ale sufletelor lor.

Se pare ca cel care m-a trimis pe pamânt a fost Consiliul Ohalu, care i-a învatat pe siriusieni cum sa-mi creeze corpul fizic. Mi-au spus ca pe pamânt exista noua fiinte asemenea mie. Fiecare dintre ele este sub controlul unui membru al consiliului. Cât timp am stat pe Khoom, mi s-au aratat trecutul si viitorul. Am fost dus apoi pe o alta planeta, care orbiteaza în jurul lui Sirius B. Era o lume acoperita cu o jungla tropicala si mlastinoasa, în care traiau niste fiinte scunde, care locuiesc în colibe. Extrem de avansate, aceste creaturi se pot proiecta astral oriunde doresc. Atunci când doresc sa calatoreasca fizic într-o alta lume, prefera sa apeleze la altii. Rareori se întâmpla însa sa o faca, întrucât nu-si prea doresc sa plece din locul lor de bastina. Nu au un limbaj vorbit, caci comunica exclusiv mental.

Sirisienii mi-au povestit - între altele - de iminenta invazie a draconienilor asupra pamântului, însotiti de aliatii lor, cei din Confederatia Orion. Au adaugat ca cei din Orion si cei din sistemul solar Sirius se afla la ora actuala în razboi. Negustorii supremi ai universului, siriusienii le-au furnizat celor din Orion arme pe care acestia le folosesc acum împotriva lor. Oricum, siriusienii îsi pastreaza întotdeauna armele cele mai bune pentru ei însisi, asa ca nu pierd niciodata o batalie. De fapt, ei îi privesc pe cei din Orion ca pe niste copii neascultatori care se joaca cu chibriturile. Nu încearca în nici un fel sa-i distruga, ci doar sa-i tina sub control. În general, nu intervin în destinul oamenilor si al celorlalte fiinte din univers, lasându-le sa îsi urmeze destinul.

Desi nu doream sa ma întorc pe pamânt, Consiliul Ohalu m-a convins sa o fac. Ajuns înapoi în Israel, am constatat ca nu au trecut decât trei zile. Îmi era tot timpul sete, slabisem cinci kilograme si eram atât de obosit ca nu mai vedeam clar. Întors la Holon, am dormit încontinuu aproape o saptamâna, cu mici pauze pentru a mânca ceva.

În timpul acestei perioade de "odihna", am înteles ca Arca Conventului nu era altceva decât un aparat de comunicare între lumea fizica si hiperspatiu. Se pare ca siriusienii le-au dat evreilor instructiuni, spunându-le cum sa o construiasca. Cu câtiva ani în urma, aparatul a fost reconstruit de cei de la Universitatea din Minnesota, urmând cu precizie instructiunile din Biblie. Aparatul s-a dovedit însa atât de puternic încarcat cu energie încât a fost considerat periculos si a trebuit distrus.

Dupa parerea mea, siriusienii încearca sa contracareze planurile celorlalte factiuni implicate pe pamânt: cei din asa-numita Noua Ordine Mondiala, draconienii, cenusiii, blonzii înalti, etc. Scopul lor este sa lase evenimentele sa se deruleze pâna când ajung la apogeu, iar apoi sa uzurpe orice putere existenta pe pamânt, eventual prin intermediul israelienilor. Aceasta este doar o speculatie personala. Timpul ne va spune mai multe.

Capitolul noua

Flacarile gemene

Dupa vacanta, m-am întors în Statele Unite pentru a-mi continua studiile universitare. Chipurile care îmi apareau noaptea la fereastra si rapirile nocturne efectuate de extraterestrii cenusii au continuat cu o frecventa chiar mai mare. Dorinta mea de a avea copii si o tovarasa de viata a devenit aproape o obsesie. Într-o noapte, am fost dus într-un loc în care am cunoscut cea mai frumoasa fata pe care am vazut-o vreodata. La vremea respectiva, nu stiam ca nu are decât 16 ani. O mai vazusem o data, mai demult, la o întrunire pe care am avut-o noi, baietii, cu supraveghetorii nostri. Ni s-a spus atunci ca aceia dintre noi care eram implicati în experimente genetice trebuia sa fim împerecheati cu anumite femei, pentru a produce un tip particular de progenituri. Proiectul era cunoscut sub numele de "Proiectul Casatoriei" sau "Proiectul Primei Sotii".

Personal, am fost împerecheat cu o fata de 14 ani din Massachusetts, a carei structura energetica arata faptul ca avea aceeasi frecventa ca si mine, lucru cunoscut în literatura metafizica prin expresia "suflete pereche". Numele fetei era Mia, ceea ce mi s-a parut foarte relevant, caci o simteam într-adevar a mea. Au fost efectuate ceremonii false, pe care noi le-am luat foarte în serios. Ni s-au eliberat chiar certificate care atestau faptul ca am fost uniti prin casatorie cu scopul precis al împerecherii. În acea seara, toate perechile casatorite au primit câte o masa într-o camera alba, în care au fost nevoite sa îsi duca la bun sfârsit sarcina (sa îsi consume casatoria). Pentru Mia, experienta a fost destul de neconfortabila, pe de o parte pentru ca era virgina, iar pe de alta parte pentru ca eram priviti de numeroase perechi de ochi de dincolo de un panou de sticla.

În urmatorii doi ani, Mia si cu mine nu am avut nici un fel de contact fizic. Nu mi-o puteam scoate însa din gânduri si din vise. stiam ca în curând ne vom reuni si speram ca de data aceasta sa fie pentru totdeauna. Am pierdut foarte mult timp si am facut mari eforturi cautând o femeie care sa semene cu Mia, dar în zadar. Inima mea îi apartinea definitiv acesteia. În mai multe ocazii, pe când calatoream prin hiperspatiu, Mia era prezenta. Îmbracata în alb, avea câmpul energetic al unui înger. Era suficient sa ma gândesc la ea pentru a ma vindeca de orice boala. Banuiesc ca si ea traia experiente asemanatoare în ceea ce ma priveste, dar era foarte tânara si probabil nu întelegea sau nu accepta ceea ce se petrecea.

Într-o seara, când Mia avea 16 ani si eu 24, am fost reuniti într-o clinica, sub privirile atente ale oamenilor de stiinta. Ni s-a explicat aici ca genetica noastra era perfect aliniata, având secvente care se completau reciproc. Mia avea o genetica mai mult pleiadiana, în timp ce genetica mea era mai mult siriusiana. Aceasta combinatie ar fi produs un copil cu capacitati absolut neobisnuite. Dupa ce ne-au dezbracat, ne-au introdus într-o camera alba si am fost pusi sa facem dragoste de trei ori la rând. Întregul episod a fost asemanator unui vis. În final, am stiut ca Mia a ramas însarcinata. Zacea pe masa, ametita si nemiscata. În ceea ce ma priveste, am fost dus într-o alta camera, pentru o examinare amanuntita. Banuiesc ca au facut acelasi lucru cu ea.

Un an mai târziu, am fost informat ca aveam un copil pe nume Jaime. Când fetita avea câteva luni, mi s-a permis sa o vad. Mi s-a spus ca nu ma pot implica în educatia ei, pentru a evita astfel contaminarea tiparelor sale mentale. Urma sa fie supravegheata si monitorizata îndeaproape pe întreaga durata a procesului de crestere. Am vazut-o din nou la vârsta de doi ani, dupa care nu am revazut-o timp de 12 ani. M-am concentrat adeseori pentru a-i cunoaste gândurile, dar am suferit intens ca nu pot face parte din viata ei. stiu ca Mia si Jaime au avut parte de multe greutati în timpul acestor ani. Mi-as fi dorit sa le pot ajuta.

Desi îmi doream cu atâta disperare copii, stiam ca acestia îmi vor fi întotdeauna luati. Nu eram considerat un parinte potrivit pentru un copil cu capacitati speciale, caci eram prea dominator si înclinat catre control. În plus, se temeau sa nu îmi educ copilul în spiritul convingerilor mele, împiedicând astfel fluxul natural al informatiilor pe care ar fi trebuit sa le primeasca.

Mia a avut parte de greutati din partea familiei sale, cu care a sfârsit prin a întrerupe complet orice comunicare. Interesant este faptul ca una din vecinele ei din copilarie avea sa joace mai târziu un rol esential în viata mea. Voi scrie despre acest lucru într-un capitol ulterior. 

Într-adevar, Mia si cu mine suntem ca doua flacari gemene. Cândva, personalitatile sufletelor noastre au fost una. Ne-am despartit în urma cu mai multi eoni, în timpul unei calatorii pe Arcturus. Ea si-a dorit sa traiasca în Pleiade, iar eu am preferat sa merg în Sirius. În final, amândoi am ajuns pe pamânt, dar niciodata nu ne-am întrupat în acelasi timp, pâna în actuala viata. Când doua flacari gemene se întrupeaza în acelasi timp, înseamna una din doua: fie au o misiune uluitor de importanta pe care trebuie sa o duca la bun sfârsit pentru civilizatia din care provin, fie urmeaza sfârsitul unui ciclu temporal. Istoria noastra pre-terestra mi-a fost povestita în timpul unei sedinte de de-programare de la începutul anilor 90. De altfel, amintirea personalitatii sufletului ei a fost întotdeauna extrem de puternica în memoria mea, chiar si înainte sa o cunosc în actuala viata fizica.

Jaime are un potential cu totul special. Fetita are capacitatea de a vedea viitorul si toate realitatile alternative posibile, stabilind astfel care este calea de urmat cea mai avantajoasa. Imaginati-va ce ar însemna acest lucru pentru cei care detin puterea pe pamânt. Mi-am petrecut mult timp pentru a o ajuta pe Jaime în hiperspatiu, vindecând-o de orice dezechilibru ar fi suferit. La ora actuala este adolescenta si nu îsi realizeaza înca potentialul de care dispune. Am scris o carte exclusiv despre Jaime, dar pâna acum nu a citit-o. Mama ei o împiedica deocamdata, asteptând ca Jaime sa mai creasca si sa se maturizeze suficient pentru a putea cunoaste adevarul. Nu mi-ar placea sa vad ca fetita mea repeta aceleasi greseli pe care le-am facut eu si mama ei. Oricum, întotdeauna va fi protejata, caci puteri mult mai înalte decât a mea sau a guvernului vegheaza asupra ei.

În anii din urma, Mia si cu mine ne-am reîntâlnit. Ne ocupam acum cu vindecarea vechilor rani. Mia a venit la mine pentru consiliere si pentru a o ajuta sa îsi aduca aminte experientele noastre din trecut. Întotdeauna voi fi alaturi de ea.

La ora actuala, Mia trece printr-o perioada dificila, caci negativitatea trebuie eliminata definitiv din tiparele ei mentale. Trebuie sa aleaga o cale - fie cea a luminii, fie cea întunecata. Daca va alege corect, capacitatile ei vor creste.

Jaime este si ea foarte dificila si încapatânata, amintindu-mi în multe privinte de mine însumi. Desi în clipa de fata nu avem o relatie foarte strânsa, timpul în care va avea nevoie de mine pentru a se pregati în vederea aventurii vietii se apropie.

Capitolul zece

Casatoria

Dupa ce am absolvit colegiul, un prieten de familie mi-a gasit o slujba în New York City. Ca sa ajung la serviciu, trebuia sa parcurg zilnic 160 de kilometri, lucru pe care l-am detestat de la bun început. În plus, trebuia sa ma scol foarte devreme pentru a ma pregati în vederea unui drum atât de lung. Programarea care îmi fusese inoculata ma silea sa fac o ora de exercitii fizice în fiecare dimineata si alta seara. Dimineata ridicam greutati, iar seara faceam aerobic (uneori, si body-building). Nu mâncam la micul dejun sau la prânz decât mâncarea pregatita de mama. În timpul pauzei de masa de la prânz faceam marsuri (mers rapid) pe o distanta de cinci kilometri în jurul cladirii în care lucram. Vara, ma întorceam în cladirea dotata cu aer conditionat din Park Avenue scaldat în sudoare. Iarna, nu renuntam la acest exercitiu, desi eram nevoit sa-l practic pe un frig de crapau pietrele. Eram pur si simplu conditionat de necesitatea de a face exercitii fizice. Nu puteam controla acest proces. Nu aveam un gram de grasime corporala, dar chiar si asa, toata lumea credea ca sunt nebun.

În timpul acestei perioade, cosmarurile mele s-au înrautatit. Visul în care încercam sa scap din acea baza subterana devenea din ce în ce mai obsesiv. Eram întotdeauna prins si ma trezeam mereu tipând. În alte vise o vedeam pe Mia. Eram dus într-o camera cu pereti argintii, în care o puteam vedea pe Mia gravida, cu imaginea fatului pe ecranul din spatele ei. Ce nu stiam la vremea respectiva era ca aceasta era o sonograma.

Experientele cele mai neplacute erau cele în care eram prins în curele pe o masa, gol pusca, atasat la o masinarie. La un moment dat, mi-am putut vedea interiorul trupului pe un ecran, în timp ce altii îmi faceau o operatie chirurgicala. M-ati putea întreba cine erau acesti "altii". Nu stiu cu precizie nici acum. Uneori era vorba de extraterestri de diferite specii. Alteori erau oameni îmbracati în halate albe.

Odata, am fost legat cu spatele la zid, cu organele genitale si sfârcurile prinse cu fire de un aparat care scotea lumini verzi si violete. Dupa o vreme, am fost dezlegat si îmbracat cu un fel de toga alba. Am fost condus într-o camera austera si slab luminata, în care nu se aflau decât o masuta din lemn si un scaun pe care trebuia sa ma asez. La un moment dat, în camera au intrat o femeie si un barbat îmbracati în niste uniforme medicale. Barbatul s-a asezat la masa, în fata mea, în timp ce femeia, care avea parul roscat, a ramas în picioare, cu un clipboard în mâna. Mi s-a adresat în limba rusa. Barbatul vorbea germana. Le-am raspuns în respectivele limbi. M-au întrebat cum ma simt si mi-au comunicat rezultatul testelor pe care mi le facusera.

Au parasit apoi camera, iar eu am ramas singur. Desi eram extrem de obosit, întelegeam perfect de ce ma aflam acolo si ce trebuia sa fac. Gândurile care îmi treceau prin cap erau ca a doua zi trebuia sa ma duc la lucru si ca mi-as fi dorit sa fiu în patul meu. Ceasul de pe perete arata orele 2:00 dimineata.

Când cei doi s-au întors, femeia mi-a pus o serie de întrebari despre viata mea sexuala. M-am simtit stânjenit. Avea circa 50 de ani. Prin minte mi-a trecut gândul ca daca ar fi fost barbat, mi-ar fi fost mai usor sa-i raspund. De aceea, ori de câte ori îi raspundeam, ma uitam la barbatul de alaturi. Mi-au spus ca experimentele vor fi repetate în viitor, folosind acelasi tip de donatori. Când i-am întrebat despre ce vorbesc, mi-au raspuns ca se refera la copilul pe care îl aveam cu Mia. Au adaugat apoi ca mariajul meu cu ea s-a destramat si ca trebuia sa ma integrez pentru o vreme în lumea exterioara, ducând o viata cât mai conventionala cu putinta. Confuz, le-am spus ca doresc sa îmi vad copilul. Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc era ceasul desteptator din dormitorul meu si gândul ca trebuie sa plec la slujba. Eram gol si epuizat, iar patura era trântita pe jos. Înca mahmur, mi-am pus halatul si m-am dus la baie. Am constatat ca am penisul rosu si ca ma ustura atunci când urinez. Spatele ma durea si gâtul îmi era foarte rigid. Nu mi i-am putut scoate toata ziua din cap pe cei doi doctori. Chiar si astazi, înca mai sunt obsedat de ei.

La vremea aceea, eram auditor intern la o companie farmaceutica. Eram nevoit sa calatoresc foarte mult (saptamâni la rând), asa ca nu îmi ramânea prea mult timp pentru viata sociala.

Am cunoscut-o pe Michele, prima mea sotie, dupa ce am cerut si am primit transferul la o divizie cu sediul permanent în New York. Michele lucra ca secretara pentru unul din cercetatorii companiei. Prezentarea ne-a facut-o o alta colega de-a ei, care spera sa ramânem împreuna, caci locuiam amândoi în Long Island. Adevarul este ca nu-mi pasa prea tare de Michele, caci era rautacioasa si cu nasul pe sus, dar ceva m-a facut sa o invit sa petrecem împreuna un week-end. Absolut convins ca nu ne vom potrivi, mi-am aranjat alte doua întâlniri (cu alte femei). Eram sigur ca prima întâlnire cu Michele va fi si ultima.

Ne-am dus la un restaurant, dupa care am facut o plimbare prin Port Jefferson, orasul meu favorit din Long Island. Am vizitat magazinele pentru turisti, am privit feribotul care pleca spre Bridgeport, dupa care am vorbit de planurile noastre de viitor. Spre surpriza mea, am constatat ca avea idei asemanatoare cu ale mele. Amândoi doream sa ne casatorim, sa avem copii, sa ne bucuram de vacante; pe scurt, sa ducem vieti cât mai conventionale.

Seara, când ne-am întors acasa, stiam deja foarte multe lucruri despre Michele si familia ei. Nu îmi placea tot ce aflasem, dar erau cu siguranta multe lucruri pe care le aveam în comun. De teama, nu i-am spus nimic despre viata mea secreta si despre experimentele la care eram supus. stiam ca o asemenea poveste ar fi pus pe fuga chiar si pe cea mai curajoasa dintre femei.

Am continuat sa ma vad cu Michele, desi inima îmi spunea ca fac o greseala. Pur si simplu, avea ceva care ma scotea din minti. Poate ca era vorba de temperamentul ei, sau poate felul în care vorbea cu oamenii. Poate ca nu era vorba decât de familia ei disfunctionala. Ar fi trebuit sa-mi ascult sentimentele, dar, ca de atâtea ori, am fost nevoit sa ascult de un ordin interior pe care nu îl puteam controla. Michele nu era idealul meu de femeie. Îmi era dor de Mia, dar pâna la urma ne-am casatorit.

Logodna noastra a luat pe toata lumea prin surprindere, inclusiv pe mine! Nu o cunosteam decât de o luna. De fapt, nici macar nu am întrebat-o daca doreste sa se marite cu mine. Într-o dupa-amiaza, pe când stateam în masina ei, pe docurile din Babylon, s-a facut o liniste mormântala. Am întrerupt conversatia banala în care eram angrenati si ne-am privit timp de câteva clipe care ne-au parut o eternitate. Apoi, la fel de brusc, lucrurile au revenit la normal. Respirând profund, am cazut amândoi de acord sa ne grabim catre casa ca sa le anuntam tuturor fericita veste. În realitate, nu doream sa ma însor cu ea; nici ea sa se marite cu mine. Probabil nu vom sti niciodata ce s-a întâmplat cu adevarat, dar lucrurile nu mai puteau fi desfacute.

Când le-am spus parintilor mei, acestia nu au manifestat nici o reactie. Parintii ei nici atât. I-am cumparat un inel si am facut publica intentia noastra la aniversarea tatalui meu, care împlinea 50 de ani. Cu o noapte înaintea acestei aniversari, am facut pentru prima oara dragoste fara sa ne protejam. În urma acestei nopti, Michele a ramas însarcinata. Decizia ei a fost sa faca un avort, caci nu dorea sa arate ca este însarcinata când este dusa la altar; am fost de acord.

Privind retrospectiv lucrurile, acum îmi pare rau ca nu am încercat sa o opresc. La ora actuala, sunt convins ca avortul este un act gresit, exceptând cazul în care viata mamei este în pericol sau în care sarcina a fost rezultatul unui viol. stiu acum ca personalitatea sufletului nu patrunde în noul trup decât odata cu prima respiratie a acestuia, dar consider ca cea care trebuie sa decida daca doreste sau nu sa îsi continue viata fizica este exclusiv ea. Oamenii care nu îsi doresc copii ar trebui sa îsi ia masurile de precautie necesare înainte de sarcina, nu sa distruga o viata potentiala dupa ce au creat-o. Desi aceste cuvinte pot parea fundamentaliste unora, stiu cu siguranta ca aceasta este calea cea dreapta.

Logodna ar fi trebuit sa ne deschida ochii în privinta viitoarei casatorii. Ne-am certat de multe ori si au fost multe neîntelegeri între noi. La un moment dat, Michele dorea sa renunte, caci nu era îndragostita de mine. Nici eu nu eram îndragostit de ea, dar, dintr-un motiv sau altul, simteam ca trebuie sa ma însor neaparat în acel moment. Practic, nu mai aveam timp sa caut pe altcineva! Drept urmare, am convins-o sa continuam.

Într-o seara, dupa ce ne-am dus la culcare, am primit o vizita mentala de la o fiinta pe care nu o pot descrie decât ca o pulsatie energetica. Nu avea forma, dar îmi era foarte familiara. Nu avea sex, dar o percepeam mai degraba ca pe un barbat decât ca pe o femeie. Parând ca întelege disconfortul meu în fata alegerii unei asemenea partenere de casatorie, m-a reconfortat trimitându-mi valuri de energie luminoasa. Vorbindu-mi telepatic, mi-a spus ca totul se desfasoara conform planului. Aceasta femeie fusese de acord sa fie canalul de intrare în planul fizic al copiilor mei. De altfel, casatoria nu va fi permanenta. Se pare ca fusesem eu însumi de acord cu acest plan. Trebuia sa ma consider norocos ca nu am împartasit destinul celorlalti copii implicati în Proiectul Montauk. Majoritatea nu aveau sa cunoasca niciodata sentimentul de a fi parinte. Multi dintre ei nu vor avea nici macar relatii amoroase în lumea exterioara. Într-o buna zi, a continuat entitatea, aveam sa cunosc adevarul despre mine însumi, dar pâna atunci, ma aflam sub controlul deplin al celor care îmi controlau viata.

Dupa aceasta experienta, am actionat cu o hotarâre noua, ca si cum as fi avut o misiune de îndeplinit. Nunta a fost frumoasa si scumpa, dupa care am plecat la Acapulco, pentru a ne petrece luna de miere. La întoarcere, am închiriat un apartament spatios în Bayside, Queens, de la ferestrele caruia puteam vedea zgârie-norii din Manhattan. Aveam amândoi slujbe bine platite si paream angrenati într-o spirala ascendenta, dar numai Dumnezeu si supraveghetorii mei stiau ce ma asteapta în viitor. Mi-ar fi placut sa stiu si eu.

Capitolul unsprezece

Fenomene ciudate

La un an dupa ce ne-am casatorit, am cumparat un lot de teren pe coasta sudica a Long Island, lânga Patchogue, cu scopul de a ne construi o casa pe el. Doua luni mai târziu, Michele a ramas pe neasteptate însarcinata. Planurile noastre de plata a ipotecii presupuneau ca amândoi sa lucram cu norma întreaga. Era o perioada în care ratele de ipoteca ajungeau pâna la 20%.

Initial, situatia noastra financiara parea destul de sumbra. Spre uimirea noastra, constructorul casei a fost de acord sa reduca cu trei procente ipoteca. În plus, ne-a oferit tot felul de alte facilitati, caci casa noastra era una din ultimele pe care le avea de construit în zona si dorea sa scape de ea. si mai incredibil, atât mie cât si lui Michele ni s-a oferit o promovare la slujba, însotita de o crestere substantiala de salariu. Ne-am putut astfel plati rata lunara mult mai usor. În continuare, Michele a primit un concediu prelungit de maternitate, platit integral. În pofida sortilor care pareau nefavorabili, "puterile" care vegheau asupra noastra au facut totul pentru a ne muta în acea casa. În final, Michele a necesitat o operatie de cezariana, care a facut sa nu se poata duce la lucru alte câteva saptamâni, dar a continuat sa fie platita. Desi ne iubeam casa, întâmplarile care s-au petrecut în ea ne-au depasit cu mult asteptarile.

Era o casa în stil ranch, localizata deasupra unuia din tunelurile subterane ale metroului care calatorea prin hiperspatiu si care facea legatura între continentul american si Long Island, având ca destinatie finala Montauk Point. De la casa noastra si pâna la Montauk Point era o distanta de 90 de minute de mers cu masina. De mai multe ori, am vazut lumini ciudate plutind pe deasupra casei noastre si îndreptându-se fie catre ocean, fie catre Montauk Point.

La exact o luna dupa ce ne-am instalat, ne-au vizitat parintii lui Michele, veniti din New Mexico. Urmau sa stea la noi pâna la nasterea copilului. Într-o noapte geroasa de ianuarie, ne aflam cu totii în vizita la parintii mei, unde fuseseram invitati la cina. Michele si cu mine ne-am simtit tot timpul prost. Când ne-am întors acasa, stiam ca ceva nu era în regula. La plecare, lasasem luminile aprinse; acum erau stinse. Întreaga casa era scufundata într-o bezna ciudata, care îti dadea fiori pe sira spinarii. Când am intrat, am gasit geamul de la usa din spate spart. Din casa lipseau un televizor micut si niste bijuterii. În schimb, arma si banii socrului meu erau la locul lor!

Am anuntat politia, care a trimis doi detectivi la fata locului. Acestia au cautat amprente, dar nu au gasit. Zapada de afara era prea înghetata pentru a putea lasa urme de pasi pe ea. La plecare, cei doi detectivi ne-au spus ca spargerea a fost data probabil de pustii din vecini, în cautare de bani pentru droguri. Mi se parea greu de crezut. A doua zi, am gasit mâzgalit pe o portiune a geamului spart cuvântul "Hello". Indiferent cine a fost, stia exact ce face. Se pare ca dorinta spargatorilor a fost ca noi sa stim ca se afla prin apropiere. Nu ne-a fost luat nimic de valoare si nu au distrus nimic, cu exceptia geamului de la usa din spate. Oricum, am luat avertismentul în serios.

Dupa ce s-a nascut primul nostru fiu, Matthew, socrii mei s-au întors acasa. În timpul zilei, viata noastra se derula relativ normal, dar în timpul noptilor era cu totul altceva. Auzeam zgomote ciudate în casa si în jurul ei, sau chiar pasi pe acoperis. La început, am crezut ca sunt zgomote specifice lemnariei care se usuca, dar apoi ne-am dat seama ca pasii apareau întotdeauna lânga garaj, la capatul casei, se îndreptau spre dormitorul nostru, se opreau, dupa care se întorceau si o luau în directia opusa! Ne-am gândit ca poate era vorba de un animal, dar zgomotele au continuat chiar si într-o zi în care a nins abundent. Nici un animal nu ar fi putut avea picioare atât de lungi pentru a se urca pe acoperis trecând prin stratul acela gros de zapada.

De mai multe ori, ne-a trezit din somn un bocanit suficient de puternic pentru a muta patul din loc si pentru a zgâltâi întregul tavan. A treia oara când s-a întâmplat, am alergat afara si m-am uitat pe acoperis, dar nu am vazut nimic acolo. Cerul era senin si vântul nu batea deloc. Aceste fenomene ne-au scos din minti. Oare ce putea fi?

Cu o alta ocazie, la putin timp dupa ce ne-am dus la culcare, am auzit cheile de la casa scotând un clinchet. Erau puse pe un panou în bucatarie, dar nu m-am putut duce sa le verific, caci trupul meu refuza sa se miste. Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc a fost ca m-am trezit dimineata, dupa un vis în care fusesem rapit.

Prezenta extraterestrilor în visele si cosmarurile mele a continuat cu o intensitate si mai mare. De doua-trei ori pe saptamâna eram vizitat chiar în patul meu, desi îmi tineam ochii deschisi. Daca încercam sa tip, pe gura nu îmi iesea nici un sunet. Michele era imposibil de trezit în asemenea momente, parând complet moarta fata de lumea exterioara.

Într-o alta noapte, imediat dupa culcare, am auzit ceva spargându-se în bucatarie, cu un zgomot înfiorator. Convins ca s-au întors hotii, i-am spus lui Michele sa sune la politie, în timp ce eu urma sa verific ce se întâmpla. Tot ce am gasit în bucatarie a fost cosul de gunoi rasturnat. Usile si ferestrele erau încuiate. Când au sosit politistii, au cautat în exterior cu lanternele. În final, ne-au spus ca nu au gasit altceva decât urmele de pasi ale copiilor nostri. Le-am raspuns ca nu aveam decât un singur copil, care nu mergea înca. Urmându-i pe politisti afara, am vazut într-adevar niste urme ca de copii sub vârsta de zece ani. Începeau de sub fereastra dormitorului nostru si continuau prin întregul perimetru al casei. Câteva zile mai târziu, am instalat un sistem de alarma si am construit un gard cu o înaltime de doi metri în jurul proprietatii.

Într-o seara, Michele era plecata si copilul dormea. Tocmai ma uitam la televizorul de la subsol, când privirea periferica mi-a fost atrasa de o miscare în bucatarie. Privind în sus, am vazut o licarire miscându-se rapid dincolo de usa cuptorului. La început am crezut ca este doar o reflexie a farurilor unei masini care trecea pe afara, dar mi-am dat seama ca cuptorul era orientat în directia opusa, si oricum, storurile de la ferestre erau trase. O ora mai târziu, am vazut din nou aceeasi licarire. Am auzit apoi un scaun din bucatarie trântit la pamânt. Aproape ca mi-a sarit inima din piept.

M-am îndreptat încet catre bucatarie. Toate luminile erau aprinse. Unul din taburetele de la masa era tras mai departe, dar era în picioare. Aveam niste taburete grele, din metal, pe care le tineam întotdeauna trase lânga masa atunci când nu le foloseam. Întreaga poveste mi-a dat o stare de nervozitate, si când nevasta-mea s-a întors acasa, i-am spus ce s-a întâmplat.

Mi-a marturisit la rândul ei ca de când s-a nascut Matthew, s-a simtit în permanenta supravegheata, în special când se afla la subsol. Ori de câte ori se uita în sus, vedea o silueta scunda, acoperita cu o manta, ascunzându-se dupa colt. De îndata ce îsi dadea seama ca a fost vazuta, fugea repede catre dormitoare. Acest fenomen s-a repetat zi si noapte. Cine era acea figura micuta si de ce ne supraveghea? Se pare ca nu dorea sa ne faca rau, ci doar sa ne sperie. Avea o forma umanoida si nu se lasa vazuta decât atât cât sa ne dam seama ca este lânga noi.

Cosmarurile mele nocturne au crescut din nou în intensitate. În fiecare seara ma duceam la culcare cu teama. Cel putin de doua ori pe saptamâna ma trezeam în alta parte. Uneori ma aflam în prezenta unor extraterestri; alteori, într-un laborator, înconjurat de tot felul de echipamente si de oameni de stiinta care lucrau. De fiecare data, eram absolut gol, zaceam pe o masa sau pe o platforma, cu tot felul de fire si de aparate atasate de mine.

Odata, m-am trezit într-un tub negru si lung, extrem de rece. Prin ferestrele laterale i-am putut vedea pe cenusii lucrând cu niste echipamente. Eram tintuit de o masa metalica, la fel de rece, cu tot felul de fire si de obiecte ascutite înfipte în corp. Când am urlat ca îmi este frig si ma doare, unul din cenusii mi-a facut semn prin fereastra. Mi-a transmis telepatic ca nu conteaza, caci oricum nu îmi voi mai aminti nimic dupa aceea. A continuat apoi sa-si vada de treaba, fara nici un semn de compasiune. Unul din tuburi îmi era înfipt în penis si patrundea adânc în interior, pâna la testicule. Am încercat sa tip din nou, dar mi-am dat seama ca nu mai aveam voce. Când m-am trezit înapoi în patul meu, tremuram din toate încheieturile, îmi era greata si simteam nevoia sa urinez de urgenta. Vazând puroiul albicios care îmi iesea din corp, mi s-au înmuiat genunchii.

Cu o alta ocazie, m-am trezit în mijlocul noptii din cauza unei luminozitati stranii. Privind în sus, am vazut doua capete care pluteau deasupra patului meu, fara corpuri. Nu erau umane, dar nici extraterestre. Pareau mai degraba niste roboti. Vorbeau unul cu celalalt într-o limba ciudata si trebuiau sa se întoarca fata în fata atunci când comunicau. Din când în când, priveau în jos catre mine. Am vrut sa tip, dar nu aveam voce. Am încercat sa o trezesc pe nevasta-mea, dar nu m-am putut misca. În cele din urma, cele doua capete au disparut. Camera a redevenit întunecoasa si mi-am recapatat instantaneu vocea. Am trezit-o imediat pe Michele, care era deja obisnuita cu cosmarurile mele.

De mai multe ori, nevasta-mea a visat la rândul ei ca este rapita de oameni care o pun pe o masa si o examineaza în fata unui auditoriu alcatuit din figuri orientale. De fiecare data, acestia o verificau daca este însarcinata. Ori de câte ori avea acest vis, descoperea în scurt timp ca era într-adevar gravida.

Odata, dupa ce ne-am trezit, ne-am povestit reciproc acelasi vis. Eram urmariti de oameni înalti, cu parul blond si fete ciudate, îmbracati în halate medicale. Ne-au asezat pe un pat, în vederea examinarii, dar ne-am ridicat amândoi si am luat-o la goana. Ne-au prins în scurt timp si ne-au adus înapoi. Mi-au spus ca aveam implantat în corp un aparat care îmi stimula productia de spermatozoizi, pentru a fi cât mai fertil. Am într-adevar un nodul subcutanat în regiunea scrotului, care mi-a aparut brusc pe vremea când eram adolescent, prin anii 70. În perioada cât am stat la Montauk, un medic mi-a spus ca sunt folosit nu doar ca baterie pentru mediumii care aveau nevoie de energie, ci îndeosebi în scopuri de procreare. Extraterestrii erau extrem de multumiti de calitatea spermei mele.

Într-o noapte, am auzit în salon un zgomot, chiar când eram pe punctul de a adormi. Câteva clipe mai târziu, în camera au intrat tot felul de oameni grasi, scunzi si albastri, condusi de un cenusiu ce parea liderul lor. Complet paralizat, nu ma puteam misca sau vorbi. De teama, ochii îmi ieseau din orbite. Am vazut cum ma ridica si ma transporta pe deasupra capetelor lor, ca pe un bustean. În timp ce priveam tavanul dormitorului, imaginea acestuia s-a schimbat, capatând o textura metalica, cu inflexiuni de bronz auriu si cu diferite gravuri. Când am fost pus pe picioare, am simtit cum corpul meu revine la normal. A fost unica experienta de acest fel, si nu pot spune ca a fost propriu-zis neplacuta.

Am fost condus apoi catre o poarta care se deschidea ca o spirala dintr-un punct central, facând trecerea catre o camera rotunda cu o depresiune circulara în mijloc. În jurul depresiunii se afla o balustrada pe care statea o fetita cu parul blond, cu spatele la mine. Pe peretii circulari ai camerei se aflau panouri de control, dincolo de care priveau niste extraterestri cenusii. Doi barbati în uniforme militare au intrat si m-au încadrat de o parte si de alta.  Mi-au spus sa ma duc la fetita, caci ma asteapta. Un cenusiu m-a luat de brat si m-a condus la fetita. Când m-am apropiat, am vazut ca avea un cap destul de mare raportat la restul corpului. Bratele îi erau în schimb foarte subtiri. Purta o rochita fara mâneci. M-a luat de gât si m-a îmbratisat. Am simtit instantaneu o senzatie coplesitoare de iubire si de pace. As fi vrut sa pot ramâne cu ea pentru totdeauna.

Unul dintre barbatii îmbracati în uniforme militare mi-a spus ca era fetita mea, dar ca nu era umana. Urma sa fie trimisa undeva departe si dorea sa ma vada înca o data, caci era posibil sa fie ultima oara. Cenusiul ne-a despartit si fetita s-a uitat în sfârsit la mine. Ochii îi erau ovali si aveau cea mai pura culoare albastra pe care am vazut-o în viata mea. Narile îi erau doar niste deschizaturi minuscule, si avea buzele foarte subtiri. Parea atât de speriata si de trista încât îmi venea sa plâng. Din pacate, nu-mi mai amintesc altceva. M-am trezit dimineata în patul meu, cu o senzatie de tristete, dar si de afectiune. Mi se parea ca am descoperit în sfârsit iubirea.

Casa mea a capatat o trista celebritate pentru atacurile din partea elicopterelor negre care zboara de regula catre est, îndreptându-se catre Montauk Point. În mijlocul noptii, acestea zboara la numai câtiva metri deasupra acoperisului casei mele, declansând toate alarmele, ale caror baterii se termina rapid. De multe ori, în timpul acestor "atacuri cu elicoptere" suna telefonul, dar când raspund linia este moarta sau nu se aude decât un bâzâit la celalalt capat. Posturile de radio se schimba misterios, obiectele dispar zile întregi, dupa care revin în casa, dar nu la locul lor.

Cu toate aceste fenomene ciudate si cu toate problemele financiare pe care le aveam, îmi iubeam casa si eram hotarât sa ramân în ea. Obsesia mea fata de exercitiile fizice s-a amplificat, caci trupul meu trebuia sa fie perfect sanatos în vederea experimentelor la care eram supus. Ironia sortii a facut însa ca temerile provocate de cosmarurile din timpul noptii sa ma determine sa beau cam mult, si chiar sa fumez din când în când câte o tigara. Ori de câte ori fumam sau beam, extraterestrii nu faceau experimente cu mine, dar oamenii de stiinta nu se lasau impresionati de atâta lucru.

Viata mea continua sa fie o aventura continua, marcata din pacate de foarte multa confuzie. Încercam sa descopar raspunsuri la întrebarile mele si o cale catre Dumnezeu. Ori de câte ori mi se parea ca am descoperit calea cea dreapta, o noua experienta ma arunca din nou în confuzie. Simteam ca mintea mea nu îmi apartine, motiv pentru care eram nefericit si ma simteam adeseori deprimat. Pe scurt, nu eram deloc satisfacut de directia pe care o lua viata mea.

Capitolul doisprezece

Copiii mei

Cât timp am trait în casa din Patchogue, am avut împreuna cu sotia mea trei baietei minunati. Toti s-au nascut prin operatie cezariana. Între aceste nasteri, lui Michele i-au aparut niste chisturi ovariene mari, care au necesitat extirpare chirurgicala. Medicul i-a recomandat sa ramâna din nou însarcinata, pentru a lasa ovarele sa se odihneasca o vreme.

La scurt timp dupa ce ne-am mutat în casa cea noua, în anul 1983 s-a nascut Matthew, exact la data asteptata. Michele a avut o nastere cu probleme; dupa 12 ore de contractii fara nici o evolutie, medicii au considerat necesar sa-i faca o operatie cezariana. Am fost amândoi foarte dezamagiti, caci urmaseram cursuri pentru o nastere naturala. Cu o greutate de aproape cinci kilograme, Matthew avea obrajii rumeni, ochii mari si albastri, si un par incredibil de negru.

De mic, Matthew a avut probleme cu colicii. Timp de 18 luni, a plâns în toate noptile si a refuzat sa doarma. Singurul care putea sa-l legene ca sa adoarma eram eu. În tot acest timp, sotia mea si cu mine am avut amândoi vise despre rapirea lui Matthew de catre niste necunoscuti. Mult timp, am preferat sa nu ne povestim reciproc visele. Personal, am continuat sa am cosmarurile mele obisnuite despre rapiri si experimente. Noutatea era ca Michele a început sa aiba si ea asemenea vise. Îmi spunea ca sunt contagios! Visam amândoi ca oameni necunoscuti ni-l luau pe Matthew, spunându-ne apoi ca a murit. Îmi amintesc ca plângeam isteric în somn, înainte sa ma trezesc, dupa care alergam în camera copilului sa verific daca visul era adevarat sau nu. Alteori o auzeam pe Michele facând acelasi lucru. Îmi spunea de fiecare data ca nu face decât sa verifice cum se simte copilul.

Într-o dimineata, pe când ne uitam cum micutul se joaca, am discutat daca sa-i luam o îngrijitoare. I-am spus lui Michele ca mi-ar fi frica sa-l las cu o straina. A izbucnit în lacrimi si mi-a spus ca este de aceeasi parere, dupa care mi-a povestit pentru prima oara de visele pe care le avea. Simtind ca îmi îngheata sângele în vine, i le-am împartasit si eu pe ale mele. Am stabilit de comun acord sa nu-l lasam niciodata singur cu altcineva decât cu un membru al familiei.

În timpul uneia din excursiile mele nocturne, mi s-a spus ca, de fapt, copiii mei nu erau ai mei. Fiind simple experimente, ei nu se aflau sub jurisdictia mea. De aceea, daca va fi necesar, va trebui sa-i predau. Mi s-a parut absolut inacceptabil si m-am decis sa nu permit niciodata ca acest lucru sa se întâmple. M-am jurat ca nu voi mai renunta niciodata la un copil al meu. Experimentatorii ar fi trebuit sa ma ucida mai întâi pe mine, daca doreau sa îmi ia copilul. Nu-mi dadeam seama la vremea respectiva ca acest lucru nu ar fi contat prea mult pentru ei!

25 de luni mai târziu s-a nascut Jeremy. A urmat apoi Daniel, peste alti doi ani si jumatate. Îi iubeam pe toti trei mai presus de propria mea viata. Refuzam chiar si sa ma gândesc ca vreunul dintre ei ar putea trece vreodata prin torturile fizice si mentale prin care am fost nevoit sa trec eu. Hotarât sa-i învat cum sa se apere împotriva acestor atacuri din exterior, mi-am dat seama odata cu trecerea timpului ca duceam o batalie pierduta din start.

Matthew era un copil inteligent. A început sa mearga la vârsta de opt luni si jumatate si a vorbit la scurt timp dupa aceea. Pe masura ce trecea timpul, ochii i se faceau din ce în ce mai negri, semanând dureros de mult cu cei ai unui extraterestru. La vârsta de patru ani, mi-a vorbit de un barbat înalt cu ochii rosii stralucitori. Mi-a spus ca acesta purta haine negre, traia în subteran si venea noaptea în camera lui. Întrucât nu am discutat niciodata cu copiii mei despre experientele pe care le-am trait, ar fi fost imposibil sa preia aceste informatii de la mine. În plus, îi monitorizam atent orele petrecute în fata televizorului si nu îi dadeam voie sa se uite la filme de groaza.

Când a mai crescut, am observat ca ori de câte ori la televizor venea vorba de extraterestri într-o forma sau alta, Matthew fugea din camera. Cel mai mult îi displaceau micii cenusii. Când pe ecran apareau asemenea imagini, îsi acoperea ochii si urechile cu o perna si ma ruga sa-i spun când se termina programul. Altminteri, refuza sa discute cu mine despre acest subiect.

Într-o dupa-amiaza de vara, dupa ce baietii s-au dat cu bicicletele prin curtea din spate, ne-am asezat cu totii sub un copac, pentru a ne odihni la umbra lui. Matthew a facut o observatie referitoare la albastrul cerului, dupa care ne-a indicat un nor circular, aflat chiar deasupra noastra. Fiind singurul nor de pe cer, ne-am uitat cu totii la el cu un sentiment de tulburare. Subit, norul a disparut în numai câteva secunde, ca si cum ar fi fost sters cu guma de la un capat la altul. Dupa ce a disparut, copiii au alergat în casa si au refuzat sa mai iasa la joaca, desi afara era o vreme minunata.

Câteva luni mai târziu, adunam frunze în curte. Matthew, care avea sapte ani la acea vreme, m-a întrebat daca poate sa ma ajute. Dupa ce am discutat despre scoala si despre alte subiecte obisnuite, Matthew m-a întrebat pe neasteptate daca stiu ceva despre subteranele pamântului. Când i-am povestit despre versiunea oficiala a stiintei despre interiorul pamântului, a insistat sa-mi spuna ca acolo exista orase mari. A adaugat ca omul îmbracat în negru venea noaptea la el în camera ca sa-l învete despre aceste lucruri. Omul i-a spus ca vine din acea lume si ca Matthew însusi era unul de-al lor. I-a mai spus ca a fost trimis la suprafata pentru a o supraveghea pe sotia mea si pe mine, ca sa nu facem greseli. Sa fi fost vorba de fiinta pe care am vazut-o împreuna cu Michele dupa nasterea lui Matthew, din subsolul care dadea în bucatarie? Matthew a continuat spunându-mi ca energia este distribuita în galeriile subterane prin intermediul unor relee care trimit raze energetice unul catre celalalt. Descrierea era atât de precisa încât mi-am dat seama ca nu putea proveni din imaginatia unui copil de sapte ani!

În continuare, Matthew mi-a povestit ca "omul în negru" scoate un fel de bâzâit de frecventa joasa, care se traduce în mintea lui prin cuvinte. Fiinta i-a spus lui Matthew ca sub Long Island, la fel ca sub toate regiunile din lume, traiesc oameni. Cândva, au trait la suprafata, dar acum se ascund.

Cu cât treceau anii, cu atât mai multe îmi destainuia Matthew despre vizitele sale nocturne. De doua ori pe saptamâna era luat din corpul sau, trecând printr-un vortex. Mai întâi, îsi vedea corpul adormit pe pat. În continuare, simtea ca pluteste catre acoperis, trecea prin acesta si se simtea atras de o lumina stralucitoare. În final, se trezea într-un loc în care se aflau mai multi extraterestri cenusii, care îl priveau. Îi dadeau tot felul de lucruri cu care sa se joace, dar i-au aratat si diferite tehnologii, inclusiv dispozitivul energetic care le alimenteaza nava. Avea forma rotunda a unei mingi de fotbal si i s-a dat voie sa-l tina în mâini. I-au mai aratat niste arme, care aratau ca niste lansatoare portabile de rachete, si i-au spus ca va veni o zi când va folosi el însusi aceste arme în batalia pentru pamânt. Au adaugat ca atunci când va fi mai mare, va face experimente cu materiale genetice ale diferitor fiinte, pentru a crea altele mai bune. De atunci, Matthew a ramas cu o fascinatie aparte pentru bataliile în spatiu si pentru armele atotputernice cu laser. A avut chiar o viziune cu el însusi ranit într-o batalie împotriva extraterestrilor, în timp ce apara o anumita zona de pe aceasta planeta. La fel ca si mine, Matthew vede aurele si arhetipurile care se învârt în jurul capetelor oamenilor. Se poate focaliza la dorinta asupra frecventei individuale si poate citi gândurile oamenilor.

Cel de-al doilea fiu al meu, Jeremy, este un copil de exceptie, fiind antrenat în scoli speciale pentru copii avansati. Spre deosebire de fratele sau, nu este deloc interesat de extraterestri sau de fenomenele psihice. Singura data când a facut o mentiune despre ceva iesit din comun s-a întâmplat pe când avea doi ani. Lasasem cartea Comuniune pe masuta pentru cafea. Cartea are pe coperta imaginea unui extraterestru cenusiu. Jeremy a comentat ca imaginea era a unui om rau. Îl cunostea, caci a venit noaptea în camera lui, i-a luat jucariile si nu i le-a mai dat înapoi de atunci. Trebuie sa recunosc ca jucariile lui Jeremy dispareau adeseori din camera lui, dar am presupus întotdeauna ca el era cel care le ratacea. În realitate, prin anii 80 multe articole dispareau pur si simplu din casa, reaparând uneori (în cel mai bun caz) câteva saptamâni sau luni mai târziu. De cele mai multe ori dispareau pentru totdeauna, dar daca reapareau, erau plasate în locuri dintre cele mai ciudate, precum congelatorul, coltul din spate al unui dulap sau în spatele cuptorului.

Fiul meu cel mai mic, Daniel, a patruns în aceasta lume într-o maniera interesanta. Când sotia mea era gravida în patru luni, o analiza a sângelui a scos la iveala existenta unei proteine ciudate, care indica posibilitatea ca fatul sa fie afectat de Sindromul Down sau de spina bifida. Am fost foarte îngrijorati, pâna când am primit rezultatele amniocentezei, care arata ca fatul este normal. Totusi, la scurt timp înainte de a primi rezultatele analizei, am trait o experienta de rapire absolut terifianta.

Luat din pat în mijlocul noptii de catre cenusii, am tipat, dar nu am putut-o trezi pe sotia mea. Am fost dus într-o nava, mai precis într-o camera argintie, puternic luminata si fara piese de mobilier. În camera a intrat un extraterestru cenusiu, despre care am intuit ca este femeie. Avea în brate o mica mogâldeata. În timp ce se apropia de mine, o voce masculina mi-a spus ca dorea sa-mi arate ceva. Tragând usor patura care acoperea mogâldeata, extraterestra a scos la iveala un copilas adorabil, cu parul blond. Vocea masculina mi-a spus ca micutul este al meu si m-a întrebat daca doresc sa-l tin în brate. Când am raspuns ca vreau, extraterestra a tras complet patura care acoperea copilul. S-a dovedit ca acesta avea capul prins de un trup de caracatita, cu mai multe tentacule. Ţipând de oroare, am strigat sa îl ia de la mine. Vocea mi-a spus ca micutul urma sa fie dus într-o lume acvatica si ca nu îl voi mai vedea vreodata. Trezindu-ma în patul meu, m-am rugat din inima ca Danny sa fie un copil normal. Nu va pot descrie usurarea pe care am simtit-o când medicul ne-a spus ca analizele au iesit perfecte.

Când Danny a început sa vorbeasca, mi-a povestit de un barbat cu o fata de clovn care venea noaptea în camera lui si îl ducea sa zboare. Mi-a spus ca atunci când omul îi punea o bagheta magica pe frunte, se trezea imediat într-un loc în care existau lumini colorate, ca niste baloane.

Odata, Danny s-a trezit având fata plina de zgârieturi. Când l-am întrebat cum a reusit sa se zgârie astfel, mi-a raspuns ca omul cu fata de clovn l-a dus sa îsi cunoasca surioara. Când a încercat sa îi atinga fata, aceasta l-a zgâriat pe fata, caci avea clesti în loc de mâini! Una dintre zgârieturi, situata la baza nasului, s-a concretizat într-o cicatrice care a ramas pâna astazi. De altfel, el mai are o cicatrice pe piept, care indica faptul ca a suferit o operatie chirurgicala cusuta în final cu copci, desi noi nu stim nimic de o asemenea operatie.

Danny are capacitatea de a vedea si de a comunica cu îngerii. Ori de câte ori le pune întrebari despre viitor, acestia îi raspund cu o precizie uimitoare. Nu este vorba de fiinte extraterestre, ci de entitati angelice, care vin la el în timpul noptii, când nu doarme. Nu îl duc nicaieri, nu îl ating si nu îl sperie.

Capitolul treisprezece

Recrutarea de catre CIA

În timpul anilor pe care i-am petrecut la Patchogue, am facut mai multe excursii la Montauk Point. În mod paradoxal, abia asteptam sa merg acolo, dar când ajungeam, simteam o senzatie de teama si de neliniste. Îmi manifestam imediat dorinta de a ne întoarce acasa, lucru care nu parea sa-i încânte deloc pe ai mei, care abia asteptau sa exploreze zona dupa o calatorie de o ora si jumatate.

Aveam întotdeauna cosmaruri cu o zi înainte si dupa o excursie la Montauk. Îmi aminteam tot timpul de acea noapte din anul 1976, când un OZN ne-a urmarit pâna acasa, dupa ce am luat cina în orasul Montauk. Din punct de vedere fizic, simteam fiori reci de la baza sirei spinarii pâna în crestetul capului. Parul mi se încarca întotdeauna cu electricitate statica. Pielea mi se facea ca de gaina si simteam nevoia continua de a urina si o senzatie de raceala în stomac. Pe scurt, ma simteam de parca prin corp mi-ar fi trecut un curent electric de voltaj mediu.

În mod ciudat, dupa ce vizitam Montauk-ul vedeam întotdeauna în minte scrisori scrise în caractere evreiesti. Acestea apareau sub forma de crâmpeie în fata ochilor, sau în gândurile mele. Uneori, ma trezeam dintr-un somn adânc si îmi aminteam diferite informatii din aceste scrisori. Am devenit fascinat de piramide si de relatia lor cu Egiptul si cu Atlantida. Am aflat chiar (intuitiv) ca o ramasita din Atlantida era localizata în Long Island.

Îmi doream sa scap de toata aceasta poveste. Casnicia mea nu mergea prea bine. Ma certam tot timpul cu Michele, insultându-ne adeseori în fata copiilor. Îmi uram slujba si am început chiar sa urasc ceea ce reprezint: un om cu un trecut obscur, care nu poate vorbi nimanui despre acesta, si cu un viitor marcat de aceleasi rapiri, cosmaruri si obsesii. Nu este o imagine tocmai încântatoare.

Din toate aceste motive, citeam cu religiozitate pagina cu anunturi din ziarul de duminica, încercând sa descopar o cale de iesire din impas. Într-o zi, un anunt mititel dintr-un colt al paginii mi-a atras atentia, obsedându-ma atât de tare încât am simtit nevoia sa fac ceva. Anuntul spunea ca CIA cauta agenti pentru intern si extern. Doritorii trebuiau sa scrie o scrisoare de intentie si sa o trimita la o adresa din Maryland. Am scris câteva cuvinte pe o bucata de hârtie si am pus-o la posta. Nevasta-mea mi-a spus ca sunt nebun, dar în ultima vreme îmi spunea tot timpul acest lucru.

Nu am vazut niciodata un asemenea anunt, nici pâna atunci, nici de atunci încoace. Parându-mi-se atât de ciudat, le-am vorbit despre el câtorva prieteni despre care stiam ca citesc pagina de anunturi cu aceeasi fervoare ca si mine. Nici unul dintre ei nu îl remarcase! Am început sa ma întreb daca nu cumva chiar sunt nebun.

Au trecut mai multe saptamâni, dar nu am primit nici un raspuns. Într-o noapte, la 2:00 dimineata, a sunat telefonul. Am auzit-o pe Michele raspunzând: "Nu va dati seama cât e ceasul?" Apoi mi-a înmânat brusc receptorul, spunându-mi: "E pentru tine - prietenii tai de la Washington!"

Am auzit în receptor vocea unui barbat care mi-a spus ca au primit scrisoarea mea si ca este prietenul meu din Washington. Întelegeam despre ce vorbeste? "Da", am raspuns eu. A continuat spunându-mi ca voi primi în curând un pachet mare prin posta, cu niste teste psihologice importante, pe care trebuie sa le completez atât eu cât si sotia mea. Daca vom termina testele în intervalul de timp specificat, trebuia sa le trimit înapoi prin posta, apoi sa astept alte instructiuni.

La scurt timp dupa aceasta conversatie mi-a fost livrat un plic, care continea doua seturi foarte ample de teste pentru Michele si pentru mine. Erau incluse de asemenea niste formulare în care trebuia sa completez diferite informatii referitoare la rude, prietenii recenti si cei din copilarie, felul în care reactionez în diferite circumstante, precum si preferinte si antipatii. În sfârsit, plicul continea un formular de examinare fizica completa, care continea inclusiv o analiza complexa a sângelui pe care trebuia sa mi-o fac la un medic. Intervalul de timp în care trebuia sa completam aceste formulare sau sa le returnam era de zece zile. Alergând încolo si încoace ca un nebun, am reusit sa completez toate formularele si sa-mi fac toate analizele. De câteva ori, am primit niste telefoane noaptea, în care eram întrebat daca am nelamuriri. De fiecare data, la celalalt capat al firului era o alta persoana, care se recomanda cu un nume fictiv.

Am primit în curând o alta scrisoare adresata confidential în care era mentionat numele fictiv pe care trebuia sa-l folosesc ori de câte ori îi contactam: Nathan Diton. Instructiunile îmi cereau sa distrug scrisoarea si sa nu deconspir nimanui acest nume, nici macar sotiei mele. Mi s-a dat apoi un numar de telefon sigur, la care trebuia sa sun de la un telefon public, între anumite ore. Apelul meu urma sa fie directionat apoi catre un agent de legatura.

Urmatorul telefon nocturn pe care l-am primit m-a trimis la Hyatt Regency Hotel din New York City. Mi s-a spus ca ma prezint într-o anumita zi, la o anumita ora, si sa sun de la telefonul din receptie la o anumita camera din hotel. Dupa ce îmi spuneam numele fictiv, urma sa astept returnarea apelului. Am facut ce mi s-a spus, dupa care am asteptat aproape o ora, înainte sa fiu chemat de receptioner. Acesta mi-a spus sa folosesc din nou telefonul pentru oaspeti. Am format numarul camerei si mi s-a spus sa urc, dar la un alt etaj si la o camera diferita. Scaldat în sudoare, am batut la usa, dupa care am observat ca aceasta era situata în imediata vecinatate a unei magazii pentru ustensile.

Dupa câteva clipe, mi-a deschis un barbat scund, destul de vârstnic, cu o fata patratoasa. Purta un costum negru, o camasa alba si o cravata neagra, aratând ca un spion din filmele anilor 30. Dupa ce mi-a strâns mâna, mi-a spus cum îl cheama, cu un puternic accent britanic. Extrem de politicos, m-a rugat sa iau loc pe un scaun asezat cu fata la o oglinda aflata pe peretele care dadea în magazia de alaturi. Când am remarcat si servieta neagra de pe pat, m-am simtit foarte stânjenit si a început sa-mi para rau ca am venit.

Stând lânga mine, barbatul mi-a vorbit pe un ton prietenos, dar plin de forta. Cu un zâmbet discret, mi-a spus ca organizatia sa este foarte interesata de mine. În finalul chestionarului pe care îl completasem cu informatii despre rude si hobby-uri, am mentionat ca ar putea fi o problema legata de activitatile unchiului meu dinspre bunic din Uniunea Sovietica. Zâmbind, mi-a spus sa nu-mi fac probleme. Se pare ca guvernul era interesat de mine pentru ca vorbeam zece limbi straine. Cautau un asemenea lingvist care sa poata calatori prin lume sub acoperirea unui om de afaceri, pentru a colecta informatii de la anumite persoane. La fel de bine, as fi putut fi folosit ca atasat la o ambasada, pentru a aduna informatii din aceasta ipostaza. Urma sa mi se puna la dispozitie tot ce as fi cerut. Altfel spus, as fi devenit aproape un om bogat. Pentru antrenament, aveam doua posibilitati: fie sa fiu pregatit la o scoala a lor, cu toate cheltuielile platite, si apoi sa fiu mutat în Virginia, fie sa fiu antrenat într-o casa sigura dintr-o locatie nedivulgata, astfel încât nimeni sa nu stie ca am participat la scoala lor.

La sfârsitul întâlnirii, mi-a strâns din nou mâna si mi-a dat niste materiale ca sa le citesc. Mi-a cerut apoi sa ma înscriu la un test de opt ore care se tinea în week-end-ul urmator la Institutul de Tehnologie din New York. Mi-a dat o parola alcatuita din cifre, mentionând ca intrarea se facea exclusiv pe baza de invitatie. În final, m-a privit în ochi si mi-a spus cu raceala: "Sa fii acolo!"

Am parasit orasul si m-am îndreptat catre casa. Capul îmi pleznea, gura îmi era uscata si nu ma puteam împiedica sa nu transpir abundent. Dintr-un motiv sau altul, am simtit nevoia sa ma duc la plaja. Mi-am luat familia si ne-am îndreptat cu totii catre plaja Smith Point, din partea sudica a insulei. Ajuns acolo, îmi amintesc ca am privit lung catre est, unde se afla Montauk Point.

Capitolul paisprezece

Risc de securitate

Testul se dadea la etajul doi al unei cladiri situate la capatul campusului. Am fost printre primii care au sosit. Pe masura ce soseau si altii, am constatat ca nimeni nu vorbea cu ceilalti, asa cum primiseram instructiuni. Eram în total circa 20 de persoane, toti cu vârste între 25 si 30 de ani. Marea majoritate erau barbati albi. Fiecare sectiune a testului a fost cronometrata si supravegheata de altcineva. Nu ni s-a permis sa punem întrebari. Printre subiecte se numarau: matematica, evenimentele de zi cu zi, stiinta si chiar muzica. Erau probleme cu optiuni multiple, eseuri, probleme de logica, întrebari la care trebuia sa completam raspunsul, etc. Parând interminabil, testul a durat de la 8:00 dimineata pâna la 4:00 dupa-amiaza. Nu am primit decât ceva frugal de mâncare si câteva pauze scurte pentru toaleta.

Când am plecat, de-abia mai puteam conduce masina. Fata îmi era contorsionata. Îmi simteam dureros fiecare muschi, aveam o migrena cumplita, iar încheieturile ma chinuiau îngrozitor. Chiar si dintii ma dureau, astfel încât nu puteam vorbi. Ma simteam de parca as fi fost calcat de tren. Au trecut 48 de ore pâna când mi-am revenit la normal.

Câteva saptamâni mai târziu, am primit un nou apel telefonic, în care mi s-a spus ca testul meu a fost atât de bun încât sefii ma doreau imediat la Washington. Odata ajuns acolo, urma sa stau la un hotel sigur. Trebuia sa dau un test cu poligraful, sa fiu evaluat mental la Langley si sa mi se faca un nou examen medical. Am facut rezervari pentru un zbor la Washington în saptamâna care urma.

Zborul TWA de la LaGuardia la Aeroportul National din Washington a fost lipsit de evenimente, ba chiar reusit, dat fiind ca am trecut peste Chesapeake Bay pe o vreme exceptional de frumoasa. Apa era de un albastru ireal si conturul tarmului era încântator. Nu-mi luasem cu mine decât un bagaj de mâna, caci nu suport sa astept pe aeroport la bagaje. Când avionul a aterizat, am trecut direct în sala de asteptare. Aici, am fost preluat de cineva fara prea multa ceremonie si înghesuit într-un taxi. Masina a plecat înainte de a apuca sa-i spun soferului unde sa ma duca.

Acesta era un barbat de origine indiana. Cu un zâmbet larg pe buze, era excesiv de prietenos si mi-a pus tot felul de întrebari despre mine. Când a auzit ca sunt din Long Island, a devenit agitat si mi-a spus ca si el este tot de acolo, si ca mai are înca rude în zona. Când i-am spus ca îmi plac îndeosebi parcurile si plajele, mi-a raspuns ca locul sau favorit a fost întotdeauna Montauk Point si ca era de parere ca indienii nativi din acea zona era foarte interesanti. În acest punct al conversatiei, mi-am dat seama ca iesiseram din districtul Washington si ca ne îndreptam catre Virginia. Nici macar nu-i spusesem soferului care este destinatia mea! De aceea, l-am întrebat cum se face ca stie încotro ma îndrept. Brusc, s-a prefacut surprins si m-a întrebat la ce hotel doresc sa ma cazez. Nu-i spusesem însa ca doresc sa merg la un hotel.

I-am raspuns ca aveam rezervare la hotelul Holiday Inn din Tyson's Corners. A dat din cap si nu a mai avut multe de comentat în restul drumului. Câtiva ani mai târziu, aveam sa aflu ca acest hotel era de fapt o casa de siguranta care apartinea CIA-ului si ca fusese folosit pentru a prinde în capcana si a captura un agent sovietic.

Asa cum fusesem instruit, m-am cazat la hotel sub numele meu fals, Nathan Diton. Hotelul avea mai multe etaje. Camera mea se afla cam la jumatatea înaltimii sale. Vazând ca sunt cazat tot într-o camera vecina cu debaraua, m-am amuzat, convins ca sunt supravegheat în permanenta. Mai putin încântat am fost când am constatat ca pâna si oglinda din baie era plasata tot pe peretele care dadea în debara. La câteva secunde dupa ce am intrat în camera, a sunat telefonul. O voce de barbat mi-a urat bun venit în Virginia si mi-a spus sa nu parasesc hotelul sub nici un motiv. Urma sa primesc un telefon a doua zi, dimineata devreme, în care voi primi informatiile necesare referitoare la examinarea cu poligraful.

În continuare, m-am dus jos, la sala de forta si la piscina. Spre uimirea mea, nu am vazut mai mult de cinci oameni în toata cladirea, lucru destul de straniu pentru un hotel de dimensiunea acestuia. La restaurant, am ramas la fel de socat sa constat ca sunt singurul client. M-a servit o femeie frumoasa de origine araba, care mi-a spus ca era din Iordania. Am vorbit o vreme despre Orientul Mijlociu si i-am povestit ca am facut o excursie în tara ei. Ma simteam extrem de stingher si de singur. Am mâncat rapid. Pe când ma pregateam sa plec, am vazut un grup alcatuit din trei japonezi asezându-se la bar. Pareau foarte bine dispusi. Râdeau si faceau glume în japoneza. M-am ridicat, am platit nota si m-am întors în camera mea, anticipând o noapte lunga, petrecuta în solitudine.

Dupa ce am facut un dus, am dat drumul la televizor, am verificat daca usa era închisa si m-am trântit în pat, acoperindu-ma cu patura pâna sub barbie. Am aprins apoi lampa de lânga pat. Acesta a fost ultimul lucru pe care mi-l amintesc, pâna când a sunat telefonul. Când m-am trezit, eram gol si cu fata în jos, cu posteriorul ridicat. Patura zacea aruncata pe jos. Televizorul era tot aprins, la fel ca si lampa de lânga pat. Ceasul arata ora 8:00. Nu m-am trezit niciodata în viata atât de târziu! O voce diferita de barbat mi-a spus sa cobor la micul dejun, apoi sa ma prezint într-o alta camera la ora 10:00.

În timp ce asezam receptorul la loc în furca, prin minte îmi treceau zeci de întrebari. Cine ma dezbracase? Cum de m-am trezit la ora 8:00 dupa ce ma pusesem în pat la ora 9:00 seara, fara sa stiu cum s-a scurs timpul? De ce îmi ardeau testiculele si de ce aveam dureri în rect? Speriat, mi-as fi dorit sa plec, dar unde as fi putut merge? Ochii ma usturau si pieptul îmi pulsa nebuneste. Oare avusesem parte de o experienta sinistra în noaptea precedenta?

Dupa un mic dejun frugal, am început sa ma plimb prin perimetrul hotelului, asteptând sa treaca timpul. În tot acest timp, prin minte îmi treceau crâmpeie de amintiri legate de o femeie blonda si înalta. Era legata cu curele pe o masa. Lânga ea eram legat eu. De câte ori îmi treceau asemenea imagini prin minte, simteam o durere de stomac si o senzatie de neajutorare. Peste toate, în aer plutea un miros de gaz care îmi dadea o stare de lesin. Simteam cum mi se învârte capul. Sa fi fost o simpla stare de nervozitate? Mi-am dorit din nou sa fiu acasa.

La ora 10:00, m-am prezentat în camera care îmi fusese indicata. Am fost întâmpinat de o femeie bruneta, cu o înfatisare placuta, care punea în functiune un echipament. Avea mai putin de 30 de ani. Era durdulie, dar foarte prietenoasa, si mi-a explicat cum se va derula testul. Mi-a spus dinainte toate întrebarile care urmau sa-mi fie puse, ca sa nu avem surprize. Doreau cu orice pret sa trec testul. Mi-a spus ca va dura circa doua ore. M-am asezat pe un scaun, în timp ce ea îmi citea întrebarile stând pe pat. Unele erau întrebari foarte simple, cum ar fi cele despre mediul în care am crescut sau despre preferinte si antipatii. Altele erau foarte directe si personale. Se refereau la apetitul meu sexual si la modalitatea în care folosesc baia! Când mi-a prins firele cu care m-a conectat la poligraf eram deja lac de sudoare. Am început testul la ora 11:30. M-am mai uitat o data la ceas la ora 12:00.

Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc este ca se facuse ora 3:00 dupa-amiaza. socat, mi-am dat seama ca nu-mi amintesc nimic din ceea ce s-a petrecut în cele trei ore! Femeia îmi scotea firele. Mi-a spus ca ma voi simti bine în Virginia, dupa care m-a rugat sa astept timp de 15 minute dupa plecarea ei, apoi sa fac curat în camera, ca si cum nu ar fi fost nimeni în ea. În final, trebuia sa las cheia la receptie, sa ma întorc în camera mea, sa astept instructiuni si sa nu vorbesc cu nimeni. Am facut tot ce mi s-a cerut.

La ora 4:00 dupa-amiaza, un barbat îmbracat în costum a intrat în camera mea. Mi-a decontat banii pe care îi platisem pe biletul de avion si mi-a spus ca urma sa primesc instructiunile referitoare la evaluarea mentala de la Langley a doua zi dimineata. În acea noapte am preferat sa nu dorm deloc. M-am uitat toata noaptea la televizor si am citit ceva. Dimineata, am primit un telefon în care mi s-a spus ca ma întorc la New York, fara nici o alta explicatie. Am luat primul zbor înapoi. Câteva saptamâni mai târziu, cineva m-a sunat la serviciu. O voce de barbat mi-a spus ca cererea mea a fost respinsa, din cauza unui risc de securitate. Când i-am cerut detalii, mi-a raspuns doar sa mai încerc peste câtiva ani.

Capitolul cincisprezece

Îl cunosc pe Preston

Privind retrospectiv, ceea ce s-a întâmplat în continuare în viata mea pare un vis, dar s-a petrecut cu adevarat. Înca îmi vine greu sa discut despre aceste lucruri. Totul a început atunci când patronul meu s-a mutat într-un alt sediu, iar eu am decis sa nu mai lucrez pentru el. În timp ce îmi cautam de lucru, am vazut pe spatele unui camion de distributie a alimentelor în spatele caruia ma aflam un numar care începea cu 800. Acest numar m-a obsedat saptamâni la rând, pâna când m-am decis în sfârsit sa sun.

M-au angajat pe loc si am început sa lucrez în mai putin de doua saptamâni. Eram încântat ca am o slujba atât de aproape de casa, încât puteam merge chiar pe jos pâna la serviciu, daca doream. Totusi, înca din primele zile de lucru mi-am dat seama ca era ceva în neregula. Patronii erau patru frati, extrem de aroganti si de încrezuti. Ţineau tot timpul sedinte între ei, cu portile închise, dupa care le dadeau angajatilor ordine pe un ton aspru. Am aflat în scurt timp ca aveau legaturi cu crima organizata, dar si cu diferiti bancheri, politicieni si oameni de afaceri de mare anvergura. Duminicile, când nu era nimeni prin preajma, aveau întruniri cu liderul unui sindicat al crimei, o figura dintre cele mai cunoscute în New York City. Din când în când, presedintele unei mari banci locale venea cu elicopterul si discuta ore întregi afaceri cu ei. În depozitele lor erau depozitate mari sume de bani. Aveau afaceri cu alti distribuitori si producatori, de mare anvergura, cu care nu se puteau compara, desi conturile lor masurau opt cifre.

La scurt timp dupa ce am fost promovat auditor al companiei, unul din cei patru frati mi-a cerut sa îi imit vocea si sa vorbesc în locul lui la telefon cu diferiti clienti, si chiar cu profesorii de la scoala fiicei sale. Toti patru aveau copii rasfatati, cu probleme de comportament. Mi s-a cerut de asemenea sa scriu scrisori adresate altor companii, pretinzând ca sunt unul dintre ei. Nu-mi placeau aceste lucruri, dar nu doream sa-mi pierd slujba. Cei patru frati erau bogati, puternici, si nu se sfiau sa îsi ameninte dusmanii atunci când era cazul, sau chiar sa se ameninte între ei. Unul dintre ei a cumparat casa lui Ferdinand Marcos de pe coasta sudica a Long Island. Un altul si-a construit o casa uriasa pe coasta nordica. Ceea ce nu stiam la vremea respectiva era ca Duncan Cameron, mediumul principal folosit în Proiectul Montauk, era angajat la ei ca tâmplar!

Într-o zi, cam la doi ani de la angajare, patronul mi-a cerut sa raspund la un telefon, în locul lui. Când l-am întrebat despre ce este vorba, mi-a spus ca are legatura cu piata si cu stocurile. Mi-a cerut apoi sa fac tot ce dorea interlocutorul meu, dupa care a parasit cladirea. Mi s-a transferat apelul telefonic. O voce ciudata s-a recomandat si mi-a spus numele unei companii din Colorado care se ocupa cu investitiile. Când i-am spus ca firma mea nu avea legaturi de afaceri cu ei, si-a schimbat tonalitatea vocii si am simtit o stare de ceata mentala. Nu îmi mai amintesc decât ca era vorba de o companie din Austria care vindea echipamente speciale pentru protectia cladirilor împotriva cutremurelor si a furtunilor. Compania dorea sa intre pe piata americana si avea nevoie de investitori.

Ceea ce s-a întâmplat în urmatoarele 18 luni a fost deopotriva oribil, socant si foarte tulburator pentru mine si pentru familia mea. Cum-necum, am reusit sa cumpar stocul respectiv de produse, folosindu-ma de fondurile corporatiei si de sigiliul pastrat într-un seif a carui combinatie nu o aveam. În anul care a urmat, se spune ca am delapidat peste 300.000 de dolari! Fac aceasta afirmatie: "se spune", deoarece personal nu-mi amintesc nimic de acest fel. Chiar si ancheta FBI a stabilit ca scrisul de mâna de pe cecurile emise nu-mi apartinea. În plus, nimeni nu a putut gasi dovezi în calculator ca as fi umblat la coduri pentru a scrie cecurile.



La ora actuala, sunt convins ca am fost manipulat fizic, într-un fel sau altul, si silit sa comit aceasta crima. Tot ce îmi amintesc este ca am fost într-adevar la bancile locale pentru a deschide conturi pentru anumite corporatii fictive. De asemenea, am folosit o parte din fonduri pentru mine, pentru simplul motiv ca mi s-a spus ca pot face acest lucru. O parte din cecurile cu pricina erau chiar stampilate de cei patru frati. Desi stiau tot ce se întâmpla în conturi, contabilii si auditorii firmei nu au spus nimic timp de un an de zile. Conturile fictive au fost deschise chiar la banca folosita de patronul meu. Daca aceste activitati s-ar fi derulat împotriva vointei acestuia, cum credeti ca as fi putut sa continui "delapidarea" o perioada atât de lunga de timp?

Privind retrospectiv, îmi dau seama ca în toata acea perioada am actionat mai degraba ca un observator care priveste de la distanta, decât ca un participant activ. stiu ca la vremea respectiva ma gândeam ca toata povestea aceasta trebuie sa se opreasca, dar nu puteam face nimic. Pur si simplu, nu îmi puteam controla propriile gânduri si actiuni. As fi dorit sa fug, dar gândul la copiii mei m-a împiedicat sa fac acest lucru. În anumite zile ma gândeam chiar sa ma sinucid.

Odata, m-am dus sa deschid alte conturi fictive la Banca de Economii din Long Island, si îmi amintesc ca era coada la ghiseu. Dincolo de acesta se afla o femeie roscata, care s-a sculat si a venit la mine. Mi-a vorbit cu un puternic accent rusesc si mi-a spus sa o iau în fata cozii si sa ma asez la ghiseul ei. De acum înainte, urma sa vin direct la ea ori de câte ori aveam nevoie de serviciile bancii. Desi în mod normal ar fi trebuit sa îmi prezint actele pentru a putea deschide aceste conturi false, mi-a spus ca nu are nevoie de ele. A acceptat imediat sa încaseze cecurile, în timp ce eu asteptam. Privindu-ma ciudat, mi-a spus ca este din Leningrad si mi-a vorbit de unchiul meu dinspre bunic si de familia acestuia din Uniunea Sovietica. Mi-a spus ca numele real al acestuia nu era Sverdlov si ca si-l crease singur. El a fost cel care a ordonat uciderea tarului si a familiei sale, la Ekaterinsburg, motiv pentru care orasul a fost numit mai târziu în onoarea lui: Sverdlovsk. Mi-a povestit de asemenea ca sotul ei era redactor la Radio Europa Libera si ca acesta ar putea fi interesat sa-mi ia un interviu care sa fie difuzat în Rusia. Într-un mod extrem de straniu, în urmatoarele luni am continuat sa ma lovesc de aceasta femeie oriunde m-as fi dus. Chiar si masina ei, pe care flutura un stegulet al Rusiei, aparea adeseori subit în fata sau în spatele masinii mele, când eram în trafic. Într-o zi, dupa ce au început problemele cu justitia, m-am dus la banca sa închid conturile. O alta femeie mi-a spus iritata ca prietena mea rusoaica nu mai lucra la ei. A refuzat sa îmi spuna mai multe, iar eu nu am mai revazut-o niciodata pe femeia roscata.

Tot în aceasta perioada am devenit obsedat de OZN-uri si de extraterestri. Acestia îmi apareau în vise aproape în fiecare noapte. De aceea, când am vazut în ziar un anunt despre formarea unui grup de sprijin pentru cei rapiti de extraterestri, am sunat imediat. Am fost sunat înapoi de o femeie cu o voce prietenoasa si deschisa. Întrucât aveam o casa mare, chiar în centrul insulei, am cazut de acord sa o folosim ca loc pentru întâlnirile noastre saptamânale. Desi acest lucru a indispus-o foarte tare pe nevasta-mea, am acceptat.

Am devenit extrem de încapatânat si de agresiv, îndeosebi cu familia si cu prietenii. Cu totii mi-au spus ca m-am transformat peste noapte într-un om rau. Foarte sever cu copiii, tipam tot timpul la ei. Le spuneam sa îsi strânga jucariile, chiar si atunci când se jucau cu ele. Din pacate, la ora actuala îmi dau seama ca acel comportament avea sa stea la baza anilor de terapie la care urmau sa fie supusi. Chiar si propria mea mama a început sa-mi spuna Hitler. Culmea este ca la vremea respectiva aproape ca îmi placea porecla.

Când am constatat ca grupul de sprijin era un pretext pentru ca tot felul de ciudati sa se perinde prin casa mea, am decis sa pun capat acestui experiment. La ultima noastra întrunire, ne-am dus împreuna sa vedem filmul Comuniune, pe care eu îl consideram o farsa. În noaptea prabusirii acelui avion în Long Island, m-a sunat lidera grupului, care mi-a spus ca doreste o noua întrunire, întrucât si-a dat seama "despre ce este vorba". Când a ajuns, m-a prins de mâini si a început sa vorbeasca. Abia asteptam sa ascult raspunsurile pe care le asteptam de atâta vreme.

Iata ce mi-a spus: "Totul este numai din vina lui Satan. Acesta ne controleaza mintile si ne spune tot felul de povesti ciudate. Îsi pune demonii sa ia chipul unor extraterestri, pentru a ne amagi. M-am dus la biserica si i-am spus preotului ce cred. M-a asezat pe un scaun si a început sa se roage pentru mine. Am auzit atunci voci ciudate si am vorbit în limbi straine".

Când preotul i-a spus în sfârsit ca a fost eliberata, s-a dus acasa si a distrus toate cartile, benzile si notele despre OZN-uri. I-am multumit pentru vizita si am condus-o rapid catre usa. Eram convins ca era nebuna de legat, chiar mai nebuna decât credeau oamenii ca sunt eu. Cel putin, pentru ea totul s-a terminat. De acum înainte, nu va mai avea îndoieli sau întrebari fara raspuns. Îsi gasise calea.

În timpul acestei perioade de nebunie temporara, am primit un telefon la slujba de la un alt barbat. Vorbind cu un accent frantuzesc, acesta mi-a spus ca lucra pentru o alta companie de investitii, de data aceasta din New York. Când a adaugat ca este din Madagascar, în mintea mea s-a facut din nou ceata! Nu-mi amintesc restul conversatiei, cu exceptia faptului ca am fost de acord sa ma întâlnesc cu un prieten de-al lui, foarte bogat, fost angajat la NASA.

În saptamâna care a urmat, în biroul meu a intrat un barbat înalt si subtire, care s-a recomandat ca lucrând pentru compania "Real World One". Numele sau era John Giovanelli si avea foarte multe particularitati. Mai întâi de toate, vorbea întotdeauna cu o voce foarte joasa si monotona. Avea pielea extrem de palida, si indiferent de temperatura de afara, purta întotdeauna camasi cu mâneca lunga si un pulover. În anul care a urmat, acest om m-a convins sa intru în afaceri alaturi de el si sa construim împreuna case ieftine pe coasta de est a Long Island. Dupa ce i-am dat câteva mii de dolari, a disparut complet de pe suprafata pamântului.

Odata, înainte sa dispara, a venit acasa la mine, însotit de sotia sa cubaneza, si mi-a povestit de planurile sale de a deschide o afacere în Madagascar. Mai târziu, când ne-am întâlnit în oras, era însotit de "prietena lui" din Washington, D.C. Mi-a spus ca aceasta lucra pentru o Organizatie a Statelor Africane, asa ca putea fi persoana noastra de legatura cu aceste tari. Ca sa nu lungesc vorba, în final barbatul a fost arestat pentru ca încerca sa cumpere green-card-uri la negru, fiind acuzat inclusiv de propuneri indecente facute femeii procuror care îl ancheta! Halal prieteni mai aveam.

Între timp, problemele mele au continuat sa devina din ce în ce mai complicate. Aproape în fiecare zi, pe acoperisul casei mele aterizau elicoptere negre. Cosmarurile despre rapiri si vizite în subteran au devenit atât de intense încât a ajuns sa-mi fie frica sa mai stau în propria mea casa. În anul 1990, de Valentine Day, am sunat la Autoritatea Federala pentru Aviatie pentru a face o plângere din cauza elicopterelor. Chiar a doua zi am primit un telefon de la inspectorii Politiei Federale. Acestia mi-au spus ca eram supus unei investigatii. Am simtit ca mi se opreste inima. Atât mi-a fost! Am fost convins ca totul se va sfârsi. Ma simteam simultan usurat si deprimat.

Avocatul care o ajutase pe sora mea sa divorteze mi-a recomandat un avocat specializat în cazuri penale. La vremea respectiva nu prea stiam mare lucru despre sistemul legal si aveam mare încredere în avocatul meu. Desi i-am platit o suma mare de bani, mi-am dat seama în scurt timp ca nu era deloc de partea mea. De fapt, era prieten bun cu procurorul care ma ancheta, cu care lucrase înainte la Agentia împotriva Drogurilor. Dupa ce mi s-au facut doua teste cu poligraful, mi-au spus ca am trecut la unul, dar am picat la celalalt. Investigatorii mi-au comunicat ca, dupa parerea lor, sunt vinovat, dar eu stiam ca fusesem manipulat. Ori de câte ori încercam sa le redau varianta mea, îmi spuneau pe un ton rastit sa tac din gura.

În timpul acestei perioade cumplite, m-am izolat în casa. Ma temeam chiar si sa ma duc la fereastra, caci stiam ca sunt supravegheat. Uneori suna telefonul, dar când ridicam receptorul nu auzeam decât o respiratie de cealalta parte sau tiuitul unui computer. Într-o zi, am raspuns la un apel împotriva vointei mele si am auzit în aparat vocea unei femei cu un puternic accent de Brooklyn. Mi-a spus ca era prietena unui amic comun si ca dorea sa îmi publice povestea, astfel încât sa le fie de folos si altora. M-a invitat apoi în casa ei din Brooklyn, unde urma sa cunosc pe cineva pe nume Preston Nichols. Acesta urma sa tina un discurs despre Proiectul Montauk. Când am auzit care era tema discutiei, mi-a înghetat sângele în vine, dar am acceptat sa vin. Tot ea a aranjat mai târziu ca Preston sa ma conduca acasa. La scurt timp dupa ce am vorbit cu ea, femeia mi-a trimis o banda video despre OZN-uri si despre Montauk. A inclus de asemenea în pachet si o cutie plina cu documente despre proiectul Majestic-12. Erau acolo harti ale unor tuneluri subterane, rapoarte de autopsie ale unor extraterestri, si chiar fotografia unui extraterestru mort! De ce îmi trimitea oare toate aceste informatii?

Întrunirea a avut loc în seara în care sarbatoream a zecea aniversare a casatoriei noastre. Nu conta prea mult, caci avusesem o casnicie foarte nereusita. Mi se parea chiar mai potrivit sa nu fiu acasa în seara respectiva. Atunci când am ajuns, am ramas socat sa constat cât de multi oameni se strânsesera. Nu banuisem pâna atunci ca existau atât de multi oameni interesati de aceste subiecte; nici nu-mi imaginasem ca ar putea exista oameni care sa tina conferinte pe aceste teme. Gazda a fost amabila, dar era în mod evident o persoana pusa pe facut bani. Mi-a spus ca este co-autoarea unei carti, ca este medium psihic si primeste informatii de la o entitate pe care o cunoaste din copilarie, si ca un extraterestru reptilian si-a manifestat interesul amoros pentru ea.

În drum spre casa, Preston mi-a povestit ceva mai multe despre experienta de la Montauk si a adaugat ca banuieste ca sunt unul din "baietii din Montauk". Era vorba de copii folositi în experimente îngrozitoare, genetice si de control al mintii, precum si legate de calatoriile în timp. În timp ce îmi povestea de evenimentele de la Montauk, pe sira spinarii îmi treceau fiori reci. Parea sa îmi povesteasca propria mea viata. M-am întrebat chiar cum de putuse afla de experientele mele. Preston a continuat si mi-a spus ca nu eram singurul. Existau si altii ca mine. I-am raspuns ca doream sa-i cunosc, ca sa ma conving ca nu sunt nebun. A aranjat sa ne întâlnim odata în saptamâna urmatoare, acasa la mine, într-o zi când sotia mea lipsea de acasa si la o ora când copiii mei dormeau.

Când a sosit, ne-am retras în biroul meu particular. Eram nervos si nu stiam la ce sa ma astept. Când Preston a început sa-mi aplice tehnica sa psihotronica (bazata pe tehnologia inventata de Wilhelm Reich)[2], am intrat imediat în transa. Corpul meu a devenit rigid. Când am început sa retraiesc acele experiente, mi-am pierdut vocea. Auzeam întrebarile lui Preston, dar nu puteam raspunde la ele. Nu mi-a spus nici o clipa ce anume sa vizualizez sau sa retraiesc.

Subit, m-am trezit din nou în anii îndepartati ai adolescentei, legat de o masa, într-o camera puternic luminata. Mai multi barbati îmbracati în medici lucrau asupra trupului meu. Eram în stare de constienta si simteam durerile aferente operatiei. În plus, îi auzeam ce vorbesc. Spuneau ca îmi vor folosi materialul genetic si ca îmi vor introduce un dispozitiv în zona inghinala, pentru a ma face extrem de fertil. Am vizualizat în continuare o scena în care eram înconjurat de cenusii, care mi-au cerut sa fac ceva, dar nu stiu ce anume. Din când în când, simteam ca plutesc prin niste câmpuri de energie colorata si extrem de stralucitoare; alteori, ma învârteam printr-un vortex, apoi ma deplasam în sus cu o viteza ametitoare. În final, am simtit ca ma întorc în interiorul corpului, dar nu m-am putut misca, desi am încercat sa revin la pozitia verticala.

L-am auzit pe Preston încercând sa ma trezeasca, dar tot nu ma puteam misca. Foarte lent, corpul meu a început sa raspunda din nou la comenzi, dar îmi era extrem de frig. Ma simteam ametit si dezorientat. Dupa ce i-am povestit lui Preston tot ce mi-am amintit, acesta mi-a spus ca în timpul experientei, corpul meu a devenit rigid ca o piatra. Se pare ca cineva ma antrenase foarte mult timp sa am o asemenea reactie.

Desi de-abia asteptam sa ma întâlnesc din nou cu Preston, ma si temeam de ceea ce mi-ar putea aduce deblocarea amintirilor. La urmatoarea întâlnire, Preston i-a adus cu el pe Al Bielek (fratele lui Duncan Cameron din timpul Experimentului Philadelphia), care se afla chiar în spatele lui, si pe înca un barbat. Fata acestuia mi-a amintit instantaneu de fata care râdea de mine la fereastra dormitorului în copilaria mea. Cine putea fi acest om? Ce însemna acest cosmar care prinsese viata? Privindu-ma la fel de uimit, Duncan Cameron mi-a zâmbit si a intrat în casa. DUMNEZEULE! Era chiar omul de la fereastra dormitorului meu! Era o persoana reala. Nu fusese un vis! Era fata celui care îmi terorizase anii adolescentei.

Când Duncan mi-a fost prezentat, am simtit un curent electric trecându-mi pe sira spinarii. Era o senzatie pe care aveam sa o simt de multe ori în timp ce îmi erau eliberate amintirile reprimate. Era aceeasi senzatie pe care o simteam când eram copil, atunci când împotriva mea era folosit la Montauk instrumentul electric cu care obisnuiau sa supuna vointa copiilor, silindu-i sa devina ascultatori. Prietenos si politicos, Duncan nu semana deloc cu cel pe care mi-l imaginam eu. Avea o voce blânda, care nu amintea cu nimic de mediumul malefic pe care îl cunoscusem în timpul cosmarurilor mele din adolescenta. Pe de alta parte, am fost încântat sa pot vorbi în sfârsit despre aceste experiente cu oameni care întelegeau despre ce este vorba, fara sa ma tem ca voi fi considerat nebun. Peste toate, acestia îmi puteau aduce dovezi care sa ateste veridicitatea sau falsitatea acestor experiente.

sedinta din acea noapte a fost extrem de interesanta. Dupa ce am intrat în starea de transa, în corpul meu a intrat o mica fiinta alba, care semana cu un cenusiu clasic. La început a vorbit într-o limba stranie, pe care numai Duncan o întelegea, dupa care a vorbit în engleza, capatând accente amenintatoare. Entitatea a spus ca avea tot dreptul sa îmi posede corpul, caci eram unul de-al lor! Contestând aceasta afirmatie, Preston i-a spus ca sunt o fiinta umana, cu un suflet primit de la Dumnezeu, si ca nimeni nu are dreptul sa foloseasca trupul meu decât numai eu însumi. Entitatea l-a blestemat pe Preston si i-a spus ca lucram pentru ei si ca îndeplineam o misiune vitala pentru succesul programului lor pe pamânt.

Atât Preston cât si Duncan au vazut cum forma corpului meu se schimba, transformându-se în forma unui extraterestru cenusiu. Trasaturile fetei mele s-au modificat la rândul lor. Fiinta a început apoi sa îmi miste corpul. Ea s-a sculat în picioare (în corpul meu) si a început sa se plimbe încolo si încoace, facând comentarii malitioase la adresa celor prezenti. Desi aveam ochii închisi, corpul meu se plimba prin camera de parca i-as fi tinut deschisi.

Când Preston a început sa-i puna întrebari referitoare la planurile lor, creatura a ezitat sa raspunda. În continuare, o entitate infinit mai puternica a expulzat literalmente micul cenusiu din corpul meu si a preluat controlul. S-a recomandat ca fiind un comandant draconian, pe nume Gengeeko. Preston l-a recunoscut imediat ca fiind unul din razboinicii reptilieni, extrem de puternici. Creatura i-a spus lui Preston ca o forta de invazie se afla în drum spre pamânt si ca nimic nu o putea opri din cale. Prima lor nava era chiar luna care orbiteaza în jurul pamântului. Aceasta a sosit în jurul planetei noastre cu multi eoni în urma, cu scopul de a controla planeta. Dupa ce au creat civilizatia lemuriana, draconienii au fost alungati de pe pamânt de atlanti si de descendentii Imperiului dezmembrat Lirian, cu ajutorul pleiadienilor. Acum, se întorceau sa puna stapânire pe ceea ce era al lor, urmând sa foloseasca pamântul ca baza militara pentru intrarea în galaxie. Abia acum am înteles de ce erau interesate atâtea rase de planeta noastra. Daca acest punct strategic cadea, restul galaxiei ar fi fost în pericol.

În continuare, draconianul s-a ridicat si l-a avertizat pe Preston sa nu îsi foloseasca echipamentul si contactele pleiadiene pentru a încerca sa-i opreasca. Ceea ce a urmat a fost de necrezut. El l-a atacat fizic pe Preston! Ajutat de Duncan, Preston a fost nevoit sa respinga atacul (facut în corpul meu), pâna când entitatea s-a linistit si a continuat sa vorbeasca. Pretinzând ca oamenii sunt slabi, el a spus ca acestia au nevoie de ordinea pe care invazia lor o va impune pe pamânt. În acest fel, toata lumea va avea de profitat. Draconienii vor primi materialele, forta de munca si hrana de care au nevoie pentru a putea invada restul galaxiei, iar pamântul va fi protejat de-a pururi de ei.

Liderii politici ai umanitatii stiu de invazia care se pregateste, pregatind treptat populatia prin intermediul spectacolelor de televiziune si al filmelor artistice. Exista chiar lideri ai unor tari care sunt oameni cu suflete de draconieni. Reptilianul a continuat sa vorbeasca prin gura mea, afirmând ca Natiunile Unite urmau sa devina un forum al guvernului central mondial. Conducatorii Statelor Unite respectau întru totul planurile draconienilor, adeseori fara sa stie acest lucru. Unii lideri si-au pregatit refugii pe Marte, unde aveau deja echipamente activate, precum si pe alte planete si luni din sistemul solar. Pe Marte exista o baza subterana uriasa, construita de siriusieni cu 500.000 de ani în urma.

Gengeeko a mai spus ca îmi putea folosi trupul deoarece am fost cândva un ambasador în tara lor trimis de Consiliul Ohalu, formatiunea care conduce sistemul solar siriusian. Din acest punct de vedere, eram neutru si nu-mi pasa prea mult cine se afla la putere. Acest lucru corespunde într-adevar naturii mele cele mai intime; nu am nimic de politician în mine. Ceea ce ma intereseaza este sa-i ajut pe indivizi sa avanseze pe calea evolutiei mentale si sufletesti. Continuând, Gengeeko a afirmat ca am fost creat prin tehnologii genetice extraterestre si ca personalitatea sufletului meu nu este umana; ea nu apartine nici macar acestui sistem solar. Asa se explica de ce posed atât de multe capacitati considerate neconventionale pe pamânt.

Când am iesit din aceasta transa, câteva ore mai târziu, corpul meu era deshidratat si îmi era foarte frig. Dezorientat si confuz, nu mi-am revenit la starea normala decât doua zile mai târziu. Peste toate, am ramas cu o hemoragie rectala, dificultati respiratorii si frisoane puternice. Una peste alta, nu a fost deloc o experienta placuta.

Capitolul saisprezece

În Caraibe

În noaptea care a urmat vizitei lui Gengeeko, am început sa-mi amintesc detalii legate de o croaziera pe care am facut-o cu doi ani înainte, împreuna cu Michele. În cea de-a doua zi, pe când navigam de-a lungul coastei Cubei, am fost cuprins de o senzatie ciudata în timp ce priveam muntii înalti si satucurile de pescari de pe tarm. Când am ajuns în Havana, am facut fotografii, dar mai târziu, când le-am developat, pe acestea nu se vedea nimic, decât un fel de ceata sau de fum. Am intuit ca motivul avea de-a face cu mine si ca voi juca probabil un anumit rol într-un eveniment care se va petrece în Cuba chiar a doua zi.

În noaptea respectiva a plouat si marea era destul de agitata. În timp ce dormeam, am fost trezit de o voce care striga "David". Am deschis ochii si am întrebat-o pe nevasta-mea ce dorea. Nu mi-a raspuns nimic. Când m-am întors catre ea, am vazut în locul lui Michele o femeie frumoasa, îmbracata într-o rochie vaporoasa alba, care flutura într-un curent de aer imaginar. si-a unit palmele ca si cum m-ar fi implorat si a continuat sa strige: "David". Subit, a devenit din ce în ce mai mica si a iesit plutind pe fereastra din spatele cabinei (altminteri, închisa). Mi-am dat seama ca sunt scaldat în sudoare si ca mi-e rau de la stomac. Dupa ce m-am întins din nou pe spate, am intrat într-un fel de transa.

Prin fata ochilor mei a aparut viziunea unui avion care circula pe o pista. Personal, stateam dincolo de gardul aeroportului, alaturi de alti oameni. În mâini aveam un aparat care a emis o unda de energie. Când avionul s-a ridicat în aer, cineva mi-a spus ca îl dobor. Am pornit aparatul printr-o comanda mentala. Din acesta a iesit o raza de lumina rosie, care a lovit în plin avionul, desi acesta era acum ascuns de rafalele de ploaie. Am auzit o explozie si vocea unui barbat care îmi spunea: "Excelent!"

A doua zi, m-am trezit cu o durere îngrozitoare de cap si de stomac. Sotia mea nu-si amintea nimic din noaptea trecuta. Mi-a spus chiar ca a dormit foarte adânc.

În ziua respectiva am ajuns în peninsula Yucatan, în Mexic, unde am facut o excursie minunata la ruinele mayase. Am ramas extrem de impresionat de sculpturile în piatra care înfatisau serpi zburatori si fiinte care pareau sa controleze nave spatiale. Urcarea treptelor care duceau catre vârful piramidelor mi-a facut o placere imensa. Când m-am întors pe nava, am luat unul din ziarele locale. Spre marea mea uimire, am vazut pe prima pagina poza unui avion care cazuse cu o noapte înainte lânga aeroportul Havana, datorita furtunii. Toti cei de la bord murisera. Majoritatea victimelor erau turisti italieni care se întorceau la Roma! Ce facusem? Cum era posibil? Oare chiar am fost la aeroport în timpul acelei viziuni? Sa fi fost mai mult decât o simpla viziune?

În restul zilei aproape ca nu am vorbit cu nimeni. A doua zi, m-am certat cu Michele, în timp ce ne îndreptam catre insulele Cayman. Noaptea, mi s-a facut frica sa ma culc. De aceea, am iesit împreuna cu Michele sa luam o gura de aer. Cerul era senin si stelele magnifice. Am început sa ma relaxez, simtind ca tensiunea începe sa ma paraseasca. Subit, un arc de lumina stralucitoare a iluminat întreaga nava. Începea de undeva, din sud, si se întindea pâna spre Cuba. Toti cei aflati pe punte la ora aceea au ramas siderati. Fenomenul s-a repetat apoi din nou. De data aceasta, lumina avea o tenta albastrui-verzuie. În timp ce majoritatea cuplurilor se grabeau sa intre în cabine, m-am gândit ca poate întregul fenomen nu era altceva decât un fulger. Într-adevar, parea sa fie un curent de energie. Sprijinindu-ne de balustrada din fata a vasului de croaziera, am constatat, împreuna cu Michele, ca cerul devenise complet negru. Pe neasteptate, o sfera de culoare argintie a venit rapid dinspre dreapta, iesind din mare, a trecut la câtiva centimetri de fetele noastre, dupa care si-a continuat calatoria pe deasupra marii. Ne-am privit unul pe celalalt. Am întrebat-o pe Michele: "Ai vazut?" Nevasta-mea a dat din cap uluita, când un al doilea obiect argintiu a iesit din mare, a trecut pe deasupra capetelor noastre într-o fractiune de secunda, dupa care a continuat sa pluteasca într-o alta directie. Ne-am întors instantaneu si am alergat în cabinele noastre!

Urmatoarea escala era Haiti. În timp ce ma plimbam pe coasta nordica a insulei, am fost coplesit de un val de caldura si lumina. Nu stiu ce anume l-a provocat, dar dupa ce m-am întors acasa, m-am trezit ca sufar de un caz sever de arsura provocata de radiatii. Pielea mi s-a înrosit, am facut febra si pe piele mi-au aparut basici. Buzele îmi erau arse si gâtul blocat. Din penis îmi iesea o pasta albicioasa. Nu puteam sa ma misc, sa beau sau sa manânc. Speriat si în delir, am pierdut patru kilograme zilnic. Medicul a refuzat sa ma atinga si chiar sa ia mostre din fluidele mele corporale. Practic, eram pe moarte. Mi-a spus ca daca simptomele vor continua timp de trei zile, fara sa beau apa, ma va interna în spitalul pentru boli exotice.

În noaptea respectiva, m-am pregatit pentru moarte. Eram atât de slabit încât eram chiar recunoscator ca voi muri. Am închis ochii si m-am asteptat la tot ce putea fi mai rau. stiam ca nu voi rezista niciodata într-un spital. Când mi-am deschis în sfârsit ochii, eram înconjurat de cenusii. Sângele meu curgea prin niste tuburi care îmi fusesera înfipte în brate. Eram înfasurat cu un cearsaf argintiu. Incapabil sa ma misc sau sa vorbesc, pur si simplu nu-mi pasa ce se întâmpla. Mi-am amintit atunci de un alt moment în care stateam pe o masa, într-o camera stralucitor de alba. Aveam si atunci tuburi introduse în mâini si priveam cum sângele îmi curge printr-un aparat manevrat de doi cenusii. Prin hubloul din fata mea puteam vedea niste stânci albe. Pe cer se vedea. pamântul! Eram într-o clinica pe luna! M-am trezit gândindu-ma cât de ciudat este sa ai o amintire în timpul unei viziuni - sau poate nu era o viziune?

În continuare, am observat ca basicile si febra îmi disparusera. Puteam sa ma dau jos din pat! Privindu-ma în oglinda, am remarcat ca fata mea revenise la normal. Gâtul nu ma mai durea si am putut bea în sfârsit apa pe care mi-o doream atât de mult. Chiar si urina îmi devenise clara.

Evident, nimeni nu m-a crezut când le-am spus ce s-a întâmplat. Practic, nici nu exista o explicatie logica. Tot ce stiu este ca asa s-au petrecut lucrurile. Chiar si fisa medicala dovedeste acest lucru. Nu stiu nici astazi ce fel de radiatie a fost cea la care am fost expus. Nimeni nu mi-a explicat nimic. Oricum ar fi, nu doresc sa mai traiesc vreodata o suferinta atât de atroce.

Capitolul saptesprezece

Revelatia

Urmatoarea data când Preston a adus aparatul care folosea tehnologia lui Wilhelm Reich, el a venit si cu un reportofon. De data aceasta, în trupul meu a intrat o entitate pe nume "Tubor", cu o forta atât de mare încât m-am clatinat si aproape am cazut la pamânt. Tubor pretindea ca este unul din draconienii care aveau misiunea de a pregati pamântul în vederea ocupatiei. Sarcina lui era de a veghea ca alte influente umane sau extraterestre asupra populatiei sa nu le afecteze planurile. Acesti reptilieni sunt foarte obraznici si extrem de ostili fata de oricine încearca sa-i interogheze. Tot ce a comentat Tubor a fost ca era dezgustat de corpul meu si ca îi displace profund ceea ce simt oamenii. Nu întâmplator ne considera ei o rasa slaba, fragila si predispusa catre reactii emotionale excesive.

Insistând ca aveau un contract cu mine care le permitea sa îmi foloseasca oricând doresc trupul înainte de sosirea oficiala, Tubor a mai spus ca eu urma sa fiu omul de legatura în timpul invaziei. Folosirea unui intermediar uman ar fi permis ambelor parti sa înteleaga mai bine structura mentala a celeilalte parti. A confirmat si el ca am fost cândva de acord cu acest plan, pe vremea când eram ambasadorul siriusian în tara lor, precum si în Arcturus si într-o planeta numita Umo. În aceasta calitate de diplomat, negociasem cu succes un contract pentru un schimb de tehnologie între draconieni si siriusieni. Cei de pe Sirius A au fost de acord sa le livreze înalta tehnologie în schimbul permisiunii de a calatori oriunde doreau cu navele lor prin Imperiul Draco, fara a plati vreun fel de taxe. Acest contract i-a suparat pe cei din Confederatia Orion, care, fiind controlati de draconieni, nu-si puteau cuceri libertatea. Semnarea contractului a provocat chiar un razboi între Confederatia Orion si Sirius A, care continua pâna în prezent.

Tubor ne-a mai spus ca Proiectul Montauk a utilizat tehnologie siriusiana. Draconienii controlau toate experimentele, dar erau cu deosebire interesati de cele care implicau manipularea genetica. Fiind o rasa androgina, ei sunt extrem de interesati de rasele care procreeaza sexual. Faptul ca sexualitatea poate fi folosita pentru programarea oamenilor si dobândirea controlului asupra mintii lor îi fascineaza de-a dreptul.

Când Preston a încercat sa-i puna întrebari sau sa îsi exprime anumite opinii, Tubor s-a enervat. El l-a numit în bataie de joc pe Preston - Pripitul[3], iar pe Duncan - Cutia cu Balegar . Din când în când, Tubor suiera si îsi întindea bratele catre cei doi. A încercat chiar sa îmi raneasca trupul lovindu-l si rasucindu-mi membrele. O ora mai târziu, o alta entitate a intrat în corpul meu, scotându-l afara cu forta pe Tubor. Dupa ce a cazut la pamânt ca o cârpa, corpul meu s-a ridicat din nou.

Noua entitate a pretins ca este un siriusian pe nume Mishka. Ne-a spus ca a intrat fortat în trupul meu numai pentru a-mi arata cum trebuie sa procedez de acum înainte pentru a nu mai permite folosirea ostila a corpului meu. Având ADN siriusian, puteam învata cu usurinta cum sa ma apar de agresiuni folosindu-mi capacitatile. Mishka ne-a spus ca locuieste pe o mare statie spatiala siriusiana numita Calumba, care orbiteaza între Marte si Terra. Scopul ei este sa monitorizeze interferentele cu pamântul si cu planetele din apropiere. Siriusienii sunt extrem de independenti si sunt considerati negustorii universului. Având cea mai înalta tehnologie din univers, multe rase apeleaza la ei pentru ajutor. Chiar si armele folosite de draconieni au provenit de pe Sirius. Când Preston a remarcat ca acest lucru îi face vinovati de raul pe care draconienii îl fac altora, Mishka a replicat ca fara aceste arme, ei s-ar folosi de forte mult mai brutale pentru a-si doborî victimele. Pe scurt, siriusienii se considera forta de echilibru din galaxia noastra.

În urmatoarele luni, Mishka, asistentul acestuia, Marshak, Tubor si Gengeeko s-au folosit în repetate rânduri  de corpul meu pentru a lansa avertismente si ultimatumuri. Mi s-a transmis astfel informatia ca URSS-ul era aliat cu draconienii si ca le permitea sa foloseasca bazele rusesti pentru diferite operatiuni. La un moment dat, URSS-ul se va diviza însa în natiuni mai mici si va rupe întelegerea cu ei. Când acest lucru s-a si întâmplat, mi s-a spus ca aceasta poveste era doar un pretext pentru a da restului lumii sentimentul unei false paci. Guvernele sovietice care se succedau respectau cu strictete aceasta linie directoare. Când ocazia potrivita se va ivi, ei nu vor ezita sa atace din nou tarile din jur, care nu suspecteaza nimic. În acest fel, draconienii aveau un aliat puternic pe pamânt, care îi ajuta sa îsi rezolve treburile murdare.

În timpul uneia din aceste sedinte, la suprafata mintii mele a iesit o amintire îngropata foarte adânc. Mi-am amintit ca în timp ce dormeam în camera hotelului din Virginia, patru barbati au venit si mi-au injectat o substanta care m-a paralizat complet. Mi-au înfasurat corpul într-o pânza de cort, m-au pus într-un carucior si m-au dus astfel pâna la lift. Dupa ce m-au scos din hotel, m-au asezat în portbagajul unei masini si au condus timp de cel putin doua ore, pe niste drumuri în serpentina ce parea sa urce. Îmi amintesc ca eram sufocat din cauza gazelor de esapament, dar nu puteam face nimic.

Când masina s-a oprit brusc, am fost scos din portbagaj si dus în vestibulul unei case mari cu un frontispiciu din piatra. Mi-am dat seama ca sunt gol. În continuare, am fost dezlegat si dus de niste oameni în uniforme militare într-un subsol racoros, din piatra. Acolo, m-au legat din nou si m-au asezat pe o masa în forma de Y. Mi s-a asezat un dispozitiv pe tâmple si mi s-a inserat ceva lung în anus. Un barbat în uniforma medicala mi-a injectat apoi un ac lung si dureros sub penis, chiar deasupra scrotului, si a spus: "Nimeni nu va gasi urme aici".

Unul dintre militari l-a numit pe acest barbat "Dr. Hans". Mai erau si altii în camera. Am mai auzit nume si apelative precum Jim, Jesse sau Colonelul. Dupa ce mi-au atasat niste electrozi pe sfârcuri, penis si scrot, mi-au injectat ceva în ombilic. Am vazut tot felul de masinarii, dar nu mi-am dat seama la ce folosesc. În continuare, s-a deschis o usa si în camera a intrat un cenusiu. M-a atins cu un deget care parea murdar si lipicios. M-am strâmbat si am vrut sa tip.

Cineva a spus ca trebuie sa fiu returnat la hotel pâna la ora 4:30. Au cazut cu totii de acord sa ma duca în camera mea prin bucatarie. Urmatoarea amintire a fost ca m-am trezit în patul meu, gol, cu fata în jos si cu posteriorul ridicat. Preston a emis ipoteza ca fie încercau sa obtina informatii stocate în celulele mele, fie depozitau ei însisi asemenea informatii pentru un scop viitor. Oricare ar fi adevarul, experienta a fost una dintre cele mai neplacute.

sedintele cu Preston au continuat acasa la mine, o data sau de doua ori pe saptamâna. Aveam nevoie de intervalele de pauza pentru a ma odihni si pentru a-mi relaxa trupul. Într-un fel, scufundarea în experientele de zi cu zi îmi aducea o mare usurare. Rutina mea zilnica parea sa contracareze toate aceste contacte atât de bizare.

Într-o noapte, mi-am fixat ceasul sa sune la ora obisnuita: 4:45 dimineata. Alarma m-a trezit însa la ora 2:00. Când m-am uitat la ceas, am constatat ca alarma era setata corect. Am auzit atunci o voce în minte care mi-a spus sa vin în liniste pâna în sufragerie. Dintr-un motiv sau altul, nu ma temeam si nu mi s-a parut nimic neobisnuit. În timp ce treceam prin hol, am vazut ca sufrageria era scaldata într-o lumina galbuie, blânda, desi nici o lampa nu era aprinsa.

M-am asezat într-un fotoliu si am asteptat. În coltul opus al camerei, a aparut subit o lumina albastru închis, care parea sa emane din tavan si care a coborât pâna când a atins solul. Din aceasta lumina au aparut doua fiinte înalte, suple, dar puternice, acoperite cu pelerine negre care le acopereau în întregime trupurile. Nu aveau decât capul descoperit. Pelerinele aveau gulere înalte, stil Dracula. Ambele entitati aveau capete prelungite si lipsite de par, cu ochi migdalati si albastri. Nasurile si barbiile erau ascutite. În timp ce una dintre ele s-a apropiat de mine, am observat ca avea pielea foarte palida. Având o înaltime de aproximativ 2,40 metri, aproape ca atingea tavanul. Pe masura ce se apropia, în jurul capului meu au început sa se învârta tot felul de litere si de simboluri. Fiinta a spus: "Acum ne întelegi în sfârsit limbajul".

S-a recomandat ca fiind Mishka si mi-a spus ca a adus pe cineva special care dorea sa ma cunoasca. Cealalta fiinta s-a apropiat si ea. Era putin mai scunda. Nu avea decât 2,15 metri. Trasaturile sale semanau ceva mai mult cu cele ale oamenilor. Mishka mi-a spus ca ne va lasa singuri, dupa care a disparut într-o strafulgerare albastra. Cealalta fiinta s-a apropiat de mine si mi-a întins o mâna, cu toate cele cinci degete întinse.

"Buna, tata", mi-a spus el. socat, l-am întrebat ce vrea sa spuna cu asta. Mi-a raspuns ca numele sau era Elsinob si ca, echivalata în ani pamântesti, vârsta sa ar fi de 400 de ani. Pe la jumatatea secolului al XVI-lea, a continuat el, personalitatea sufletului meu era întrupata ca profesor la o universitate din centrul Germaniei. La vremea respectiva, am fost rapit de cenusii. Acestia au luat o mostra genetica din trupul meu si le-au vândut sperma mea siriusienilor, care au folosit-o pentru un experiment de hibridizare.

Rezultatul a fost Elsinob, care si-a dorit întotdeauna sa îsi cunoasca tatal biologic. De aceea, mi-a monitorizat personalitatea sufletului în timp si spatiu, asteptând pâna când am devenit capabil sa înteleg si sa accept ce anume s-a întâmplat. ADN-ul sau era practic identic cu al meu, caci structurile de ADN se formeaza în jurul tiparelor mentale ale personalitatii sufletesti. De aceea, i se pare normal sa-mi spuna "tata". Dorea de asemenea sa stiu ca apreciaza contributia mea la crearea sa. A adaugat ca mintile noastre sunt legate si ca într-o buna zi vom avea o misiune comuna pe acest pamânt. La ora actuala traieste pe Calumba, statia spatiala dintre pamânt si Marte, de unde calatoreste în sistemul solar Sirius si în alte lumi atunci când este cazul. Ţara noastra natala este planeta Khoom. Chiar daca la ora actuala este acoperita cu gheata, îsi pastreaza înca frumusetea exceptionala.

Femeile siriusiene, a continuat el, sunt mult mai mici si mai subtiri ca barbatii. Fiind integrate într-o societate numai a lor, nu prea calatoresc prin spatiu. Mi-a mai spus ca în testiculele mele fusese implantat un aparat pentru cresterea numarului de spermatozoizi, care ma facea sa fiu extrem de fertil. De aceea, foarte multe rase erau interesate de mine, pentru a obtine materialul meu genetic. Desi era mândru de asta, a adaugat ca nu ar mai trebui sa accept sa fiu folosit fara discriminare, de catre oricine.

Restul conversatiei a inclus o serie de informatii despre interesele siriusienilor legate de Israel si de poporul evreu. Mi-a spus ca evreii au fost creati printr-un efort comun de catre siriusieni si draconieni. Materialul genetic original a provenit de la Ebraici, o rasa de sorginte siriusiana. Liderii civilizatiei siriusiene, cei care alcatuiesc Consiliul Ohalu, le-au dat evreilor Tora (primele cinci carti ale lui Moise, respectiv Vechiul Testament din Biblie), care era plina de informatii codificate pe care ar trebui sa învat sa le descifrez. De fapt, ohalienii sunt fiinte nefizice, care traiesc în hiperspatiu. Siriusienii nu sunt altceva decât descendentii lor în planul fizic. Limba pe care o vorbesc membrii consiliului este ebraica veche. Este o limba sfânta, care provine direct din mintea lui Dumnezeu. Fiecare litera a ei reprezinta un simbol, un numar, un arhetip si o forma geometrica ce traduce vointa spirituala în planul fizic.

De aceea, fiecare capitol din Vechiul Testament poate fi decodificat pornind de la structurile alcatuite de litere. Atunci când mai multe tipare recurente se suprapun, ele dau nastere unor forme geometrice, printre care cea de gogoasa, de diamant, de triunghi tridimensional, etc. Prin înfasurarea acestor structuri se obtine forma unui tetraedru multidimensional. Altfel spus, proiectia sa în planul tridimensional este cea de tetraedru, dar adevarata sa forma transcende orice forma grafica ce ar putea fi desenata cu actuala tehnologie de care dispunem. Toate literele din alfabetul ebraic pot fi gasite în forma tetraedrului.

În vechiul alfabet ebraic exista patru litere care au deasupra o "coroana" stilizata. Nimeni nu stie de ce. Un lucru este cert: chiar daca toate celelalte litere ar fi uitate, dintr-un motiv sau altul, acestea patru sunt suficiente pentru a reconstrui forma tetraedrului, din care ar putea fi apoi din nou derivate celelalte litere.

Oamenii de stiinta din Ierusalim si New York au început abia recent sa-si dea seama de informatiile codificate în Vechiul Testament, pe care le studiaza cu ajutorul computerului. Ce tip de minte a putut crea acest document care transcende timpul? Cu siguranta, nu una umana.

În concluzia conversatiei noastre, Elsinob mi-a spus sa ma întorc în pat. În timp ce ma îndreptam catre dormitor, am observat ca stralucirea din sufragerie a disparut. În clipa când am pus capul pe perna, am adormit. Ceasul a sunat apoi ca de obicei, la ora 4:45. La trezire, mi-am amintit totul. Abia acum mi s-a facut frica.

Capitolul optsprezece

Christos

Având în sfârsit acces la informatii si amintiri personale, au început sa-mi displaca sedintele cu Preston. Nu mai simteam nevoia sa aplic procedeul lui Wilhelm Reich, pe care îl percepeam ca pe o invazie în sfera intimitatii mele. Între timp, unul din prietenii lui Preston mi-a dat numarul de telefon al unei femei din New England, despre care spunea ca m-ar putea ajuta sa îmi fac publica povestea. Rapita de mic copil, aceasta a ramas oarba în urma experimentelor la care a fost supusa. Din fericire, avea capacitatea vederii psihice, de care se folosea pentru a de-programa alte persoane traumatizate de evenimente considerate neconventionale.

În timpul lunilor care au precedat încarcerarea mea, am lucrat numai cu ea. Am aflat astfel foarte multe lucruri despre mine si despre capacitatile cu care sunt înzestrat. Chiar si dupa ce am fost închis, vorbeam ore întregi cu aceasta femeie de la telefonul închisorii. Lucram împreuna pentru a vindeca alte persoane de boli si accidente grave. Am învatat multe lucruri despre trecutul meu, dar si despre viitor. De aceea, le-am prezentat-o lui Preston si unui binecunoscut antrenor de fotbal. La început, au parut sa se înteleaga, dar, în timp, a încercat sa ma desparta de prietenii mei. M-a avertizat ca Preston si Duncan au o reputatie proasta în domeniile lor de referinta si mi-a spus ca nu crede ca Proiectul Montauk si în Experimentul Philadelphia au avut cu adevarat loc. Întrucât devenise mentorul meu, am ascultat-o si m-am despartit de acesti oameni. Treptat, a început sa ma învete ce sa spun, cu cine sa vorbesc, ce sa studiez si cum sa actionez. Factura ei de telefon si toata "educatia" mea erau platite de presedintele unei mari companii petroliere. M-am împrietenit cu acesta încercând sa-l vindec de un cancer foarte avansat. Dupa ce a murit, platile au încetat. Desi nu-mi dadeam seama la vremea respectiva, femeia nu facea altceva decât sa ma transforme într-un robot care asculta numai de ea. Peste toate, mi-a facut diferite promisiuni pe care nu si le-a respectat.

Cel mai recunoscator îi sunt pentru faptul ca mi-a facut din nou legatura cu Mia si cu fiica mea, pe care nu o vazusem de foarte multi ani. Aproape instantaneu, Mia a devenit punctul meu de echilibru în hiperspatiu. Capacitatile mele extrasenzoriale s-au îmbunatatit dramatic. Puteam acum sa transcend timpul si spatiul la vointa. Am învatat cum sa îi ajut pe cei rapiti sa se vindece si cum sa citesc mintile oamenilor. Atunci când aveam urgente, puteam comunica direct cu extraterestrii.

Pe masura ce data sentintei se apropia, am început sa ma simt din ce în ce mai arogant si mai pus pe harta. M-am certat cu parintii si cu sora mea. Casnicia mea era pe punctul de a se destrama de tot. Copiilor le era teama de mine. Chiar si mie însumi îmi era teama de mine. Eram tot timpul obsedat de gândul de a fugi sau de a ma sinucide. Îl întrebam de multe ori pe Dumnezeu care este rostul vietii mele si am decis mai degraba sa mor decât sa ajung la închisoare. De aceea, într-o zi, am iesit cu jeep-ul de pe sosea si am încercat sa intru într-un copac. Am apasat pe accelerator, am orientat volanul astfel încât sa ma îndrept direct spre copac, si am închis ochii, asteptând impactul. Au trecut câteva momente, dar nu s-a întâmplat nimic. Când am deschis ochii, am constatat ca ma aflu pe un alt drum, conducând lent! Cum a fost posibil?

Starea continua de anxietate a condus la aparitia unor dureri de piept. Medicul pe care l-am consultat mi-a prescris Prozac, un antidepresiv. În urma ingerarii acestuia, am devenit anorexic si insomniac. De aceea, medicul mi-a prescris noi medicamente, care sa ma ajute sa dorm. Ziua ma simteam foarte bine, dar noptile erau groaznice. Când a auzit aceste simptome, mi-a dublat dozele. În scurt timp, am început sa lesin din cauza faptului ca nu mâncam nimic si am pierdut într-o asemenea masura simtul realitatii ca, într-o zi fierbinte de vara, am iesit afara fara haina, cu intentia de a muri înghetat! Când nevasta-mea m-a tras înapoi în casa, am fugit în baie si am încercat sa-mi tai venele cu o foarfeca. Michele a spart usa si a intrat peste mine. Mi l-a aratat pe Danny (copilul meu cel mic) si mi-a spus sa ma gândesc la viitorul lui. Am suspinat, simtindu-ma mai rau ca oricând pâna atunci.

La scurt timp dupa acest incident, hotarârea de a parasi aceasta lume mi-a revenit. Refuzam sa mai accept legile si deceptiile specific umane. Am aflat ca pâna si sotia mea colaboreaza cu procurorul, ca sa nu mai vorbim de avocatul pe care îl plateam. Cu totii doreau sa ma convinga sa marturisesc singur ca am comis crima de delapidare. Procurorul si avocatul m-au amenintat chiar ca o vor arunca si pe Michele la închisoare daca nu voi marturisi ce doresc de la mine, sub pretextul ca a fost complicea mea. Fara stirea mea, au sunat-o pe nevasta-mea si au silit-o sa ma convinga sa scriu scrisori din care sa rezulte ca sunt vinovat. Nimeni nu dorea sa creada ce aveam eu de spus. Când i-am dat avocatului sa citeasca un text pe care l-am scris si în care îmi descriam propria viata, mi-a spus ca voi fi închis pe viata daca voi publica asa ceva. A adaugat ca voi fi etichetat drept nebun si închis pentru totdeauna într-un azil. Ori de câte ori eram la el în birou, elicopterele negre îi acopereau literalmente fereastra, zburând în imediata ei apropiere.

Disperat si deprimat la culme, l-am sunat pe Duncan si i-am lasat un mesaj de adio pe robot. În noaptea care urma, nevasta-mea urma sa iasa în oras cu niste prietene. Intentia mea era sa-mi curm viata imediat ce baietii s-ar fi dus la culcare. L-am sunat pe Duncan pentru simplul motiv ca eram convins ca era singurul om din lume care îmi putea întelege durerea si suferinta, singurul care stia ce înseamna sa nu apartii acestei lumi, sa fii folosit de toti, dar sa nu fii apreciat de nimeni. Gata, eram decis sa pun capat acestui cosmar.

De aceea, dupa ce baietii s-au dus la culcare, i-am sarutat pe frunte, în semn de ramas bun. M-am gândit apoi la ce intentionez sa fac, la durerea pe care o vor simti parintii si copiii mei. Michele s-ar fi simtit cu siguranta usurata; nu ma putuse suporta niciodata. De altfel, eram convins ca avea o relatie cu seful ei.

Dupa toata aceasta trecere în revista, m-am decis sa trec la treaba. La urma urmei, dupa ce ma vor plânge o vreme, parintii si sora mea îsi vor vedea în continuare de vietile lor. Oricum, îi aveau pe nepoti. Baietii mei erau suficient de tineri pentru a ma uita dupa o vreme. Gândindu-ma la cel care as fi putut sa fiu si la ceea ce eram de fapt, am început sa plâng. Nu aveam nici o garantie ca pe lumea cealalta îmi va fi mai bine, dar m-am rugat ca Dumnezeu si îngerii sai sa ma protejeze si sa ma ghideze. I-am cerut iertare, incapabil totusi sa-i iert la rândul meu pe cei care m-au adus în aceasta situatie.

Am deschis o sticla de votca si am luat cutia de Prozac. Am continuat sa beau si sa iau pastila dupa pastila, pâna când n-am mai stiut ce fac. Am alunecat lent într-o stare de somnolenta, asa ca mi-am pus capul pe masa din bucatarie. Îmi era frig, dar nu-mi mai pasa. Nu stiu cât timp a trecut pâna când am simtit mâini grele scuturându-ma si voci îngrijorate în jurul meu. Nu doream decât sa fiu lasat în pace. Prin ochii încetosati, i-am vazut în bucataria mea pe Preston, Duncan si Al Bielek. Se pare ca Duncan a venit acasa seara si a auzit mesajul meu. I-a chemat imediat pe ceilalti si au venit sa ma salveze.

Au sunat la spitalul local si la centrul de control al otravurilor din Atlanta, cerând ajutor. Eram înca suficient de constient pentru a le spune ca nu merg la nici un spital. I-am rugat sa ma lase sa mor. M-au dus la subsol si m-au asezat pe canapea. Cineva m-a silit sa beau o cafea si sa manânc o prajitura. Au ramas multa vreme cu mine si au vorbit încontinuu. Treptat, am devenit din ce în ce mai constient. Ma simteam stânjenit, dar o parte din mine era fericita ca au venit. La ora actuala, îmi dau seama ca mesajul pe care i l-am lasat lui Duncan a fost o tentativa a subconstientului meu de a fi salvat. Acesta nu dorea sa mor, ci doar sa îmi schimb modul de viata. Într-un fel, doream sa aflu daca exista cineva pe lume caruia îi pasa de mine. De aceea, le sunt recunoscator celor trei pentru ca mi-au salvat viata. Sinuciderea nu reprezinta niciodata o solutie. Sunt atâtea experiente pentru care merita totusi sa traiesti.

Data fiind starea mea psihica si faptul ca data sentintei se apropia, Preston a început sa vina de mai multe ori pe saptamâna, pentru a ma ajuta sa descarc informatiile înmagazinate în mine. Duncan ma suna aproape în fiecare zi pentru a se asigura ca ma simt bine. Am început sa am viziuni în care ma aflam la Ierusalim în perioada în care Iisus urca pe Muntele Templului. Ma simteam din ce în ce mai coplesit de prezenta Lui.

În timpul uneia din cele mai intense sedinte pe care le-am facut cu Preston si cu Duncan, am intrat în transa indusa de aparatul lui Wilhelm Reich. Mi-am amintit brusc de unul din momentele de la Montauk, când eram legat pe o masa, iar un barbat aflat în spatele unui perete de sticla îmi administra socuri electrice. Altcineva, pe nume Jesse (sa fi fost oare soferul masinii din perioada cât m-am aflat în Virginia?), se afla lânga mine si îmi injecta ceva cu un ac. Deasupra mea se afla un ecran dreptunghiular, pe care se vedea o scena petrecuta într-un oras din vechime. Oamenii erau îmbracati în robe. Instantaneu, m-am trezit atras în acea imagine, cu o viteza uluitoare. Tranzitia s-a produs printr-o miscare în spirala, care m-a ametit si mi-a dat o stare de greata. Am ajuns astfel pe treptele unei cladiri romane, construita din piatra galbena, cu coloane în fata. Poarta cladirii s-a deschis si pe ea a iesit un om îmbracat cu o roba. Am stiut imediat ca acest om era Iisus. O voce din mintea mea a spus: "Ucide-l! Ucide-l!" Am simtit lânga piciorul stâng un pistol. Nu mai folosisem niciodata pâna atunci o arma. Desi întreaga mea fiinta se revolta împotriva acestei comenzi, am tintit arma catre acel om minunat. Aflat sus, la capatul treptelor, Iisus s-a uitat la mine cu o privire calma si intensa. Parea complet împacat. Am aruncat arma si am fugit dupa colt. Nu am putut sa trag! Alergam însa de parca as fi comis crima. Oare fugeam de propria mea latura spirituala? Un lucru stiam sigur: ca El ma iertase.

În continuare, m-am trezit la picioarele unei cruci uriase din lemn. Privind în sus, am vazut aceeasi fata nobila privind în jos catre mine. Din frunte îi curgea sânge, iar în partea dreapta a corpului avea o rana urâta. Am simtit apoi ca am ceva în mâini. Am privit în jos si am constatat ca în mâna stânga aveam o eprubeta de sticla, iar în cea dreapta un ac. Oare de unde aparusera? Intuitiv, am stiut ca trebuie sa umplu eprubeta cu sângele acestui om. Întrucât nu puteam ajunge pâna la fruntea sau la rana sa laterala, i-am întepat cu acul degetul mare de la piciorul stâng. Nici macar nu a tresarit. A continuat sa ma priveasca, cu capul cazut în piept. Am umplut eprubeta cu sânge. Desi era o rana mica, sângera abundent. Privind din nou în sus, am vazut ca îmi zâmbea. Oare stia ca nu actionez din propria mea vointa? Ca eram obligat sa fac acest lucru? Mi-am dorit sa fi fost eu pe cruce, în locul Lui.

Am astupat capatul de sus al eprubetei cu degetul si m-am trezit instantaneu într-un desert friguros, cu un relief rosiatic. În jurul meu domnea tacerea. Cerul avea o nuanta rozalie si era dificil sa respir în acea atmosfera. Mi-am dat seama ca ma aflu pe Marte. Continuând sa tin în mâna eprubeta, am început sa merg prin desert, afundându-ma usor în nisipul moale. În vârful unei coline din apropiere, am vazut o figura înalta, îmbracata cu o roba strânsa pe talie cu o frânghie, cu capul acoperit de o gluga. Pe fundalul rosiatic, figura parea cenusie. stiam ca trebuia sa-i dau eprubeta. În timp ce si-a întins mâna stânga catre eprubeta, cu dreapta si-a tras gluga. În fata mea se afla Duncan, care îmi zâmbea! M-a prins de brat si am plecat împreuna catre o pestera care se deschidea în interiorul peretelui de stânca.

Iesind brusc din transa, am simtit cum pe obraji în curg lacrimi. Corpul îmi era ca de gheata. Duncan m-a linistit, spunându-mi ca si el era la fel de afectat de acel experiment. Îmi amintesc sa sângele lui Christos trebuia folosit pentru a clona un corp cu un creier android, un fel de copie a lui Iisus, dar cu o minte controlata de guvern! Sângele sau s-ar fi potrivit perfect cu cel de pe Giulgiul din Torino, si nimeni nu s-ar mai fi putut îndoi ca acesta era adevaratul Christos. Era un plan perfect de control al maselor. Locul ideal pentru ascunderea mostrei de sânge era Marte. Guvernul folosea baza abandonata de pe aceasta planeta înca din anii 50. Nava Aurora, construita de guvernul secret cu tehnologie OZN (obtinuta la acea vreme în urma capturarii OZN-urilor prabusite la sol), zbura pe Marte în fiecare saptamâna, pornind de la baza sa din Nevada, celebra Zona 51.

Guvernul secret spera de asemenea sa poata activa sistemele de aparare de pe Marte si de pe luna înainte de invazia draconiana. Era însa o cursa contra cronometru. De aceea, oficialii doreau ca masele sa aiba o încredere oarba în ei si sa creada orice le-ar fi spus. si în cine altcineva ar fi avut încredere oamenii daca nu în Christos însusi?

Capitolul nouasprezece

Agende politice

Dupa ce mi-am reamintit episodul cu Iisus, am început sa simt o stare de vinovatie pentru toate actiunile mele în slujba guvernului. Mi-am dat seama ca majoritatea copiilor cu care lucrasem erau fie morti, fie nebuni. stiam de asemenea ca cei care au supravietuit torturilor si actiunilor de control al mintii erau "adormiti". Altfel spus, erau programati sa faca anumite lucruri în anumite momente în care vor fi activati. Marea majoritate nu stiau ce anume se ascunde în mintea lor.

Unii dintre acesti "somnambuli" erau programati sa actioneze ca grupuri vigilente pentru a elimina opozitia împotriva guvernului în perioade de haos. Altii trebuiau sa creeze enclave sataniste, pentru a atrage noi victime pentru experimentele care continuau sa se deruleze. Mai erau si unii programati sa conduca acte de sabotaj împotriva fortelor invadatoare si sa întrerupa sistemele acestora de comunicatie ori de câte ori acest lucru era posibil. La ora actuala, îmi dau seama ca unele dintre aceste grupuri au fost activate prematur, sau poate au fost testate în functie de evenimentele curente. Sunt absolut convins ca programatorii lor doresc sa se asigure ca totul functioneaza la parametrii doriti. În acest scop, ei selecteaza un grup-tinta si transmit membrilor acestuia un semnal care activeaza un anumit software inoculat în mintea lor. Aceste programe sunt îngropate adânc în subconstientul acestora. La primirea semnalului, programul începe sa se deruleze. Este ca si cum ai introduce temporar o discheta în computerul mintii, care începe sa ruleze un program diferit. Indivizii actioneaza potrivit acelui program. Când experimentul se încheie, discheta este scoasa si softul original se activeaza din nou. Sunt si cazuri în care noul software este activat prematur. În altele, el nu mai poate fi dezactivat.

Asa se explica evenimente de genul bombei din Oklahoma City, exploziile de la metroul din Paris, atacurile împotriva civililor din Orientul Mijlociu, si chiar atacul cu bomba de la Jocurile Olimpice din Atlanta, din anul 1996. Luate în parte, aceste atacuri nu înseamna nimic pentru publicul inocent. Daca le privim însa în totalitatea lor, ele îsi reveleaza fata hidoasa.

În timpul antrenamentului la care am fost supus, am fost învatat cum sa ma amestec printre oameni, cum sa actionez si ce sa spun pentru a evita orice suspiciune, si cum sa atrag încrederea celor din jur. Am fost învatat chiar cum sa ma infiltrez în orice organizatie, disparând apoi fara urma. Daca as fi dorit, as fi putut deveni fara probleme un actor, si probabil ca as fi luat cu usurinta premiul Oscar. De altfel, am si fost trimis la Hollywood pentru câteva zile, pentru a juca rolul unui turist în autobuz. Nu v-ar veni sa credeti daca ati sti câte contacte am reusit sa-mi creez în numai câteva zile.

O mare parte din informatiile primite mi-au fost inoculate de catre instructori cu care ma antrenam ore întregi pe teren. Majoritatea antrenamentelor se faceau în Orientul Mijlociu si în Hawaii. Spre exemplu, o tânara japoneza din Honolulu, care facea pe ghidul turistic, m-a dus odata într-un apartament din Kuhio Boulevard, în care se aflau mai multi agenti. Acestia erau eurasiatici cu numeroase contacte în Japonia. Timp de câteva zile, m-au îndoctrinat învatându-ma care sunt jocurile de interese între puterile zonei. Cea mai mare parte a sumelor imense de bani care curgeau catre bancile japoneze proveneau de fapt din SUA si Marea Britanie, fiind transferati prin terte canale, pentru a nu le putea fi identificata sursa. În schimb, guvernul japonez este controlat de puterea de la Beijing, care se considera înca urmasa dinastiilor de acum câteva mii de ani.

Chinezii au avut întotdeauna legaturi secrete, dar durabile, cu Ierusalimul. Exista legende care atesta existenta unor evrei chinezi înca din perioada invaziilor romane în vechiul Israel. Refugiatii evrei au ajuns la granita de vest a Chinei, unde au convertit mii de oameni la credinta lor. Desi evreii nu sunt cunoscuti pentru prozelitismul lor, nu trebuie sa uitam ca regele Solomon a convertit-o pe regina din Shaba la credinta iudaica, creând astfel o întreaga cultura a evreilor negri etiopieni. În plus, evreii refuza de regula casatoriile inter-confesiuni, cu exceptia cazului în care partenerul sau partenera accepta convertirea la iudaism. Asa se explica de ce exista atâtia evrei blonzi si cu ochi albastri, proveniti din Europa centrala si de nord. O asemenea convertire în masa s-a produs lent, dar sistematic, si în partea centrala si de vest a Chinei, acum mai bine de o mie de ani.

La sfârsitul Evului Mediu, se crede ca existau milioane de evrei chinezi, care controlau majoritatea comertului în regiune. Aceasta realitate istorica a fost pastrata în secret de-a lungul secolelor. Chiar si astazi, israelienii îi ajuta frecvent pe chinezi cu tehnologie si cu sfaturi.

În schimb, chinezii le-au promis ajutor în invazia planificata pentru viitorul apropiat asupra tarilor musulmane fundamentaliste. Intentia lor este sa atace din est, în timp ce israelienii vor ataca dinspre vest. Daca sute de milioane de chinezi vor ataca Iranul si Irakul, este putin probabil ca vor întâmpina vreo rezistenta. Israelienii ar putea anihila la fel de usor Siria, Iordania si statele din Golf, cu ajutorul armelor lor nucleare. Dispun de asemenea de arme sonice si cu laser, pe care le-au primit de la siriusieni. Fundamentalistii musulmani reprezinta singura forta de rezistenta care s-ar opune deschis invaziei draconiene la sosirea acestora. De aceea, draconienii îsi doresc eliminarea lor anticipata, pentru a-si asigura o tranzitie a puterii cât mai lina.

Un alt interes comun al chinezilor si al israelienilor este mentinerea disensiunilor dintre India si Pachistan, pentru ca nici una din cele doua tari sa nu devina prea puternica în regiune. Asa se explica inclusiv revolta cecenilor împotriva fostei Uniuni Sovietice. Toate aceste revolte nu sunt altceva decât diversiuni inteligente puse la cale pentru a slabi armatele respectivelor tari, astfel încât la momentul potrivit nimeni sa nu fie capabil sa ajute tarile musulmane atacate.

Am primit de asemenea informatii legate de viitorul negrilor din Africa si al descendentilor acestora. Rasa neagra a fost creata cu mai multi eoni în urma de un grup de extraterestri care aveau nevoie de sclavi pentru a munci în minele din Africa si din Asia. Asa se explica folosirea negrilor ca sclavi de diferite natiuni ale pamântului, întrucât acestia au programat genetic un statut inferior. Celelalte rase au la rândul lor amintiri genetice care le determina sa îi considere sclavi. Aceasta stare de lucruri trebuie însa sa se schimbe, caci rasa neagra a evoluat de-a lungul timpului, trecând pe un nivel superior de constiinta. De altfel, la ora actuala exista o întreaga planeta pregatita exclusiv pentru ea, pentru a se evita astfel interferentele în evolutia lor ulterioara. Lideri precum Louis Farrakhan sau Jesse Jackson au rolul de a pregati subconstientul colectiv al negrilor, învatându-i ca sunt diferiti si ca trebuie sa ramâna separati de restul societatii. Personal, nu concep ideea de separatie, dar nu pot sa nu recunosc cât de abuziv a fost tratata în trecut aceasta rasa. De aceea, nu exclud ca negrii sa întâmpine cu entuziasm sansa de a-si crea o civilizatie proprie, în care sa aiba parte de toata frumusetea, abundenta si naturaletea care le-au lipsit pâna acum.

Am mai aflat ca, la origini, pe pamânt au existat douasprezece rase extraterestre primordiale, care s-au înteles între ele sa însamânteze viata umana pe aceasta planeta cu ajutorul manipularilor genetice, ca parte a unui mare experiment. Scopul lor era sa stabileasca daca toate principalele frecvente care exista în galaxie pot trai armonios împreuna, sau vor avea tendinta sa se distruga reciproc.

Cele douasprezece rase de extraterestri si-au supravegheat atent creatiile de-a lungul mileniilor. Unele si-au pierdut interesul, în timp ce altele si-au modificat fundamental ideile originale. Oricum, fiecare dintre ele are la ora actuala interesul de a-si ajuta rasele umane corespondente înainte de sosirea fortelor invadatoare pe pamânt, care îi vor afecta pe toti deopotriva. Rezultatul invaziei nu poate fi înca prevazut.

Multe din aceste rase primordiale pastreaza înca baze în sistemul nostru solar, pentru a supraveghea pamântul. Baza siriusiana de pe Marte exista de mii de ani. Amfibienii au baze pe Neptun si pe Titan, una din lunile lui Saturn. Draconienii, respectiv reptilienii care se pregatesc sa ne atace, au baze pe Venus, dar si în interiorul pamântului. Pleiadienii au o baza pe o luna a lui Jupiter. Altii îsi mentin platforme sau statii orbitale în jurul pamântului si al altor planete din sistemul nostru solar. Multi dintre ei nu doresc (înca) sa fie descoperiti.

Pe la începutul anilor 90, am fost contactat de un om din Los Angeles în numele Marinei Popovici, cosmonauta sovietica, care tocmai facea un turneu de conferinte în tara noastra. În secret, ea investiga disparitia unei nave sovietice plecata în misiune de recunoastere pe Marte. În timp ce se apropia de Phobos, una din lunile martiene, din spatele acesteia a aparut o nava straina, cu o forma ciudata, care a emis un fel de unda catre nava sovietica, de care nu se mai stia nimic de atunci.

Doamna Popovici cunostea istoria familiei mele în Rusia (va reamintesc ca unchiul meu dinspre bunic a fost primul presedinte al Uniunii Sovietice) si stia de trecutul si de pregatirea mea. De aceea, era interesata sa afle ce stiam de disparitia navei sovietice.

Dupa mai multe tentative de a discuta cu mine la telefon, Marina a fost trimisa brusc înapoi la Moscova. Din câte stiu, nu s-a mai întors niciodata în SUA. Nu am avut niciodata sansa sa-i spun ca nava sovietica fusese distrusa de una siriusiana, cu aprobarea guvernului american si a celui israelian! Se pare ca acesti lideri nu doreau ca lumea sa afle de monumentele care exista pe Marte, sau ca americanii lucreaza deja în bazele subterane de pe aceasta planeta, încercând sa activeze tehnologia extraterestra. Rusii lucreaza cu fiintele din Tau Ceti, care au creat rasele slave. Desi în teorie atât siriusienii, cât si rusii, cei din Tau Ceti, israelienii si americanii lucreaza împreuna împotriva Confederatiei Orion si a Imperiului Draco, fiecare are propria sa agenda politica, ascunzând informatii de aliatii lor. Americanii si israelienii doresc controlul suprem, pentru a putea domina în final întreaga lume. Premisa lor este simpla: guvernul care va detine în final cele mai multe informatii si tehnologia cea mai înalta va învinge.

Cât timp a stat în SUA, Marina Popovici a aparut la multe spectacole de televiziune, explicând ca guvernul rus stie de existenta OZN-urilor si a extraterestrilor. Din pacate, agenda ei nu s-a potrivit deloc cu cea a guvernului american, care doreste sa ascunda aceste informatii prin dezinformare. De aceea, a fost obstructionata discret, iar în final silita sa se întoarca acasa. Despre aceste subiecte sensibile nu au voie sa vorbeasca decât oamenii autorizati de guvernul SUA, dar mai ales de cei care controleaza acest guvern din culise. Ceilalti oameni nu pot decât sa repete ceea ce li se spune. Un asemenea om a fost Carl Sagan. Tot în aceasta categorie intra si anumiti producatori celebri de la Hollywood, care scriu scenarii politice si de science-fiction pentru filmele lor.

Capitolul douazeci

Noi capacitati

Antrenamentul meu personal, care mi-a amplificat capacitatea de a vedea aurele si de a citi gândurile, a început înca de pe vremea când eram copil. Dupa prima mea întâlnire cu un extraterestru, mi-am dat seama ca am dobândit o "cunoastere". Puteam citi literalmente gândurile oamenilor care se aflau lânga mine doar privindu-i. La vremea respectiva, nu-mi dadeam seama ca acest lucru era ciudat; eram convins ca toata lumea face acelasi lucru. Când le-am povestit mamei si bunicii mele, acestea au crezut ca fabulez. De aceea, am renuntat imediat sa mai pomenesc de acest subiect si nu m-am mai folosit de acea putere.

Cu fiecare noua întâlnire cu extraterestrii, capacitatile mele se amplificau din ce în ce mai mult. La vârsta de zece ani, puteam privi aura oamenilor, dându-mi seama ce anume functioneaza gresit în corpul lor. Puteam privi chiar si în propriul meu corp, corectând si vindecând orice durere sau boala. Am dobândit aceasta cunoastere în mod natural, ca si cum mi-ar fi fost pre-programata. Altfel spus, era rezultatul activarii succesive a anumitor secvente de ADN din corpul meu, care corespunde unei treziri partiale a energiei fundamentale kundalini, proces prin care toata lumea trece, într-un grad mai mare sau mai mic. Codurile ADN nu sunt altceva decât niste instructiuni care îi spun corpului ce trebuie sa faca sau sa devina. Unele devin operative înca de la nastere. Acestea ne fac sa avem ochi albastri, doua mâini si doua picioare, etc. Altele nu se activeaza decât mai târziu în viata, cum ar fi: anumite stari de boala, talentul de a cânta la un instrument sau din voce, etc. De-a lungul coloanei vertebrale exista o serie de centri nervosi, numiti ganglioni, carora le corespund niste centri energetici numiti chakra-e, cuvânt care înseamna "roata" în sanscrita. Ei se succed de-a lungul coloanei vertebrale, care este curbata si are forma unui "S" sau a unui sarpe. În limba sanscrita, kundalini înseamna chiar "sarpe". Activarea acestei energii se refera la deschiderea tuturor chakra-elor situate de-a lungul coloanei. Aceasta trezire activeaza la rândul ei toate secventele de ADN din corp. Daca energia este trezita prematur, ea poate conduce la nebunie, boala si chiar la moarte.

Îmi amintesc ca în timpul rapirilor mele de catre extraterestri, acestia mi-au vorbit despre diferite subiecte, inclusiv despre viitorul umanitatii. Mi-au fost predate de asemenea tehnici de control al mintii si de vindecare. Aceste îndoctrinari nu se faceau verbal. De regula, eram un grup de oameni care stateam pe o banca curbata într-una din navele lor. În spatele nostru se afla un aparat mare, dotat cu ecran, prin care se facea transferul informatiilor în mintile noastre. Nu îmi aminteam niciodata informatiile exacte pâna când nu aveam nevoie de ele. În asemenea momente, ele îmi apareau în partea frontala a mintii mele. Era suficient un cuvânt, o imagine, un miros, o culoare sau un eveniment pentru a declansa activarea informatiilor, dupa care puteam avea acces oricând doream la ele. Este ca si cum ai gasi subit un cont bancar secret despre care nu stiai ca îl ai. De îndata ce descoperi numarul contului, poti face retrageri de numerar oricând doresti.

Când am devenit adolescent, procesul de învatare a luat o turnura noua. În afara îndoctrinarii practicate de extraterestri, "visam" uneori ca ma aflu într-o scoala, dar nu de felul celor de pe pamânt. Era un fel de "academie în hiperspatiu". Nu eram niciodata singur, ci participam la cursuri împreuna cu alti oameni. Eram instruiti în tot felul de domenii, de la vindecare la schimbarile planetare si ale universului sau vechea istorie a pamântului si a galaxiei. Instructorii ne testau scanându-ne mintile, pentru a vedea daca informatiile au fost asimilate. De cele mai multe ori erau buni si blânzi, dar atunci când doreau puteau fi foarte severi si înspaimântatori. În cea mai mare parte, erau fiinte angelice; unii nici nu aveau o înfatisare fizica, aparând doar ca niste sfere de lumina. Existau si câtiva profesori care aratau exact ca extraterestrii. O mica parte dintre ei aveau chipuri umane. Acestia erau suflete ale unor oameni decedati care îsi faceau datoria pentru a avansa mai sus pe scara nivelului de constiinta. Erau evaluati si primeau note de la fiintele angelice, la fel cum faceau ei cu studentii lor. În cazul meu, acest proces de învatare a durat circa 20 de ani.

Spre deosebire de aceasta etapa din viata mea, sarcinile pe care le aveam de îndeplinit pentru guvern nu erau deloc placute. Multe dintre ele aveau chiar efecte negative asupra corpului meu. La Montauk, o mare parte din antrenamentul la care am fost supus avea la baza metoda conditionarii prin reactii adverse. Aceasta consta în primirea unor pedepse corporale sau mentale pentru fiecare raspuns gresit. "Educatia" noastra (a baietilor de la Montauk) se facea într-o camera friguroasa si goala, în care eram tinuti în pielea goala si batuti fara mila de un tortionar. Daca cineva crâcnea în timpul unei sedinte, instructorii îi prindeau organele genitale cu mâna si le strângeau foarte tare. În plus, ne întepau cu instrumente ascutite si ne aplicau socuri electrice. Scopul era sa învatam astfel sa raspundem la un interogatoriu si sa ne ascundem în timpul unei misiuni. Din când în când, ni se spunea cine suntem si ce rol vom avea dupa ce vom fi reintegrati în familiile noastre. Am aflat astfel ca SUA nu erau decât o fatada a adevaratei puteri de pe pamânt si ca trebuia sa manifestam o supunere neconditionata fata de aceasta putere reala din spatele guvernului. Erau zile în care lectiile ni se predau în întregime într-o alta limba, precum germana, rusa sau ebraica. Personal, întelegeam cu usurinta aceste limbi, dar nu eram sigur daca si ceilalti înteleg ceva. Acestea erau zilele bune.

Lectiile cele mai brutale constau în legarea noastra de niste mese si injectarea cu niste substante care ne modificau starea de constiinta. Când ma aflam într-o asemenea stare, la tâmple si la organele genitale mi se atasa un aparat. Acesta scotea un fel de bâzâit, însotit de o vibratie pe care o simteam în întregul corp. De regula, era o senzatie dureroasa, care ma speria si ma facea sa-mi fie greata. De-abia asteptam ca aceste sedinte sa se termine. La ora actuala, banuiesc ca în acest fel îmi inoculau în corp informatii codificate, la fel cum au procedat extraterestrii cu mintea mea. Foloseau metode bazate pe aceeasi tehnologie a lui Wilhelm Reich (la fel ca cea pe care mi-a aplicat-o Preston), prin care introduceau sau anulau anumite informatii. În acest fel, se asigurau ca nici un interogator nu ar fi putut scoate la iveala informatiile ascunse în corpul subiectului daca nu ar fi avut la dispozitie un aparat similar de modificare a starii sale de constiinta si de activare a secventelor celulare corespunzatoare. Stocarea sau scoaterea informatiilor prin aceasta metoda era un proces extrem de delicat, caci activarea unei secvente gresite putea ucide persoana sau o putea face sa înnebuneasca.

Tot la Montauk, am fost învatat sa alimentez cu energie si cu informatii un medium aflat pe un scaun si conectat la diferite computere de control al mintii. Eram legat la rândul meu de un scaun si ascultam instructiunile în casti. Dupa ce ma conectam telepatic si energetic cu mediumul, continuam sa primesc instructiunile, dar numai pe cale mentala. Îi transferam energie direct din mintea si din corpul meu, pentru a-i amplifica astfel la maxim puterea în timpul experimentului. În schimb, computerele îmi dinamizau propriile mele capacitati, permitându-mi sa calatoresc în planul astral sau în hiperspatiu. În timp, am învatat sa fac acest lucru si fara ajutorul computerului sau al altor influente straine. Când cei care ma monitorizau au descoperit acest lucru, au început sa ma supravegheze si mai îndeaproape. stiau ca am un temperament puternic si ca ma folosesc uneori de puterile mele pentru a le da peste cap experimentele.

Pentru a ma împiedica sa mai fac astfel de lucruri, mi-au dat sarcina de a-i pregati pe copiii începatori. Intentia lor era sa ma determine sa îmi folosesc capacitatile împotriva unor oameni alesi de ei, nu împotriva lor. Sarcina era ingrata, dar înclin sa cred ca mi-a oferit o oarecare placere sadica, caci ceva din Johannes von Gruber continua sa existe în mine. Eram foarte strict cu copiii care îmi fusesera dati în grija. Am început cu grupe de baieti cu vârste între 4 si 10 ani, dar am avansat rapid la grupe de adolescenti si tineri cu vârste de pâna la 25 de ani. Rareori mi-a fost dat sa vad oameni cu vârste mai mari de 25 de ani. Se considera ca dincolo de aceasta vârsta, tiparele mentale devin prea rigide, iar spargerea lor ar putea ucide rapid victima. De altfel, marea majoritatea a baietilor de care vorbesc au murit sau au înnebunit ei însisi. Cei mai puternici dintre ei au fost trimisi ca sclavi pentru cenusii, în alte lumi. Uneori, trupurile lor erau folosite în experimente legate de calatoriile în timp, pentru a alinia frecventele între diferitele câmpuri temporale. Pierderea unui trup în hiperspatiu nu era considerata de nimeni ceva deosebit.

Am primit de asemenea numeroase carti si brosuri cu tehnici de vindecare si de control al mintii. În continuare, mi s-au dat diferite exercitii, pentru a-mi testa astfel capacitatea practica. Am obtinut cele mai bune rezultate la testele de modificare a culorilor aurice. Din cauza acestor abuzuri, vedea si auzul mi-au fost afectate pentru totdeauna. În loc sa priveasca si sa asculte la fel ca în cazul celorlalti oameni, creierul meu s-a obisnuit sa culeaga îndeosebi informatii din câmpurile energetice. De pilda, în loc sa privesc corpul fizic al persoanei aflate în fata mea, eu primesc în primul rând informatii legate de tiparele sale mentale si de secventele ADN. Aparatele electromagnetice de tipul telefoanelor, computerelor si televizoarelor amplifica aceste câmpuri energetice, permitându-mi sa îi "citesc" si mai usor pe oameni.

Fluxurile energetice masive care au trecut prin corpul meu la o vârsta înca frageda mi-au afectat definitiv sistemul nervos, facându-ma iritabil si greu de suportat. Sistemul meu digestiv s-a deteriorat. Am ulceratii de-a lungul întregului tract stomacal si intestinal, care îmi provoaca hemoragii interne si o stare aproape continua de slabiciune. Am de asemenea dureri abdominale severe si migrene îngrozitoare. Nu pare deloc o imagine placuta, ceea ce nu ma împiedica sa pun un diagnostic asupra altei persoane aflata în partea opusa a globului sau sa simt un cutremur care se petrece la câteva mii de kilometri departare. În plus, pot comunica cu fiinte aflate în alte dimensiuni sau galaxii. Fiecare capacitate extrasenzoriala de care dispun a avut însa pretul ei.

Mai trebuie sa precizez ca femeia din New England (care m-a de-programat timp de câtiva ani) mi-a activat si capacitatea înnascuta de a citi si de a întelege arhetipurile mentale. Macar pentru asta îi sunt recunoscator. Apreciez de asemenea procedura pe care mi-o aplica Preston, de scoatere la lumina a amintirilor îngropate adânc, odata cu care mi s-au activat si o parte din aceste capacitati. Mi-ar fi placut sa pot învata aceste lucruri pe o cale mai usoara, dar se pare ca personalitatea sufletului meu a acceptat cândva aceasta cale dificila. Nu aveam de ales decât sa actionez asa cum m-am auto-programat sau sa mor. De aceea, sunt recunoscator ca am supravietuit pentru a-mi spune povestea si pentru a le fi de folos altora prin cunostintele mele.

Capitolul douazeci si unu

Sentinta

În tot acest timp, procesul meu se apropia de sfârsit. Cu o întârziere de doi ani, sentinta a fost data la data de 27 februarie 1992. Avocatul mi-a promis ca daca voi accepta sa fac o confesiune, voi primi o sentinta privativa de libertate de patru luni la o tabara de detentie din apropiere, cu conditii foarte bune, asemanatoare unui club de tara, din care as putea petrece doua luni într-o casa de corectie din New York.

Cu doua saptamâni înainte de data sentintei, am primit informatii ca una din principalele puteri ale lumii intentiona sa trimita o racheta nucleara într-o tara micuta din Orientul Mijlociu. Având anumite canale în tara respectiva, am avertizat guvernul acesteia împotriva atacului iminent. Îmi place sa cred ca am jucat un anumit rol în salvarea cetatenilor acelei tari. Din pacate, aceasta actiune a avut repercusiuni tragice asupra libertatii mele personale.

La o saptamâna dupa ce am trimis avertismentul, avocatul mi-a spus ca data sentintei a fost schimbata si mi-a cerut sa scriu o scrisoare de regret pe care sa o citesc în fata judecatorului. Eram într-o stare de soc, caci nu ma asteptam ca sentinta sa fie pronuntata atât de curând. Desi i-am dat si ultimii mei bani, acest avocat continua sa ia sapte piei de pe mine. Îmi spunea tot timpul ca ma va reprezenta chiar daca as marturisi ca am comis cele mai atroce crime. Pur si simplu, nu întelegeam ce doreste de la mine. Se pare ca procurorul, care îi era prieten, si agentii guvernamentali, împreuna cu nevasta-mea, îl convinsesera sa ma faca sa platesc pâna când nu voi mai ramâne cu nimic, dupa care urma sa ma paraseasca. Banuiesc ca acest comportament ca nu este iesit din comun în profesiunea avocateasca.

Tot el m-a pus sa folosesc un contabil care era prieten de-al lui. Acesta mi-a rearanjat dosarele astfel încât sa nu pot fi acuzat de evaziune fiscala. A încercat astfel sa justifice toti banii luati de la compania pentru care am lucrat, inclusiv sumele returnate. Din pacate, datorita acestor aranjamente, s-a creat o asemenea încurcatura încât nu cred ca voi mai scapa vreodata de hartuiala fiscului. Se pare ca intentia a fost de a ma tine într-o stare continua de saracie, la cheremul companiilor de credit si al agentiilor de colectare. Cei aflati în aceasta situatie nu prea îsi pot permite sa faca probleme guvernului.

În ziua în care s-a dat sentinta, la tribunal s-au prezentat parintii mei, sora, sotia, Preston si Duncan. Chiar si antrenorul de fotbal pe care l-am ajutat cândva a fost prezent. Întrucât judecatorul avea multe cazuri în acea zi, a durat câteva ore pâna s-a ajuns la dosarul meu. Desi procurorul îmi promisese ca va cere clementa, a tinut o pledoarie de încheiere în care nu a pronuntat nici un cuvânt în favoarea mea.

În cele din urma, am fost condamnat la 33 de luni de detentie într-o închisoare federala si mi s-a cerut sa ma prezint în termen de 30 de zile. Judecatorul mi-a spus ca nu crede ca vinovatia mea si ca mi-a dat sentinta cea mai blânda pe care o permitea legea. A adaugat ca are mâinile legate si ca ar trebui sa fac apel. Slava cerului ca sala era plina cu martori, caci cuvintele sale au disparut ulterior în mod misterios din procesul verbal!

Nu-mi venea sa cred ca voi putea supravietui o perioada atât de lunga în închisoare. În mod evident, avocatul ma mintise. De altfel, am aflat mai târziu ca mi-a ascuns în mod intentionat anumite informatii pe care le cunostea. Spre exemplu, am fost condamnat sub incidenta unei legi noi, aprobata în anul 1987, în care se preciza clar ca perioada de încarcerare nu poate fi mai mica de 85% din pedeapsa acordata. Înainte de anul 1987, legea preciza ca perioada de încarcerare poate fi redusa la 33,3% din pedeapsa. Avocatul m-a informat în mod gresit ca voi fi liber în 11 luni. În realitate, am fost nevoit sa stau aproape 23 de luni în închisoare, plus înca sase într-o casa de corectie.

Cu o saptamâna înainte de ziua în care trebuia sa ma predau, i-am sunat pe serifii federali pentru a afla unde voi fi dus. Am fost socat sa aflu ca urma sa fiu trimis la Ashland, Kentucky! Nu am auzit în viata mea de acest loc. De altfel, era situat în afara regiunii federale la care eram arondat, si, oricum, este împotriva legii sa trimiti un detinut la o distanta mai mare de 500 de mile de casa, cu exceptia cazului în care viata sa este pusa în pericol sau în care reprezinta o amenintare pentru comunitatea locala. În mod evident, cineva dorea sa ma pedepseasca inclusiv emotional, trimitându-ma cât mai departe de familia mea. Mi-am dat seama ca îmi va fi greu sa îmi mai vad copiii în timpul perioadei de detentie. În acel moment, as fi preferat mai degraba sa fiu executat. Îi uram în egala masura atât pe guvernanti cât si pe avocatul meu. Desi mi-a fost foarte dificil, între timp i-am iertat, stiind ca prin actiunile lor, au ales o cale care se va dovedi foarte dificila pentru ei.

Mi-am rezervat un bilet de avion fara retur pentru o dimineata de vineri. Trebuia sa ma prezint la închisoare la ora 2:00 dupa-amiaza. În caz contrar, as fi fost considerat un fugar. Programul era urmatorul: trebuia sa zbor mai întâi de la Islip, New York, pâna la Pittsburgh, Pennsylvania, apoi sa ma transfer într-un avion catre Huntington, West Virginia, de unde trebuia sa iau un taxi catre Kentucky. Nu uitati ca acceptasem sa ma predau singur. Niciodata nu am fost însotit de paznici sau de forte de ordine; nici chiar când m-au transferat la o alta închisoare, sau când am fost mutat în casa de corectie.

Mi-am petrecut ultimele 30 de zile de închisoare închis în casa. Am stat aproape de copii, am mâncat felurile mele preferate de mâncare si am baut multa votca. În zilele în care ma simteam deosebit de deprimat, acceptam vizitele mamei sau ale lui Duncan, care veneau sa îmi ridice moralul. De cele mai multe ori, preferam însa sa fiu lasat în pace si sa ma scufund într-o stare de betie. În ultimul an facusem chiar si sedinte de terapie, dar psihiatrul meu era mai interesat de povestile mele despre rapiri din timpul starilor de hipnoza, decât de starea mea psihica propriu-zisa.

În cea mai mare parte a timpului, dupa ce baietii plecau la scoala si Michele la slujba, ma retrageam la subsol si plângeam pâna când nu mai eram capabil sa produc vreo lacrima. Între timp, continuam sa lucrez zilnic la telefon cu prietena mea din New England, care ma de-programa. Mi-a adus multa alinare, dar si-a exercitat excesiv de puternic capacitatea de control asupra mea. Mai târziu, aveam sa aflu ca a avut anumite motive, nu tocmai dezinteresate. Facturile telefonice îi erau platite de un fost presedinte al companiei Sunoco Oil, care locuia în Toronto. Asa cum am povestit într-un capitol anterior, acest om era bolnav de cancer, într-o faza terminala. Una din conditiile de-programarii mele era sa lucrez cu el pentru vindecare. Era un om bun si generos, de care am sa-mi amintesc întotdeauna cu mare placere.

În dimineata în care trebuia sa plec la închisoare, am suferit o cadere nervoasa. Pur si simplu nu ma puteam da jos din pat! Refuzam sa ma dau jos din el, caci stiam ca nu ma voi mai întoarce vreodata înapoi. Eram sigur ca voi muri, daca nu în închisoare, cel putin în avionul care trebuia sa ma duca acolo. Vazând ca refuz sa plec, nevasta-mea a sunat-o imediat pe de-programatoare si mi-a dat-o la telefon. Aceasta mi-a spus ca puteam face lucruri deosebite în închisoare, caci acolo se aflau oameni care aveau o nevoie disperata de ajutorul meu. A adaugat ca aceasta era o misiune din partea extraterestrilor cu care lucra, pe care trebuia sa o duc la bun sfârsit.

Exista o diferenta între alien si extraterestru[5] (ET). Un alien este o fiinta ce traieste într-o alta lume fizica. Un ET este o fiinta care traieste într-o stare superioara de existenta, la limita dintre lumea fizica si cea angelica. Extraterestrii (ET) sunt fiinte foarte avansate, care îsi pot asuma forme fizice, daca acest lucru se dovedeste necesar. De pilda, Consiliul Ohalu este alcatuit din ET. Grupul cu care lucra de-programatoarea mea se numea EI, deoarece nu si-au dat un nume si au preferat aceasta denumire generica (Extraterrestrial Inteligences).

Femeia mi-a mai spus ca daca voi privi pe fereastra avionului, EI îmi vor da un semn. Asigurându-ma din nou ca totul va fi bine, mi-a mai spus ca avionul nu se va prabusi, caci acest lucru nu ar fi corect fata de ceilalti pasageri din el. Mi-a cerut apoi sa vizualizez niste mâini violet sustinând avionul în aer.

Ajuns pe aeroport, am trait cele mai traumatice momente din întreaga mea viata. Nu îmi venea sa le dau drumul copiilor. I-am îmbratisat atât de strâns încât aproape ca i-am sufocat. Privindu-le fetele inocente, lacrimile au început sa îmi curga necontrolat pe obraji. Îmi simteam inima ca de plumb. Tristetea pe care o simteam era insuportabila. Pur si simplu, nu-mi venea sa urc treptele care duceau la usa avionului. Cred ca am provocat o adevarata scena, caci nevasta-mea a început sa tipe la mine sa plec odata. M-am întors înca o data sa le vad fetele dragi.

În timp ce avionul a început sa ruleze pe pista, o parte din sufletul meu m-a parasit si nu s-a mai întors niciodata în acest trup. În acele momente, mi-am imaginat dramatismul victimelor din lagarele de concentrare atunci când trebuiau sa îsi ia ramas bun pentru totdeauna de la cei dragi. Am urcat foarte rapid deasupra norilor si lumina puternica a soarelui m-a trezit din nou la realitate. Nu-mi venea sa cred ca ma predam voluntar si acceptam sa intru la închisoare pentru ceea ce mi se ceruse sa fac pentru guvernul meu.

Am încercat sa uit de toate citind o carte, dar am descoperit ca nu ma pot concentra. În timp ce priveam pe fereastra, m-am întrebat când îmi voi revedea copiii. Voi rata atât de multe evenimente din viata lor. Mi se parea atât de nedrept! Eu nu am rapit pe nimeni din mijlocul familiei sale! Atunci, de ce eram pedepsit în acest fel? Apoi mi-am amintit de baietii din Montauk. Câti dintre parintii lor nu i-au mai revazut niciodata? Poate ca era un act de justitie divina, desi nu m-am considerat niciodata vinovat de ceea ce s-a întâmplat atunci. La urma urmei, eu însumi am fost o victima. Privind plafonul de nori, am vazut reflexele luminii solare. Apoi mi-a sarit în ochi mesajul. Norii alcatuiau doua litere majuscule: "EI"!

Când am aterizat la Pittsburgh, m-am gândit în mod serios sa iau o alta cursa si sa fug din tara. Am avut nevoie de întreaga mea vointa pentru a ma urca în avionul de Huntington. Vederea initialelor pe cer mi-a redat într-o oarecare masura starea de calm interior, dar eram înca într-o stare emotionala extrem de intensa. Zborul a fost scurt, dupa care am aterizat în West Virginia. Parca m-as fi întors în timp. Ma simteam de parca as fi aterizat într-un film despre Beverly Hillbillies. Pur si simplu, nu-mi venea sa cred ca asemenea oameni existau în realitate, si nu doar ca eroi de film. socul cultural a fost imens.

Taximetristul m-a dus în Kentucky, dar mai întâi a vrut sa ma lase la un penitenciar de stat din apropiere. Vazând cladirea sumbra, aproape ca am facut un atac de cord. Dându-si seama de greseala, soferul a râs. Când am ajuns la intrarea în tabara federala de detentie, mi s-a parut ca seamana cu un campus universitar. Am apasat apoi pe sonerie.

Capitolul douazeci si doi

Închisoarea

Un paznic morocanos, între doua vârste, mi-a dat drumul sa intru. Era prietenos si m-a condus într-o camera în care o femeie mi-a facut inventarul obiectelor personale. Mi-am amintit din nou de victimele Holocaustului. De data aceasta, mi-am imaginat prizonierii care soseau la Dachau si la Auschwitz, unde erau pusi sa se dezbrace si li se luau obiectele personale. Desi scenariul nu era absolut identic, premisele erau asemanatoare.

Un alt paznic m-a dus într-o camera din spate, m-a pus sa ma dezbrac si mi-a examinat orificiile corpului, dupa care mi-a dat o uniforma verde, de tip militar. Am fost dus apoi într-o alta camera, pentru evaluare psihologica. Se pare ca cineva de la procuratura a scris pe dosarul meu ca eram predispus catre sinucidere. Când psihologul a intrat în camera, am cedat nervos, fara sa ma mai pot controla. Nu puteam vorbi si raspunde la întrebari. Nu ma gândeam decât la felul în care aratau fetele copiii mei atunci când am urcat în avion. Nu credeam ca am sa-i mai vad vreodata. Singura mea alinare era promisiunea neveste-mi ca avea sa-i aduca în vacanta de Pasti, ca sa ma viziteze. Nu mai erau pâna atunci decât trei saptamâni.

Dupa ce am suspinat timp de câteva ore, am fost dus în tabara de detentie si prezentat unui alt detinut, care trebuia sa-mi arate locul. Amabil si întelegator, acesta mi-a spus ca avea o sotie si o fiica de care îi era teribil de dor. Am intrat în dormitor si i-am cunoscut pe colegii mei de detentie. S-au adunat în jurul meu ca mustele în jurul unui borcan cu miere. Aveau un accent puternic sudist, pe care nu reuseam sa-l înteleg decât cu mare greutate. Ei au fost cei care mi-au explicat diferenta dintre vechea lege si cea actuala, sub incidenta careia am fost condamnat. Auzind ca va trebui sa-mi ispasesc 85% din pedeapsa, nu 33%, asa cum îmi spusese ticalosul pe care l-am angajat drept avocat, m-am simtit înca si mai devastat, daca puteti crede acest lucru.

Nici unul din acesti baieti de la tara nu vazuse pâna atunci vreun new-yorkez. Întrucât legea interzicea sa fiu deportat atât de departe de casa, erau convinsi ca eram un mafiot. Marea majoritate erau închisi pentru trafic de droguri sau pentru alte motive, si aveau pedepse pe termen lung. Ca sa fii încarcerat într-o închisoare federala, trebuia sa mai ai cel putin zece ani de detentie. Unul dintre prizonieri era un fost miner într-o mina de carbuni. A primit sase ani de închisoare pentru ca tocmai îsi vizita fiul când Brigada Antidrog a facut un raid în casa acestuia. Erau si câtiva oameni în vârsta care fusesera închisi pentru evaziune fiscala. Nici unul din colegii mei nu era violent. Nici unul nu ar fi trebuit despartit de familia sa. Faptele de care se faceau vinovati nu ar fi justificat pedepse mai mari decât munca pentru comunitate. Majoritatea casniciilor lor aveau sa se destrame din cauza acestei despartiri. Multi nu-si vor mai gasi niciodata slujbe decente. Pur si simplu, nu-mi venea sa cred ce inimi bune aveau si cât de amabili erau acesti oameni. De ce cheltuia guvernul nostru sume atât de mari de bani din taxele contribuabililor pentru a-i tine închisi?

Nu-mi propun sa descriu în acest capitol tot ce am trait în tabara de detentie. Singurul lucru pe care vreau sa-l subliniez este ca am învatat foarte multe lucruri despre asa-zisul nostru sistem juridic. Am vazut oameni murind din cauza lipsei de îngrijiri medicale sau de medicamente. Am vazut cu ochii mei risipa care se face pentru a le construi ofiterilor si paznicilor birouri luxoase si cluburi de recreatie care semanau cu statiunile de odihna. Am mâncat din conserve de alimente pe care scria: "A nu fi consumate de oameni". Aceasta nu era justitie; era o farsa. Marea majoritate a celor închisi erau vinovati de crime minore si nu ar fi trebuit sa stea în închisoare! Dupa parerea mea, procurorii lor erau mai vinovati decât ei.

Fiind unul din putinii prizonieri care aveau toti dintii în gura, dentistul închisorii m-a programat de mai multe ori. Nu mai vazuse niciodata atât de multi dinti sanatosi într-o singura gura. Asistenta sa fusese vecina cu Billy Ray Cyrus, vestitul cântaret de muzica country, asa ca am fost nevoit sa ascut ore întregi povestile ei despre acesta, cu gura plina de pansament dentar.

Data fiind educatia mea, am fost promovat rapid ca profesor principal în Programul pentru obtinerea Gradului General de Echivalare a Studiilor (GGES), fiind nevoit sa îi scriu supervizorului meu rapoarte saptamânale. Am devenit astfel veriga de legatura între închisoare si cursurile prin corespondenta pe care le tineau colegiile locale. Psihologul închisorii ma ruga adeseori sa îi consiliez pe prizonierii noi care aveau probleme de adaptare. Era convins ca daca eu am reusit sa ma adaptez acolo, oricine altcineva putea face acelasi lucru. M-am înscris de asemenea într-un grup spiritual, condus de un preot care fusese înainte pilot de elicopter si lucrase pentru John F. Kennedy. Acesta vizita închisoarea o data sau de doua ori pe saptamâna, pentru a-i ajuta pe detinuti. Am scris chiar un articol, care a fost publicat de el în revista Gideon. Îi sunt recunoscator acestui om pentru sprijinul sau si pentru inspiratia pe care mi-a transmis-o.

Dar cea mai mare realizare a mea a fost propunerea de a tine un curs în interiorul închisorii, pe care directorul departamentului educativ mi-a aprobat-o. Le-am predat astfel colegilor mei tehnici de reducere a stresului si metode terapeutice cu ajutorul culorilor. Eram nevoit sa predau înaintea fiecarei lectii o copie a cursului pe care urma sa-l predau supraveghetorului meu, dar ma împrietenisem cu acesta. Aceste lectii au avut un succes urias. Practic, întreaga tabara de detentie a învatat sa descifreze limbajul culorilor, arhetipurile si tiparele mentale. Am facut de asemenea analize extensive ale viselor. În scurt timp, detinutii au început sa stea la coada în fata celulei mele, pentru a obtine analize private ale viselor lor. Colegul meu de celula a trebuit sa faca rezervari, ba chiar sa-i trimita pe multi dintre ei înapoi la celulele lor, ca sa pot dormi si eu câteva ore. La curs, i-am învatat pe detinuti sa se vindece singuri de toate tipurile de boli, inclusiv de hipertensiune, obezitate, diabet, artrita, sau de banala raceala.

Pe de alta parte, petreceam în fiecare zi ore întregi la telefon cu de-programatoarea mea. Aceasta m-a ajutat enorm, îndeosebi în zilele în care eram foarte stresat. Mi-a cerut sa îmi folosesc capacitatile mentale pentru a vindeca diferiti pacienti de cancer, SIDA si de alte boli grave. Am lucrat inclusiv pentru faimosul medium israelian Uri Geller (la cererea lui). Îmi faceam fise detaliate în legatura cu fiecare pacient, pentru a-mi da seama care tratament este cel mai benefic între toate. Cea mai mare parte a muncii de cercetare pe care am facut-o s-a desfasurat în tabara de detentie.

Noptile, si uneori chiar în timpul zilei, primeam mesaje de la un consiliu numit "Cei Noua". Acesta reprezinta noua aspecte diferite ale Mintii lui Dumnezeu, extrem de aplicate, proiectate în realitatea fizica cu scopul de a ajuta umanitatea. În toata perioada cât am fost închis am primit aproape zilnic mesaje de la ei. Astazi, desi sunt liber, nu mai am aproape nici un contact cu ei.

Am primit de asemenea mesaje înscrise pe formatiunile noroase. Ori de câte ori priveam cerul, vedeam simboluri sau arhetipuri venite din hiperspatiu, de o claritate perfecta. De îndata ce le citeam, dispareau! Pentru a-mi dovedi ca nu sunt nebun, i-am rugat si pe ceilalti sa-mi spuna ce vad. Au ramas trasniti când au vazut aceleasi mesaje. Dar cel mai tare îi uimea faptul ca puteam sterge mesajele prin simpla lor lectura!

Preston a încercat sa îmi trimita anumite mesaje prin posta, dar nu primeam decât plicurile goale. Toate scrisorile erau citite înainte de altii si toate telefoanele erau monitorizate si înregistrate. Uneori, rosteam la telefon amenintari la adresa guvernului, dar nimeni nu m-a bagat în seama. Într-o zi, am provocat chiar un cutremur de mica intensitate în Kentucky, caci nu mi-am mai putut controla mânia.

Cel mai tare ma înfuria felul în care administratia se juca cu mintile detinutilor. Le promiteau tot felul de lucruri, fara sa-si respecte apoi promisiunile, trimiteau oameni în izolare fara motive serioase si faceau raiduri neasteptate în celule pentru a gasi materiale de contrabanda. si asa ne eram greu pentru ca eram închisi. Ce rost avea sa ne mai si tortureze psihic prin asemenea metode?

Un alt lucru care ma înfuria era convingerea ca sotia mea avea o afacere amoroasa cu seful ei. De îndata ce am plecat de acasa, a început sa-l invite frecvent la masa. De asemenea, facea deseori excursii cu acesta pe iahtul lui. Michele mi-a spus apoi ca seful ei intentiona sa ne cumpere casa. A început sa bântuie prin baruri si cluburi de noapte, si mi-a dat de înteles ca nu mai sunt binevenit acasa. Nu ma mir ca a colaborat cu procurorul pentru a scapa de mine. Cel mai rau a fost faptul ca a refuzat sa îmi faca vizita promisa, împreuna cu copiii, în timpul vacantei de Pasti a acestora. Am fost devastat. Pâna la urma, mi-a facut totusi trei vizite la Kentucky, cât timp am fost închis, si mi-a trimis chiar niste bani pentru telefoane si pentru diferite cumparaturi. Oricum, bunica mea avea o vorba, si s-a dovedit ca avea mare dreptate: "La ce foloseste o vaca ce da o galeata de lapte, daca apoi îi da cu piciorul si o rastoarna?"

Ca sa fiu sincer, nu o condamn deloc pentru ca nu a mai dorit sa-si petreaca restul vietii împreuna cu mine. Pur si simplu nu ne întelegeam, iar capacitatile cu care eram înzestrat si convingerile mele mi-au atras numeroase necazuri. Desi, personal, as fi fost dispus sa continuam relatia, de dragul copiilor, aceasta nu mergea. Ceea ce nu înseamna ca nu m-a ajutat din când în când. Spre exemplu, a reusit sa-mi obtina un transfer într-o alta închisoare, situata în Pennsylvania, pe un vârf de munte. Guvernul ar fi dorit sa ma trimita în zona Marilor Lacuri, caci stiam deja prea multe lucruri.

Cât timp am stat la închisoare, am învatat foarte multe lucruri despre Noua Ordine Mondiala. De pilda, am învatat ca taberele de detentie reprezentau un model pentru felul în care va arata aceasta lume a viitorului: oamenii vor trai în tabere de munca silnica, pentru care nu vor primi decât hrana si adapost. Am aflat de asemenea faptul ca marile banci japoneze erau doar o acoperire pentru deturnarea banilor americani si germani, ba chiar si faptul ca existau deja oameni clonati, unii dintre ei chiar integrati în societate pentru a fi testati.

Un prieten mi-a demonstrat ca Serviciul Postal american nu era altceva decât o acoperire pentru o banca britanica si ca trimiterea unei scrisori nu costa în realitate mai mult de doi centi, daca scrii adevaratul cod legal pe ea. Am aflat, între altele, ca trupe straine erau deja antrenate în secret în SUA în asteptarea acelui moment în care toate natiunile se vor supune Consiliului Natiunilor Unite, pe care îl vor recunoaste ca unic guvern al pamântului. Mi s-a spus ca SIDA a fost creata într-un laborator american si ca a fost testata în anul 1967 pe un pacient care nu banuia nimic, dintr-un spital din St. Louis, Missouri.

Pe scurt, am aflat atât de multe lucruri încât, dupa ce am fost transferat, am fost închis în biroul supraveghetorului si interogat timp de doua zile si doua nopti. Mi s-au pus extrem de multe întrebari. Pe cine sprijin? Daca Statele Unite ar fi invadate, cu cine as tine? Mi-as folosi vreodata capacitatile împotriva Statelor Unite? Intentionez sa dezvalui vreodata ce am aflat opiniei publice? Sustin invazia extraterestrilor pe aceasta planeta?

M-au amenintat ca daca voi vorbi vreodata public despre aceasta interogare sau despre convingerile mele, guvernul ma va declara nebun si ma va închide pe viata. Evident, am dat raspunsuri diplomatice la toate aceste întrebari! Cert este ca ele mi-au cimentat convingerile pe care le aveam despre guvernul care ne conduce. Am mai aflat din folclorul închisorilor ca în munti exista deja rebeli înzestrati cu vaste arsenale de armament. Nu asteapta decât un semn pentru a se revolta. Acest semn se simte deja pretutindeni.

Capitolul douazeci si trei

Eliberarea

Calatoria în Pennsylvania mi-a reamintit pentru o clipa de libertate. Am luat mai multe autobuze care m-au transportat din Kentucky în Ohio, apoi în West Virginia si Pennsylvania. Va reamintesc ca nu am fost însotit nici o clipa de paznici sau forte de ordine si ca as fi putut scapa oricând as fi dorit. Nu am facut-o, caci nu doream sa devin un fugitiv pentru tot restul vietii si sa nu-mi mai pot vedea astfel familia. În timpul calatoriilor cu autobuzul, stateam lânga diferiti cetateni americani si ma amuzam la gândul reactiei pe care ar fi avut-o daca ar fi stiut ca eram transferat dintr-o închisoare în alta. Paream la fel de liber ca si ei, dar eram un prizonier al guvernului Statelor Unite.

Când am ajuns în sfârsit la Minersville, am cautat o cabina de telefon pentru a chema un taxi. Nu am vazut nici o cabina, asa ca i-am întrebat pe cei de la banca locala daca aveau telefoane publice. Doamnele din spatele ghiseului s-au dovedit extrem de amabile si m-au lasat sa folosesc telefonul lor. M-au întrebat daca eram nou venit în orasul lor si le-am raspuns afirmativ. Au vrut sa stie daca am o slujba; le-am raspuns din nou afirmativ. Când m-au întrebat unde merg, le-am raspuns senin: "La închisoarea federala din munti". Fetele li s-au golit instantaneu de sânge. La urma urmei, erau singure în banca, alaturi de un detinut. Le-am putut citi cu usurinta teama de jaf sau de viol, în timp ce se îndepartau nervos, dar politicos, de mine. De aceea, am adaugat rapid ca eram profesor si le predam cursuri detinutilor, dar nu le-am mai putut recâstiga încrederea. Mi-am luat bagajul si am asteptat în strada timp de trei ore venirea singurului taxi din oras.

Aceasta tabara de detentie era foarte diferita de cea din Kentucky. Parea mai degraba o baza secreta a guvernului. Tabara din Kentucky era situata în centrul orasului. Copiii se duceau la scoala de peste drum. Aici, cladirile erau sumbre si înconjurate de pretutindeni de peretii stâncosi ai muntilor. Înca de la primul contact mi-am dat seama ca paznicii de aici erau mai apatici decât colegii lor din Kentucky, si chiar mai stupizi, daca acest lucru poate fi imaginat. Poate ca era vina carbunelui din mina, care le amortise complet simturile.

Dormitoarele erau mai compacte aici, cladirea semanând cu un bloc de apartamente. Majoritatea detinutilor proveneau din nord si erau neprietenosi, aroganti si bogati. Multi dintre ei erau avocati, lucru care m-a încântat. Mi se parea ca acesta este locul pe care îl merita orice avocat. Pacat ca erau în viata!

Locul era situat la doar cinci ore de mers cu masina de casa mea. De aceea, Michele a început sa ma viziteze mai des. Nu faceam însa decât sa ne certam; mi-am dat seama o data în plus ca nu puteam face casa comuna împreuna. Mi-am amintit însa din nou de copii, asa ca m-am decis sa perseverez.

La fel ca dincolo, am fost rapid numit sef al departamentului educativ. Le-am predat detinutilor cursuri de GGES si de EDL (engleza ca a doua limba). Majoritatea cursantilor erau imigranti ilegali din America Latina. Aveam si câtiva cursanti arabi, chinezi si europeni. Din când în când, treceam de la lectiile de engleza la adevarurile care se ascund în spatele guvernului american. Unii dintre cursantii mei erau fosti teroristi, asa ca au ramas socati de ce le-am spus.

Când garzile se apropiau, reveneam imediat la lectia obisnuita. În mod normal, nu ar fi trebuit sa predau cursuri fara un paznic sau un supraveghetor de fata. Acestia au capatat însa atâta încredere în mine încât m-au lasat sa îmi tin cursurile asa cum doream. De fapt, supraveghetorul-sef al închisorii ma ruga adesea sa le predau inclusiv celorlalti supraveghetori! Evident, o parte din detinuti a interpretat acest lucru ca pe un semn ca eram un spion în slujba administratiei. Nu mi-a pasat. Aveam un post bun, si chiar am scris o carte despre metoda de predare a GGES si EDL, pe care guvernul si-a arogat-o rapid, pretinzând ca a fost scrisa de expertii sai. Aveam printre colegi fosti presedinti si vicepresedinti ai unor mari corporatii.  Am aflat foarte multe lucruri de la ei, motiv pentru care le sunt recunoscator.

În închisoarea din Pennsylvania am cunoscut un om care avea sa devina cel mai bun prieten al meu: Peter Filatov. La început nu l-am simpatizat deloc. Parea distant si arogant, dar el a continuat sa insiste. Într-o zi, când m-am întors în dormitor, am aflat ca patul si lucrurile mele fusesera mutate în celula lui Peter. M-am simtit iritat, dar am stat toata noaptea de vorba si am descoperit ca aveam multe lucruri în comun. El era de origine ucraineana, iar eu de origine rusa. Ne placea la amândoi sa facem exercitii fizice. Ne-am simtit amândoi tradati de cei în care avuseseram încredere. I-am relatat povestea mea, convins ca ma va crede nebun, dar a dat semne ca ma întelege si mi-a cerut sa afle mai multe. De aceea, l-am învatat despre tiparele mentale, terapiile prin culori si analiza viselor. În timp, i-am povestit de capacitatile mele extrasenzoriale si a insistat sa scriu o carte, pentru a împartasi si altor oameni aceasta cunoastere. La început am refuzat, dar Peter stia sa fie foarte convingator.



Rezultatul acestei colaborari a fost o carte intitulata Vei culege ceea ce ai semanat, însotita de un manual practic, Vindecarea mintii. De atunci, Peter a devenit cel mai bun prieten al meu. El a fost primul om care a suspectat ca femeia care ma de-programa nu era complet dezinteresata, având anumite interese personale. Mie mi se parea un suflet cu adevarat bun, dar Peter si-a dat seama în ce masura îmi controla viata si fiecare miscare pe care o faceam.

Într-o zi, am primit de la Peter Moon o scrisoare în care acesta îmi cerea permisiunea sa îmi publice povestea vietii în cartile sale din seria Montauk. Când i-am spus de-programatoarei acest lucru, a avut o explozie de mânie si mi-a dictat imediat o scrisoare pe care m-a pus sa i-o trimit domnului Moon. De aceea, va imaginati surpriza pe care am trait-o când un coleg detinut, Craig, a venit în celula mea si m-a rugat sa-i dau un autograf. Avea în mâna o carte pe care i-o trimisese mama sa din Florida. Era prima carte din seria Montauk si avea numele meu trecut la referinte! În scurt timp, am devenit o celebritate în rândul detinutilor. Toti erau convinsi ca eram spion. Nu-si puteau imagina în nici un fel experimentele la care fusesem supus, legate de calatoriile în timp si de manipularea genetica. Craig mi-a spus ca maica-sa era practicanta a radionicii si ca dorea sa stea de vorba cu mine, dar am preferat sa nu ma implic. Voi reveni mai târziu la aceasta conexiune.

Gardiana care tria scrisorile venite prin posta era o femeie frumoasa, careia îi voi spune Jane. Era un fost puscas marin si avea un corp care ar fi putut ucide mai rapid decât o grenada. Ne-am împrietenit, asa ca a început sa-mi dea posta în particular. Se furisa adesea în sala de gimnastica atunci când faceam exercitii si facea comentarii la adresa corpului meu. Era cea mai dragalasa creatura pe care am vazut-o vreodata. Îmi placea sa-mi petrec timpul alaturi de ea, dar am fi putut avea amândoi necazuri serioase daca s-ar fi aflat. De dragul meu, Jane a permis anumitor articole de contrabanda sa intre în tabara si mi-a permis sa expediez anumite lucruri prin posta fara permisiunea superiorilor mei. În final, mi-a marturisit ca singurele scrisori pe care trebuia sa le citeasca erau ale mele. A adaugat ca ma gasea fascinant, iar scrisorile primite de la diferiti oameni i se pareau absolut exotice.

La un moment dat, am lucrat cu un actor pe nume Dack Rambo, binecunoscut din serialul de televiziune Dallas. Dack contractase SIDA, si un prieten californian al de-programatoarei mele m-a rugat sa lucrez cu el. În scurt timp, Dack mi-a devenit nu doar client, ci si prieten. Era tinut sub papuc de maica-sa si de sora lui, care îi faceau din viata un calvar. Din pacate, desi boala i-a intrat o vreme în remisiune, a murit, lucru care m-a întristat teribil. Când medicii sai din Los Angeles au insistat sa faca radiatii si chimioterapie contra sindromului Karposi, l-am avertizat sa nu accepte acest lucru. Din nefericire, nu m-a ascultat. Aceste tratamente i-au slabit într-o asemenea masura inima încât, la un moment dat, aceasta s-a oprit. Continui sa am contacte cu Dack în hiperspatiu, si din când în când îmi da diferite sfaturi. I-am promis ca îi voi împlini visul de a deschide cândva un centru de vindecare pentru pacientii care sufera de boli terminale. Sper sa îmi pot onora în viitor aceasta promisiune.

seful sotiei mele era prieten cu un congresman din Long Island. Michele a vorbit cu acesta si l-a rugat sa aranjeze transferul meu într-o baza militara din Philadelphia. Folosind instructiunile ei, i-am scris congresmanului o scrisoare în care i-am spus ce doresc de la el, mentionând ca avem o alimentatie neadecvata, un serviciu de asistenta medicala complet ineficient, si ca guvernul cheltuieste banii aiurea pentru tot felul de proiecte minore, în detrimentul detinutilor. Imaginati-va surpriza mea când congresmanul i-a transmis scrisoarea supraveghetorului meu! De atunci, am început sa fiu monitorizat foarte atent, ca sa nu mai vorbesc de mustrarile pe care le-am primit din partea administratorului închisorii. Acesta mi-a spus ca l-am facut de râs în fata Congresului. De teama consecintelor, am informat-o rapid pe Michele de situatia creata. Congresmanul l-a sunat imediat pe supraveghetor, care l-a asigurat ca ma aflu într-o deplina siguranta. În decurs de câteva saptamâni, am fost transferat la baza militara din Philadelphia. Aceasta era situata chiar în vecinatatea portului în care fusese ancorat cândva USS Eldridge! Într-un fel, cercul s-a închis.

Perioada pe care am petrecut-o în Philadelphia a fost scurta, de numai patru luni si jumatate. În acest interval, am aflat ca guvernul detine stocuri uriase de materiale ascunse prin toata tara, pentru a fi folosite în caz de urgenta nationala sau globala. Mi s-a spus de asemenea ca sub santierul naval si sub baza militara se afla un imens complex de tuneluri si drumuri, cu o lungime de mai multi kilometri.

M-am întrebat daca nu cumva acestea faceau legatura cu tunelurile subterane folosite pentru trenuri de mare viteza, precum cele pe care le vazusem si le folosisem la Montauk. Aceste vehicule sunt atât de rapide încât sfideaza pur si simplu timpul si spatiul. Ele intra într-un hiperspatiu subteran, care le permite sa calatoreasca între California de Sud si Maine în mai putin de o ora! Aceste tuneluri si tuburi acopera practic întreaga planeta. Au fost descoperite la începutul acestui secol, dar nimeni nu stie cine le-a construit. Extraterestrii le folosesc pentru a calatori între bazele lor subterane. Reprezinta puncte secrete de intrare în Statele Unite, si guvernul detine o harta cu toate aceste locatii. Una din aceste rute are ca punct de destinatie Montauk Point.

Am continuat sa îmi petrec saptamânal câteva ore la telefon, vorbind cu de-programatoarea mea. De pilda, am lucrat împreuna cu Richard Hoagland si cu NASA asupra unei imagini misterioase emise de cometa numita "sirag de Perle", care se apropia de Jupiter. Mi s-a spus ca imaginea semana cu cea a Cavalerului de Spade din cartile de joc. Imaginati-va surpriza mea când am auzit acest lucru, caci aceasta era imaginea pe care a vazut-o bunica mea când era doar o fetita în muntii Austriei! Asa cum am povestit în primul capitol, când bunica le-a spus verilor ei sa priveasca pe cer, acestia au cazut ca secerati si au murit. Hoagland era extrem de interesat de aceasta poveste, inclusiv de capacitatea mea de a întelege vechile hieroglife si caractere ebraice. Se pare ca aceste semne erau de asemenea transmise catre pamânt de pe respectiva cometa, dar nimeni nu întelegea care este mesajul lor. Peste toate, literele erau intercalate cu anumite simboluri venite din hiperspatiu. Combinatiile de numere si de arhetipuri erau considerate indescifrabile de NASA si de alte agentii care le studiau.

Îmi sunam în fiecare zi de-programatoarea si îi comunicam semnificatia ultimului set de transmisiuni. În cea mai mare parte, era vorba de instructiuni pentru upgradarea ADN-ului uman si a tiparelor mentale actuale. Pe lânga acestea, mai erau si o serie de avertismente legate de extraterestri si de anumite catastrofe care se vor petrece pe pamânt. Am înteles ca aceste mesaje proveneau de la o civilizatie ET avansata, similara Consiliului Ohalu cu care comunicam eu. Potrivit mesajelor, cometa "sirag de Perle" era un eveniment creat de anumite fiinte cu scopul de a transforma planeta Jupiter într-un soare, care ar fi trebuit apoi sa topeasca gheata de pe lunile lui Jupiter si ale lui Saturn. În acest fel, s-ar fi creat mai multe planete mici, asemanatoare pamântului, care ar fi putut fi colonizate. Mi s-a dat chiar o lista cu populatia care ar putea locui pe fiecare asemenea luna, odata dezghetata.

Perioada de încarcerare s-a scurs astfel în totalitate, nemairamânându-mi de ispasit decât cele sase luni pe care trebuia sa le petrec "într-o frumoasa casa de corectie din Bedford-Stuyvesant, cartierul Brooklyn, New York". Ca de obicei, am fost trimis la noul loc de detentie fara sa fiu însotit. Mergând pe strazile New York-ului, am avut mare grija sa nu ma las atras în vreo confruntare între gastile de cartier. Casa de corectie era situata chiar lânga o cladire din care se auzeau continuu focuri de arma. Ni s-a spus sa nu ne apropiem de ferestre în timpul noptii.

Regimul de detentie era într-adevar mult mai usor aici. Ziua ma puteam chiar plimba pe afara, dar noaptea eram obligat sa dorm în cladirea casei de corectie. În timpul unui control de rutina dintr-o noapte, un gardian m-a bagat într-o toaleta, sub pretextul unei probe de urina necesara pentru a depista eventualele droguri pe care le-as fi consumat. Dupa ce a închis usa cu cheia, mi-a aratat niste fotografii ale Zonei 51, luate dintr-un satelit sovietic, si mi-a cerut sa identific cladirile si caile de acces. A continuat sa vina si dupa aceea în camera mea, de câteva ori pe saptamâna, pentru a discuta despre OZN-uri si despre planurile guvernului. Odata, a intrat într-o stare necontrolata de emotie, si chiar a plâns. Mi-a spus ca subiectul îl sperie si ca era fericit ca poate discuta cu cineva despre el. Dupa ce am parasit institutia si m-am întors acasa, m-a sunat si m-a întrebat daca poate aduce la mine acasa un grup de oameni ca sa discutam despre OZN-uri, dar nu a venit niciodata.

La scurt timp dupa aceea, de-programatoarea mi l-a prezentat pe autorul cartii Omul care stia prea multe. Acesta a ramas un week-end întreg acasa la mine si mi-a luat un interviu pentru un spectacol special care urma sa fie difuzat pe HBO. Mi-a cerut chiar notitele personale, pe care mi le-a tinut timp de câteva luni. Pâna la urma, spectacolul nu s-a mai tinut, iar relatia mea cu de-programatoarea s-a deteriorat. Începuse sa îsi asume informatiile pe care i le transmiteam, spunându-le altor persoane ca le introdusese personal în mintea mea, pe vremea când mi-a facut o vizita la închisoare. În curând, mi-am dat seama cât de mult ma manipulase. Se pare ca a încercat chiar sa se bage în casnicia mea. De aceea, am început sa o sun mult mai rar. La rândul ei, nu m-a mai sunat decât atunci când dorea sa obtina anumite informatii referitoare la mesajele pe care le primeam sau pentru a-i critica pe Preston si pe Duncan. Dincolo de aceste amanunte, ma bucuram ca sunt din nou acasa, alaturi de copiii mei, si am încercat sa fac tot ce puteam pentru a-mi pune casnicia pe roate. Nu am reusit.

Capitolul douazeci si patru

Viata merge mai departe

Când m-am întors acasa, am constatat ca nu prea erau multe slujbe disponibile în Long Island. În cele din urma, am acceptat o slujba prost platita de instructor într-o institutie de tratament a persoanelor retardate mental si a adultilor cu handicapuri psihice. Aveam imediat acces la informatiile din ADN-ul si din tiparele lor mentale, si îmi dadeam seama ca marea majoritate au fost diagnosticati si tratati gresit înca din copilarie. Acest lucru mi-a creat o stare îngrozitoare de stres, caci nu mi se permitea sa fac comentarii cu privire la pacienti sau la tratamentul care li se acorda. Mi-ar fi placut sa îi pot trata cu ajutorul culorilor, sau sa le modific tiparele mentale, îmbunatatindu-le astfel starea de sanatate.

Lucrul în aceasta institutie era mai rau decât detentia într-o închisoare. Oamenii trebuiau sa raporteze tot ce vedeau. Supraveghetorii nu erau cu mult mai vârstnici decât copiii mei si nu aveau nici un fel de experienta în lumea reala. Scriau de multe ori rapoarte defavorabile despre angajatii lor, nu pentru ca acestia le-ar fi dat motive, ci pur si simplu din rautate. Trebuia sa fii extrem de atent cum te comportai si ce spuneai în fata unui pacient, caci orice putea fi interpretat gresit si considerat un abuz. Aceasta experienta mi-a amintit de zilele petrecute la Montauk, când copiii de vârste mici erau învatati cum sa lucreze cu mediumul principal, Duncan. Nici acolo nu exista nimeni care sa îi supravegheze pe tortionari, împiedicându-i sa comita toate acele atrocitati. Poate ca o putere superioara m-a plasat în acest loc, cu scopul de a învata o lectie despre umilinta si iertare.

Pacientii institutiei în care lucram erau oameni neajutorati, care depindeau întru totul de cei din jur, chiar si pentru cele mai mici nevoi. Au existat anumite momente în viata mea când m-am simtit si eu la fel. Am înteles cu aceasta ocazie ca asa trebuie sa ne priveasca îngerii si extraterestrii avansati (ET): ca pe niste retardati si handicapati psihici. Oamenii spera tot timpul ca puterile superioare îi vor ajuta sa avanseze si îi vor trata cu compasiune. Pornind de la aceasta imagine, mi-am propus ca tel sa procedez la fel cu pacientii din clasa mea. Am initiat chiar un curs avansat pentru pacientii vârstnici sau bolnavi. Din fericire, nici unul dintre cursantii mei nu era violent, dar pe holurile institutiei erau multi pacienti periculosi. Chiar daca personalul era instruit cum sa se comporte în cazul unor izbucniri violente, multi din cei aflati în preajma bolnavilor în criza aveau de suferit.

Am ramas uimit sa constat ce sume uriase de bani risipeste aiurea statul pentru a-i îngriji pe acesti oameni. Banuiesc ca scopul oficialitatilor era sa evite cu orice pret o noua situatie de genul celei petrecute la Willowbrook. Daca va mai aduceti aminte, Willowbrook a fost o institutie pentru bolnavi mintali din Long Island. Faptele petrecute aici au fost expuse public de Geraldo Rivera, la începutul anilor 70. Acesta s-a infiltrat în interior ca un angajat oarecare si a filmat cu o camera ascunsa toate abuzurile facute de angajatii institutiei asupra unor copii si adulti handicapati. Geraldo a devenit astfel faimos si s-a îmbogatit. Perpetuând si tolerând asemenea abuzuri, statul a creat un mediu terapeutic complet neadecvat, în care lucreaza oameni necalificati, care nu fac decât sa risipeasca aiurea banii adunati de la contribuabili. Sub fatada oricarei institutii de îngrijire a bolnavilor cu handicapuri psiho-mentale se ascunde de regula o afacere cât se poate de rentabila, condusa de indivizi preocupati de cu totul altceva decât de sanatatea pacientilor lor. Patronii acestor afaceri câstiga sume uriase de bani, în timp ce îsi platesc angajatii cu sume la limita supravietuirii.

În tot acest timp, viata mea personala a continuat sa se destrame. Sotia mea refuza sa faca vreun efort cât de mic pentru a face casnicia noastra sa mearga. A devenit din ce în ce mai ostila fata de mine. De pilda, desi gatea si spala pentru ea si pentru copii, refuza sa faca acelasi lucru si pentru mine. Trebuia sa-mi fac curat si sa-mi gatesc singur.

Privind retrospectiv lucrurile, îmi dau acum seama ca Michele s-a bucurat de absenta mea de acasa în timpul anilor de detentie si ca a devenit foarte independenta în aceasta perioada de timp. Singurul lucru de care nu si-a dat seama era ca acest independenta era sustinuta de seful ei, un avocat bogat, care îi dadea bani în plus pentru ea si pentru copii. De pilda, i-a dat bani pentru o masina noua si chiar ne-a cumparat casa, sub pretextul ca o salveaza pe Michele de riscul de a fi declarata în incapacitate de plata (ceea ce ar fi condus oricum la vânzarea casei). Îsi dadeau diferite întâlniri si participau la tot felul de mese private. Pretindea ca îmi ajuta familia, dar nu încerca decât sa ma dea afara din casa mea si sa câstige afectiunea copiilor mei cumparându-le daruri. Sotia lui era genul lui Joan Rivers sau Barbra Streisand: refuza sa vada realitatea în fata. Incapabila sa renunte la statutul ei social si la stilul de viata pe care îl avea, îi permitea barbatului ei sa faca ce vrea. Când am încercat sa vorbesc cu ea, m-a acuzat ca sunt instabil psihic si chiar nebun, folosindu-se de experientele pe care le-am trait la Montauk. La fel ca în cazul tuturor oamenilor, sunt convins ca si acestia doi vor fi nevoiti mai devreme sau mai târziu sa faca fata unor lectii dificile, care îi vor sili sa se priveasca asa cum sunt în realitate.

În tot acest timp, m-am mutat într-un fost garaj, situat în partea laterala a casei si transformat într-o locuinta. Am refuzat sa parasesc definitiv casa pâna la definitivarea actelor de divort. În acest fel, sotia mea nu ma putea acuza ca as fi parasit-o.

Am fost întotdeauna fascinat de aparatele cu ajutorul carora am fost programat, iar mai târziu de-programat de catre Preston. De aceea, m-am folosit de faptul ca am ramas singur pentru a studia amanuntit radionica, si în curând am devenit chiar profesor si consultant de radionica. Instructoare mi-a fost mama amicului meu din închisoare, Craig, o doamna foarte prietenoasa din Florida. Caroline m-a instruit la telefon, dar mi-a trimis si numeroase benzi video si audio. Împreuna, am creat tipare vibratorii pe frecventa delfinilor, asociata cu frecventa vechilor arhetipuri ebraice, urmarind sa vindecam astfel structurile mentale cu ajutorul aparaturii radionice. La ora actuala, sunt singurele tipare vibratorii de acest tip din lume. Pentru cei care nu stiu ce sunt tiparele radionice, acestea reprezinta desene schematice folosite ca baza pentru crearea unui concept nou. În radionica, sunt folosite ca sursa pentru o transmisiune vibratorie emisa catre o tinta, cu scopul de a o vindeca sau de a-i schimba tiparele mentale.

Am putut continua astfel experimentele terapeutice începute în închisoare. I-am fotografiat pe pacientii din institutia la care lucram, dupa care am folosit fotografiile pentru a face tratament radionic asupra lor (la mine acasa). Rezultatele au fost impresionante. Folosindu-mi aparatele, am reusit sa tin întreaga cladire sub control, astfel încât nimeni sa nu mai fie vreodata ranit. Dupa ce am învatat sa recunosc furtuna electrica ce se declanseaza în mintile epilepticilor în timpul crizelor, am creat o serie de tipare radionice pentru a opri crizele de epilepsie. Am inventat chiar un fel de palarie (sau un fel de casca, daca doriti) care poate fi purtata de epileptici si care înlatura curentii electrici în exces din creierele lor, prevenind astfel crizele.

Vazând structurile aurice bizare care îi înconjoara pe bolnavii mintali, am învatat cum pot fi schimbate acestea pentru a fi transformate în structuri mai functionale. Aceasta tehnica mi-a permis sa elimin în numeroase ocazii comportamentele agresive. De fapt, am învatat aceasta metoda în timpul experimentelor de la Montauk. Unul dintre acestea presupunea schimbarea câmpului auric al unei tinte de catre mediumul care se concentra, pentru a vedea în ce masura se schimba tiparele mentale ale victimei. Experimentatorii doreau sa stabileasca astfel daca tiparul mental este primul care trebuie sa se schimbe pentru modificarea aurei, sau invers. În final, experimentul a demonstrat ca schimbarea câmpului auric echivaleaza cu tratarea unui simptom (nu a cauzei). Adevarata transformare se produce numai daca este schimbat tiparul mental. Rezultatele au aratat însa ca manipularea culorilor si a simbolurilor din câmpul auric conduce la o schimbare temporara a tiparului mental, suficienta pentru a putea induce tintei programarea dorita. Schimbarile permanente nu se produc însa decât daca se umbla mai întâi la transformarea tiparelor mentale. Câmpul auric este apoi imediat influentat.

Într-o zi m-a sunat Caroline pentru a-mi povesti de o femeie pe care tocmai o cunoscuse la telefon. Era convinsa ca aceasta femeie avea multe în comun cu mine si ca vom fi la fel ca un frate si o sora. Femeia era casatorita si traia în Oregon, la granita cu Idaho. Locuia asadar la 4500 de kilometri de mine! Ce, Doamne iarta-ma, as fi avut sa-i spun? Nu doream însa sa o refuz pe Caroline, care a fost atât de buna cu mine. De aceea, într-o seara am sunat-o pe necunoscuta. Din fericire, mi-a raspuns robotul. Am lasat un mesaj scurt pentru Janet Dian si m-am rugat ca totul sa se termine aici. Am sunat-o apoi pe Caroline si i-am spus ca i-am lasat un mesaj femeii de care mi-a spus, dar este putin probabil ca îmi va întoarce apelul.

Între timp, am cunoscut un model profesionist feminin la unul din cursurile pe care le predam în New Jersey. Când aceasta femeie a intrat în clasa, întreaga încapere s-a luminat. Desi Mia si Jaime au venit tocmai din Massachussets ca sa ma vada, atentia mea era împartita între ele si aceasta femeie.

Capitolul douazeci si cinci

Janet

Dupa ce am petrecut câteva zile alaturi de acest model, mi-am dat seama ca nu ar fi o mama vitrega buna pentru copiii mei. Chiar si asa, am continuat sa ma întâlnesc cu ea, fascinat de frumusetea ei. Între timp, doream sa mentin contactul cu Mia si cu Jaime. În sufletul meu se întâmplau foarte multe lucruri, din care nu lipseau frustrarea si disperarea datorate faptului ca îmi pierdeam familia. Într-o noapte, pe când stateam în pat si ma gândeam, a sunat telefonul.

Am auzit pentru prima oara vocea lui Janet. Era atât de blânda si de dulce, încât parea o soapta. Avea indiscutabil o calitate angelica, fara nici cea mai mica urma de mânie sau de ostilitate, asa cum eram obisnuit sa reactioneze femeile. Extrem de sfioasa în timpul primei parti a conversatiei noastre, mi-a spus ca nu a fost niciodata la New York si ca a fost casatorita cu acelasi barbat timp de 22 de ani. Dupa ce am schimbat informatiile de rigoare, prin care ne-am spus cine suntem si cu ce ne ocupam, am început sa discutam de situatia în care ne aflam în prezent. Realitatea nu era deloc încurajatoare: eram fiecare casatorit cu o alta persoana si ne desparteau 4500 de kilometri. În sinea mea, ma gândeam ca nu mai am nevoie de o alta prietena prin telefon.

Conversatia a trecut apoi la subiectul implicarii mele în Proiectul Montauk. Mi-a spus ca nu a auzit decât vag de acest proiect, dar ca va face rost de cartile în care era prezentat si se va informa pentru a afla mai multe. În timp ce îi povesteam experientele de la Montauk, am început sa-mi aduc aminte de anumite lucruri legate de Janet, desi nu am cunoscut-o niciodata constient în aceasta viata. Astfel, mi-am adus aminte ca am fost împreuna cu ea într-un alt timp si într-un alt spatiu, pe o alta planeta, în urma cu circa un mileniu. Am încercat sa alung aceasta imagine din minte, dar nu am reusit decât sa atrag din ce în ce mai multe detalii. Astfel, prin minte mi-a trecut imaginea ei parasindu-si sotul, mutându-se pe coasta estica a SUA si casatorindu-se cu mine. Am avut chiar si un copil. Dintr-un motiv sau altul, am simtit nevoia sa-i spun toate aceste lucruri la telefon. Timp de câteva secunde, la celalalt capat al firului s-a lasat o tacere care a parut sa dureze o eternitate. M-am gândit ca iar m-a luat gura pe dinainte, stricând din start o prietenie care ar fi putut fi minunata. De necrezut însa, Janet s-a dovedit receptiva la aceste planuri. Am discutat chiar de o eventuala vizita a ei la New York, de îndata ce se întorcea din excursia pe care si-o programase în Peru.

Dupa ce am închis telefonul, mi-am dat seama ca am fost deplasat. La urma urmei, era o femeie cu care nu vorbisem niciodata pâna în seara respectiva, careia i-am spus sa îsi paraseasca sotul si viata actuala, sa renunte la slujba care o satisfacea si sa traverseze jumatate din continent pentru a se marita cu mine si pentru a-mi face un copil! Cred ca am exagerat putin cu graba. În fond, nu am avut nici macar ocazia de a ne întâlni!

Eram convins ca dupa ce se va gândi mai bine, va stabili ca sunt nebun si nu ma va mai suna niciodata. În mod surprinzator, mi-a scris mai multe scrisori, în care mi-a relatat ca îsi aduce si ea aminte de trecutul nostru comun. Mi-a trimis de asemenea produse vindecatoare pentru a-mi calma nervii si pentru a-mi purifica trupul. Ori de câte ori ma suna de la biroul ei din Idaho, stiam dinainte ca este ea. La fel, ori de câte ori o sunam eu, îmi raspundea înainte sa apuc sa scot un sunet: "Buna, Stewart". Noptile, zburam prin hiperspatiu pentru a ma întâlni cu energia sufletului ei. Faceam dragoste cu ea în fiecare noapte în aceasta stare energetica, lucru care a contribuit la crearea unei fuziuni cu totul speciale a tiparelor noastre mentale. Ma gândeam la ea în fiecare secunda. Parintii si sora mea îmi spuneau ca sunt nebun daca m-am îndragostit de o femeie maritata care locuieste la 4500 de kilometri de mine. Va reamintesc ca la acea vreme locuiam înca în garajul casei ocupate de sotia si copiii mei. Nimeni nu parea sa ma ia în serios. Ca de atâtea ori pâna atunci, am început sa ma îndoiesc eu însumi de sanatatea mea mintala.

La circa o luna dupa ce am sunat-o pentru prima oara pe Janet, de Ziua Mamei, m-am certat îngrozitor cu nevasta-mea. Aceasta a dus baietii în masina, dupa care s-a întors în casa si a început sa ma loveasca în mod repetat cu pumnii în cap. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc a fost un scaun care zbura prin aer, îndreptându-se catre capul meu, în timp ce încercam sa dau un telefon la politie. Când mi-am revenit, dupa doua ore si jumatate, am constatat ca în camera mea se aflau mai multi asistenti medicali, care încercau sa ma readuca la viata. M-au luat în ambulanta si m-au dus în camera de urgenta a spitalului, unde mi-au tratat contuzia si ranile din zona gâtului. În sfârsit, mi-a devenit absolut evident ca nu îmi mai puteam salva casnicia. Între mine si Michele totul murise de mult timp, dar pur si simplu nu dorisem pâna atunci sa iau din nou lucrurile de la capat cu altcineva. Aceasta era principala teama care m-a facut atâta timp sa încerc sa ma împac cu ea. Adevarul este ca nu ar fi trebuit sa ma însor cu aceasta femeie de la bun început.

La scurt timp dupa acest incident, divortul s-a finalizat si m-am mutat în casa parintilor mei. Cu o noapte înainte de a pleca definitiv din casa lui Michele, am mai trait o ultima experienta stranie. Pe la miezul noptii m-am trezit paralizat si am vazut în camera mea un vârtej de energie neagra. Am lesinat aproape instantaneu. Când m-am trezit a doua zi dimineata, îmi era atât de rau de la stomac încât aproape ca eram incapabil sa ma misc. Din fericire, ca de obicei, bunul meu prieten Peter m-a ajutat si de aceasta data. A condus aproape 160 de kilometri cu masina ca sa ajunga la mine, m-a ajutat sa-mi strâng lucrurile si a dus totul acasa la parintii mei. Nu m-as fi descurcat niciodata fara ajutorul lui.

În prima noapte petrecuta în dormitorul din casa parintilor mei, m-am simtit mai singur si mai trist ca oricând pâna atunci. Nu-i mai aveam alaturi pe copii. Tot timpul cât am stat la închisoare am rezistat la gândul ca voi iesi si îmi voi relua viata alaturi de familia mea. Acum stiam ca nu mai exista nici o speranta în acest sens. Îmi simteam inima grea. Eram neajutorat si ratacit. Am plâns toata noaptea.

Mi-as fi dorit sa pot vorbi cu Janet, dar aceasta era în Peru, si oricum, avea propriile ei probleme cu sotul ei. Dupa ce i-a povestit de mine si de intentia ei de a-l parasi, acesta a implorat-o sa nu plece. Apoi, i-a chemat pe toti membrii familiei si pe prietenii lor si le-a spus ca Janet este instabila psihic si ca ar trebui internata într-un azil. A uitat sa le spuna însa de câte ori a batut-o, punându-i în pericol chiar viata.

Janet se temea ca sotul ei nu o va lasa sa plece. Desi s-a mutat în casa de oaspeti, si-a luat toate armele la el. Mama lui Janet a venit din Misouri, încercând sa calmeze situatia si sa îsi protejeze fiica. Pâna la urma, Janet a parasit Oregonul doar cu câteva lucruri pe care si le-a putut împacheta rapid. Urma ca mama ei sa i le trimita si pe celelalte. Janet i-a spus sotului ei ca se va întoarce din calatoria în Peru si va încerca sa rezolve lucrurile. stia ca altfel ar fi împiedicat-o sa plece. Adevarata ei intentie era însa sa vina din Peru direct în Misouri, la mama ei, iar apoi sa se mute permanent la New York, pentru a locui cu mine. Era un mare act de curaj si de credinta, dar era mânata înainte de viziunile ei despre viitor si de amintirea celor 22 de ani de abuzuri fizice si emotionale, de care dorea sa uite.

Cât timp am corespondat prin scrisori, ne-am dat seama ca avem amândoi aceleasi amintiri dintr-un trecut îndepartat, în care locuiam pe o planeta diferita. La acea vreme, eu eram diplomat si om de stiinta, iar Janet era profesoara. Desi eram humanoizi, nu aveam înfatisari 100% umane. Alcatuiam un cuplu, dar nu eram casatoriti, caci pe acea planeta nu exista acest ritual. Lumea în care traiam era întunecata si cenusie. Temperatura era în permanenta scazuta, din cauza norilor care acopereau tot timpul cerul. Mai târziu, am aflat ca acest lucru se datora unui atac masiv al unor extraterestri agresivi si malefici.

Între doua batalii cu acestia, am decis sa parasesc planeta si sa caut ajutor si provizii, absolut necesare pentru a sustine razboiul. Intentia mea era sa ma întorc înainte de urmatorul atac si sa le fac o oferta invadatorilor printr-o terta parte neutra. Janet s-a opus acestei calatorii, temându-se ca nava mea va fi atacata în spatiu. De aceea, a refuzat sa ma însoteasca. Ne-am spus la revedere pe platforma de lansare a navelor cosmice. Afara era întuneric si frig. Dupa ce i-am atins mâna, am intrat în nava, împreuna cu alti oameni. Pâna aici, amintirile noastre sunt comune. Din acest punct, ele se despart. Janet îsi aminteste ca a privit lansarea navei, care a explodat în aer, omorându-i pe toti cei de la bord. Eu îmi amintesc doar o lumina galben-portocalie care a învaluit întreaga nava, dupa care s-a facut bezna.

Cred ca acest incident a stat la baza despartirii noastre fizice în acest univers. A trebuit sa treaca un mileniu ca sa ne putem reîntâlni din nou, timp în care am învatat amândoi foarte multe lectii, care ne-au permis sa ne regasim din nou în final. Asa îmi explic inclusiv teama de nu fi abandonata de care sufera Janet, dar si teroarea mea în fata gândului ca o aeronava ar putea exploda. În plus, amândoi ne temem ca nu fim parasiti de celalalt, oricare ar fi motivul.

În ziua în care trebuia sa soseasca Janet, m-am dus ca de obicei la lucru, dar eram nervos si nu ma puteam concentra decât cu mare dificultate. Am decis înca de la telefon ca daca prima impresie nu va fi una favorabila, nu ne vom considera atasati unul de celalalt si ne vom vedea fiecare de drum. În ceea ce ma priveste, ma simteam condus de o forta pe care nu o puteam controla. Cu câteva zile în urma, mi-am gasit singurul card de credit pe care îl mai aveam. Am folosit întregul credit la care aveam dreptul pentru a cumpara un inel de logodna. De asemenea, am facut rezervari la un hotel local, pentru a putea petrece ceva timp împreuna înainte de a le-o prezenta pe Janet parintilor mei.

Dupa ce am iesit de la slujba, am cumparat un buchet de flori, m-am dus acasa si mi-am împachetat câteva lucruri, dupa care m-am îndreptat emotionat catre aeroport. Când am ajuns acolo, avionul era pe punctul de a ateriza. Ca de obicei în stari emotionale intense, am început sa transpir abundent, iar mâinile au început sa-mi tremure. În timp ce ma îndreptam catre poarta de intrare cu florile în mâna, câteva stewardese au facut comentarii în legatura cu ele. Mi se parea ca toata lumea se uita la mine. Gâtul mi s-a uscat instantaneu, iar pantofii mi se pareau ca de plumb. M-am sprijinit de un zid, tremurând transpirat si deshidratat. M-am gândit o clipa sa plec. Daca era urâta? Sau nebuna?

Avionul s-a oprit si usa s-a deschis. Daca plecam acum, nu m-ar fi putut gasi niciodata. Inima îmi batea atât de tare încât eram sigur ca traiesc un atac de cord. Pasagerii au început sa coboare. Toti mi se pareau ciudati. Poate ca una dintre femei era ea si eu nu-mi dadeam seama. Daca trecuse pe lânga mine, gasindu-ma neatragator, sau bizar? As fi fost distrus. În sfârsit, a aparut o femeie roscata, subtire si palida, care ducea niste bagaje grele. Îi stiam fata de pe coperta cartilor pe care mi le trimisese[6].

Era foarte dragalasa si purta o rochita alba; parea un înger. Înainte sa-mi dau seama ce fac, picioarele mele s-au pus în miscare. M-am îndreptat spre ea si i-am înmânat florile. În timp ce mi le lua din mâna, mi-am dat seama ca le strânsesem atât de tare încât muschii îmi amortisera de tot. Când am îmbratisat-o si am sarutat-o, s-a topit pur si simplu în bratele mele. S-a asezat apoi pe un bagaj, ca sa-si revina din emotie. Cât despre mine, eram incapabil sa rostesc vreun cuvânt si ma simteam absolut stupid. Orice as fi spus, mi se parea nelalocul lui. Janet era mai înalta decât arata în poze si era foarte delicata. Dupa ce i-am luat si restul de bagaje si am ajuns la masina, ma simteam mult mai în largul meu. Mi se parea ca o cunosc de o viata. Aceeasi senzatie o avea si ea. Desigur, pe un nivel subconstient, contactul mental si spiritual dintre noi a fost permanent, de la ultima noastra întâlnire, petrecuta acum un mileniu, si pâna astazi.

Am petrecut împreuna un week-end minunat la hotel. În final, le-am prezentat-o parintilor mei, care au placut-o instantaneu. Chiar si copiii mei au simpatizat-o spontan. Pe de alta parte, mama mi-a spus ca nu întelege cum putem fi atât de apropiati de vreme ce nu ne-am întâlnit niciodata în persoana. A continuat spunându-mi ca din respect pentru copiii mei, Janet nu putea locui acasa la noi la un interval de timp atât de scurt dupa despartirea mea. Divortul nu era înca finalizat. Desi eram amândoi dezamagiti, am decis sa lasam timpul sa lucreze, pâna când circumstantele ne vor fi mai favorabile. Janet urma sa se întoarca în Misouri, la mama ei, pâna când vom putea locui permanent împreuna.

Dupa ce ne-am întors la hotel, i-am povestit de experientele mele de la Montauk. Janet s-a folosit de capacitatile ei pentru a-mi înlatura un obiect eteric implantat în regiunea plexului solar. Instantaneu, am simtit ca spiritul meu se înalta pe un nivel superior. Nici macar nu stiusem de existenta acelui obiect. Janet mi-a explicat ca obiectul mi-a fost implantat de de-programatoarea din Massachussets. Prin înlaturarea lui, acea femeie avea sa-si piarda puterea asupra mea. Într-adevar, de atunci nu m-a mai sunat niciodata! A început în schimb o campanie negativa împotriva mea, spunând tuturor ca îi foloseam materialele în nume personal si ca îi distorsionam învatatura. Ma întreb în acest caz de ce mi-a cerut tot timpul sfatul si ajutorul, pâna în ziua în care în viata mea a aparut Janet? Banuiesc ca si-a dat seama ca Janet ma va ajuta sa vad cu claritate adevarul, pentru prima data în viata mea, si ca nu ma va mai putea controla ca pâna atunci. Oricare ar fi motivul, cert este ca a disparut complet din viata mea.

În ziua în care Janet a plecat înapoi în Misouri, am plâns ca un copil. Incapabil sa ma dau jos din pat, ma simteam distrus, caci nu stiam când o voi putea revedea. Am petrecut urmatoarele doua saptamâni vorbind cu ea la telefon si scriindu-i scrisori de dragoste. Mama ei nu era multumita de relatia noastra, dar încerca sa se adapteze la situatie. Într-o dimineata devreme, Janet m-a sunat si mi-a spus ca si-a facut un test de sarcina, care i-a indicat faptul ca urma sa fim parinti. Maica-sa pur si simplu a explodat, nefiind de acord cu calea aleasa de fiica ei. I-a spus ca trebuie sa se întoarca la New York, indiferent ce spun ceilalti.

Dintre toate locurile din lume, parintii mei s-au decis sa-si petreaca vacanta tocmai la Montauk Point. Când s-au întors acasa, a trebuit sa le spun ca a doua zi soseste Janet. Nervos, am solicitat o sedinta de familie în sufragerie imediat ce au intrat pe usa. Ai mei erau obositi si flamânzi. Sora-mea avea un rânjet satisfacut pe fata. O rugasem sa le spuna ea de sosirea lui Janet, dar m-a refuzat si mi-a spus ca nu este treaba ei. 

Am început prin a le multumi pentru ospitalitate si pentru faptul ca m-au acceptat la ei în casa dupa divortul meu. Dupa o respiratie profunda, le-am spus ca mama lui Janet nu mai era de acord cu prezenta ei în casa sa, asa ca aceasta urma sa soseasca a doua zi. Nu avea unde altundeva sa se duca, asa ca va veni la mine. Nu-si va aduce decât o valijoara. Restul lucrurilor îi vor fi trimise de maica-sa. Janet spera ca divortul ei sa se finalizeze în doua-trei luni. În scurt timp, speram sa ne putem muta într-o casa a noastra. Asadar, vizita ei în casa parintilor mei urma sa fie doar temporara.

Mama si tata mi-au ascultat discursul fara sa scoata un cuvânt. Când am terminat, mama m-a întrebat calma: "O, sa înteleg ca Janet este gravida?" Am simtit ca gura mi se deschide de la sine. Nu-mi venea sa cred. Am întrebat-o de unde stie acest lucru. Mi-a raspuns ca sora-mea i-a spus înca de acum o saptamâna! De unde putea sti sora-mea asa ceva, când eu însumi nu primisem vestea decât cu o zi în urma? Am aflat cu aceasta ocazie ca sora-mea primea mesaje telepatice de la rudele noastre decedate. Este vestita pentru rapiditatea cu care punea în miscare orice tabla Quija, obtinând informatii care se verificau de fiecare data.

Am scos un oftat de usurare. Ca de obicei, parintii mei au fost politicosi si amabili. Mi-au spus ca Janet poate sta oricât de mult doreste, cu conditia ca atunci când copiii mei vin în vizita, sa dormim în camere separate, pentru a nu se simti ofensati sau confuzi în aceasta perioada dificila de dupa divort. Desi la vremea respectiva nu prea am fost de acord cu cererea mamei, între timp am înteles-o. Chiar si simplul fapt ca au acceptat acest aranjament a fost un gest de noblete din partea parintilor mei.

Am sunat-o imediat pe Janet si i-am spus ca totul este în regula. Îmi era atât de dor de ea încât ma durea inima. Week-end-ul pe care l-am petrecut împreuna a fost atât de perfect încât nu îl voi uita niciodata. Nu traisem niciodata pâna atunci o dragoste atât de intensa si de neconditionata. O parte din mine refuza chiar sa creada ca totul este real. Janet era de o bunatate rara si nu rostea niciodata cuvinte grele. Nu am vazut-o niciodata furioasa sau suparata. Avea întotdeauna o stare de calm pe care le-o transmitea si celor din jur. Din cauza experientelor mele trecute, am asteptat multa vreme sa se întâmple ceva rau, dar nu s-a întâmplat niciodata nimic. Pur si simplu nu-mi venea sa cred ca putea exista pe lume o fiinta care sa ma iubeasca atât de mult si din toata inima. Dupa atâtia ani de abuzuri, manipulari, jocuri ale mintii si restrictii de toate felurile, ma simteam de parca m-as fi trezit dintr-o lunga stare de coma!

Capitolul douazeci si sase

Paradisul regasit

Cele doua luni pe care urma sa le mai petrecem în casa parintilor mei s-au transformat într-un an. Fostul sot al lui Janet era un om dificil si a refuzat sa-i acorde divortul pe care îl merita din plin, dupa tot ce îi facuse. În cele din urma, Janet a preferat sa accepte niste conditii financiare absolut dezavantajoase, numai ca sa încheie odata acest capitol din viata ei.

Nici sarcina nu a fost usoara. La sase luni, Janet a intrat în durerile unei nasteri premature. Dupa atâtea vizite la spital, a fost nevoita sa stea zece saptamâni la pat, pentru a se odihni. Din fericire, mama si sora-mea au tratat-o regeste. Am fost întotdeauna binecuvântat cu o familie minunata, care m-a sprijinit ori de câte ori am avut nevoie, chiar si atunci când parintii mei considerau ca sunt nebun sau pripit.

La început, Janet ar fi vrut sa nasca asistata de o moasa holistica, fiind complet împotriva medicamentelor. Din pacate, nasterea prematura s-a dovedit extrem de dureroasa. În final, i-a fost chiar recunoscatoare ginecologului ei, care folosea metode traditionale si i-a furnizat o cantitate impresionanta de medicamente pentru a o ajuta sa suporte nasterea si perioada post-natala.

Canalul lui Janet refuza sa se dilate, iar monitorul fetal începea sa indice probleme. Când Zachary s-a nascut în sfârsit, la ora 6:05 dimineata (cântarind, incredibil, 3,4 kilograme), în urma unei operatii de cezariana, medicii au constatat ca avea cordonul ombilical înfasurat de doua ori în jurul gâtului. Fara cezariana, Zachary ar fi fost strangulat. Doctorita, o femeie exceptionala, a fost foarte atenta si rabdatoare cu Janet.

La câteva ore de la nastere, Zachary putea fi deja alaptat si îsi tinea capul drept. Era cam devreme pentru asa ceva, dar s-a dovedit rapid ca era un suflet batrân, care nu avea intentia sa ramâna prea multa vreme copil. A actionat la fel ca un adult înca de la bun început. La vârsta de trei luni bea apa din pahar (nu cu biberonul), la sapte luni si jumatate a început sa mearga, iar la opt luni a scos primul cuvânt.

Pentru Janet, Zachary reprezinta un dar nesperat. Este o mama înnascuta. Chiar si dupa multe nopti nedormite, nu îsi pierde niciodata rabdarea cu micutul. Îi admir enorm tenacitatea, calmul, energia si devotiunea. Ar putea fi un model pentru orice mama din lume. Înca tot nu înteleg cum de ma iubeste si pe mine atât de mult.

La ora actuala, avem în sfârsit propria locuinta, ceea ce îmi permite sa vorbesc mult cu ea despre amintirile si experientele mele. Este o excelenta ascultatoare, caci nu ia tot ce îi spun ad literam, ci îmi pune o sumedenie de întrebari, iar atunci când este cazul îsi manifesta îndoiala. Janet m-a ajutat astfel sa îmi clarific amintirile si sa îmi explic anumite circumstante care, în caz contrar, ar fi ramas ascunse într-o ceata a confuziei.

Fiind "cealalta jumatate a mea", Janet simte la fel ca mine si poate sa trezeasca prin anumite cuvinte-cheie diferite segmente ascunse ale memoriei mele. Oamenii fac o confuzie între cele doua expresii: "cealalta jumatate" si "suflete surori". Doua suflete surori sunt diviziuni ale aceleiasi scântei iesite din acelasi Spirit (Suprasuflet[7]). Desi separate, cele doua diviziuni reprezinta aceeasi entitate. De regula, doua suflete surori nu se încarneaza în acelasi timp, decât în circumstante cu totul exceptionale. "Jumatatea cealalta" se refera exact la ceea ce afirma aceasta expresie: la energiile polar opuse ale aceleiasi entitati. Cele doua aspecte se încarneaza întotdeauna în acelasi timp, caci au nevoie de aceleasi experiente. Doua "jumatati" împart aceeasi minte si au personalitati aproape identice. De regula, ele se casatoresc. Una reprezinta emisfera cerebrala dreapta (masculina), iar cealalta emisfera cerebrala stânga (feminina) ale aceleiasi personalitati iesita dintr-un Suprasuflet.

Doua suflete surori pot fi comparate cu doua mladite iesite din aceeasi radacina (samânta). "Jumatatile polar opuse" apar atunci când una dintre mladite se împarte în doua, crescând din aceeasi tulpina. Asa se explica referintele din Biblie la Copacul Vietii si metaforele lui Iisus cu privire la proprietarul viei.

Uneori, calmul si seninatatea lui Janet aproape ca ma scot din minti, caci nu sunt obisnuit cu asa ceva. Trebuie tot timpul sa ma controlez, caci am fost conditionat sa ma astept tot timpul la ceva rau. Janet m-a învatat altceva: ca merit toate darurile pe care mi le ofera universul si ca Dumnezeu îmi da întotdeauna tot ce am nevoie pentru a evolua. Nu este o cunoastere noua pentru mine, dar am învatat în sfârsit cum sa o transpun în practica. Ea mi-a permis sa traiesc la ora actuala într-o casa noua, sa am o masina noua si sa ma bucur plenar de relatia cu copiii mei. Am inclusiv o slujba noua, la care ma duc cu mare placere. Cu putin timp în urma nu as fi crezut niciodata ca as mai putea avea o asemenea viata. Nu-mi pot compara existenta de pâna acum decât cu un computer puternic, înzestrat cu toate accesoriile necesare, dar necuplat la sursa de putere. Acum, am descoperit si sursa de putere. A fost întotdeauna prezenta, dar nu am stiut s-o localizez.

Decizia mea este sa îmi petrec restul vietii ajutându-i pe cei din jur în toate felurile posibile. Ma folosesc de capacitatile mele mentale pentru a face lecturi psihice, care includ întotdeauna sfaturi pentru sanatate si analiza tiparelor mentale. Îi ajut pe cei care au trait experiente traumatice de natura neconventionala si care nu stiu sa se ajute singuri. Printre acestia se numara supervizori care au participat la Proiectul Montauk sau la alte proiecte asemanatoare, oameni carora li s-a activat prematur energia kundalini, posedati, rapiti, contactati, suferinzi de cancer sau de SIDA, detinuti, victime ale abuzului de droguri si bolnavi mintal.

Dorinta mea cea mai mare este sa îmi utilizez cunoasterea dobândita prin experiente atât de dureroase în folosul întregii umanitati. Îi invit pe toti cititorii acestei carti sa se uneasca cu mine în efortul de a salva umanitatea de pe aceasta planeta de la autodistrugere. Viata m-a învatat ca nimic nu este imposibil. Proiectul Montauk m-a învatat ca mintea are puteri creatoare nelimitate. Va propun sa ne unim cu totii pentru a construi o lume mai buna, în care sa nu mai existe decât armonie si pace. Va multumesc pentru ca mi-ati ascultat povestea.

Postfata

De Peter Moon

Ceea ce tocmai ati citit este povestea incredibila a unui individ cu totul iesit din comun. Desi nu suntem în pozitia de a judeca adevarul obiectiv al experientelor personale ale lui Stewart, putem trage anumite concluzii evidente.

Mai întâi de toate, sunt fericit sa constat ca epoca în care traim si climatul moral modern ne permite sa nu etichetam din start aceste experiente ca fiind elucubratiile unui nebun. În trecut, aceste informatii ar fi fost respinse pentru simplul motiv ca mentalitatea general acceptata nu ar fi putut admite niciodata implicatiile lor.

O alta concluzie absolut indubitabila este ca Stewart este un individ cu o inteligenta iesita din comun, care vorbeste fluent zece limbi straine. Orice om care îl cunoaste personal îsi poate da seama nu numai ca are un IQ remarcabil, dar si capacitatile extrasenzoriale pe care le descrie în carte.

La fel de evident este faptul ca s-au facut numeroase încercari de a-i manipula viata pentru a-i folosi talentele exceptionale în diferite scopuri si interese.

Adevarul relativ al istoriilor prezentate în carte este mai putin important ca faptul ca a supravietuit acestor încercari. De multe ori, nici chiar el nu întelege mai mult ca dumneavoastra sau ca mine ce anume i s-a întâmplat cu exactitate si cum pot fi suprapuse aceste povesti cu "realitatea obiectiva".

Firul rosu care i-a marcat întreaga viata a fost perseverenta fortei vietii, care a reusit în final sa ajunga la iubirea de care avea nevoie pentru a se putea elibera din capcanele manipularii. Mai presus de orice, povestea vietii lui Stewart este o relatare dramatica a evolutiei sale catre principiul suprem al iubirii. Mai devreme sau mai târziu, acesta va fi salvarea fiecaruia dintre noi. Nu exista o alta cale. De aceea, cel mai bine ar fi sa începem de pe acum sa învatam acest principiu.

Aspectul cel mai remarcabil al lui Stewart este capacitatea sa uluitoare de a intra în contact cu energii si fenomene considerate în mod curent drept paranormale sau interdimensionale. Desi aceste fenomene nu sunt întotdeauna usor de tradus în concepte umane, Stewart reuseste sa le transpuna într-un cadru stiintific, organizat. El numeste acest cadru limbajul hiperspatiului. Prin acest concept, se refera la acele simboluri si arhetipuri subconstiente de care depind toate cuvintele, gândurile si actiunile noastre. Orice om foloseste în mod curent si continuu acest limbaj al hiperspatiului, dar putini o fac la nivel constient. Atât timp cât ne aflam în starea obisnuita de veghe, noi nu folosim decât fragmente din limbajul primordial al umanitatii, cunoscut si sub denumiri precum "Limba Babilonului" sau "Vril". Stewart are capacitatea unica de a recunoaste acest limbaj si de a ni-l împartasi. Unul din telurile pe care si le-a propus este sa ofere umanitatii un manual care sa-i ajute pe oameni sa înteleaga aceste simboluri care exista în psihicul lor individual, influentându-le viata de zi cu zi. Cine reuseste sa interactioneze astfel cu subconstientul sau ajunge sa îsi elimine obstacolele existentiale si sa separe lumina de întuneric. si, mai important decât toate, asa-numitele zone gri devin mai putin neclare. Învatarea acestui limbaj permite ridicarea nivelului de constiinta cu o octava.

Spun acest lucru din experienta mea personala, caci, lucrând cu Stewart, am devenit unul din adeptii lui. De atunci am experimentat multe schimbari dramatice în viata mea personala, si cred ca acesta este doar începutul. În majoritatea cazurilor, Stewart a întrecut toate asteptarile celor care au apelat la el pentru ajutor. De aceea, el scrie la ora actuala o carte, cu scopul nu doar de a-i învata pe oameni acest limbaj, dar si de a-i ajuta sa îsi repare sau sa îsi reorganizeze propria viata. Titlul provizoriu ales pentru aceasta carte este Manual de cultivare a capacitatilor extrasenzoriale.

Informatiile pe care ni le poate împartasi sunt atât de vaste încât mi-am propus, alaturi de Janet Swerdlow, sa editam aceasta carte în acest fel încât sa poata fi usor citita si înteleasa de individul mediu. Desi ne asteptam sa aiba mai multe volume, prima sarcina pe care ne-am propus-o este sa facem o sinteza a imensei cunoasteri teoretice si practice a lui Stewart, într-o carte a carei lectura sa permita fiecarui cititor sa avanseze rapid catre noi orizonturi si culmi ale constiintei. În ultima instanta, acest lucru poate fi tradus printr-o mai mare armonie si prin mai multa fericire în viata noastra de zi cu zi. Indiferent daca ati fost rapit de extraterestri, daca ati fost abuzat de un membru al familiei sau daca sunteti pur si simplu plictisit, exista undeva o realitate noua, palpitanta, care va asteapta.

Asa cum stiti, primesc foarte multe scrisori si solicitari de la oameni care doresc sa-i ajut în diferite proiecte. De aceea, sunt nevoit sa aleg doar o parte dintre ele, pe care le analizez cu cea mai mare atentie. Principalul proiect în care doresc sa ma implic la ora actuala este urmatoarea carte a lui Stewart. Lucrul cu el mi-a facut o placere imensa si de-abia astept sa aflu ce surprize ne va mai rezerva în viitor. Capitolul urmator este o scurta prezentare facuta de Stewart Swerdlow referitoare la limbajul hiperspatiului.

Limbajul hiperspatiului

De Stewart Swerdlow

Calea pe care am parcurs-o ca sa ajung în locul în care ma aflu la ora actuala a fost lunga si dificila. Mi-ar fi placut sa pot urma o cale mai usoara, dar se pare ca aceasta a fost intentia sufletului meu: sa învat lectii dure si neconventionale. Experientele pe care le-am trait m-au facut sa caut raspunsul la doua întrebari: mai întâi, ce am de facut în continuare, pornind de la aceste experiente? si în al doilea rând: la ce foloseste experimentarea unor dificultati atât de mari?

La ora actuala am înteles ca telul meu este acela de a-i ajuta pe toti oamenii care traiesc în aceasta lume, poate chiar si în alte lumi, împiedicându-i sa traiasca la rândul lor asemenea experiente traumatice sau vindecându-i. Scopul meu este sa elimin nevoia de medici, psihiatri si terapeuti de toate felurile, învatându-i pe oameni cum sa se vindece singuri prin analizarea propriilor tipare mentale. Daca veti învata sa descoperiti cauzele si motivele proceselor dumneavoastra mentale, le veti putea sterge efectele negative, care atrag dupa sine experiente negative.

Procesul nu este usor si nu poate fi facut de nimeni altcineva în locul dumneavoastra. Daca o alta persoana încearca sa va vindece sau sa va transforme cu forta, fara sa va învete însa sa corectati tiparele mentale care au stat la baza dezechilibrului de care suferiti, acesta se va întoarce din nou, uneori în conditii chiar mai neplacute, pentru a va motiva astfel sa initiati adevarata vindecare si transformare de sine. Orice impuls negativ promoveaza de fapt o actiune de corectare.

Scopul pe care mi l-am propus în viata este acela de a-i motiva pe oameni sa se vindece singuri. Intentionez sa scriu chiar o carte în acest scop, care sa îi inspire si sa îi ajute sa duca la bun sfârsit acest proces. Voi include în ea informatii despre valorile numerice si despre simboluri, despre felul în care pot fi receptate si traduse datele primite din hiperspatiu, despre analiza viselor, analiza tiparelor mentale, câmpurile aurice, tehnici de vindecare, modele radionice, calatoriile în timp, lectura ADN-ului, Ierarhia Îngerilor, comunicarea cu cei decedati, calatoriile în planul astral si în hiperspatiu, precum si un dictionar al hiperspatiului. Toate aceste tehnici de vindecare fizica si mentala se vor focaliza asupra eliminarii tiparelor mentale negative care va împiedica sa va conectati la sinele dumneavoastra real si sa comunicati cu el.

Mintea lui Dumnezeu nu gândeste în concepte inferioare precum limbajul scris sau vorbit de oameni. Ea se foloseste de culori, tonalitati si arhetipuri, cu ajutorul carora creeaza Triada comunicarii si întelegerii. Cosmic-interdimensional-interuniversal - aceasta este triada care sta la baza întregii creatii. Cei care înteleg limbajul hiperspatiului pot comunica cu orice minte, oriunde s-a afla aceasta în timp sau în spatiu. Limbajul hiperspatiului transcende cu mult limitele timpului si spatiului. Întelegerea terapiei prin culori, care face parte integranta din limbajul hiperspatiului, reprezinta un aspect fundamental al procesului de învatare si de control asupra tiparelor noastre mentale.

Imaginati-va ca atipiti în pat sau în fotoliu si ca va treziti ca zburati cu o viteza incredibila deasupra unui tinut strain. Cerul are o alta culoare si pe el lumineaza mai multi sori. Pe masura ce scena continua sa se deruleze, începeti sa vedeti simboluri geometrice si hieroglife ciudate, care stralucesc în diferite culori si se aranjeaza în secvente ciudate. Informatiile pulseaza în întreaga dumneavoastra fiinta, creându-va probabil o stare de confuzie si de agitatie. Pentru o clipa, experimentati o atotcunoastere universala. Totul pare sa capete sens. Traiti o stare de fericire absoluta. Subit, va treziti cu o senzatie de lumina, dar uitati instantaneu toate informatiile la care aveati acces cu numai o clipa în urma. Va simtiti capul, maxilarele si ceafa tensionate, ca si cum ati fi trecut printr-o situatie extrem de stresanta.

Sa fi fost un cosmar? Sa vi se fi tras de la hot-dog-ul cu chili pe care l-ati mâncat la cina? Oare va pierdeti mintile? Raspunsul la toate aceste întrebari este: "Nu". Pur si simplu, ati experimentat o calatorie în hiperspatiu - într-un plan în care nu exista timp si spatiu si în care totul se întâmpla simultan.

Acest nivel al realitatii scoate întotdeauna la lumina tiparele mentale ale constiintei dumneavoastra. Acestea iau forma unor simboluri geometrice colorate si sunt numite "arhetipuri". Arhetipurile sunt reprezentari vizuale ale structurii mentale a unui individ. Ori de câte ori acesta gândeste, ideile, emotiile si convingerile sale iau forma unor structuri arhetipale colorate. Starea de fericire si de omniscienta se explica prin faptul ca accesul la aceste structuri va permite sa "cititi" si sa descoperiti cine sunteti cu adevarat! Revenirea la starea de veghe conduce de regula la uitarea acestor informatii, pentru simplul motiv ca acestea nu pot fi accesate cu usurinta de creier, care nu este antrenat sa descifreze decât aspectele fizice ale vietii pe pamânt.

La baza realitatii fizice stau nivele energetice care manipuleaza structurile atomice ale existentei. Aceste energii sunt controlate de MINTE. altfel spus, orice gând directioneaza energia catre crearea respectivei realitati. Oamenii sunt angrenati automat în acest proces creator, atât la nivel individual, cât si ca familii, grupuri rasiale, natiuni, si în ansamblul lor, ca umanitate. În mod evident, cu cât grupul care gândeste în mod similar este mai mare, cu atât mai puternica si mai rapida devine manifestarea gândurilor sale în planul fizic. Acesta este nivelul pe care se joaca destinelor popoarelor si ale natiunilor.

Arhetipurile si culorile lor asociate reprezinta simboluri ale tiparelor mentale, fiind forma cea mai pura de limbaj si comunicare care exista. Ele se manifesta pe frecventa divina, care este omniprezenta si comuna tuturor fiintelor create. Prin folosirea limbajului hiperspatiului, omul poate întelege si comunica cu orice creatura, oriunde s-ar afla aceasta. Cu cât constiinta coboara mai jos în manifestare, ajungând pâna în straturile dense ale realitatii fizice, cu atât mai distorsionat devine acest limbaj. Culorile si arhetipurile sunt traduse de creier în imagini picturale pe care le percepe mintea individului sau subconstientul colectiv (constiinta de grup). Pe o frecventa înca si mai joasa, ele se transforma în cuvinte verbale, apoi în cuvinte scrise, si în sfârsit în gesturi fizice (în cazul societatilor cele mai primitive).

De cele mai multe ori, starea de vis contine arhetipuri care nu pot fi comunicate de regula de mintea supraconstienta sau subconstienta celei constiente, pentru simplul motiv ca aceasta din urma este supusa regulilor societatii, care resping atentia acordata formelor neconventionale. Oamenii care "vad" simboluri sau care au viziuni sunt considerati (în cel mai bun caz) la limita "normalitatii". De aceea, simbolurile din vise sunt extrem de importante. Pastrarea unui jurnal al viselor reprezinta o tehnica de primite a unor mesaje sau informatii importante, care pot fi traduse prin învatarea semnificatiei acestor simboluri. Unul din principalele motive pentru care doresc sa scriu manualul de cultivare a capacitatilor extrasenzoriale este chiar acesta: de a va ajuta sa interpretati simbolurile pe care le vedeti în vise.

Arhetipurile tiparelor mentale sunt strâns asociate cu corpul fizic. Energiile emanate de gânduri (si manifestate prin arhetipuri) sunt cele care creeaza secventele de ADN, care structureaza apoi corpul. De aceea, este corect sa afirmi ca omul este ceea ce gândeste! Tiparele mentale dau nastere unor "propozitii" alcatuite din arhetipuri, grupate câte patru. În mod similar, ADN-ul oricarui om este alcatuit din patru proteine. De aceea, cei care înteleg semnificatia arhetipurilor si a secventelor lor se pot transforma prin simpla manipulare a acestora, prin intermediul gândurilor lor si folosind tehnici de vizualizare a culorilor. Exista anumite coduri alcatuite din arhetipuri si culori care pot debloca secventele de ADN. Voi vorbi si despre acestea în cartea pe care intentionez sa o scriu.

Procesul trebuie sa se desfasoare sub supravegherea unui maestru, pentru a preveni activarea necontrolata a energiei kundalini, sau deschiderea prematura a principalelor secvente de ADN, înainte de a le fi sosit timpul. Fara aceasta supraveghere, omul poate înnebuni, se poate îmbolnavi de boli terminale, poate ajunge posedat, predispus catre sinucidere sau dependent de diferite substante chimice. De aceea, antrenamentul necorespunzator este extrem de periculos si este interzis de legile cosmice. Este ca si cum i-ai da unui copil cheile unei masini puternice, spunându-i ca poate sa o conduca! Asa ceva pur si simplu nu se face! În realitatea fizica, vehiculul de care ne folosim este corpul, iar mintea este soferul. Cheile masinii nu trebuie date decât unui sofer lucid, matur si bine antrenat.

Orice om care a vazut cercurile facute în lanurile de grâu a vazut practic arhetipurile de care vorbesc. Majoritatea acestor cercuri sunt extrem de complexe, fiind alcatuite din mai multe arhetipuri sau simboluri universale, care trebuie analizate pentru a fi întelese. Fiecare cerc reprezinta o fraza, iar uneori un paragraf întreg. Voi discuta si despre semnificatia lor în cartea mea, si voi arata cine sunt cei care le creeaza.

Speranta mea este ca lucrarea pe care intentionez sa o public sa le fie de folos tuturor cititorilor care doresc sa se transforme, cultivându-si discernamântul, luciditatea si cunoasterea.

Stewart Swerdlow

Ţine conferinte, ateliere de lucru si sedinte de consiliere.

Printre serviciile pe care le asigura se numara:

Terapia prin culori

Analiza tiparelor mentale si a ADN-ului

Analiza viselor

Analiza numelui

Programe de vindecare alternativa

Programe speciale pentru epileptici si persoane cu handicapuri mentale

Programe personalizate de reducere a greutatii corporale

Programe de antrenament pentru corp, suflet si minte

Programe radionice

Persoanele interesate îi pot scrie pe adresa

PO Box 1473

Lake Grove, New York 11755-1473

Sau pot suna la numarul de telefon 516-447-6919

E-mail: expansions&aol.com

Web site: https://www.dreams-are-us.com

Anexa

Scopul acestei anexe este de a-i familiariza cu acest subiect pe cei care nu stiu nimic despre Proiectul Montauk si despre cartile anterioare scrise pe aceasta tema, astfel încât sa poata întelege referintele care se fac la acest proiect în lucrarea de fata.

Cartea Proiectul Montauk: experimente în timp a fost lansata pe piata în iunie 1992, ca o prezentare concisa si sintetica a unuia din cele mai secrete si mai uluitoare proiecte de cercetare efectuate în întreaga istorie a umanitatii. Proiectul Montauk (dupa cum este cunoscut în folclorul popular) îsi are originea în anul 1943, când s-au facut experimente legate de invizibilitatea pe radar la bordul navei USS Eldridge, un distrugator recent construit Întrucât nava era stationata în acea vreme la baza navala din Philadelphia, evenimentele legate de ea au devenit generic cunoscute sub numele de "Experimentul Philadelphia". Scopul acestui experiment a fost acela de a face ca nava sa devina nedetectabila de catre radar, dar efectele sale secundare au fost cu totul dramatice si neasteptate. Nava a devenit invizibila nu doar pentru radar, ci si pentru ochiul uman, fiind dislocata din timpul si spatiul cu care suntem familiarizati!

Desi realizarea era remarcabila din punct de vedere tehnologic, pentru oamenii implicati în experiment ea a avut efecte catastrofale. Marinarii aflati pe nava au fost transportati într-o alta dimensiune, din care s-au întors îngroziti, într-o stare de mare confuzie mentala. Unii dintre ei au murit, iar cei care au supravietuit au fost lasati la vatra, fiind considerati "instabili psihic" sau discreditati, si întreaga afacere a fost îngropata.

Dupa razboi, cercetarile au continuat sub conducerea doctorului John von Neumann, cel care coordonase si aspectele tehnice ale Experimentului Philadelphia. Acestuia i s-a ordonat sa descopere de ce vibreaza mintea omului si de ce nu pot fi supusi oamenii unor fenomene interdimensionale fara a fi afectati. A început astfel un proiect masiv de studiere a factorilor psihici umani, realizat la Brookhaven National Laboratories din Long Island, New York si cunoscut sub numele de Proiectul Phoenix. Laboratoarele Brookhaven au fost înfiintate imediat dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, fiind primul centru de cercetare a energiei atomice din lume. Înainte de razboi, zona respectiva a fost folosita ca sediu al celei mai mari organizatii de nazisti din Statele Unite, cunoscuti sub numele de Bund.

Von Neumann a fost ales pe buna dreptate pentru a conduce noul proiect. El nu a fost doar inventatorul calculatorului modern si un geniu matematic recunoscut, dar a avut si acces la uriasele resurse ale complexului militar industrial care includea incredibila baza de date a nazistilor referitoare la cercetarile psihologice desfasurate de acestia si pe care aliatii au capturat-o dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Folosindu-se de toate aceste resurse, von Neumann a încercat sa asocieze tehnologia computerelor cu echipamentul radio din ce în ce mai sofisticat, în încercarea de a lega între ele mintile oamenilor si masinile. În cele din urma, eforturile lui au fost încununate de succes. Dupa ani de experimente empirice, gândurile oamenilor au putut fi înregistrate de receptoare radio ezoterice, pe baza de cristale, fiind stocate apoi în computere sub forma de biti. Structura gândurilor putea fi afisata apoi pe un ecran de calculator si tiparita la o imprimanta. Metoda a fost ulterior dezvoltata, pâna când s-a putut crea o masina virtuala de citire a mintii. Între timp, tehnologia a evoluat, astfel încât s-a putut crea un aparat de receptare a gândului unui medium si de redirectionare a lui astfel încât sa afecteze potential mintea unei alte persoane. În final, Proiectul Phoenix a permis mai buna întelegere a manierei în care functioneaza mintea umana, generând un potential urias de control al mintii. Proiectul s-a concretizat într-un raport catre Congres, care a dispus abandonarea sa, inclusiv de teama ca senatorii si congresmenii sa nu fie controlati ei însisi.

Interesele private care au contribuit la sustinerea proiectului nu au ascultat însa de decizia Congresului, încercând sa convinga armata de ideea ca aceasta tehnologie putea fi folosita în timp de razboi pentru a controla mintile inamicilor. Un grup restrâns, dar cu resurse financiare nelimitate, a luat decizia în secret, se pare în legatura cu responsabilii armatei, de a crea o noua baza de cercetare la Camp Hero, o baza militara dezafectata care apartinuse cândva fortelor aeriene, localizata la Montauk Point, în statul New York. Locatia a fost aleasa deoarece aici exista o uriasa antena radar Sage care putea emite pe frecventa de aproximativ 400-425 MHz, întâmplator sau nu, exact frecventa pe care se putea patrunde în constiinta mintii umane. Reactivarea bazei militare de la Camp Hero a început pe la sfârsitul anilor 60, desi fara fonduri apartinând bugetului armatei. Proiectul Montauk a continuat pâna în anul 1972, incluzând experimente masive de control al mintii efectuate pe oameni, animale si alte forme de constiinta despre care se credea ca exista.

De-a lungul anilor, cercetatorii de la Montauk si-au perfectionat tehnicile de control al mintii si au continuat sa sape din ce în ce mai adânc în cautarea limitelor potentialului uman. Dezvoltându-se capacitatile psihice ale mediumurilor, s-a ajuns la amplificarea gândurilor acestora cu ajutorul unor echipamente tehnice pâna la punctul sustinerii unor iluzii subiective sau obiective. Printre acestea se numara si crearea unei materii virtuale. Realizarile au depasit tot ce se cunostea în materie de "experienta umana obisnuita", dar cercetatorii nu s-au oprit aici. Ei si-au propus sa patrunda înca si mai adânc în universul misterelor. Dupa ce s-a descoperit ca un medium putea crea materie, ei au observat ca aceasta putea aparea în momente diferite, în functie de ceea ce gândea mediumul. S-a pus problema ce s-ar întâmpla daca mediumul s-ar gândi sa manifeste o carte, dar nu astazi, ci ieri? Experimentele facute cu condus la ideea ca timpul poate fi controlat. Dupa ani de cercetari empirice, s-au putut deschide portaluri temporale, printr-o serie de experimente masive si absolut cutremuratoare. Apogeul a fost atins prin deschiderea unui portal temporal care a condus la anul 1943 si la Experimentul Philadelphia.

Toate aceste informatii nu ar fi cunoscut niciodata lumina tiparului daca nu ar fi existat Preston B. Nichols, un geniu al electronicii care a descoperit într-o zi ca a fost victima acestor experimente. În timp ce lucra pentru un contractor din Long Island în domeniul apararii, studiind telepatia la mediumurile psihice, Preston a descoperit existenta unor unde radio de mare putere transmise de undeva, care îi blocau pe cei cu care lucra. Fiind un expert în electronica si în aparatura radio, lui Preston nu i-a fost greu sa localizeze sursa undelor, care era situata în baza aeriana de la Montauk. Descoperirea l-a determinat sa înceapa un studiu care a durat mai bine de un deceniu. A cumparat o mare parte din echipamentul folosit anterior în cadrul Proiectului Montauk si, spre marea sa uimire, a aflat ca foarte multi oameni din Montauk îsi aminteau ca ar fi lucrat si el la proiect. Punctul culminant s-a produs atunci când sotul verii sale a sustinut acelasi lucru. Cei doi barbati aproape ca s-au încaierat pe aceasta tema, Preston sustinând ca nu a lucrat niciodata la Montauk. La scurt timp dupa aceasta cearta, el a început sa perceapa crâmpeie dintr-o viata despre care anterior nu fusese constient. Dupa ce a vorbit cu mai multi oameni de stiinta si ingineri asociati într-un fel sau altul cu Proiectul Montauk, Preston a înteles ce s-a întâmplat de fapt. Se pare ca era supravietuitorul unei vieti duble, în care a lucrat în acelasi timp în Montauk si într-o alta locatie.

Descoperirile lui Preston au fost confirmate de un barbat ciudat, pe nume Duncan Cameron, care a aparut la poarta sa în anul 1985. Duncan avea o aptitudine iesita din comun pentru analiza psihica si sustinea chiar ca ar fi fost antrenat în acest domeniu de NSA (National Security Agency). Fara sa-i spuna nimic despre legaturile sale personale cu Montauk, Preston l-a dus pe Duncan sa viziteze zona si a ramas uimit sa constate ca acesta cunostea perfect baza militara (acum dezafectata), amintindu-si ca ar fi lucrat el însusi acolo. Se pare ca Duncan fusese principalul medium folosit pentru experimentele legate de calatoriile în timp, amintindu-si chiar ca fusese la bordul navei USS Eldridge în timpul Experimentului Philadelphia, împreuna cu fratele sau Edward (cunoscut astazi sub numele de Al Bielek).

Din spusele lui Preston si Duncan, se pare ca Proiectul Montauk a atins punctul culminant la data de 12 august 1983, când s-a deschis un portal temporal, dar lucrurile au scapat de sub control, asa ca Duncan a convocat mai multe persoane si au luat hotarârea sa boicoteze proiectul. În timp ce se afla pe Scaunul de la Montauk (un aparat conectat la receptorii radio ezoterici pe baza de cristale care transmiteau gândurile unui transmitator gigantic), Duncan a eliberat o bestie uriasa din subconstientul sau, care a distrus literalmente proiectul. Dupa acest dezastru, supraveghetorii proiectului au luat subit decizia sa îl abandoneze. În consecinta, gurile de aer si intrarile catre încaperile subterane în care se derulau experimentele au fost cimentate. Ce s-a petrecut cu exactitate a ramas însa pâna astazi un mister.

Desi a existat un film video neautorizat distribuit pe scara larga si s-au tinut mai multe conferinte legate de Proiectul Montauk, pe piata nu aparuse nici o carte referitoare la acest subiect. Au existat autori care au încercat sa-si asume aceasta sarcina, dar care s-au dovedit incapabili sa o duca la bun sfârsit, ori au fost speriati într-un fel sau altul de anumite forte oculte. Un reporter care lucra pentru New York Times a facut investigatii legate de acest subiect, convins ca era vorba de o frauda, dar când a descoperit ca totul era real a dat înapoi.

Personal, m-am întâlnit cu Preston într-o perioada în care eram interesat de un sistem sonor complex pe care îl inventase el. În scurt timp, m-am trezit ca ascult una dintre cele mai fascinante povesti pe care le-am auzit vreodata, mai buna decât orice science-fiction. Dupa câteva luni, m-am decis sa scriu o carte pe aceasta tema, intitulata Proiectul Montauk: experimente în timp. Singura persoana cu care m-am consultat în timpul acestui demers a fost Preston (care dorea sa-si protejeze sursele). Nu mi-am propus sa fac investigatii personale costisitoare, care m-ar fi facut sa pierd foarte mult timp, ci mi-am propus sa scot mai întâi cartea, folosindu-ma apoi de ea pentru a aduna alte indicii care sa le completeze pe cele existente si eventual chiar sa dovedeasca aceasta poveste incredibila.

Într-adevar, dupa publicarea cartii Proiectul Montauk au aparut numeroase fapte si dovezi care au demonstrat ca în spatele informatiilor neverosimile oferite de Preston se ascundea un scenariu real. Am colectat aceste dovezi în cea de-a doua lucrare a seriei, O noua calatorie la Montauk. Cea mai spectaculoasa informatie primita a fost descoperirea potrivit careia Proiectul Montauk era legat într-un mod misterios, dar indubitabil, de cel mai mare ocultist al tuturor timpurilor: Aleister Crowley, descris uneori prin apelativul: "cel mai malefic om din lume". Potrivit rapoartelor, Crowley a folosit el însusi anumite practici de magie sexuala în scopul de a manipula timpul, de a comunica cu diferite entitati dezîncarnate si de a calatori în alte dimensiuni. Au existat chiar ipoteze potrivit carora natura interedimensionala a Experimentului Philadelphia nu ar fi fost altceva decât expresia exterioara a operatiunilor magice ale lui Crowley. 

Dovezile cele mai convingatoare referitoare la legatura cu Crowley au aparut dupa mult timp, dar descoperirea a început sa prinda contur chiar de la prima mea conversatie cu Preston, care a afirmat din senin ca era înrudit cu magicianul Aleister Crowley. Era convins ca într-o viata anterioara el si Duncan au fost Preston si Marcus Wilson, doi frati gemeni care au fost primii producatori de instrumente stiintifice din Marea Britanie, prieteni si asociati în afaceri cu familia lui Aleister Crowley.

Desi povestea parea neverosimila, am început sa caut referinte legate de fratii Wilson în cartile lui Aleister Crowley, dar nu am gasit nimic. Totusi, spre surpriza mea, am aflat nu numai ca magicianul a vizitat Montauk-ul în anul 1918, dar chiar mentioneaza un anume "Duncan Cameron" în autobiografia sa. A urmat apoi un lung sir de sincronicitati legate de familiile Cameron si Crowley (despre care am vorbit pe larg în O noua calatorie la Montauk), dar nici o informatie legata de fratii Wilson nu a iesit la iveala.

Semnificatia acestor sincronicitati (legate de numele Cameron si Crowley) mi-a devenit mai clara dupa ce am aflat de existenta unei femei care îsi spunea "Cameron", faimoasa pentru ca s-a maritat cu Jack Parsons, inventatorul rachetei propulsate cu combustibil solid si discipol al lui Crowley. Cei doi soti au participat la un proiect interdimensional cunoscut sub numele de Proiectul Babalon (o ceremonie care includea acte de magie sexuala, pe care unii o considera cel mai mare proiect magic al secolului XX).

A urmat o noua serie de sincronicitati incredibile, care m-au condus la cunoasterea "accidentala" a unui prieten al lui Cameron în timpul unei calatorii de afaceri în California. Am aflat astfel ca femeia locuieste în partea de vest a Hollywood-ului si în scurt timp am ajuns sa-i povestesc personal despre Experimentul Philadelphia, despre Proiectul Montauk si despre relatia dintre numele lui Crowley si cel de Cameron. Spre marea mea surpriza, m-a informat ca numele ei real nu era Cameron, ci Wilson!

În sfârsit, aveam dovada ca povestea lui Preston nu era o simpla inventie, ci avea o baza reala. Mai mult, am aflat astfel, dincolo de orice îndoiala, ca existau o serie de corespondente ciudate legate de interdimensionalitate.

Câteva luni mai târziu aveam sa primesc o scrisoare uluitoare, semnata Amado Crowley, un barbat care pretindea ca era fiul nelegitim al lui Aleister Crowley. Acesta nu numai ca mi-a marturisit ca îsi amintea de faptul ca tatal sau a vorbit despre fratii Wilson, dar mi-a furnizat si dovezi irefutabile ca era într-adevar fiul lui Aleister Crowley.

Amado a verificat existenta familiei Wilson si, în plus, mi-a oferit o spectaculoasa relatare legata de ce a facut tatal sau în ziua de 12 august 1943 (ziua în care s-a desfasurat Experimentul Philadelphia). Se pare ca în acea zi, Aleister a condus o ceremonie magica la Men-an-Tol, în Cornwall, Anglia, un loc în care exista o stânca mare care iese din apa. Potrivit relatarii lui Amado, Aleister l-ar fi asezat pe acesta într-o gaura din stânca, a carei directie indica cu precizie Long Island, în statul New York. În trecut, stânca de la Men-an-Tol era utilizata pentru ritualuri similare, pentru a o invoca pe Marea Zeita. În mod evident, aveam de-a face cu o corespondenta oculta majora.

Chiar în perioada în care am trimis la tipar lucrarea O noua calatorie la Montauk am facut o noua descoperire. Am gasit într-o carte o fotografie facuta la începutul secolului care demonstra faptul ca, pe timpuri, la Montauk Point au existat piramide. Continuarea investigatiei mi-a permis sa aflu ca baza militara Camp Hero, în care s-a desfasurat Proiectul Montauk, era situata pe unul din locurile sacre ale indienilor Montauk sau Montaukets, tribul nativilor care au locuit dintotdeauna în Long Island, carora le apartinea de drept. Din pacate pentru indieni, un tribunal din New York a declarat tribul lor disparut din punct de vedere legal, decizia fiind considerata de numerosi experti drept cel mai flagrant caz de injustitie din istoria relatiilor cu nativii americani. Printr-o noua sincronicitate, am descoperit ca numele de familie al familiei regale care conducea tribul Montauk era Pharoah.

Informatiile de mai sus au fost incluse în cea de-a treia carte a seriei, intitulata Piramidele din Montauk Am stabilit aici noi conexiuni între clanul Pharoah din Montauk si faraonii din Egiptul Antic. Un studiu mai aprofundat al cartilor lui Aleister Crowley si al stiintei geometriei sacre mi-au permis sa descopar ca Montauk Point este un punct nodal al retelei morfogenetice a pamântului, de o importanta majora, comparabila cu cea a ansamblului de la Stonehenge sau a piramidelor din Gizeh. Operatorii Proiectului Montauk si-au propus sa controleze în acest punct nodal "programul soft" al evolutiei pe planeta Pamânt, încercând sa influenteze felul în care gândesc, simt si traiesc diferitele forme de viata de pe acesta, inclusiv oamenii. Am numit acest "sistem de tip computer" al evolutiei: reteaua morfogenetica, definindu-l ca un program de adaptare continua al nasterii, cresterii, mortii si reciclarii continue a fortei vietii pe planeta noastra. Aceasta retea a evolutiei este obiectivul major pe care încearca sa-l controleze diferitele scoli ale misterelor. Exista la ora actuala numeroase factiuni care încearca sa obtina rolul principal în aceasta lupta de dominatie a planetei. Nenumarate dovezi demonstreaza dincolo de orice îndoiala ca la Montauk se desfasoara operatiuni clandestine. Avem nu doar marturii ale unor persoane care au participat la proiect, ci si înregistrari ale unor transmisiuni radio ciudate, uneori chiar ilegale, care continua sa emita din Montauk Point. Mas-media locala din Long Island refuza sa investigheze aceste probleme.

Publicarea lucrarii Piramidele din Montauk a adus la cunostinta opiniei publice din întreaga lume cererile indienilor Montauk. Speranta mea a fost ca acest scandal sa puna în miscare rotile puterii, astfel încât Montauk Point sa fie redat proprietarilor sai de drept. Din pacate, desi s-au realizat anumite progrese, la ora actuala exista doua factiuni rivale chiar în cadrul tribului care nu reusesc sa se puna de acord, lucru care a împiedicat rezolvarea cazului, întrucât guvernul nu este dispus sa recunoasca ambele grupari. Scenariul este foarte complex, iar eu nu ma pot implica în el, caci tine de treburile interne ale tribului. Întreaga poveste este si mai mult complicata de scandalurile si dezvaluirile politice din Suffolk County si East Hampton, districtul si orasul în care este situat Montauk.

Unul din aceste scandaluri a izbucnit odata cu atacarea în presa si în justitie a lui Robert Cooper, unul din liderii tribului Montauk si consilier al orasului East Hampton. Cel care l-a atacat în justitie, pe motiv de calomnie, a fost Tom Scott, seful politiei locale. Desi tot ce a facut Cooper a fost sa solicite "cercetarea" anumitor acuzatii care implicau politia locala, Scott a declansat o uriasa batalie juridica, cu costuri enorme pentru orasul East Hampton. Dupa declansarea unui scandal de mari proportii, Scott de renuntat la proces, întrucât era evident ca nu are nici o sansa. Detaliile acestui caz au fost descrise în revista noastra, The Montauk Pulse

Alte dovezi scandaloase legate de acest caz mi-au fost prezentate de unul din juristii tribunalului, care cunostea bine cazul Cooper. Acesta mi-a povestit ca în timpul procesului, unul din judecatori i-a cerut procurorului districtual al districtului Suffolk County, James Catterson Jr., sa realizeze o investigatie oficiala pentru a determina daca au existat abuzuri ale politiei din orasul East Hampton. Investigatia a fost manipulata si s-a condus la concluzia ca nu s-au facut asemenea abuzuri ale politiei. Ascunderea adevarului era evidenta si a fost demonstrata ulterior în articolele presei locale. Am facut personal anumite cercetari, care mi-au permis sa descopar anumite informatii extrem de interesante legate de persoana care a condus investigatia oficiala în numele procurorului districtual si care a musamalizat cazul. Era vorba de aceeasi persoana care a prezentat anterior "dovezi" referitoare la abandonarea bazei aeriene de la Montauk. Ironia mi s-a parut extrema.

Procurorul districtual Catterson a intrat la rândul lui în actiune si a dispus arestarea lui John Ford, fondatorul si presedintele Long Island UFO Network[8]. John mi-a facut o vizita în martie 1996 si mi-a spus ca intentioneaza sa scrie o carte în care va prezenta informatii extinse referitoare la industria de aparare din Long Island si la conexiunile dubioase ale acesteia cu fortele politice. Jurist iesit la pensie (nu cel care mi-a dezvaluit informatiile legate de procesul lui Cooper), John Ford are o reputatie excelenta, fiind vestit pentru felul în care s-a folosit întotdeauna de lege pentru a îndrepta diferite nedreptati si abuzuri. Este si un cercetator foarte meticulos, cu cunostinte largi în toate domeniile. În luna iunie, John a fost arestat sub pretextul unei conspiratii la uciderea a trei directori de companii din Suffolk County prin injectarea de radiu în pastele lor de dinti. Desi acuzatiile erau de un ridicol absolut, mas-media din New York si din Long Island a prezentat subiectul pe prima pagina, cu titluri de o schioapa. Au existat chiar experti care au afirmat ca radiul în aceasta doza nu are efecte letale si ar fi fost nevoie de mai multi ani pentru ca el sa produca un eventual efect. Ford a fost acuzat de asemenea de posesie de arme ilegale, dar s-a renuntat rapid la aceasta acuzatie din lipsa de probe.

Informatiile care ar fi demonstrat conspiratia lui John Ford au fost declarate "din surse acoperite" si ramâne ca ele sa fie demonstrate în fata tribunalului. Însusi mandatul de perchezitie a fost emis dupa cercetarea apartamentului lui John Ford, unde s-a gasit o anumita cantitate de radiu. Apropiatii lui John sustin ca acesta foloseste din când în când radiul pentru a-si calibra contorul Geiger. Se pare ca întregul scenariu al arestarii a avut la baza declaratiile unui "prieten" al lui Ford, care i-a cerut acestuia sa-i dea niste radiu. Întâmplator, acesta lucra pentru marina si a fost arestat la rândul lui pentru implicare în conspiratie.

Din iunie 1996 si pâna în aprilie 1997, John Ford a lâncezit în închisoare fara sa fie judecat. A trecut aproape un an de la arestare si înca nu exista dovezi care sa ateste vinovatia sa. Ford sustine ca însusi avocatul sau lucreaza împotriva intereselor sale. Un prim exemplu îl constituie faptul ca acesta a cerut si a obtinut o examinare psihica a clientului sau, care l-a declarat incompetent. Din aceasta cauza, se pare ca procesul nu va mai avea loc. Am publicat aceste informatii pentru a atrage atentia opiniei publice internationale asupra acestui abuz, dar si pentru a demonstra cât de sensibil este climatul politic în tot ceea ce priveste cazul Montauk.

Din perspectiva acestor informatii, tragedia provocata de prabusirea avionului din cursa TWA Flight 800, în care au murit sute de oameni ca urmare a unei greseli inexplicabile de pilotaj, capata o lumina noua. Desi s-au avansat multe teorii, mijloacele mas-media au refuzat cu îndârjire sa investigheze cauza cea mai probabila a catastrofei: emiterea unui flux de particule de la Laboratoarele Brookhaven care a activat din greseala o racheta nucleara. Anumite surse din serviciile secrete au dezvaluit ca în acea perioada de-a lungul coastei Long Island se faceau exercitii militare, în urma carora dintr-un aparat de zbor a fost trimisa o racheta nucleara dezactivata. Fiind un simplu exercitiu militar, încarcatura nucleara a rachetei nu era activata, aceasta fiind în cautarea unei tinte purtatoare de caldura pentru a i se verifica sistemul de operare. Pe scurt, racheta trebuia sa urmareasca o tinta generatoare de caldura ce atârna în urma unui avion C-130, urmând sa orbiteze în cerc în jurul acesteia. Ţinta nu a functionat, asa ca racheta a cautat sursa cea mai apropiata de caldura, care s-a dovedit a fi avionul din cursa TWA Flight 800. Asa cum era programata, ea a orbitat în cerc în jurul acestuia. Se pare însa ca un flux de particule emis fie de Laboratoarele Brookhaven, fie de un satelit SDI (Strategic Defense Initiative - Initiativa de Aparare Strategica, cunoscuta si sub numele de "Razboiul Stelelor"), a activat bomba. Ce s-a întâmplat mai departe se cunoaste. Desi sursa mea din serviciile de contrainformatii mi-a cerut în mod oficial sa afirm ca aceasta teorie reprezinta doar un "zvon", sunt cât se poate de convins ca aceasta este realitatea. Refuzul insistent al mas-mediei de a recunoaste posibilitatea implicarii unui accelerator de particule mi se pare o dovada în sine.

Toate aceste informatii demonstreaza ca situatia politica în Long Island este foarte încinsa. Catastrofa s-a soldat cu foarte multi morti, dintre care o mare parte francezi. Am vorbit cu ziaristii francezi despre Cursa 800, iar acestia l-au intervievat detaliat si pe Preston Nichols. Nu stiu exact ce a publicat presa franceza, dar este cert ca oamenii încep sa se apropie din ce în ce mai tare de adevar.

Situatia referitoare la procesul Montauk este înca si mai dramatica. Un consultant care lucreaza pentru Bill Clinton mi-a spus ca acest subiect este cel mai sensibil de pe agenda politica a Statelor Unite. Prinsi între potentialul de control al mintii si drepturile indienilor Montauk, politicienii sunt cu ochii pe proces, dar nimeni nu spune nimic. Întrucât anomaliile electronice legate de controlul mintii pot fi verificate cu usurinta, membrii Congresului nu mai au de ales, fiind nevoiti sa trateze chestiunea cu toata seriozitatea. Dreptul indienilor Montauk de a-si recupera pamântul sacru este inalienabil si nici o putere nu li-l poate contesta. De aceea, întregul spectru politic se afla în cumpana. Acest lucru este vizibil inclusiv în zona militara, îndeosebi dupa acuzatiile care au fost aduse armatei pentru rolul pe care l-a jucat în prabusirea Cursei TWA Flight 800.

La începutul anului 1997 s-au produs mai multe incidente aviatice legate de apropierea avioanelor militare de lupta de diferite avioane comerciale. Surse din serviciile secrete mi-au dezvaluit ca aceste incidente au fost provocate intentionat de armata, pentru ca spatiul lor aerian sa fie mai bine definit. Nimeni nu a fost ranit, dar pilotii aparatelor comerciale au trecut prin mari emotii si au fost nevoiti sa execute manevre riscante. Se pare ca explozia Cursei 800 s-a datorat unei asemenea încurcaturi a culoarelor de zbor. Nu este exclus ca daca fluxul de particule a fost emis intentionat, militarilor sa li se fi facut o înscenare. La fel de posibila este si varianta unui simplu accident. Cert este ca oficialii armatei doresc sa se distanteze de asemenea incidente, întrucât nu vor sa fie trasi la raspundere pentru ceea ce s-a întâmplat. Exista în toata aceasta ecuatie o variabila misterioasa, legata se pare de aparatul C-130.

Scenariul de mai sus dezvaluie o adevarata bresa în puterea politica de la Washington. În trecut, lucrurile erau clare: guvernul american reprezenta un front unit împotriva Rusiei sau a oricarui alt dusman al patriei. La ora actuala avem de-a face cu elicoptere negre fara indicatoare, trupe ONU de mentinere a pacii si tot felul de factiuni grupate în militii care ameninta suveranitatea guvernului central asa cum o stiam pâna acum. Diferite grupari din zona armatei, a serviciilor secrete si a comunitatii politice se lupta deschis pentru putere. Exista forte politice care doresc renuntarea la principiile Constitutiei Statelor Unite. Militarii, a caror putere se trage direct din Constitutia SUA, nu doresc sa fie înlocuiti de diferite militii ONU de mentinere a pacii. Problema devine din ce în ce mai complexa si ar putea constitui un subiect de-sine-stataor al unei carti. Asa cum am aratat în lucrarea Proiectul Montauk, drama este ca fortele care au stat la baza acestui proiect nu au operat în limitele cadrului legal al Statelor Unite sau ale legii martiale a armatei, preferând sa se infiltreze sub forma unor grupuri oculte în orice institutii sau organizatii care le permit acest lucru. Daca dorim sa întelegem din cine sunt alcatuite aceste grupuri si care este sursa lor de putere, este necesar sa privim dincolo de aparente, caci daca ne vom limita sa le înfruntam cu mijloacele legilor aflate în vigoare ne vor distruge cu usurinta.

Toate aceste evenimente m-au determinat sa împing si mai departe investigatia legata de puterile oculte care se ascund în spatele Proiectului Montauk. Mergând pe firul conexiunilor descoperite anterior, în special al celei naziste, am descoperit o serie de revelatii uluitoare care demonstrau ca aceste puteri oculte exista într-adevar, manifestându-si direct influenta. Am publicat toate aceste informatii în lucrarea Soarele Negru: conexiunea nazist-tibetana cu Proiectul Montauk, în care am oferit o perspectiva noua asupra istoriei nazistilor, a puterilor care se ascund în spatele lor si a conexiunilor ezoterice care exista între acestea si Proiectul Montauk.

Montauk pare o poveste fara sfârsit, un fel de cautare eterna, pentru a întelege mai bine viata pe care o traim.

Glosar

Chakra-e - De-a lungul coloanei vertebrale exista o serie de centri nervosi, numiti ganglioni, carora le corespund niste centri energetici numiti chakra-e, cuvânt care înseamna "roata" în sanscrita. Ei se succed de-a lungul coloanei vertebrale, care este curbata si are forma unui "S" sau a unui sarpe. Din acest motiv, sistemul chakra-elor mai este cunoscut si sub numele de kundalini, care înseamna în limba sanscrita "sarpe".

Secvente de ADN - expresia se refera la acele fragmente de ADN care se deschid prin activarea energiei kundalini. Codurile ADN nu sunt altceva decât niste instructiuni care îi spun corpului ce trebuie sa faca sau sa devina. Unele devin operative înca de la nastere. Acestea ne fac sa avem ochi albastri, doua mâini si doua picioare, etc. Altele nu se activeaza decât mai târziu în viata, cum ar fi: anumite stari de boala, talentul de a cânta la un instrument sau din voce, etc. Activarea energiei kundalini este sinonima cu trezirea (deschiderea) chakra-elor situate de-a lungul coloanei vertebrale.

Hiperspatiu - zona a constiintei care exista în afara timpului si spatiului liniar.

Kundalini - cuvânt sanscrit care înseamna "sarpe". În studiile ezoterice si în religia hindusa, kundalini face referire la curba coloanei vertebrale, care arata la fel ca un sarpe si de-a lungul careia se afla cei sapte ganglioni nervosi, carora le corespund în plan energetic chakra-ele. În limba sanscrita, cuvântul chakra înseamna "roata". Când vorbesc de "trezirea (sau activarea) lui kundalini", ezoteristii se refera la activarea succesiva a celor sapte chakra-e, pe care o mai numesc si "ridicarea sarpelui".

Activarea lui kundalini - acest proces se refera la deschiderea tuturor chakra-elor situate de-a lungul coloanei. Aceasta trezire activeaza la rândul ei toate codurile si secventele de ADN din corp. Daca energia este trezita prematur, ea poate conduce la nebunie, boala si chiar la moarte. În literatura de specialitate, activarea lui kundalini este asociata cu expansiunea constiintei si amplificarea receptivitatii extrasenzoriale. Vezi si chakra, secvente de ADN si kundalini.

Medium mental - Mediumii sunt de mai multe feluri: unii se folosesc de energiile psihice, iar altii de cele mentale. Mediumii psihici nu fac decât sa observe si sa descrie structurile subtile ale realitatii. Acest fenomen este cunoscut sub numele de "lectura psihica". Cei mentali patrund efectiv în aceste structuri si le manipuleaza, dând nastere unor manifestari diferite ale realitatii. Oamenii pot crea masinarii sau computere care sa citeasca structurile subtile ale realitatii, dar acestea nu pot fi modificate decât de mintea umana.

Consiliul Ohalu - consiliu alcatuit din noua fiinte care traiesc într-o lume nefizica, ce ocupa acelasi spatiu ca si planeta Khoom din sistemul solar Sirius. Aceste fiinte traiesc pe o frecventa de vibratie diferita de cea a fiintelor fizice. Consiliul Ohalu guverneaza planeta Khoom si sistemul solar Sirius.

Suprasuflet - Un suprasuflet este "Tatal/Mama" copiilor sai. El reprezinta maestrul care tuteleaza numeroasele sale subdiviziuni (aflate în diferite realitati). Totalitatea Suprasufletelor alcatuieste Constiinta Christica.

Radionica - tehnica prin care un individ cu capacitati extrasenzoriale diagnosticheaza si trateaza un pacient prin folosirea unui aparat electronic. Exista numeroase tipuri de asemenea aparate, mai mult sau mai putin eficiente.

Procedurile Wilhelm Reich - set de tehnici care amplifica energia orgonica (energia vietii) din corp, pentru ca mintea sa o poata utiliza în scopuri psihice (în hiperspatiu). O parte din aceste proceduri au fost detaliate în primele doua carti din seria Montauk. Pacientul este adus într-o stare de "transa orgonica", în care, desi continua sa recunoasca mediul înconjurator, se afla într-o stare de constiinta modificata, care îi permite sa extraga informatii la care nu ar fi avut acces în mod normal.

Suflete surori - doua entitati separate care au iesit din aceeasi scânteie a Suprasufletului. De regula, doua suflete surori nu se încarneaza în acelasi timp, decât în circumstante cu totul exceptionale. Termenul este adeseori confundat cu cel de "cealalta jumatate". Acesta se refera exact la ceea ce afirma aceasta expresie: la energiile polar opuse ale aceleiasi entitati. Cele doua aspecte se încarneaza întotdeauna în acelasi timp, caci au nevoie de aceleasi experiente. Doua "jumatati" împart aceeasi minte si au personalitati aproape identice. De regula, ele se casatoresc. Una reprezinta emisfera cerebrala dreapta (masculina), iar cealalta emisfera cerebrala stânga (feminina) ale aceleiasi personalitati iesita dintr-un Suprasuflet. Doua suflete surori pot fi comparate cu doua mladite iesite din aceeasi radacina (samânta). "Jumatatile polar opuse" apar atunci când una dintre mladite se împarte în doua, crescând din aceeasi tulpina.



Activarea lui kundalini se refera la trezirea energiei fundamentale situate (de regula latent) la baza coloanei vertebrale si la trezirea succesiva a centrilor de forta (chakra-elor), permitând astfel folosirea integrala a mintii si constientizarea simultana a mai multor realitati.

Aceasta tehnica presupune cresterea cantitatii de energie orgonica (energia vietii) în corp, pentru ca mintea sa o poata utiliza în scopuri psihice sau pentru proiectii în hiperspatiu. O parte din acest echipament a fost descris în primele doua carti din seria Montauk. Psihotronica este o stiinta care asigura interfata între spirit, minte si corp, punând un accent particular pe influenta tehnologiei asupra acestora.

Joc de cuvinte: Pressed On (Pripitul, în traducere aproximativa), se pronunta identic ca Preston.

Joc de cuvinte: Dunk Can (asemanator cu Dung Can - Cutie cu Balegar), se pronunta identic cu Duncan.

N. Tr. Atât alien cât si extraterrestrial se traduc în limba româna prin "extraterestru". Nu exista în limba noastra un cuvânt corespondent pentru fiecare dintre ele. De aceea, pentru a pastra distinctia facuta în acest paragraf, am pastrat cuvântul alien în original. În restul textului, cuvântul alien este peste tot tradus prin extraterestru.

Janet Dian este autoarea celor trei carti din seria "În cautarea de sine", care reprezinta un ghid pentru descoperirea Sinelui Suprem.

Un suprasuflet este "Tatal/Mama" copiilor sai. El reprezinta maestrul care tuteleaza numeroasele sale subdiviziuni (aflate în diferite realitati). Totalitatea Suprasufletelor alcatuieste Constiinta Christica.

Organizatie care se ocupa cu cercetarea OZN-urilor din Long Island.










Document Info


Accesari: 5610
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2021 )