-fragmente- de Vasile Blanaru-Flamura

-fragmente-

de Vasile Blãnaru-Flamurã

Editura SEPCO, 1998

Nu-i nici un secret astazi faptul ca generalul Antonescu era un om extrem de impulsiv, foarte irascibil si vanitos în acelasi timp plin de de sine si de trufie. Camarilistii -au facut sa se creada dat de Dumnezeu la racruce de veac, daruit de destin atunci când catapeteasma neamulul începuse sa se prabuseasca, pentru ca s-o razeme cu toata puterea fapturii lui neobisnuite. Un om razbunator, usor influentabil si bântuit de paranoia militarismului. De asemenea nu-i nici un secret faptul ca fara ajutorul Garzil de Fier Antonescu n-ar fi reusit sa forteze abdicarea lul Carol al II-lea si sa se proclame conducator al statului, a spus-o textual luliu Maniu la procesul Antonestilor. La fel cum nu-i un secret alt fapt, anume acela ca în septembrie 1940 a fost nevoit, nu datorita Legatiei germane din Bucuresti, nici ca ar fi fost sprijinit de ostasii tarii, ci datorita camasilor verzi  iesite in strada sa accepte transformarea României in stat national-legionar.

Colaborarea cu legionarii însa a fost de la început privita de Antonesti ca o operatiune fortuita si totodata una vremelnica.

Aflam aceasta din doua declaratii: una a lui Ion Antonescu, alta a lui Eugen Cristescu, omul care, ca vedeta a camarilei si sef al S.S.I., a jucat un rol de capetenie în organizarea si declansarea puciului militar antilegionar.

Pentru Antonescu includerea legionarilor în guvemul din 14 / 15 septembrie 1940 a reprezentat o experienta inevitabila. Mai târziu va declara: "desi eram împins atunci (în noiembrie 1940, dupa executiile de la Jilava), camarilistii si reprezentantii partidelor istorice au facut oarecare eforturi pentru a-l determina pe Ion Antonescu sa formeze un guvern de generali si sa instaureze o dicatatura militara. Neubacher si Fabricius l-au sfatuit sa renunte la un asemenea plan, intervenind pentru aplanarea divergentelor dintre Antonescu si conducerea Legiunii - n.n.) ...

Generalul va spune clar: "Desi eram împins atunci, catre un guvern de militari am gasit totusi ca nu este momentul pentru aceasta. Cunosteam situatia si-mi spuneam ca (legionarii n.n.) vor ajunge la un moment dat când se vor uza total in fata opiniei publice si va veni divortul dintre mine si ei... "

Cu ocazia procesului din mai 1946, omul care se considera cel mai apropiat sfatuitor al generalului in materie de probleme ce priveau securitatea statului - îl numim pe seful S.S.I.-ului, Eugen Cristescu - va face câteva destainuiri senzationale. Printre care si una care arata fara nici o urma de dubiu ca dintru începuturi proiectele Antonestilor de guvernare, toate convergeau spre gasirea sau chiar inventarea unor pretexte pentru a nu mai împarti puterea cu Legiunea decât numai cu conditia de a fi seful ei si a o transforma într-un "Front al Renasterii Nationale" de tip armandist. Când aceasta nu va mai fi posibil de realizat, gasirea, inventarea unor motive pentru suprimarea Miscarii si scoaterea ei din viata tarii:

" ... oricât s-ar spune ca (Antonescu) a adus la putere Miscarea Legionara - citam din Procesul marii tradari nationale, pag. 175-, dar pentru cine stie sa faca politica in tara aceasta, trebuie sa-si dea socoteala ca Miscarea Legionara fusese umflata de celelalte partide de asa natura încât aceasta formula politica trebuia sa fie expulzata intr-un fel oarecare. Ori o iei si o suprimi total, ceea ce nu se putea atunci ... ori o aduci la guvern si de o maniera oarecare dupa un timp scurt, o suprimi".

Se stie ca imediat dupa abdicarea regelui Carol al II-ea, înainte de formarea guvemului Antonescu-Sima si proclamarea statului national-legionar, într-o sedinta secreta a grupului de sprijinitori ai generalului Antonescu, cu acea ocazie s-au pus bazele camarilei antonesciene in frunte cu Ica Antonescu, avocatul generalului si "prietenul casei", locotenent-colonelul Al. Riosanu, fost aghiotant al generalului, si Eugen Cristea, politist de cariera, cel care îl va înlocui pe Mihail Moruzov la conducerea Serviciului Special de Informatii. Atunci s-a hotarât colaborarea într-un cabinet guvernamental cu legionarii, discutându-se si un 24424m128y ele "maniere" cu care sa se încerce nimicirea Miscarii dupa un timp scurt ...

Asa se explica de ce Antonestii priveau dintru început colaborarea cu Garda de Fier o "operatiune fortuita si provizorie". Se astepta un moment potrivit, acela dezvaluit de Mihail Sturdza: "siguranta de a avea cooperarea armatei si siguranta consimtamântului, daca nu chiar a cooperarii Berlinului".

si Miscarea Legionara a considerat provizoriu guvernul prezidat de Ion Antonescu, la care a acceptat sa adere, cu conditia - suna o cronica marxista - "sa detinã nici mai mult, nici mai putin decât toate ministerele-cheie, începând cu vicepresedintia si terminând cu Comunicatiile ..."

Acei cronicari care sunt nedumeriti si insinueaza ca legionarii nu explica în ce sens "guvern provizoriu". Explicatia o vom da noi In rândurile ce urmeaza.

Spre sfârsitul lunii decembrie 1940 a avut loc o sedinta a sefilor de familii, organizatii si corpuri din CapitaIa. sedinta convocata de conducerea Miscarii a fost prezidata de comandantul legionar Vasile lasinschi, care a explicat rostul acestei întruniri a cadrelor de conducere ale Legiunii.

Ceea ce retin din cele discutate atunci este ca forul de conducere al Garzii de Fier preconiza pentru vara anului 1941 desfasurarea unor alegeri parlamentare generale. Alegerile urmau sa aiba loc dupa modelul alegerilor din 1937, cu formatiunile care s-au confruntat atunci, numai cu o singura modificare, anume aceea ca Legiunea dorea sa se prezinte în fata alegatorilor, nu in forma din 1937 sub denumirea de Partidul "Totul pentru Tara", ci în forma în care a participat la alegerile din 1931, adica sub denumirea neacceptata atunci (de "Garda de Fier"), denumire la care Miscarea tinea foarte mult, si cu semnul electoral folosit la acele alegeri ("gardul de fier" sau "gratiile"), semn care devenise pentru legionari un simbol, la care de asemenea Miscarea tinea foarte mult.

sedinta avea ca scop începerea pregatirii unei atmosfere în acest sens. stiu ca atât Antonescu cat si Legatia germana s-au opus acestui proiect. Legionarii urmareau ca prin aceste consultari electorale sa-si întareasca pozitia fata de Antonesti - lucru pe care Antonestii nu-l doreau.

Aceasta este explicatia de ce Garda de Fier a considerat provizoriu guvernul format în septembrie 1940. De data aceasta pregatirile, înscenarile antilegionare vor fi mai ingenioase, mai oculte. Camarila antonesciana nu va comite greseala din 1938 a camarilistilor carlisti, sa porneasca la atac fara o amanuntita punere la punct a dispozitivului lor de lupta. Tn 1938, apoi in 1939, Carol al II-lea avea la dispozitia sa un aparat represiv nu numai odios, ci si desavârsit educat în vederea lichidarii gardismului. Il avea pe Armand Calinescu, un ucigas din vocatie, omul descris de presa nelegionara ca lombrozian neînduplecat, cu apucaturi de caverna, hibrid cu chip de om si cu suflet de fiara, un asasin de ultima speta. L-a avut pe Gavrila Marinescu, pe Bengliu, pe Victor lamandi, pe Moruzov, pe Zeciu si cu toti acestia, o întreaga armata de calai, de sperjuri, de monstri, tot ce exista mai detestat în rândul organelor de represiune din Romania acelor ani întunecati. L-a avut, din nefericire pentru tara si pe el, pentru apostolul neamului, pe Nicolae lorga, omul zilelor decisive. Putem sustine ca fostului rege Carol al II-lea nu i-a lipsit nimic din panoplia puterii pentru a nu da gres in opera de decapitare a Garzii de Fier. Doar un singur lucru i-a fost dat sa nu aiba: întelepciunea de a sti ca "niciodata nu s-au putut distruge trupurile in care traieste o idee si prin urmare, toate mormintele de prigonire sunt zadarnice" (cugetarea apartine lui N. lorga), dar nici chiar lorga, autorul acestui aforism plin de adevar, n-a avut întelepciunea sa-si puna cugetarea in acord cu realitatile.

Insa carlistilor le-a mai lipsit un lucru. Poate mai important ca sensul desprins din maxima marelui carturar. Anume acela ca nu au cunoscut cu exactitate nici forta armata a legionarilor aruncata in batalia pentru izgonirea regelui, nici pâna unde se întindea sprijinul german pentru revolutia camasilor verzi. Daca ar fi stiut ca legionarii se bazeaza mai mult pe curajul si pe fanatismul lor de a-l izgoni pe Carol decât pe forta lor armata si daca ar fi stiut ca Hitler înca de pe atunci îi considera pe acei mistici nationalisti români numiti legionari ,prea mistici si prea nationalisti" ca sa-i placa si ca Fabricius va denunta puciul legionar din 3 septembrie 1940 ca fiind "extrem de periculos si daunator pentru interesele Germaniei ", de buna seama Carol ar fi avut putere sa zdrobeasca actiunea pucista a Legiunii, s-o reprime si sa continue a fi regele României.

Trebuie sa recunoastem si s-o spunem deschis, oricâta adversiune am nutri împotriva celor ce au ordonat sa se traga cu tunul in legionari (Carol n-a dat un asemenea ordin infam), ca printre tortionarii antonescieni nu figureaza nici un singur ucigas care sa semene cu Armand Calinescu, Bengliu, Gavrila Marinescu, Panova, Davidescu, Sârbu, Iamandi, Gherovici sau Otto Reiner. Sub obladuirea lui Antonescu, chiar din ordinul lui, au avut loc masacre. S-au comis abuzuri si nelegiuiri. Au fost ucisi oameni nevinovaji, femei si copii, în plina strada. Insa nici la Bucuresti, nici în restul tarii nu s-a înregistrat cruzimea unui macel ca cel din noaptea de 29/30 noiembrie 1938 sau cel din noaptea de 21/22 septembrie 1939.

Greselile carlistilor in procesul lichidarii gardismului nu vor fi repetate de Antonesti. De asta data cruzimea va fi înlocuita cu o fatada a legalitatii, cu pretinsa întronare a ordinei de stat. si pentru moment lumea va crede ca asa este. Ministrul german la Bucuresti va încunostiinta Berlinul ca "generalul Antonescu este hotarît sa restabileasca cu orice pret ordinea ..." Iar Hitler se va grabi sa vada in dictatorul roman pe omul de încredere al cauzei comune a Germaniei si României.

Astfel se prezenta situatia in decembrie 1940. Zarurile fiind aruncate se trecu la primele masuri. Sau, mai bine zis, la primele acte de provocare împotriva legionarilor.

Nu vom omite sa reamintim cititorului ca în noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1940, Horia Sima a plecat la Ploiesti si Câmpina cu intentia de a-I salva pe N. lorga din mâiniie rapitorilor sai. Cu acel prilej, potrivit unor declaratii date la închisoarea Aiud, de catre avocatul Victor Biris (acesta îndeplinea atunci functia de secretar general al Ministruiui de Inteme si îl însotea pe comandantul Miscarii în calatoria la Ploiesti), un "mesager hitlerist" I-a întampinat si i-a adus vestea ca Antonestii planuiesc un complot împotriva Garzii de Fier. In cuvintele lui Victor Biris vestea suna cam asa: "Pe soseaua Bucuresti-Ploiesti am fost întâmpinati de I. Olteanu si Krautle, omul lui Himmler (Krautle era ofiter S.S., îsi desfasura activitatea în cadrui Legatiei germane din Bucuresti, ca atasat pentru probleme agricole si apartinea grupului de diplomati germani, care, cunoscând adevarata fata a conflictului Antonescu - Sima, se afirmau ca sprijinitori ai legionarilor - n.n.). Acesta i-a transmis lui Horia Sima informatia ca Fabriclus si Antonescu urmaresc rasturnarva guvernului legionar de la putere si cineva trebuie sa plece urgent la Berlin si sa ia legatura cu Himmler. Am plecat chiar eu... " (citat din revista "România literara" nr. 48 din 27 noiembrie 1980, pag. 13).

Despre raspunsul lui Himmler (Horia Sima ceruse, printr-o scrisoare, reichsfuhrerului S.S. Heinrich Himmler sa convinga pe Hitler ca acesta sa intervina pentru a zadamici planul Antonestior denuntat de Krautle) vom vorbi ceva pe parcursul capitolului; acum ne vom ocupa de primele acte de provocare împotriva legionarilor.

Desfiintarea politiei legionare si destituirea colonelului stefan Zavoianu din functia de prefect al politiei bucurestene (ambele masuri au fost aplicate din ordinul generalului imediat dupa executiile din 26-27 noiembrie 1940) erau provocari ce apartineau trecutului. Provocari ale trecutului vom socoti si alte masuri, desi se petrecusera cam in acelasi timp, ca de pilda: semnarea decretului cu condamnarea la moarte pentru crime de genul acelora savârsite la Jilava, Snagov si Strejnic, desfiintarea garzilor legionare prin lichidarea Corpului legionar "Garzile permanente", si ordinul generalului dat Ministerului de Interne (ordinul trebuia executat de Riosanu) ca in termen de 20 de ziie sa fie înlocuiti primarii legionari cu primari "impartiali", care sa stie si punctele din program ale generalului Antonescu". Prin desfiintarea"Garzilor permanente", Antonestii (spunem "Antonestii" si nu "lon Antonescu" pentru ca toate aceste masuri erau luate in doi, de amândoi Antonestii: Ion si Mihai Antonescu) urmareau un scop foarte precis: dezarmarea legionarilor: Prin înlocuirea primarilor legionari si chiar a prefectilor, ca si a unor demnitari legionari, înlocuiti cu oameni desemnati de Antonesti, se urmarea lichidarea puterii legionare ca forta de guvernamant.

Intr-o cronica marxista antilegionara citim urmatorul amanunt: "Generalul gardist Constantin Petrovicescu, titularul Ministerului de Interne, precum si alti ministri si functionari superiori legionari au devenit tinta unor atacuri violente ale lui Antonescu, ceea ce in atmosfera încarcata de atunci a trezit banuiala ca se pregatea "debarcarea lor" (vezi Magazin Istoric nr.1 (46) din ianuarie 1971).

Tipic in acest sens este atitudinea brutala, lipsita de cel mai elementar simt de condescendenta a generalului fata de Mihail Sturdza. Printul Sturdza era ministru de Externe, diplomat de cariera, un om cu o conduita fara repros. Dar pentru Antonescu, bântuit de paranoia militarismului si a badaraniei, Mihail Sturdza facea parte din categoria "boierilor râiosi". In cartea sa, scrisa în exil, "Românea si sfârsitul Europei, Amintiri din tara pierduta", fostul ministru de Externe legionar, ca sa arate felul cum întelegea generalul sa-si trateze partenerii de guvern si sa le pregateasca "debarcarea", descrie astfel un episod care arata o data în plus ca generalul inventa motive, pregatea terenul pentru a se debarasa de incomozii sai parteneri din guvern:"Primisem din partea sa (a lui Ion Antonescu - n. n.) o nota marginala pe o comunicare a Ministerulul de Interne, pe un ton foarte sever, relativ la un incident, dealtfel fara importanta, care avusese loc la Arad între autoritatile romane si ungare". M-a informat ministrul meu al Afacerilor strâine despre acestea? Nu, nu m-a informat !" Generalul o nimerise gresit, caci i-am putut raspunde ca informatia Ministerului de Interne era perimata, caci Incidentul era lichidat ,si ca, de astfel, totul se petrecuse în absenta mea, sub interimatul lul Mihai Antonescu (informatia venea din partea lui Riosanu si fãcea parte din campania de defaimare a Garzii de Fier - n.n.). Generalul nu s-a lasat si hârtia mi-a fost trimisa cu o noua adnotatie: "s'a îngrijit dl. Sturdza pentru a sti daca dl. Mihai Antonescu ma informase asupra acestei afaceri? Nu, nu s-a îngrijlt I Nu am nevole de asfel de ministri" (pag. 244).

Un lucru mai absurd ca acesta e greu de imaginat din partea unui general-premier intr-o tara europeana.

Dar generalul Antonescu s-a manifestat ca un mare expert în lucruri absurde. Ele sunt extrem de numeroase si extrem de anapoda gândite. Nu ne vom opri decât la doua, "cazone", pe cât de neînsemnate ca importanta în angrenajul unei guvemari politice Antr-o perioada de razboi mondial, pe atât de grave în consecinte.

Unul dintre ordinele date de conducatorul României în plin razboi a fost cu referire la bravii lui ostasi. Toate buzunarele uniformelor militare, inclusiv ale ostasilor din zonele de razbol si chiar ale luptatorilor din prima linie a fronturilor, au fost cusute. Masura era justificata printr-o ideie bolnava a generalului bantuit de paranoia militarismului: "Soldatul este un spartan. Dracu a mai vazut ostas român cu mâinile în buzunare...."

A doua absurditate antonesciana a fost ordinul dat tot de generalul-conducator, prin care s-a instituit pedeapsa corporala în armata. Ordinul prevedea aplicarea ostasului român a 25 de lovituri pentru diferite abateri de la Regulamentul ordinei interioare ostasesti. O abatere de la normele Regulamentului ordinei interioare ostasesti era si delictul de a fi fost prins cu mâinile în buzunare. Aceasta pentru ca absurditatea sa fie si odioasã. In istoria politica a Rornâniei interbelice sunt înregistrate mai multe asemenea absurditati. Una, printre multe altele, s-a petrecut în timp ce la conducerea tarii s-a aflat "Apostolul neamului" Nicolae lorga, în fruntoa unui guvern de "tehnicieni". Istoricul Constantin C. Giurescu, în primul sau volum de Amintiri vorbeste despre aceasta guvernare, socotind-o una dintre cele mai ineficiente din toate câte a cunoscut tara romanesca in perioada 1919 - 1939. "Salaril neplatite", "scaderl catastrofale a preturilor produselor agricole", "puternice agitatii a datornicilor care se vad amenintati cu scoaterea la vânzare de catre banci a pamânturilor lor", "mari întruniri ale corpului didactic primar si secundar manifestând împotriva guvernului", iata numai câteva probleme cu care era confruntata natiunea româna sub guvemarea marelui carturar in timpul celor 13 luni si 18 zile de guvernare iorghista.

Dar nu în aceasta gasim absurditatea. Au fost si alte guverne confruntate cu astfel de probleme grave. Absurdul în guvemarea marelui savant consta in aceea ca prim-ministrul tarii, ca si generalul Antonescu, în loc sa-si concentreze toate fortele spre a îndrepta raul din tara, s-a ocupat cu alte masuri (C.G. Giurescu le numeste "primele masuri de ordin administrativ") ,care au stârnit mai degraba ilaritate decât aprehesiune ..." (pag. 279).

Noi sustinem ca masurile lui lorga, in împrejurarile grave de atunci, n-au stârnit numai ilaritate sau frica nedeslusita, ci mai ales groaza si dezgust, pentru ca ele aratau miopia politica, naivitatea, daca nu ineptia unui om care o viata întreaga s-a crezut un fauritor de istorie in lupta permanenta pentru regenerarea morala si materiala a statului român.

lata absurditatea lui lorga - o relatam din Amintirile lui C.G. Giurescu: "în vreme ce in Secuime, un invatator, neprimind salariul timp de sase luni si neavând nici o alta posibilitate de a se întretine, se sinucide, ceea ce provoaca senzatie", prim-ministrul lorga, care îsi rezervase si Ministerul Instructiunii Publice, da dispozitii ca "functionarele ministerului sa nu-si mai dea cu rosu pe buze si sa nu poarte rochii scurte ..." (asta îi lipsea României in anii 1931-1932, pentru ca statul roman sa fie "salubrizat", in conformitate cu ideiile haotice ale unui om care, mai târziu, vâ înlocui îndemnul, dispozitia ministeriala, adresata functionarelor, cu promovarea asasinatului politic împotriva tineretului roman).

Daca absurditatile marelui carturar au provocat ilaritate si dezgust aratând miopia politica, naivitatea unui prim-ministru savant, groaza si nenumarate drame omenesti vor provoca absurditatile, generalului Antonescu. Personal am asistat, pe front, in Caucaz, la o scena in care i s-a aplicat unui ostas roman pedeapsa corporala. Mai mult decât barbarie! Urmarile au fost tragice. Soldatul s-a razbunat crunt. Cu ocazia unui atac sovietic pe muntele Misako, profitând de unele dezordini provocate de panica in rândurile luptatorilor români, ostasul cu pricina si-a împuscat comandantul (acesta in calitate de locotenent-comandant de companie conducea operatia de administrare a celor 25 de lovituri), dupa care, cu întreg echipamentul de razboi a dezertat la inamic.

Întâmplari asemanantoare, adevarate drame omenesti, au avut loc nenumarate, ca urmare a absurditatii generalului.

Numai ca Antonestii nu s-au limitat numai la amenintari si apostrofari grosolane in plenul Consiliului de Ministri la adresa ministrilor legionari. De la atacuri violente s a trecut la fapte. Prima victima va fi "boierul râios", Mihail Sturdza. si in acest caz se va dovedi cat de absurda era logica generalului.

Episodul cu demiterea printului Sturdza din functia de ministru al Afacerilor straine este redata de însusi Mihail Sturdza in cartea sa scrisa in exil, precum si de scribii comunisti in cronicile lor antilegionare.

Potrivit acestor cronici si a relatarilor fostului ministru legionar de Externe, demiterea lui Mihail Sturdza s-a produs in urmatoarele insolite circumstante:

Cu ocazia vizitei la Berlin a generalului Antonescu, efectuata in zilele de 22-24 noiembrie 1940 (era prima întrevedere Hitler-Antonescu), conducerea Miscarii Legionare, cunoscând bine înca de pe atunci planul camarilistilor antonescieni de a scoate Garda de Fier din viata politica a tarii, a hotarât sa întreprinda o masura de aparare. Se stia ca ministrul german la Bucuresti, Wilhelm Fabricius, dupa ce ani de zile se balacise in gratiile regelui Carol al II-lea, acum devenise "omul de curte" al Antonestilor în disputa dintre legionari si general, prin toate manifestarile sale, s-a situat net de partea Antonestilor, el fiind cel care a contribuit într-o mare masura la defaimarea Legiunii prin mesajele sale adresate Reich-Ministerium-ului de pe Wilhalmstrasse. Sau cum va spune un alt politolog comunist: "Fabricius va contribui la acceptarea neîncrederii Berlinului in capacitatea de guvernare a Garzii de Fier".

Masura de aparare adoptata de conducerea Miscarii a fost una singura, foarte simpla, folosita in mod obisnuit in uzantele diplomatice: înlocuirea ministrului german W. Fabricius.

In legatura cu aceasta, acelasi alt "politolog comunist" - îl numim pe Al. Gh. Savu; citatele le-am extras din Magazin istoric din ianuarie 1971- va afirma:

"Concomitent, Horia Sima a cautat, pe diferite cai, sa pregateasca terenul la Berlin ajungând la concluzia ca ministrul Reich-ului la Bucuresti, Fabricius, îl sustine pe Ion Antonescu, influentând in acest sens cercurile conducatoare germane". Intrebarea era simpla: daca mai putea fi competent sa reprezente interesele unui stat national-socialist, cum era Germania, pe lânga un guvern national-legionar, un ministru ca W. Fabricius, care in trecutul foarte apropiat avusese relatii de clica, mai mult decat de stricta diplomatie cu un rege si un guvern învinuiti de a se fi facut vinovati de cele mai odioase crime antilegionare ?

Pentru Miscarea Legionara interesul primordial era ca mesajele de la Bucuresti, adresate prin Ribbentrop lui Adolf Hitler, sa oglindeasca in modul cel mai fidel, mai impartial si mai cinstit realitatile din Romania. Orice exagerare, orice denaturare a adevarului, chiar si una facuta dintr-o complezenta politica, reprezenta, în opinia Miscarii, un rau pentru ambele popoare, roman si german.

Conducatorii Reich-ului au consimtit ca Fabricius sa fie înlocuit. Operatia a avut loc cu ocazia vizitei generalului la Berlin. Or Mihail Sturdza, care-l Tnsotea pe Antonescu in vizita, n-a avut alt rol in aceasta afacere decat acela de a fi înmânat lui von Ribbentrop memoriul prin care se solicita schimbarea lui Fabricius.

In ziua de 14 decembrie 1940, la Presedintia Consiliului de Ministri s-a primit încunostiintarea oficiala prin care Ministerul Afaceilor Straine german dispusese inlocuirea lui W. Fabricius cu Manfred Killinger. Documentul a atuns pe biroul secretarului general al presedintiei in dimineata acelei zile. Doua ore dupa aceea, generalul-premier ia cunostinta de el si incepe bâlciul.

Un deceniu si ceva mai tarziu, profesorul Ovidiu Vladescu (acesta fusese secretar general la presedintia Consiliului de Ministri în perioada de care vorbim si el a primit încunostiintarea respectiva) va povesti cum s-a desfasurat penibila scena când Ion Antonescu a luat cunostinta de continutul documentului semnat de Ribbentrop.

,,L-am vazut de mai multe ori pe maresal in celebrele lui crize de nervi, in celebrele lui momente psihopatice, cu spuma la gura, in imposibilitatea de a-si controla vorbele, gesturile, faptele. De data aceasta insa, criza lui n-a mai fost numai o criza de furie, de nevropat, ci si una care il arata in postura de om cuprins de panica ... Teama lui mare dintodeauna a fost, mai ales dupa "rebeliune" sa nu fe inlocuit de Horia Sima la conducerea statului. Nu-i era frica de gloantele unor atentatori, cum avea fobia de a nu-si pierde puterea... "

Cum sa-si piarda puterea el, generalul dat de Dumnezeu la rascruce de veac sa rezeme cu toata puterea fapturii lui neobisnuite catapeteasma neamului ? ... Cum sa nu mai aiba puterea el, care ...

A. Simion, In prima lui carte antilegionara, se va ocupa si el de felul cum a reactionat generalul la primirea vestii, scriind: "Vestea i-a produs o puternica ingrijorare, deoarece nutrea serioase temeri ca aceasta masura reprezenta schimbarea atitudinii Reich-ului fata de evolulia situatiei din România în sensul abandonaril sale fn favoarea legionarilor..."(Regimul politic din România, pag. 227).

Intr-adevar, la "aranjamentele cabalistice" sau mai nimerit numite "ocultismele" Antonestilor, legionarii au incercat sa se apere prin anumite actiuni, care intr-un fel au fost si ele "cabalistice". Numai ca deosebirea dintre cele doua feluri de "aranjamente" consta In aceea ca "ocultismele" Antonestilor se intemeiau pe minciuna si fals, pe invinuiri meschine si inscenari puerile, funeste, menite sa justifice - spuneau ei - lovitura pregatita impotriva Garzii de Fier, In timp ce "aranjamentele" legionarilor nu aveau alt temei rational decât acela de a denunta niste noi samavolnicii si crime urzite pentru o noua decapitare a Legiunii. Horia Sima a facut ca majoritatea "demascarilor" intreprinse de legionari sa fie adresate conductorilor Reich-ului, din doua simple motive:

1) pentru ca Antonestii urmareau sa implice în actiunea lor antilegionara si pe conducatorii Reich-ului;

2) pentru ca, in viziunea legionarilor prabusirea Legiunii avertiza prabusirea in timp a national-socialismului - ceea ce însemna ca prin pactizarea cu Antonestii, Reich-ul va contribui implicit la propia sa prabusire politica.

Miscarea Legionaa a facut eforturi disperate cu intentia de a zadarnici comiterea unor faradelegi de proportii, la acea ora, inca nebanuite. Ele avizau o ordine europeana, alta decât aceea preconizata de Stalin in complicitatea marilor democratii apusene; Stalin in cârdasie cu acei pe care Lenin, pe drept cuvânt, îi poreclise ,utilii miopi ai Occidentului", iar oamenii de bun simt îi vor numi "groparii de mâine ai batrânei Europe si ai lumii civiliate".

Tot in contextul celor petrecute in dimineata zilei de 14 decembrie 1940 inregistram, in continuare, un pasaj din lucrarea lui A. Simion citata mai sus: "Banuind ca legionarii nu erau straini de inlocuirea lui Fabricius, Antonescu I-a chemat imediat pe Sturdza la ordine, cerându-i explicatii. Incidenul, care avea sa reprezinte "criza finala" dintre Antonescu si ministru/ sau de externe este descris de acesta din urma in felul urmator... "Anuntându-mi aceasta schimbare, generalulul, foarte suparat, m-a intrebat ce stiam despre ea si cum mi-o explicam. In toata inocenta i-am raspuns ca schimbarea nu putea decât sa ne multumeasca, deoarece Miscarea n-a gasit niciodata in Fabricius un interlocutor foarte intelegator" (A. Simion se foloseste in citatul de mai sus de România si sfarsitul Europei pag. 243-244 - n.n.). Reactia lui Antonescu - citim mai departe in cronica marxista - la aceasta afrmatie a lui Sturdza trebuie sa fi fost de o asemenea violenta, incât acestuia i-a fost si jena sa o redea in memoriile sale. Cert este ca incidentul s-a încheiat printr-o masura la care generalul se gândise de mai multa vreme (este opinia tot a lui Mihail Sturdza - n.n.): demiterea imediata a lui Sturdza de la conducerea Ministerului Afecerilor Straine si preluarea acestui important departament de catre Antonescu însusi.

Realitatea este ca "incidentul" cu schimbarea intervenita la Legatia germana de la Bucuresti n-a fost decât numai un pretext folosit de general pentru mazilirea "boierului râios" pe care îI ura dintr-un simplu capriciu de obsedat, si pentru acapararea acestui important departament. Ca Ion Antonescu s-a gândit de mai multa vreme sa preia direct conducerea Ministerului de Exteme o aflam dintr-un document al Legatiei germane. Se pare ca presiunile au fost foarte mari din partea Antonestilor, încât pana la urma, în dorinta de a inaugura un climat de întelegere între general si Legiune, conducerea Miscarii a cedat. O telegrama a lui Fabricius adresata Berlinului la sfârsitul lunii noiembrie 1940 ne lamureste astfel: "Generalul a obtinut de la Sima ca sa renunte la Sturdza ca ministru de externe. Generalul vrea sa preia el însusi Ministerul de Externe si sa numeasca un subsecretar de stat legionar" (Arhiva I.S.I.S.P., font 10, dosar 9G, filele 93-95).

Cat de surprinzatoare a fost pentru general schimbarea lui Fabricius si ce pierdeau Antonestii prin aceasta substituire o desprindem dintr-un raport al fostului ministru german la Bucuresti, raport adresat Ministerului german de pe Wilhemstrasse. Extragem din acest document urmatorul pasaj edificator: "Plecarea mea din postul de aici este o lovitura care a avut asupra lui [Antonescu - n.n.] efectul unei bombe. Eu am lost cel mai intim sfatuitor al sau si formez o parte din el ... Eu contez aici ca exponent al unei politici care a dus la succesul sau la Berlin. El se teme de o interpretare daunatoare a plecarii mele, in politica Iiterna si externa a taril sale. Eu am incercat sa-l linistesc pe general, aratându-i ca, chemarea mea la Ministerul de externe ar fl numai o chestiune interna, fara nici o insemnatate pe plan extern si nici cu privire la politica interna a României..." In acelasi raport W. Fabricius vine cu o propunere, aceea ca Ministerul german a Afecerilor Straine sa trimita generalului personal o comunicare oficiala in sensul ca "în politica Reich-ului fata de generalul Antonescu nu se va produce nici o schimbare..." (D.G.F.P., Series D, vol. XI, doc. 513).

O luna de zile mai târziu, la 12 ianuarie 1941, deci cu zece zile inainte de lovitura militara antilegionara declansata de Antonesti, cel care a tradus in fapt propunerea lui Fabricius, aceea de a arata ca In politica Germaniei fata de generalul Antonescu nu s-a produs si nu se va produce nici o schimbare, a fost insusi Fuhrerul german. In scrisoarea adresata lui Antonescu personal, scrisoare prin care este prezentat noul titular al Legatiei germane la Bucuresti, Adolf Hitler scrie printre altele: "domnul ministru von Killinger care are misiunea sa va transmita salutarile mole cele mai cordiale, este unul dintre cei mai vechi camarazi de lupta ai mei... Misiune speciala cu care îl trimit ca ministru al meu la Bucuresti este nu numai de a fi pentru rege reprezentantul oficial al Reich-ulul, dar si de a fi pentru dvs., domnule general, un fidel si Ioial ajutor in greaua dvs. lupta, si - daca o doriti - sa va fie de asemenea sfatuitor... daca dvs., domnule general Antonescu, aveti griji care s-ar putea ivi din tensiuni interne ale regimului dvs., atunci, daca o doriti, ministrul von Killinger va va sta la dispozitie ca fidel si loial intermediar. .. "

Nu e nevoie sa precizam ca scrisoarea respectiva a fost ultimul document scris înainte de "rebeliune" de catre conducerea suprema a Reich-ului, care a dat Antonestilor curajul de a avea siguranta ca pot opera în voie, in cazul cand in regimul generalului, s-ar ivi tensluni interne... Dupa cate imi amintesc, in acea vreme (asa se vorbea printre legionari) conducerea Miscarii ar fi dorit (si ar fi facut unele demersuri in acest sens) ca in locul lui Fabricius sa fie numit insarcinatul Germaniei la Bucuresti cu probleme economice. Herman Neubacher era nu numai un prieten vechi al legionarilor, ci si un diplomat care cunostea situatia politica din România in mod obiectiv; în confruntarea dintre Antonesti si Garda de Fier, ca sa nu fie in dezaoord cu linia oficiala a Reich-ului si nici in cârdasie cu Antonestii impotriva legionarilor, a depus toate eforturile ca intermediar intre cele doua tabere. E sigur ca daca el ar fi luat sefia Legatiei, evenimentele ar fi luat un alt curs.

In memoriile sale (Sonderauftrag Sudest 1940 - 1945), aparute în 1956, H. Neubacher sustine ca el ar fi fost desemnat initial sa-i ia locul lui Fabricius. Von Ribbentrop consimtise, dar ca reichsleiterul Martin Bormann s-a opus acestei numiri, intervenind pe lânga Hitler ca Neubacher Sa fie scos din serviciul diplomatic. Potrivit spuselor fostului însarcinat al Reich-ului la Bucuresti cu probleme economice, in orice bataiie politica, pentru Germania petrolul avea intâietate. El scrie textual la pag. 51: "Ribbentrop considera ca acest atac este indreptat impotriva sa si se apara, petrolul se dovedi mai puternic decât conducerea partidului, iar criza Neubacher se termina prin aceea ca Legatia politica fu transmisa lui von Killinger, care pentru partid era inatacabil... "

De altminteri, la aceea ora, intreaga conducere politica a Germaniei - vorbim de conducerea superioara: Hitler, Hess, Ribbentrop, Himmler, Schirah, Rosenberg, Goebbels, Martin Bormann - înca mai spera într-o "reconciliere a generalulul cu Garda de Fier". Lui Hitler îi piacea sa-i zica "o contopire a lui Antonescu cu Miscarea Legionara".

Majoritatea acestor conducatori mergeau pe linia trasata de Fuhrer: "Germania acorda importanta numai relatiilor oficiale cu generalul Antonescu. Relatille cu partidul [Miscarea Legionara - n.n.] sunt pentru Germania mai putin importante".

Astfel, în raspunsul lui Himmler la scrisoarea primita prin Victor Biris (raspunsul purta data de 5 decembrie 1940) putem citi urmatoarele sfaturi: "... de unirea sbtransa si plina de incredere intre Miscarea Legionara si conducaaorul statului roman depinde binele României. Nu se poate imagina una fara alta. Miscarea legionara nu va putea reconstrui Romania fara nationalistul energic care este generalul Antonescu. Sunt sigur ca el va fi din ce in ce mai mult patruns de convingerea ca potrivit exemplului din Germania si Italia, patria nu poate fi construita ... fara ajutorul dumneavoastra, camarade Horia Sima, care ati preluat mostenirea capitanulul Codreanu si fara ajutorul legionarilor. Pentru dumneavonstra si pentru miscare scopul ce trebuie urmarit mai presus de orice... trebuie sa fie nu numai de a convinge tot mai mult ratiunea conducatorului statului, ci si de a câstiga inima sa..."

Sfaturile lui Himmler sunau ca un îndemn la supunere. Aceasta dupa ce, cu doua saptamâni înainte, sfaturile lui Ribbentrop sunasera ca o amenintare: "Nu va puneti niciodata in conflict cu armata. Ar fi o nebunie. Intr-o astfel de ciocnire, miscarea ar fl distrusa..."

Tot ca amenintare va fi auzit si un raspuns al lui Rudolf Hess (raspunsul loctiitorului lui Hitler la conducerea N.S.D.A.P.- ului se va referi la o telegrama a legionarului Al. Ghica - "istoricii" comunisti vorbesc despre o telegrama a fostului director general al Sigurantei si politiilor - "prin care informeaza ca generalul Antonescu si guvemul român (în afara de legionarii din guvem) sunt vânduti iudeo-masonilor: "D-nul general Antonescu trebuie sa ramâna la conducere; celalti componenti ai guvernului se pot schimba cum doresc..."

La toate aceste raspunsuri, amenintari si sfaturi, "istoricii", care includ in cronicile lor povestea cu raspunsul lui Rudolf Hess, trag si o concluzie. Cu adnotarea ca legionarii nu s-au bucurat niciodata de vreun credit, mai ales la cabinetul lui Hitler, aceasta concluzie nu e lipsita de substanta. lata, textual, concluzia acestora: "La cabinetul lui Hitler, cartea de vizita cu emblema Garda de Fier din România, semnata de Horia Sima, nu se mai bucura de creditul pe care îl nadajduiau legionarii, iar Himmler si agentura lui nu intentionau sa impinga pe legionari inaintea lui Antonescu, contravenind astfel intereselor pe care Germania le urmarea in România " (Garda de Fier, organizatie terorista... pag. 344).

In paranteza vorbind, atât raspunsurile subliniate mai sus si extrase din literatura marxista antilegionara de astazi, cat si concluzia citata din aceiasi Iiteratura, sunt dovezi irefragabile, puse Ia dispozitia cititorului, dovezi care arata foarte clar ca toata palavrageala comunisto-neoproletcultista de pâna acum în legatura cu mult trambitatele slogane: "Miscarea legionara - coloana a V-a a hitlerismului in Romania", "legionarii lui Hitler", "Codreanu, protejatul lui Hitler", "Horla Sima, spion in solda Gestapo-ului nazist", "Garda de Fier, stipendiata Reich-ului hitlerist", etc., etc., toate acestea n-au fost decât demagogie desantata, scrisa in tone de maculatura pentru a însela oamenii si a demonstra înca o data, daca mai era nevoie, ca marxim-leninismul nu este numai barbarie cu chip omenesc, ci si miniciuna si sperjur.

Trecusera doar 3 luni de zile de la sedinta consiliului de minstri din 21 septembrie 1940. La acea sedinta, in conformitate cu o intelegere anterioara, generalul Antonescu fusese de acord ca toate deciziile guvemului sa fie aprobate in prealabil de Consiliu. "Eu sunt seful regimulul legionar, iar dl. Sima este comandantul Miscarii legionare ... In guvernare insa, partidul (Miscarea Legionara - n.n.) nu se amestecâ ... Sugestiile (legionarilor - n.n.) le face dl. Sima si noi le acceptam cu totii sau nu..." aceste cuvinte apartin generalului.

Normal ar fi fost ca si in "cazul Sturdza" (acesta era un caz destul de important in politica de atunci), Consiliul de Ministri sa fi avut rolul decizionar.

In realitate el nici n-a trecut prin discutiile vreunui Consiliu. Generalul, de la sine putere, abuziv si impasibil, calcând în picioare pâna si cele mai elementare maniere ale bunului simt, consultandu-se numai cu vedetele camarilei sale, a ordonat destituirea ministrului de Exteme, pentru motive nespecificate, numindu-se pe sine ca "adinterim Ia Ministerul Afacerilor Straine". Incepand cu data de 23 decembrie 1940 îI vom vedea pe Ion Antonescu, asadar, cocotat in fruntea a trei departamente în guvem: Presedentie, cu puteri dictatoriale, Ministerul Apararii Nationale si Externele.

Cu aproape doi ani în urma, mai fusese un "nazdravan" in politica Romaniei, si acesta predestinat sa rezeme catapeteasma neamului cu toata puterea fapturii lul neobisnuite, care a condus trei departamenete: Presedintia, Apararea Nationala si Invatamantul. S-a numit Armand Calinescu si s-a crezut "l'homme d'acier" ... Dar ...

Antonestii nu s-au oprit aici. Dupa cum am vazut din relatarea precedenta, intreaga conducere a Reich-ului, in frunte cu Fuhrerul, se gasea aliniata în spatele generalului. Asta însemna ca poate sa actioneze dupa bunul plac. Ceea ce a si facut.

In aceeasi zi, adica la 14 decembrie 1940, se auzi din nou placa amenintarilor. lntr-un nou Consiliu de Ministri, Antonescu va vorbi despre "dezordinile" legionarilor.

Pana la 22 ianuarie 1941, el a amenintat, a calomniat, a fost samavolnic si grosolan, a uneltit contra legionarilor. Dar numai atât. Sub nici un motiv nu i se putea imputa comiterea unor asasinate politice, dupa cum nu putea fi învinuit ca ar fi patronat anchete si înscenari juridice ca cele petrecute în perioada dictatuni carliste.

La "rebeliune" Antonescu a ordonat sa se foloseasca tancurile, mitralierele si artileria pentru a ataca si ocupa sediile Miscarii. S-a tras cu tunurile, pe strazi, în manifestanti.

Din rândurile legionarilor au cazut ucisi si raniti peste 500 de persoane. Dupa macelul din 22 ianuarie 1941, în prigoana care a urmat, zeci de mii de romani, barbati si femei, tineri, mai varstnici si chiar adolescenti, daca nu copii, au trecut prin temnitile si lagarele Antonesciene. "Tara a fost prefacuta in cazarmi, închisori, lagare de concentrare" - vor spune comunistii.

Intr-adevar, in primul rand, pentru legionari asa a fost. Legionarii ucisi în dupa-amiaza zilei de 22 ianuarie 1941 si în noaptea de 22 spre 23 ianuarie au cazut aparanduse. Ei n-au fost strangulati, omorîti in ancheta sau arsi în crematorii. Ci au -murit intr-un fel de lupta sau in fata plutoanelor de executie. Desigur, în anchete s-au comis abuzuri - si chiar cruzimi. Dar, indiscutabil, într-o forma mult mai putin grava, mai putin iremisibila, ca abuzurile si cruzimile înfaptuite de autoritatile armandiste si carliste.

Repetam afirmatiile facute anterior: dictatura generalului Antonescu a avut calaii ei, camarila ei: oameni odiosi, perfizi, fripturisti, gata sa faca orice nelegiuire pentru a si pastra scaunul. si cu acestia o sumedenie de unelte docile, o armata întreaga de tortionari netrebnici, mosteniti de la vechile regimuri si o turma de camoleoni politici: scribi si politicianisti de mâna a doua. lnsa printre toti acestia n-a figurat nici un Armand Calinescu, Gavrila Marinescu, Bengliu, Zeciu, Panova, Otto Reiner, lamandi. Nici macar un plutonier sau agent care sa faca ceea ce facusera omoratorii Capitanului cu doi ani in urma.

Din cauza aceasta, ca si din cauza faptului ca Antonestii n-au urmarit în mod expres lichidarea gardismului, ci numai debarasarea de incomozii lor parteneri din guvern, precum si de teama de a nu avea sfârsitul color de la Jilava (foarte multi legionari vor fi de acord ca aceasta a fost o cauza prioritara - teama de o eventuala raspundere în viitor), prigoana antonesciana n-a înregistrat nimic asemanator cu masacrele din 1938 si 1939.

Ca ultim element de baza cu care vrem sa argumentam ca pacatele Antonestilor au fost mai putin grave ca pacatele carlistilor este faptul ca pana la un anumit punct politica anticomintern a generalului s-a încadrat perfect în politica antisovietica a Legiunii - ceea ce il facea, în parerile legionarilor mai putin odios. Antonescu a fost cu legionarii meschin si ipocrit, grosolan si paranoic. In anumite privinte, purtarea lui fata de Legiune s-a dovedit mai haina ca purtarea lui Carol al II-lea. Vom da în acest sens un singur exemplu: Carol al II-lea i-a învinuit pe legionari de hitlerism. Cel mai important act de acuzare în procesul din mai 1938, intentat lui Comeliu Codreanu, a fost "organizarea unui puci legionar pentru a acapara puterea si a alinia Romanea alaturi de Germania nazista". Era o acuzatie masluita de Armand Calinescu în compania ciracilor sai din servicile de informatie, complet falsa. Ea voia sa arate opiniei publice românesti si aliatilor englezi si francezi ca vina lui Comeliu Codreanu este "o crima de inalta tradare" si ca vinovatul merita o pedeapsa cat mai aspra.

Ce va face Ion Antonescu în 1941 ?

Pentru ca sa câstige de partea sa cooperarea Germaniei naziste (aceasta îl interesa mai mult ca opinia publica româneasca), tot prin serviciile de informatii, va face

sa ajunga la urechea lui Hitler senzationala veste: "Miscarea Legionara se afla sub controlul comunistilor... ", "Unii din conducatori ai legiunii sunt marxisti si acestia au impins Miscarea la rebeliune, impreuna cu altii care fac jocul Angliei... "

Nu e nevoie sa precizam ca si aceasta acuzatie masluita era complet falsa. Infinit mai falsa decât aceea care se referea la hitlerismul legionar. Garzii de Fier i se puteau aduce zeci de învinuiri. De la a promova in rândurile ei terorismul, anarhia si fascismul, pâna la a-i acuza pe legionari ca sunt sovini, incompetenti si abuzivi in domeniul economic si administrativ, antisemiti sau pactizand cu sionistii, razbunatori sau prea mistici (gama învinuirilor se poate întinde pe pagini întregi). Impotriva legionarilor erau posibile de aruncat toate relele din lume. Numai o singura vina nu - aceea inventata de Antonesti, anume ca Miscarea Legionara s-ar fi aflat vreodata sub controlul comunistilor.

Dupa toate aparentele stratagema folosita de Antonesti se va dovedi a fi extrem de ingenioasa. Ea va constitui elementul hotarator în decizia Fuhrerului german de a pune la dispozitia lui Antonescu armata Reich-ului pentru a zdrobi "rebeliunea" marxistilor din Legiune ...

Totusi, chiar cu aceste mari pacate, pe generalul Antonescu si clica lui nu-i vom aseza in galeria ucigasilor din vocatie, in rand cu acei calai a caror crime si samavolnicii depasesc tot ce mintea omeneasca isi poate imagina.

lata, prin urmare, de ce este falsa teza care vrea sa probeze ca legionarii au avut în planurile lor asasinaree generalului.

Putin timp dupa scornirea "complotului" de care am vorbit, tragatorii de sfori din camarila generalului, dându-si seama ca stratagema n-a avut efectul scontat, s-au gândit la un alt truc: învinuirea legionarilor ca organizeaza "o noapte a Sfântului Bartolomeu" - "un an nou cu oameni noi si suprimarea a tot ce este vechi ..."

,,La indicatia lui Antonescu - citim in lucrarea lui A. Simion - , care fusese pus la curent cu noile proiecte de asasinat întocmite de legionari, subsecretarul de stat de la Ministerul de Inteme, Al Riosanu, a dat un ordin prefectilor, la 29 decembrie 1940, prin care acestia erau facuti raspunzatori pentru mentinerea linistii si ordinii in judefele respective, indicându-li-se ca in caz de nevoie sa faca uz de arme... (ibidem, pag 231-232).

Spicuim din respectivul ordin al lui Riosanu (ordinul telefonic cifrat numarul 6087/29 XII 1940) câteva pasaje: ,Ministerul având informatiuni ca in ajun si in noaptea Anului Nou s-a hotarât executarea oamenilor politici ai vechiului regim din judetul dvs., va invit ca de urgenta impreuna cu comandantul garnizoanei si comandantul Legiunii de jandarmi sa luati cele mai severe masuri pentru garantarea vietii tuturor acestor oameni politici ce sunt in acest judet. Se vor supraveghea locuintele lor in asa fel ca la prima tentativa de dezordine sa se ia masurile cuvenite ... Va invit ca prin masurile ce veti lua sa asigurati linistea si ordinea cea mai perfecta in judetul dvs. Toti cei care se vor abate de la ordinile si dispozitiile in vigoare vor fi imediat arestati si oferiti instantelor judecatoresti. In caz când se vor opune cu focuri de arma se va trage... " .

Informatiile subsecretarului de stat Riosanu porneau din aceeasi sursa (notele "informative" fabricate in birourile lui Eugen Cristescu) si erau tot atât de false ca si "documentul" serviciilor secrete ale Marelui Stat Major in legatura cu asa-zisul "complot legionar contra lui Antonescu". Conducerea Legiunii s-a sesizat si dându-si seama ca este vorba de o noua provocare a Antonestilor, a intervenit anulând ordinul lui Riosanu.

-VA URMA-