Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload


loading...



















































DICTIONAR DE MITOLOGIE GREACA SI ROMANA - litera S

Gramatica












ALTE DOCUMENTE

VERBELE MODALE - Can, could, may, might, must, need, should, ought to, shall, will, would.
verbele neregulate
SUBSTANTIVUL - Pluralul substantivelor
MODURILE NEPERSONALE SI CONSTRUCTIILE VERBALE
English Course Packet
ADJECTIFS QUALIFICATIFS EN –AL, -EL, -EIL
LECTIA 1. - PARTEA INTAI
INFINITIVUL
IRREGULAR VERBS engleza
Exercitii cu Past Tense Simple si Continuous


DICŢIONAR DE MITOLOGIE GREACĂ sI ROMANĂ - litera S

Sabazios (gr. Iap<xtio£, -ou; lat. Sabazius, -i). Zeu de origine orientala, probabil traco--frigian, considerat īn general fiul Rheei si identificat uneori cu Dionysos, care este numit si Dionysos Sabazios. Existau si tra­ditii potrivit carora Sabazios ar fi fost fiul lui Zeus si al Persefonei, sau al lui Dio­nysos, sau al lui Cronos. A fost ucis de titani, care i-au taiat corpul īn sapte bucati. Ii era dedicat un cult de tip misteric, īn cadrul caruia un rol important īl avea sar­pele. Figura sa era legata de marile rituri ale fertilitatii.




Atribute. Caracterele distinctive ale lui Sabazios sīnt costumul frigian, fulgerul si vulturul (dovezi ale identificarii sale cu Zeus), gestul de binecuvīntare al mīinilor si coarnele din frunte; acestea din urma sīnt legate de traditia care īi atribuia domesticirea bovinelor.

Raspīndirea cultului. Sabazios era venerat īn special īn Tracia, Frigia si Lidia; docu­mentele epigrafice atesta prezenta sa si īn Pergam, unde a fost introdus de printesa Stratonice din Capadocia. Cultul sau se afirma cu precadere īn epoca imperiala; potrivit marturiilor documentare, Sabazios era adorat la Atena īnca de la sfīrsitul se­colului al V-lea ī.Hr. īn cadrul unui cult neoficial, practicat de asociatii private.

Prezente īn literatura antica. Informatii despre Misterele lui Sabazios ofera Demos-tene (Despre coroana). Alte referiri apar la Cicero (De natura deorum), Diodor din Sicilia (4.4.1), Strabon (10.3.15 si 18).

Iconografie. Imaginea zeului ne este cunos­cuta din diverse statuete (unele din bronz), lame si reliefuri. Un loc aparte īl ocupa reprezentarile „mīinilor sabazice", cu refe­rire la cultul divinitatii.

Sabe (gr. EaPpT), -Tig). Numele Sibilei (vezi) din Babilonia.

Sabie. Componenta fundamentala īn dotarea razboinicului, alaturi de arc si lance, sabia este arma cea mai folosita de eroii care lupta īn razboiul troian. Deo­sebit de pretioasa si stralucitoare este cea a lui Agamemnon: „tinte de aur/ Luce ba­tute pe dīnsa, iar teaca-n argint e lucrata/ si sabierul de piele īn aur" (Iliadaf 11.29-31). Unele mituri atribuie sabiei un rol de prim-plan si īn alte contexte decīt cele legate de batalii si dueluri. īn mitul lui Peleu, de pilda, se povesteste ca eroul a luat parte īmpreuna cu Acastos la o par­tida de vīnatoare pe muntele Pelion, orga­nizata de Acastos cu scopul de a-1 pedepsi pe Peleu, acuzat pe nedrept ca ar fi īncer­cat sa-i violeze sotia, pe Astidamia: nedo­rind sa īncalce legile ospitalitatii fata de Peleu, care venise la el spre a fi purificat, Acastos a inventat aceasta partida de vīna­toare, la sfīrsitul careia, seara, 1-a lasat pe munte, luīndu-i sabia si ascunzīnd-o īntr-o gramada de gunoi. Peleu s-a trezit īnconjurat de centauri fiorosi si agresivi, īn fata carora, lipsit de sabie, nu se putea apara: ar fi murit, de buna seama, daca centaurul Chiron, cunoscut pentru buna­tatea si moderatia sa, nu i-ar fi scos arma din gramada de gunoi, permitīndu-i astfel sa se salveze. īn alte versiuni ale mitului, sabia i-a fost trimisa la momentul oportun de īnsusi zeul faur prin excelenta, Hefaistos (Apollodor, Biblioteca, 3.13.1-3). Simbol al autoritatii si puterii regale, sabia apare si īn mitul lui Tezeu: regele Atenei, Egeu, care nu dobīndise fii de la sotiile sale legi­time, s-a unit cu Etra, fiica regelui Piteu al Trezenei, iar īnainte de a o parasi i-a aratat o stīnca sub care īsi ascunsese sabia si sandalele. Cīnd copilul ce avea sa se nasca din unirea lor va fi fost destul de mare, Etra urma sa-i spuna unde erau

SABINE, RĂPIREA

ascunse obiectele, iar acesta trebuia sa īncerce sa ridice piatra pentru a le recu­pera, prezentīndu-se apoi la Egeu cu sabia si sandalele gasite acolo. O veche traditie se referea la acest episod al mitului pentru a explica originea numelui lui Tezeu, de la Geme, „depozitul" semnelor de recunoas­tere de sub piatra (Plutarh, Tezeu, 3-4). Traditia sabiei ascunse sub o piatra sau īnfipte īn despicatura unei stīnci, pe care eroul trebuie sa o descopere si sa o extraga facīnd dovada fortei si a predestinarii sale, se va regasi si īn diverse legende medievale. O sabie celebra amintita de legendele antice este cea a lui Damocles, atīrnata de un fir de par de cal deasupra capului per­sonajului si devenita proverbiala, sugerīnd precaritatea averilor omenesti (vezi Damo­cles). Nu mai putin faimos este episodul -transmis de istorici, dar devenit la rīndul lui proverbial si īnconjurat de o aura de legenda - īn care Alexandru Macedon des­face cu o lovitura de sabie celebrul nod al lui Gordios (vezi).

Sabine, rapirea. Eveniment legendar pla­sat de izvoarele literare romane īn peri­oada primitiva a istoriei Romei, īn timpul domniei lui Romulus. Dupa īntemeierea cetatii si popularea sa cu barbati, Romulus s-a vazut nevoit sa gaseasca o solutie pentru a atrage īntre zidurile Romei si femei; a invitat atunci la celebrarea sarbatorilor Consualia poporul sabinilor, inclusiv fe­meile, pe care īn timpul festivitatilor le-a rapit: Romulus a dat semnalul de atac ridicīndu-se īn picioare, desfacīndu-si toga si īnfasurīnd-o la loc. Informatiile cu pri­vire la numarul femeilor rapite sīnt discor­dante : de la treizeci la cīteva sute. Izvoarele favorabile lui Romulus subliniaza ca ro­manii n-au rapit nici o femeie casatorita — cu exceptia uneia, Hersilia, despre care de altfel nu stiau ca e maritata - si ca actiu­nea lor n 11311q1623l u a urmarit sa-i ofenseze pe sabini, ci sa cimenteze unirea celor doua popoare. Dar, cum era lesne de prevazut, faptul a provocat reactia imediata a sabinilor, ducīnd la un īndelungat razboi īntre cele doua popoare, īncheiat printr-un acord care le recunostea sabinilor cetatenia romana si īl asocia la conducerea Romei pe suveranul lor, Titus Tatius (vezi si Romulus). De epi­sodul rapirii sabinelor erau legate si unele

legende etiologice; se spunea, de pilda, ca cea mai frumoasa dintre fetele rapite a fost capturata de un escadron de tineri condusi de un anume Talassio; pentru ca toti se īntrebau cui īi era destinata o prada atīt de rīvnita, rapitorii au raspuns strigīnd numele lui Talassio, iar de atunci strigatul „Talassio" a intrat īn obicei, fiind repetat īn timpul ceremoniilor nuptiale romane.

Prezente īn literatura antica. Episodul, pre­zent īn diverse texte ale istoricilor latini, este cunoscut īn special din versiunea lui Plutarh {Romulus, 14.1 si urm.) si din cea a lui Livius, care sīnt cele mai bogate īn detalii si preiau numeroase informatii din izvoarele precedente.

Sabinus (lat. Sabinus, -i). Erou eponim al populatiei sabinilor (vezi si Sabos). Potri­vit unei traditii invocate de Isidor din Sevilla (Etymologiae, 9.2.85), era fratele lui Italus si al lui Sicanus, la rīndul lor eponimii populatiilor corespunzatoare (italii si sicanii - n.t.). Se credea ca el ar fi fost cel care a introdus' n Italia cultivarea vitei--de-vie.

Sabos (lat. Sabos sau Sabus, -i). Erou epo­nim al populatiei italice a sabinilor (vezi si Sabinus). Potrivit unei traditii, Sabos era o divinitate, descendent al zeului San-cus (vezi). Traditia conform careia sabinii erau urmasii lacedemonienilor īl considera īn schimb un erou lacedemonian de origine persana (Dionysos din Halicarnas, 2.49).

Sacellum (lat. sacellum, -i). Diminutiv al lui sacrum, īn lumea romana termenul indica o mica incinta īn interiorul careia se afla un altar, īnchinat unei divinitati; sacellum putea desemna si un mic sanc­tuar, un templu de dimensiuni reduse sau o capela.

Sacerdot. La fel ca īn toate religiile orga­nizate ale lumii, si īn Antichitatea clasica administrarea vietii religioase publice era īncredintata sacerdotilor; ceea ce confera īnsa specificitate dimensiunii religioase īn aceasta epoca este caracterul sau politic, dovedit īn mod explicit de pozitia ocupata de sacerdoti. īntr-adevar, preotul era un magistrat, un functionar al statului; si, invers, īn Grecia ca si la Roma, orice func­tie politica purta amprenta religiozitatii si o aura sacerdotala. īn vechime, puterea

SACERDOT

regelui, a arhontilor si a pritanilor īn Grecia, respectiv a regelui la Roma deriva din detinerea unei functii sacerdotale: o afirma Aristotel (Politica, 6.5.11, 1322b, 28-29) si o confirma faptul ca magistratul aflat īn exercitiul functiunii purta pe cap o coroana de frunze, emblema tipic religioasa.

īn Grecia, conexiunea strīnsa dintre di­mensiunea religioasa si cea politica facea ca preotului-functionar sa-i revina īntreaga responsabilitate pentru templul pe care īl avea īn grija si pentru cultul zeului res­pectiv, al carui ritual trebuia sa-1 cunoasca perfect. Dat fiind aspectul cultual cu pre­cadere exterior al religiei clasice, era nor­mal ca aspectele formale ale cultului sa fie fundamentale si ca respectarea scrupuloasa a unor traditii ritualice stravechi sa se numere printre responsabilitatile functiei sacerdotale. O lista sumara a īmprejura­rilor īn care prezenta sacerdotului era nece­sara si esentiala ofera o imagine cīt se poate de clara a legaturii intime dintre viata publica si ritualul religios: ritul divin trebuia sa preceada īntemeierea unei cetati, convocarea adunarilor si derularea unor acte de administratie publica, īncheierea unui tratat, desfasurarea unei batalii, īnceputul si sfīrsitul jocurilor si serbarilor publice ; preotii decretau zilele faste si ne­faste, dīnd īn consecinta directive - privite de toti ca obligatorii - īn legatura cu ceea ce se putea sau nu se putea face īn fiecare zi.

īn trecutul mai īndepartat functia sacer­dotala era transmisa de la parinti la fii; acest mecanism ereditar a ramas īn vigoare si īn epoca clasica pentru unele functii si pentru anumite sacerdotii. Foarte curīnd se afirma īnsa si sistemul electiv, care īm­braca, mai ales la Atena, forma particu­lara a tragerii la sorti. Se considera ca lasīnd alegerea preotilor īn seama sortilor se apela de fapt la decizia divinitatii īnsesi (Platon, Legile, 6.759c, d). Mai mult, īn epoca elenistico-romana s-au īnregistrat si cazuri de functii sacerdotale vīndute sau remise īn sistem de antrepriza, care puteau fi detinute pe toata durata vietii.

Profiturile obtinute din activitatea sacer­dotala variau, uneori simtitor, īn functie de importanta divinitatii si a sanctuarului; preotilor le revenea o parte din ofrandele individuale si, īn general, un anumit pro­cent din tot ce se oferise divinitatii īn

cursul anului; īn plus, acestia puteau face chete cu prilejul festivitatilor mai impor­tante, pastrīnd pentru ei o parte din īnca­sari. Cu toate inevitabilele oscilatii, este evident ca veniturile asigurate de activita­tea preoteasca erau īntotdeauna substan­tiale, iar īn Grecia, īn cazul sanctuarelor faimoase si al oracolelor, aceste beneficii erau chiar uriase.

Barbatii si femeile aveau īn egala masura acces la clasa sacerdotala, chiar daca exis­tau si functii ori destinatii specifice unora sau altora (unele sacerdotii erau rezervate de obicei barbatilor, iar altele - femeilor). De regula, preotilor nu li se impunea celi­batul, īn timp ce unele preotese trebuiau sa fie virgine, cel putin pīna la o vīrsta fixata. Lipsa unor delimitari stricte se mani­festa si īn organizarea interna a clasei sacer­dotale, care nu era ordonata ierarhic īn mod riguros. īn Grecia nu exista un preot suprem, plasat īntr-o masura oarecare dea­supra tuturor celorlalti; īn cazul sanctua­relor mai mari si al cultelor mai complexe putea sa apara totusi o ierarhie interna, cu un sacerdot principal si altii subordonati lui. La Roma, dimpotriva, existau colegii sacerdotale organizate mai riguros si cu o ierarhie mai precisa.

Termenii grecesti utilizati pentru indi­carea sacerdotilor sīnt numerosi si depind de mai multi factori, īn principal de natura politica a functiilor lor sau de numele zeului al carui cult īl slujeau. Astfel, īn Grecia se vorbeste despre arhonti, basileis si hierofanti. Hierofantii si daduhii repre­zentau functiile sacerdotale cele mai īnalte din cadrul Misterelor Eleusine; hosioi, „puri", erau numiti cei cinci mari preoti de la Delfi. Sacerdotul caruia, īntr-un sanc­tuar mai mare si cu o organizare articu­lata, īi reveneau responsabilitatile de maxima importanta se numea archiereus ; alaturi de el se aflau asa-numitii hieropoioi, magistrati care īl secondau īn organizarea sarbatorilor publice, precum si naophyla-kes, supraveghetorii templelor, preoti ce detineau functii subalterne, si neokoroi, care, ca si zakoroi, īndeplineau functia de sacristani. Asistentii la sacrificii si heralzii erau numiti, īncepīnd din epoca homerica, kerykes.

La Roma, functiile sacerdotale cele mai importante erau cele detinute de pontifi,

SACRARIU

salieni, flamini, arvali, augustali, curioni, fetiali, hirpi sorani, luperci, galii si cole­giile augurilor; pentru toate acestea si pentru detalii asupra rolului si organizarii lor vezi rubricile respective.

Preotii au deseori un rol central īn mito­logie. Este interesant de remarcat ca multe dintre aspectele functiilor sacerdotale enu­merate mai sus si care ne-au parvenit prin intermediul izvoarelor istorice īsi afla corespondente precise si confirmare toc­mai īn traditii si naratiuni mitice. Lucrul este valabil īn primul rīnd pentru mito­logia greaca, unde preotii sīnt frecvent protagonistii unor episoade ale miturilor, dar si pentru mitologia romana, chiar daca īntr-o masura mai mica. Cīteva exemple pot ilustra corespondenta exacta dintre institutiile religioase prezentate de izvoa­rele istorice si de mit. Un sacerdot cu mare autoritate este Chrises, tatal lui Chriseis, preot troian al lui Apollo cu un rol semni­ficativ īn Iliada, unde se prezinta la cortul lui Agamemnon pentru a-si rascumpara fiica luata prizoniera de eroul grec: apa­ritia lui, cu toate atributele importantei sale functii sacerdotale, este deosebit de solemna, iar ofensa pe care i-o aduce Aga­memnon prin refuzul de a i-o īnapoia pe Chriseis va provoca mīnia lui Apollo, adu-cīnd ciuma īn tabara aheilor. O referire la modul de repartizare a ofrandelor cu ocazia sacrificiilor apare īn mitul lui Neoptolem, fiul lui Ahile si al Deidamiei: la Delfi se obisnuia ca preotii sa-si īnsu­seasca aproape toata carnea victimelor sacrificate lui Apollo, īn timp ce sacrifica-torului īi era lasata o parte infima. Facīnd un sacrificiu la sanctuarul din Delfi, Neoptolem s-a īnfuriat aflīnd despre acest obicei si a īncercat sa-i īmpiedice pe sacer­doti sa-1 puna īn practica; unul dintre ei, Mahereu, 1-a ucis cu o lovitura de cutit pentru a mentine intacte privilegiile clasei sacerdotale (vezi Mahereu si Neoptolem). Regula ce prevedea virginitatea preotese-lor Vestei, la Roma, constituie elementul motor al mitului nasterii lui Romulus si Remus, fiii unei preotese vestale, Rhea Silvia, si ai lui Marte ; pentru ca a īncalcat prescriptia virginitatii, soarta ei si a celor doi gemeni a fost pecetluita (pentru detalii vezi Romulus). Caracterul ereditar al func­tiei sacerdotale este exemplificat īn diverse

mituri care povestesc despre eroi fondatori si strabuni ai principalelor caste sacerdo­tale : este, de pilda, cazul Branhizilor din Milet, care se considerau urmasi, īn stirpe si īn rangul de preoti ai lui Apollo la Di-dima, ai unui mitic Branhos, fondator al oracolului (vezi Branhizi). Dintre numerosii sacerdoti mentionati īn cele mai diverse mituri pot fi amintiti Abaris, preot al lui Apollo; Acetes, considerat primul preot al lui Dionysos; Ampelos, alt sacerdot si īnso­titor al lui Dionysos; Anthas, preot al lui Poseidon si īntemeietorul castei sacer­dotale a Antheazilor; Butes, strabun al castei Eteobutazilor sau Butazilor; Co-meto, preoteasa īn templul zeitei Artemis din Patras, protagonista unei povesti de dragoste; Crinis, fondatorul templului lui Apollo Sminteus din Chrise; preoteasa Diotima, amintita de Platon īn Banchetul, cu referire la Socrate; Eumolpos, stramo­sul stirpei preotilor Eumolpizi, dedicata Misterelor Eleusine; Fitalos, strabun al Fitalizilor, avīnd si ei un rol important īn cultul Demetrei; Io, preoteasa a Herei; Maron, preot al lui Apollo; Peleiadele si Pythia, preotese īn sanctuarul oracular al lui Zeus de la Dodona, respectiv īn cel al lui Apollo din Delfi. Pentru toate .aceste personaje vezi rubricile corespunzatoare.

Sacrariu (lat. sacrarium, -i). īn lumea romana termenul indica īn general un loc destinat pastrarii obiectelor sacre si uti­lizate īn cult; īn particular, sacrariul era o anexa a templului cu rol similar sacristiei īn bisericile crestine, unde se tineau odoa-rele si instrumentele necesare pentru des­fasurarea ritualurilor religioase. Acelasi termen desemna capelele private aflate īn casele romanilor, īn special ale celor mai bogati. Uneori erau numite „sacrariu" o capela sau un templu de dimensiuni reduse, precum si locul, de obicei secret, unde se adunau femeile pentru a participa la ritualurile Bacanalelor (Livius). Expresia Sacrarium populi Romani a īnceput sa fie folosita cu referire la cetatea Caere (oras--stat etrusc, actualul Cerveteri, īn Lazio — n.t.) dupa refugierea aici a vestalelor — care au adus cu ele focul sacru si tezaurul tem­plului - din Roma atacata de gali.

Sacrificiu. Sacrificiul constituia cea mai solemna si mai frecventa forma de cult

SACRIFICIU

divin. Potrivit definitiei date de Platon (Euthyphron, 14c), „a sacrifica īnseamna a face un dar zeilor". Ocazii de celebrare a sacrificiilor apareau īn īmprejurari dintre cele mai variate: existau jertfe de recunos­tinta, de expiere, pentru obtinerea unor favoruri din partea zeilor sau pentru respec­tarea unei cerinte precise a acestora trans­misa de obicei prin intermediul Oracolului (vezi). Cea mai simpla si totodata cea mai īntīlnita forma de sacrificiu era libatia, o ofranda de lichide diferite - apa, vin, lapte, ulei - īn functie de divinitatea careia īi era destinat sacrificiul (pentru detalii vezi Libatie).

Sacrificiile puteau fi sīngeroase si nesīn-geroase. O traditie cunoscuta īn special din relatarile lui Plutarh (Quaest. Symp., 7.8.3) atribuie o vechime mai mare sacrifi­ciilor nesīngeroase. Acestea constau īn principal din ofrande de produse agricole, lapte, miere, alaturi de esente si parfu-muri diverse, precum tamīia: īn general, se ofereau toate acele produse ce consti­tuiau si alimentatia obisnuita a oamenilor din vechime. Prezenta la numerosi scrii­tori greci si latini, ideea ca jertfele aduse de populatiile primitive se limitau strict la roadele pamīntului nu este decīt una dintre expresiile dorintei de idealizare a acelor vremuri īndepartate si fantastice. Platon, de exemplu, afirma (.Legile, 6.782c) ca erau timpuri cīnd „nu se sacrificau deloc animale pe altarele zeilor, se multumeau sa le ofere prajituri, fructe unse cu miere si alte daruri nemīnjite de sīnge", consi-derīnd ca „nu e īngaduit [...] de a pata cu sīnge altarele zeilor". Potrivit orientarii multor cercetatori moderni, sacrificiul ne-sīngeros pare sa presupuna o civilizatie care cunostea agricultura, ceea ce ar sugera, dimpotriva, o vechime mai mare a sacri­ficiului sīngeros, propriu unei societati de vīnatori. Desigur, si īn epoca istorica au existat curente de gīndire, īn special orfis-mul si pitagorismul, care respingeau cu oroare sacrificiul sīngeros : singurele jertfe catre zei admise de orfici si pitagorici le constituiau ofrandele de dulciuri, cereale, miere si tamīie. īn cadrul sacrificiilor ne­sīngeroase, īn Grecia erau foarte raspīn-dite ofrandele de prajituri facute cu orz din cīmpia Rarion, de līnga Eleusis, loc unde potrivit traditiei oamenii ar fi cultivat

pentru prima oara pamīntul, īndrumati de Demetra (Pausanias, 1.38.6). Din uimitoa­rea varietate de forme, compozitii si denu­miri ale prajiturilor sacrificiale transmise de traditie le amintim pe cele mai repre­zentative, asa-numitele pelanoi ateniene, īn functie de tipul sacrificiului, acestea puteau fi oferite ca atare divinitatii, consu­mate sau arse pe altar, sau puteau īnsoti sacrificiile sīngeroase: īn acest caz erau puse pe altar si apoi mīncate. Existau si cazuri īn care cei lipsiti de posibilitatea de a oferi zeilor sacrificii sīngeroase, mult mai costisitoare, aduceau īn schimb drept ofranda o prajitura de forma animalului preferat de divinitatea respectiva. Pentru tipurile de copturi utilizate īn sacrificiile romane vezi si Alac si Mola salsa.

Originea mitica a sacrificiilor sīngeroase, dupa cum aminteste Hesiod, era legata de Prometeu, cel care, īnselīndu-1 pe Zeus, a instituit modurile de īmpartire a victi­melor jertfite si conditiile de īndeplinit īn executarea sacrificiilor (pentru detalii vezi Prometeu). Un criteriu universal respec­tat, deopotriva īn Grecia si la Roma, era acela de a sacrifica zeilor doar animale perfecte, cele mai frumoase de care se dis­punea. Traditia mitica prezenta cazuri semnificative de nenorociri care īi loveau pe cei ce īncercasera sa-i īnsele pe zei īn aceasta privinta; exemplul cel mai cunos­cut este Minos, care a refuzat sa-i sacrifice lui Poseidon taurul cel mai frumos, atra-gīndu-si astfel pedeapsa divina: sotia lui, Pasifae, s-a īndragostit de acel taur (vezi Minos). Un alt criteriu respectat era acela de a sacrifica divinitatilor ceresti animale albe, iar celor infernale animale negre (vezi Superi). Cu timpul, s-a consolidat si obiceiul de a oferi unor divinitati anumite animale. Astfel, ciuta a devenit jertfa pre­dilecta pentru Artemis, porumbita pentru Afrodita, cateaua pentru Hecate, cocosul pentru Asclepios (pentru acesta din urma traditia este confirmata de Platon, care īn īncheierea dialogului Phaidon aminteste ultimele cuvinte ale lui Socrate: „Criton, īi sīnt dator un cocos lui Asclepios: sa nu uitati sa i-1 dati"). Jertfele preferate de Poseidon erau taurii, Atenei i se sacrificau vaci, Demetrei — scroafe, Artemisei si Afro-ditei - capre. Deseori zeitelor li se jert­feau animale femele, iar zeilor - masculi.

SACRIFICIU

Existau, de asemenea, festivitati religioase īn cazul carora traditia stabilea sacrifica­rea unui anumit numar de animale spe­cifice, īn unele īmprejurari, de pilda, erau sacrificate trei animale o data ; la Roma se practica sacrificarea unui porc īmpreuna cu un berbec si un taur, asa-numita Suo-vetaurilia (vezi); ofranda cea mai impor­tanta consta īn sacrificarea a o suta de animale (vezi Hecatomba).

Sacrificiul propriu-zis era precedat de ritualuri complexe si pregatiri minutioase. Animalele erau īmpodobite cu panglici, coroane, ramuri; deseori coarnele le erau poleite cu aur; toate obiectele care serveau la celebrarea sacrificiului erau puse īn cosuri speciale si duse la altar īmpreuna cu victimele. Se pregateau astfel coroa­nele, prajiturile, cutitele, recipientele cu apa lustrala si vase speciale īn care se colecta sīngele victimelor. Sacrificiile aveau loc īn timpul zilei, cu exceptia celor desti­nate divinitatilor htoniene si mortilor, desfasurate noaptea sau īn zori. Uciderea sacrificiala era īndeplinita de un specialist īn taierea animalelor.

Un caz particular de sacrificiu sīngeros era cel uman, practicarea sa fiind atestata din vremuri stravechi. Pentru Grecia, pe līnga documentatia arheologica referitoare la epoca minoico-miceniana, se gasesc infor­matii la Platon (Legile, 6.782c), la Homer -īn legatura cu jocurile funebre īn onoarea lui Patroclu, peste trupul caruia sīnt jertfiti doisprezece tineri troieni (Iliada, 23.175 si urm.) - si la Pausanias (3.16), care aminteste obiceiul spartanilor de a oferi sacrificii cu ofrande de sīnge obtinut prin flagelarea efebilor. īn mitul Ifigeniei, tī-nara fiica a lui Agamemnon este victima desemnata sa potoleasca furia Artemisei, care, drept pedeapsa pentru ca regele īi ucisese o ciuta, a facut sa īnceteze orice boare de vīnt pe mare, īncīt flota greaca nu reusea sa plece spre Troia: Ifigenia a fost salvata īn ultimul moment, prin inter­ventia aceleiasi Artemis (vezi Ifigenia pentru detalii). Exista si alte cazuri de sacrificii umane mentionate de mituri, precum cel al lui Licaon (vezi) sau cel pre­vazut de ritualurile ce se desfasurau īn sanctuarul lui Zeus Liceios din Arcadia; īn epoca istorica acestea sīnt substituite

īnsa īn totalitate prin folosirea victimelor animale. īn sfīrsit, cazuri particulare de sacrificii sīnt cel al tapului ispasitor si al asa-numitilor pharmakoi (vezi Pharmakon).

Reconstituirea īn detaliu a desfasurarii sacrificiilor este posibila doar cu oarecare aproximatie si cu inevitabilele generalizari; aceasta īntrucīt nu exista dovezi ale prac­ticarii unui ritual riguros, repetat īntot­deauna īn aceeasi forma, iar documentatia cea mai bogata de care dispunem acopera doar o perioada si un spatiu geografic li­mitate : Grecia clasica a secolelor al V-lea si al IV-lea ī.Hr. si Roma epocii imperiale. Prezentam īn continuare reconstituirea posibila pentru acest cadru restrīns.

īnainte de a proceda la sacrificiul pro­priu-zis, sacerdotii trebuiau sa īndepli­neasca o serie de ceremonii preliminare; īn primul rīnd se purificau cu apa lustrala, īmbracau haine curate si īsi puneau pe cap o cununa īmpletita din ramurele; la Roma, preotii īsi acopereau capul cu un colt al togei. Treceau apoi la examinarea victimei, care era observata īn cele mai mici amanunte, deoarece prin intermediul anumitor semne — de pilda, modul īn care īnclina capul sau se apropia de mīncarea ce i se oferea - se putea conchide daca zeilor le placea sau nu animalul respectiv. Daca acesta se dovedea necorespunzator, trebuia īnlocuit cu altul, supus la rīndul lui aceleiasi minutioase examinari, pīna cīnd se ajungea la certitudinea ca victima aleasa īi era pe plac divinitatii destinatare a sacrificiului. īn lumea romana, victima care o īnlocuia pe alta ce se dovedise a nu fi pe placul zeilor era numita Succidanea (vezi). Urmau purificarea celor prezenti, aruncarea de boabe de orz peste victima si altar, libatiile, ofrandele de esente par­fumate si, īn sfīrsit, uciderea propriu-zisa a animalului, lovit īn prealabil cu partea netaioasa a unei securi si īnjunghiat apoi cu un cutit. Daca sacrificiul era destinat divinitatilor infernale, victima era tinuta cu capul īn jos, iar sīngele ei, prin fose sacrificiale numite īn Grecia bothroi sau escharai, se scurgea direct īn lumea sub-pamīnteana. Daca destinatarii sacrifi­ciului erau zeii ceresti, victima era tinuta cu capul īn sus, iar sīngele, colectat īn vase speciale, era varsat pe altar. Mitologia a

SAECULARES LUDI

pastrat marturii referitoare la sentimen­tul de vinovatie ce īnsotea fara īndoiala varsarea de sīnge presupusa de aceste sacrificii: īn unele ritualuri se respecta un scenariu care prevedea fuga „ucigasului", urmarirea si apoi judecarea sa pentru fapta savīrsita (vezi Bou si Bufonia). Dupa ce era ucisa, victima era transata de servanti, īn diverse proportii, o parte era arsa, o parte īi revenea preotului, iar alta celui care oferise sacrificiul. Carnea ramasa era consumata īn cadrul unui banchet agre­mentat cu jocuri si cīntece, ospat la care se credea ca participau si zeii. Numai īn cazul sacrificiilor celebrate īn onoarea divinitatilor htoniene animalul era ars īn īntregime pe altar: acest tip de sacrificiu se numea holocaust. Asa cum aminteste Platon {Legile, 7.799-800), se obisnuia, cel putin la Atena, ca toate fazele sacrificiului sa fie īnsotite de intonarea de rugaciuni si imnuri sacre. Nu lipsea īnsa si un moment de tacere sacra, impus tuturor participan­tilor, īn timp ce actul culminant al uciderii victimei era īnsotit de prelungi strigate modulate.

īn afara de cazul sacrificiilor catre divi­nitatile htoniene, banchetul ritual era exclus si atunci cīnd sacrificiul era īnde­plinit pentru ispasirea unui delict. Oreste, de pilda, dupa savīrsirea matricidului, este purificat īn sanctuarul din Delfi de īnsusi Apollo, acesta sacrificīnd un purcel al carui sīnge trebuie sa stropeasca vino­vatul, simbolizīnd vina si īn acelasi timp purificarea sa.

Pentru lumea romana, documentatia dis­ponibila atesta existenta sacrificiilor publice si private, caracterizata de ritualuri spe­cifice. Sacrificiile publice erau celebrate de sacerdoti si magistrati care actionau īn numele comunitatii; cele private erau oferite de persoane particulare, familii si gentes, fiind puse de obicei sub suprave­gherea Pontifilor (vezi), chiar daca puteau fi īndeplinite de un cetatean privat, de exemplu de capul familiei (pentru detalii asupra rolului sacerdotilor si administra­torilor cultului vezi Sacerdot, Flamini, Rex sacrificulus). Sacrificiile private se puteau celebra fie pentru a sublinia momente fun­damentale din viata particulara sau publica a individului (de pilda, intrarea unui tīnar īn viata adulta, cīnd acesta īmbraca toga

virila, casatoria, nasterea unui copil), fie īn semn de recunostinta fata de zei pentru o favoare obtinuta, fie pentru comemorarea defunctilor sau pentru celebrarea divini­tatilor domestice, ocrotitoare ale familiei; aceste ceremonii se puteau desfasura īn cadru privat, īn case, dar si public, īn sanc­tuarele unde erau venerati zeii protectori ai fiecarei gens sau īn timpul serbarilor publice organizate special īn onoarea divi­nitatilor familiale, de exemplu Parentalia, Feralia sau CARISTIA (Vezi rubricile respec­tive). Toate sacrificiile publice si private se numeau sacra Romana daca erau admise si recunoscute formal ca facīnd parte din religia oficiala romana, si sacra peregrina daca erau de origine straina si, indiferent ca se celebrau public sau privat, nu figu­rau printre cultele recunoscute oficial.

Iconografie. Alaturi de indicatiile furnizate de textele literare si epigrafice antice, o importanta deosebita pentru reconstitui­rea multor aspecte ale sacrificiului din epoca clasica o au marturiile constituite de acele opere de arta īn care sīnt repre­zentate sacrificii specifice sau diferite momente ale sacrificiului. īn lumea greaca exista numeroase astfel de marturii īn cera­mica atica, dar documentul cel mai pretios referitor la un sacrificiu este fara īndoiala aici friza Partenonului din Atena, opera a lui Fidias, unde este īnfatisata procesiu­nea Panateneelor care preceda sacrificiul propriu-zis si unde pot fi identificate cu usurinta victimele predestinate, precum si diversii sacerdoti si participanti la ritual; īn lumea romana, scene sacrificiale sīnt ilustrate frecvent pe monumente celebre, de la Ara Pacis Augustea la Ara Pietatis, de la Altarul Vicomagistrilor la tondourile adrianice ale Arcului lui Constantin, unde apare sacrificiul īndeplinit de īmparat īn timpul vīnatorii, de la reliefurile aureliane ale aceluiasi arc la cele ale Arcului lui Galerius din Salonic sau la mozaicurile din Piazza Armerina, Sicilia, unde subiectul este din nou un sacrificiu īn timpul vīna­torii. Oficiantii sacrificiilor sīnt usor de recunoscut īn arta romana īntrucīt sīnt reprezentati velato capite, cu un colt al togei ridicat pentru a le acoperi capul: īn acest mod sīnt portretizati deseori si īm­paratii.

Saeculares ludi (lat. Saeculares ludi). Importante sarbatori religioase si publice

SAGA

romane, cuprinzīnd ritualuri si ceremonii īn onoarea zeilor, precum si numeroase jocuri si spectacole. Din cīt se pare, la ori­gine jocurile seculare erau legate de anu­mite rituri cu caracter propitiator; data primei lor celebrari difera īn izvoare, care o plaseaza īn 449 ī.Hr, dar si īn 348 ī.Hr. sau īn 249 ī.Hr., īnsa doar aceasta din urma este verificabila istoric. īncepīnd de aici, se cunoaste īntreaga serie - īn 146 ī.Hr, īn 17 Ī.Hr, īn 47 d.Hr., īn 88 d.Hr., īn 204 d.Hr. si, īn fine, īn 248 d.Hr., ultima cele­brare cunoscuta. Asa cum reiese din īnsi­ruirea datelor, si cu atīt mai mult din īnsusi numele lor, cadenta jocurilor seculare era legata de comemorarea sfīrsitului unui saeculum - perioada identificata cu durata maxima posibila a vietii unui om si fixata conventional la 100 de ani īn epoca repu­blicana, apoi la 110 īncepīnd din epoca lui Augustus; asadar, jocurile aveau loc la sfīrsitul unei epoci sau al unei generatii si la īnceputul unei perioade noi. In reali­tate, dupa cum rezulta din lista datelor amintite mai sus, aceasta cadenta de 100 sau 110 ani nu a fost niciodata respectata īn mod riguros, desfasurarea jocurilor fiind conditionata uneori de situatia politica si iiiilit.o*"S a Romei si a imperiului: de pilda, jocurile prevazute pentru anul 45 ī.Hr. au fost suspendate din cauza dezordinii pro­vocate la Roma de razboaiele civile, īn timp ce īn 47 d.Hr, īn timpul domniei lui Claudius, s-a facut īn asa fel īncīt ele sa coincida cu al optulea centenar al īnte­meierii Romei, iar īn 248, sub Filip Arabul, jocurile au coincis cu īmplinirea unui mileniu de la acelasi eveniment.

Partea propriu-zis religioasa a sarba­torii pare sa fi fost legata initial de cultul lui Dis si al Proserpinei, judecind dupa faptul ca ceremoniile aveau loc īn apro­pierea altarului dedicat celor doua divini­tati, pe Cīmpul lui Marte. Zona respectiva era cunoscuta sub numele de Tarentum, aici aflīndu-se stravechiul altar subteran al celor doua zeitati, care era dezgropat cu prilejul fiecarei celebrari religioase si īn­gropat apoi la loc. Conducerea sacrificiilor le era īncredintata duumvirilor (mai tīrziu quindecemvirilor) sacris faciundis. Timp de trei zile si trei nopti se succedau ritualuri religioase, ceremonii si sacrificii, destinate īn special Moirelor, Pamīntului-Mama,

Ilitiilor, dar si lui Iupiter si Iunonei, venerati pe Capitoliu, si lui Apollo si Dianei, venerati pe Palatin. Apoi, timp de sapte zile, īn circ se desfasurau neīntrerupt spec­tacole teatrale si jocuri, la care asista un public foarte numeros. Principala sursa de informatii referitoare la desfasurarea jocu­rilor, pe līnga marturiile epigrafice, este Carmen seculare a lui Horatiu, care ilus­treaza īn detaliu jocurile din anul 17 ī.Hr.

Saga (lat, saga, -ae). Termen latinesc indi-

cīnd o vrajitoare sau o prezicatoare.

Sagaris (gr. locŢapic;, -ewc;; lat. Sagaris si Sagarius, -ii). 1) Fiul lui Aiax din Locri, amintit de Solinus ca fondator al cetatii Sibaris din Magna Grecia. Numele sau ar putea fi legat de cel al rīului Sagra, pe malurile caruia locrienii din coloniile apu­sene au repurtat o victorie memorabila asupra crotoniatilor.

2) Fiul regelui Midas sau al lui Migdon si al Alexiroei. Pentru ca a dispretuit-o pe Marea Mama Cybele si a refuzat sa-i prac­tice cultul, zeita i-a provocat nebunia: Sagaris s-a aruncat īn apele unui rīu care īn amintirea gestului sau a fost numit Sangarios.

Sagaritis (gr. ZafapiTig, -iSog; lat. Sagaritis, -tidis). Una dintre hamadriade (vezi Nimfe). Legenda sa este legata de aceea a lui Attis: tīnarul, īn ciuda pro­misiunii facute Cybelei, nu a putut rezista farmecului nimfei; drept pedeapsa, zeita a provocat moartea arborelui de care depindea supravietuirea hamadriadei. La moartea nimfei, Attis, īnnebunit, s-a emasculat (vezi si Attis).

Prezente īn literatura antica. Aceasta ver­siune a mitului lui Attis este relatata de Ovidiu, Fastele, 4.229 si urm.

Saitis (gr. īatxig, -iSog). Epitet al Atenei; sub acest nume zeita era venerata īntr-un sanctuar de pe muntele Pontin din Lerna, Argolida. Potrivit unor traditii grecesti, epitetul ar fi fost preluat de la egipteni, care o adorau pe Atena sub numele Sais.

Salacia (lat. Salacia, -ae). Zeita marii la romani, corespondentul feminin al lui Neptun (vezi). Numele sau este legat de grecescul akq („sare" - n.t.) si indica largul marii.

SALIENI

Salambo (gr. TaXa^sni, -oug; lat. Salambo, -onis). Versiune babiloniana a Afroditei--Astarte, legata īn special de mitul lui Adonis (vezi).

Prezente īn literatura antica. Personajul este mentionat īn Historia Augusta (Helio-gabal, 7) si īn Etyimologicum Magnum.

► Prezente īn literatura moderna. Numele Salambo a fost ales de Gustave Flaubert pentru eroina protagonista a romanului omonim. Asemanarile se limiteaza īnsa la nume, īntrucīt īn romanul francez Salambo este o tīnara cartagineza, fiica lui Hamilcar Barcas.

Salamina (gr. laXajifc;, -Tvog; lat. Sala-mis sau Salamin, -minis si Salamina, -ae). Fiica zeului fluvial Asopos; iubita de Posei-don, a avut cu acesta un fiu, Cicreu, nascut pe insula care īn amintirea sa a primit numele Salamina.

Prezente īn literatura antica. Apollodor, Bi­blioteca, 3.12.7 ; Pausanias, 1.35.2 ; Diodor din Sicilia, 4.72.

Salcie. Prezenta acestui arbore īn mito­logia clasica este legata de o caracteristica a sa notata deja de Homer: rapiditatea coacerii fructelor sale, care par sa cada pe pamīnt īnainte de maturizarea completa. Datorita acestei particularitati, „salciile ce-si pierd rodul" (Odiseea, 10.510) erau asociate Pamīntului-Mama care īsi pri­meste din nou la sīn fiii, asumīnd o dubla valoare simbolica: legate de tema fertili­tatii, sugerau pe de alta parte imaginea mortii; Homer le plasa la intrarea īn rega­tul lui Hades.

Salcia era consacrata mai multor divi­nitati : Herei, care se nascuse īntr-un crīng de salcii din insula Samos, precum si De-metrei si Persefonei; potrivit unei traditii, Orfeu ar fi dobīndit darul elocventei ru-pīnd florile salciilor sacre ale Persefonei. O legenda povestea ca leaganul lui Zeus de pe muntele Ida era atīrnat de crengile unor salcii; iar printre numeroasele sale doici amintite īn mitologie figura si Iteea, al carei nume īnsemna īn limba vechilor greci „salcie". Salcia era si arborele sacru al unor divinitati feminine ale Lunii si ale Noptii, iar legatura strīnsa existenta īnca din epoca clasica īntre salcie si Luna a facilitat transferarea sa, īn Evul Mediu, īn rolul de arbore al vrajitoarelor si al far-

mecelor, īn timpul sarbatorilor Tesmoforia (vezi), peste noapte atenienele dormeau īntr-un fel de mici colibe confectionate din crengi de salcie, asezate direct pe pamīnt. īn lumea latina varietatea de salcie ale carei crengi erau folosite la īmpletirea cosu­rilor se numea vimen, -inis si a dat numele sau colinei Viminal, probabil acoperita īn trecut de salcii; īntr-un astfel de cos au fost pusi nou-nascutii Romulus si Remus cīnd au fost abandonati īn apele Tibrului.

Salieni. Termenul, derivat din latinescul salire, „a sari, a salta", indica, la Roma si īn diverse alte cetati italice - printre care Tivoli, Lanuvium, Tusculum -, o confrerie dedicata cultului unei anumite divinitati. Prezenta acestei congregatii este atestata īn special la Roma: aici salienii formau doua grupuri distincte compuse din cīte doisprezece membri, avīndu-si resedinta pe Palatin, respectiv pe Quirinal, unde ini­tial aveau probabil legatura cu zeul Quiri-nus. Membrii congregatiei, alesi pe viata, se numeau fratres, „frati", si proveneau din familiile patriciene. īn momentul selec­tiei, ambii parinti ai viitorului membru trebuiau sa fie īn viata. Salienii detineau un rol central īn ceremoniile si serbarile organizate īn cinstea lui Marte, care aveau loc la īnceputul si la sfīrsitul sezonului de razboi, adica primavara si toamna: īn martie se celebra sarbatoarea Quinquatrus (vezi), iar īn octombrie Armilustrium (vezi). Aspectul cel mai cunoscut al ceremoniilor la care participau salienii īl reprezinta fara īndoiala dansurile rituale razboinice (dupa unele opinii, inventate de Salius: vezi), īn cursul carora acestia, condusi de Praesul (vezi), un fel de corifeu, sareau (de aici numele lor) si īsi loveau scuturile cu bete, cīntīnd rugaciuni si asa-numitul carmen saliare — un imn foarte vechi din care s-au pastrat doar cīteva scurte frag­mente, destul de greu de interpretat (īnca din epoca republicana romanii īnsisi īntīm-pinau dificultati serioase īn descifrarea sa). Cu ocazia ceremoniilor oficiale, salienii pur­tau un costum caracteristic ce reproducea īmbracamintea vechilor razboinici italici: o tunica brodata numita tunica picta, o platosa, o mantie scurta, o boneta conica din pīsla (apex) si mai cu seama ancyla, micul scut bilobat purtat pe bratul stīng

SALIUS

(pentru originea legendara a scutului vezi Ancyla). Ceremoniile religioase la care participau salienii se īncheiau cu un ban­chet de un fast exceptional, expresia coena Saliaris devenind un sinonim uzual pen­tru o cina deosebit de bogata.

Salius (gr. ZaXiog, -ou; lat. Salius, -i). īnsotitor al lui Enea, originar din Tegeea sau din Mantineea, Arcadia, sau din Samo-trace. Se considera ca de la numele sau ar proveni cel al confreriei sacerdotale a Salienilor (vezi) si i se atribuia inventarea dansului caracteristic pe care acestia īl executau pe strazile Romei īn cadrul cere­moniilor īn onoarea lui Marte.

Salmacis (gr. I<xXp.axic;, -iSog; lat. Sal-macis, -idis). Nimfa a izvorului omonim din Caria. Legenda sa este legata de aceea a lui Hermafroditos, pentru care Salmacis ar fi nutrit o dragoste mistuitoare. Pentru detalii vezi Hermafroditos.

Salmoneu (gr. EaXjiiuveuc;, -lut; lat. Sal-moneus, -eos sau -ci). Fiul lui Eol si al Enaretei, frate cu Sisif si tatal lui Tiro. Era stranepotul lui Deucalion si al Pirei, iar printre surorile sale se numara si Melanipe. Rege al Tesaliei ca si tatal sau (care purta acelasi nume cu cel al stapī-nului vīnturilor), acesta a domnit ulterior īn Elida, unde a īntemeiat cetatea Salmona, situata pe malurile rīului Alfeu, aproape de Pisa. Rege smintit si trufas, urīt de poporul sau, Salmoneu se considera egalul lui Zeus, pretinzīnd sa i se aduca onoruri divine si jertfe; asemenea regelui zeilor, arunca pe cīmpuri si īn mijlocul multimi­lor torte aprinse imitīnd fulgerele, iar pen­tru a imita tunetul divin trecea īn sus si-n jos pe drumurile cetatii īn carul sau, de care pusese sa i se lege vase mari de arama. Zeus 1-a pedepsit pentru aroganta sa, tras-nindu-1 si distrugīndu-i cetatea; īn infern, Salmoneu a fost condamnat sa īsi mīne fara odihna carul si sa arunce torte.

Prezente īn literatura antica. Apollodor, Bi­blioteca, 1.9.7 ; Hyginus, Fabule, 61; Dio-dor din Sicilia, 4.68.2; Valerius Flaccus, 1.665 ; Vergiliu, Eneida, 6.

Salus (lat. Salus, -utis). Zeita romana, personificare a sanatatii fizice, dar si a

bunastarii publice si a prosperitatii. Salus corespunde asadar īntr-o singura privinta Higeei - zeita sanatatii la greci -, prezen-tīnd īn acest sens caracteristici si atribute analoage divinitatii grecesti (vezi Higeea). Era considerata patroana bunastarii eco­nomice si politice, numele ei fiind deseori īnsotit de epitetele publica si romana. Ca ocrotitoare a prosperitatii īn general, Salus era venerata īntr-un templu ridicat īn cinstea sa pe colina Quirinal, posibil īn legatura cu palatul construit aici de Iunius Bubulcus, consul īn anul 311 ī.Hr., dupa victoriile repurtate īn al doilea razboi sam-nitic. Templul fusese decorat cu fresce de Fabius Pictor, īnfatisīnd scene din respec­tivul razboi.

Atribute. Zeita Salus figura uneori cu atri­bute analoage celor ale Fortunei: o timona, un glob asezat la picioare, iar īn unele cazuri tinīnd īn mīna o patera din care face o libatie pe un altar, īn jurul caruia se īncolaceste un sarpe. Este reprezentata uneori asezata, alteori stīnd īn picioare.

Raspīndirea cultului. īn principalul centru de cult, Roma, Salus era venerata cu mare fast la 30 aprilie, īn cadrul unor serbari dedicate deopotriva Concordiei, Pacii si zeului Ianus.

Salutifer puer. īn latina, „copilul care aduce sanatatea". Era un epitet folosit īn poezia latina (apare la Ovidiu) cu referire la Esculap, zeul medicinei.

Samia (gr. lajiia, -aq; lat. Samia, -ae). Epitet al Herei derivat de la numele insulei Samos, consacrata zeitei, care era vene­rata aici īn cadrul unui cult deosebit de influent (vezi Samos).

Samon (gr. lap-wv, -wvog). 1) Erou cretan, sotul Dadei (vezi).

2) Erou eponim al insulei Samotrace, fiul lui Hermes, originar din Arcadia.

Samos (gr. Eap.05, -ou; lat. Samos sau Samus, -i). Una dintre cele mai impor­tante insule din Marea Egee, Samos este celebra īn mitologia si religia greaca dato­rita cultului Herei, atestat aici de timpu­riu. Zeitei īi era īnchinat un mare sanctuar īn apropierea capitalei, numita de aseme­nea Samos, unde se afla si un gimnaziu dedicat lui Eros.

SAOTES

Samotrace (gr. lajio-SpocxT), -r\q; lat. Samothrace, -es si Samothracia, -ae). Mica insula din nordul Marii Egee, situata aproape de coastele Traciei si de locul de varsare al rīului Hebru; Homer spunea ca de pe muntele sau central, Saoce, se putea vedea Troia. Samotrace este deosebit de importanta īn mitologia si religia greaca prin cultul cabirilor si misterele practicate aici, care erau, alaturi de cele din Eleusis, cele mai faimoase din lumea greaca. Mis­terele din Samotrace erau consacrate asa--numitilor „mari zei", asimilati Cabirilor (vezi); potrivit lui Herodot, fusesera insti­tuite de pelasgi, adica de populatii negre­cesti ; īn structura lor intrau probabil elemente ale cultului din Tracia. Misterele evocau un mit razboinic referitor la care exista foarte putine informatii, avīnd drept protagonisti un grup de zei cu nume de origine incerta - Axieros, Axiokersa, Axio-kersos, Kasmilos -, identificati ulterior cu zeii Olimpului: Demetra, Persefona, Hades si Hermes.

Sanape (gr. lavcfirn, ^ng). Una dintre ama­zoane. Reusind sa scape cu viata din lupta amazoanelor cu Heracle, s-a refugiat pe tarmul Marii Negre, unde s-a casatorit cu regele Paflagoniei. Patima sa pentru vin i-a adus apelativul „betiva" (aceasta este de altfel semnificatia numelui sau īn dia­lectul local); deformat īn Sinope, numele ei se regaseste īn cel al orasului omonim de la Marea Neagra.

Sanctuar, vezi Templu si Temenos, 2.

Sancus (lat. Sancus sau Sangus, -i sau -us). Numit siSemo Sancus sau Semon, de asemenea, Fidius Sancus, Semo Sancus Dius Fidius (Dionysos din Halicarnas, 4.58.4), este un zeu roman de origine umbro-sabina, identificat ulterior cu Zeus Pistios si mai tīrziu, potrivit unor izvoare (de exemplu Propertiu, 4.9.71 si urm.), cu Heracle. Una dintre etimologiile propuse pentru numele sau, considerat identic cu Sanctus, īl apropie de sancire, justificīnd venerarea sa ca zeu protector al juramin-telor. Cīt despre celelalte componente ale numelui, Dius se traduce prin „ceresc", „di­vin", iar Fidius ar putea fi legat de fides ; semo, īn schimb, pare sa-i sugereze pe acei Semunes pomeniti īn imnurile arvalilor si

care sīnt considerati divinitati ocrotitoare ale semanaturilor. Este deci posibil ca unui zeu initial al semanaturilor sa-i fi fost suprapuse caracterele proprii lui Iupiter. īi era dedicat un templu la Roma, pe colina Quirinal, fata īn fata cu templul lui Quirinus, līnga poarta numita San-qualis. Temple ale sale existau si īn Insula Tiberina si la Velletri.

Prezente In literatura antica. Ovidiu, Fastele, 6; Livius, 8 si 32.

Sandes (gr. Tavane;, -ou). Numele unui zeu venerat la Tarsos, īn Cilicia, identificat de greci cu Heracle - probabil deoarece cu ocazia ritualurilor desfasurate īn onoarea sa era īnaltat un rug, evocīndu-1 pe cel pregatit de erou la moartea sa.

Raspīndirea cultului. Sandes era venerat īn special īn Lidia si īn Capadocia.

Sangarios (gr. T.a.*cxdpios, -ou; lat. San-garius, -ii). Zeu fluvial din Asia Mica, fiul lui Oceanos si al zeitei Tethys. O traditie īl prezenta drept tatal Hecubei; potrivit altei versiuni, Sangarios, tatal lui Alfeu, era un talentat cīntaret din flaut originar din Frigia. A initiat-o īn arta sa pe Atena, dar, īncercīnd sa o violeze, a fost ucis de fulgerul lui Zeus. Pentru legatura sa cu Attis si Agdistis vezi Agdistis.

Sangaris (gr. Ta.-tfd.piq, -i6og). Numele unei nimfe, fiica zeului fluvial Sangarios (vezi). Este legata de mitul lui Agdistis (vezi) si identificata cu Sagaritis (vezi).

Saon (gr. lawv, -wvot). Erou beotian despre care Pausanias (9.40.2) afirma ca ar fi instituit cultul oracolului lui Trofonios din Lebadeea (pentru care vezi Oracol si Tro­fonios). Saon a fost īndrumat spre pestera unde se afla Trofonios de catre Pythia din Delfi, la care apelase din pricina unei secete devastatoare ce se abatuse asupra Beotiei. Sfatuit de preoteasa lui Apollo, el a plecat īn cautarea oracolului din Leba­deea, necunoscut de nimeni pe atunci, si 1-a descoperit urmarind zborul unui roi de albine (vezi Albina).

Saotes (gr. Ta<I>xr\q, -ou). „Salvatorul" -epitet al lui Zeus, venerat sub acest nume la Tespiai, īn Beotia; lui Zeus Saotes īi fusese ridicata aici o statuie de bronz, īn amintirea eliberarii cetatii de sub teroarea

SARDO

unui monstru care pretindea jertfe umane si care fusese īnfrīnt datorita lui Cleostra-tos, ultimul menit sacrificarii (pentru de­talii vezi Cleostratos).

Sardo (gr. IcxpSw, -oue;). 1) Una dintre fiicele lui Stenelos, considerata de anumite izvoare eponima cetatii Sardes din Asia Mica.

2) Regina din Asia Mica, considerata la rīndul ei eponima cetatii Sardes. Era sotia lui Tirenos, regele Lidiei sub conducerea caruia, potrivit lui Herodot, a avut loc legendara migratie a etruscīlor īn Italia, ca urmare a foametei cumplite ce lovise regatul lidian (Herodot, 1.94). De la numele ei ar fi provenit si cel al Sardiniei (vezi si Sardos).

Sardos (gr. Tdp&oq, -ou). Erou libian, con­siderat fiul lui Maceris (nume prin care era indicat Heracle īn Libia si Egipt). Potri­vit lui Pausanias (10.17.2), acesta ar fi dat numele sau Sardiniei, unde a debarcat īn fruntea unei expeditii libiene, schimbīnd vechiul nume al insulei, Ihnusa.

Sare. Simbol al prieteniei si al ospitali­tatii, īncepīnd din epoca homerica sarea dobīndeste pentru greci caracter divin si, ca atare, este utilizata īn sacrificii. Ro­manii obisnuiau sa aduca ofrande de sare larilor, penatilor si zeitei Vesta; recipientul īn care era pastrata se numea salinum. Mitologia greaca atribuia sarii valori pozi­tive legate de fertilitate : potrivit legendei, īn disputa dintre Atena si Poseidon pentru dominatia religioasa asupra Aticii, Poseidon a īnfipt tridentul īntr-o stīnca din care a tīsnit un izvor cu apa sarata, evocīnd ma­rea, simbol al vietii. īn schimb, īn lumea romana semnificatia simbolica a sarii putea fi contrara ideii de fertilitate: romanii īm­prastiau sare pe pamīnturile cetatilor cuce­rite, pentru ca acestea sa nu mai rodeasca niciodata.

Saron (gr. Idpwv, -wvoc). Rege al cetatii grecesti Trezena. Pausanias (2.30.7) rela­teaza ca acesta i-a succedat la tron lui Altepos si a construit un sanctuar dedicat zeitei Artemis Saronis, īn apropiere de golful Saronic, un loc foarte mocirlos numit pe atunci mlastina Febeea. Vīnator pasionat, Saron a cazut īntr-o zi īn mare o data cu o ciuta pe care o urmarea: a īn­cercat sa se tina īn continuare aproape de

animalul ce īnota īndepartīndu-se tot mai mult de mal, dar, obosit de efort si de marea agitata, s-a īnecat. Corpul sau a fost adus de valuri līnga templul Artemisei, fiind īnmormīntat īn incinta sanctuarului; mlas­tina Febeea, unde se produsese nefericita īntīmplare, s-a numit de atunci mlastina Saronica, iar apoi golful Saronic.

Sarpedon (gr. lapirqSuiv, -ovog sau locp-TfqSojv, -ovto£ ; lat. Sarpedon, -onis). 1) Fiul lui Zeus si al Europei si fratele lui Minos, regele Cretei, si al lui Radamante. In urma unei dispute cu Minos din cauza lui Miletos (vezi), a parasit Creta refugiin-du-se la Cilix, pe care 1-a ajutat īn lupta īmpotriva licienilor; a devenit ulterior regele Liciei. Zeus i-a acordat privilegiul de a trai timp de trei generatii.

2) Nepot al precedentului; genealogia sa este descrisa īn mod diferit de catre poeti, care īl considera cīnd fiul lui Zeus si al Laodamiei, cīnd al lui Evandru si al Dei-damiei; avea doi frati, Temon si Claros. Print lician, Sarpedon participa la razbo­iul troian ca aliat al troienilor si este ucis de Patroclu. Deplīns de Zeus, eroul este īnmormīntat īn Licia, unde ajunge purtat de Moarte si de Somn.

Raspīndirea cultului. Un cult eroic al lui Sarpedon este atestat īn Licia, unde potri­vit traditiei homerice s-ar fi aflat mormīn-tul sau; existau mai multe localitati al caror nume deriva de la al sau, ceea ce confirma prezenta unui cult destul de intens si raspīndit.

Prezente īn literatura antica. Apare īn di­verse pasaje din Iliada si la Pindar (3.13). Legatura dintre Sarpedon 1 si Sarpedon 2 era interpretata diferit de izvoarele antice, care īncercau uneori sa-i identifice īntr-un singur personaj, īn pofida discrepantelor cronologice.

Sarritor. Straveche divinitate romana, venerata ca ocrotitoare a plivirii terenu­rilor agricole; numele sau era mentionat īn Indigitamenta (vezi), listele cuprinzīnd divinitatile, invocatiile si rugaciunile com­pilate de pontifi.

Satiri (gr. laxupoi, -wv ; lat. Satyri, -orum). Fiinte mitice legate de cultul lui Dionysos si considerate īn general personificari ale fecunditatii si ale fortelor vitale ale natu­rii, satirii constituie o clasa bine definita

SATIRI

īn mitologie, chiar daca izvoarele prezinta diferit genealogia lor: sīnt socotiti de obicei fiii lui Hermes si ai Iftimei sau fiii naia­delor. Sunt reprezentati sau descrisi ca niste fiinte umane, integrīnd īnsa anumite elemente zoomorfe : urechi ascutite ca ale cailor, doua coarne mici īn frunte si coada de cal sau de capra; īn afara de trup, ome­nesti sīnt si parul, de obicei cret, si nasul, un pic turtit si cīrn. Cei tineri sīnt īnfati­sati adesea cu trasaturi de efebi, aspectele zoomorfe diminuīndu-se pīna la disparitie, īn timp ce la satirii batrīni, foarte frecventi si ei īn repertoriul figurativ clasic, aceste aspecte si trasaturile grotesti sīnt mai ac­centuate.

Satirilor le este caracteristica predilectia pentru vin si pentru toate placerile sen­zuale, tradusa īn iconografie prin prezenta unor atribute precum ciorchinii de struguri, tirsul si diverse recipiente de baut. īn re­prezentarile plastice apar deseori dansīnd cu menadele ori cu nimfele din alaiul lui Dionysos, sau adormiti de bautura, sau cīntīnd la diverse instrumente muzicale, īn special la flaut, īmbracati īn piei de ani­male si īmpodobiti cu frunze si corzi de vita--de-vie.

īn lumea latina este destul de frecventa confuzia dintre satiri, Pan si fauni (vezi Pan si Faunus), care la origine erau fiinte de natura diferita; din amestecarea acestor divinitati distincte au rezultat, īn iconogra­fie, satiri a caror figura include elemente proprii faunilor sau lui Pan, cum sīnt copi­tele de tap sau coarnele lungi substituite cornitelor tipice ale satirilor. Mai dificila este īn schimb diferentierea satirilor de sileni; acestia din urma erau dotati cu o coada lunga de cal; cei doi termeni sīnt īnsa adesea folositi unul īn locul celuilalt sau īi desemneaza si pe unii, si pe ceilalti. Satirii si silenii au īn comun natura divina, dar nu nemuritoare, si atributele falice (numele de „satiri" se traduce prin „cei plini", cu referire la starea de excitatie erotica permanenta a acestora).

Considerati īn general un grup de fiinte divine nediferentiate, care inspira de obi-f ei oarecare teama, satirii sau silenii asuma

leori caracteristici individuale foarte pre­cise : este cazul silenului Marsias (vezi), al . tirului ce teroriza Arcadia, ucis de Argos vApollodor, Biblioteca, 2.1.2), sau al unui

silen care a fost educatorul lui Dionysos (vezi Silen).

Atribute. Urechi ascutite, coarne īn frunte, coada, uneori copite de tap; frecvent — flautul si cununi din frunze de vita-de-vie.

Raspīndirea cultului. Satirii sīnt venerati īndeosebi ca demoni ai fecunditatii; cultul lor este strīns legat de cel al lui Dionysos si de cel al nimfelor.

Prezente īn literatura antica. Satirii au un rol aparte īn literatura antica, figurile lor prezentīnd o mare importanta īn complexa problematica a originilor tragediei. Rapor­tul dintre satyrikon, spectacolul satirilor, si nasterea tragediei este evidentiat deja īn izvoarele antice (Aristotel, Poetica ; Hero-dot etc); chiar si etimologia termenului „tragedie", potrivit traditiei derivat de lf un „cīntec al tapilor" sau „al tapului", pare sa evoce satirii si atributele lor uneori ca­prine. Indiferent de concluziile care ar putea fi trase referitor la mult dezbatuta ches­tiune si la evaluarea pasajelor aristotelice implicate aici (diferit interpretate īnca din perioada alexandrina), legatura dintre spectacolul tragic si figura satirilor este de netagaduit, cel putin īn ceea ce priveste drama numita satirica, plasata īn repre­zentarile tetralogiilor din epoca clasica īn pozitie fixa, dupa trei tragedii. Drama satirica este strīns legata si de cultul lui Dionysos : la Atena, reprezentatiile tragice aveau loc īn perioada Marilor Dionisii, pro­movate de Pisistrat.

Satirii apar īn diverse opere literare dedi­cate anumitor episoade mitologice ale caror protagonisti sīnt. Un rol de prim-plan le rezerva Sofocle īn Satirii la vīndtoare; lega­tura lor cu Dionysos este definita de Euri-pide (Ciclopul, 100; Bacantele, 130), iar Imnul homeric catre Afrodita si un frag­ment hesiodic fac referiri la raporturile dintre satiri, sileni si nimfe.

Iconografie. Marturiile iconografice privind figura satirilor sīnt nenumarate. Cele mai frecvente sīnt picturile pe vase, contextul reprezentarilor fiind īn majoritatea cazu­rilor cortegiul lui Dionysos (vezi). Satirii au constituit un subiect predilect al picturii si sculpturii din epoca elenistica, perioada īn care trasaturile lor au sfīrsit uneori prin a se confunda cu cele ale lui Pan si Faunus. Una dintre imaginile cele mai cunoscute este aceea a Satirului care īsi toarna de baut, sculptura al carei original īi este atri­buit lui Praxitele.

SATIRIA

Satiria (gr. laxupia, -ac,). Fiica regelui cretan Minos sau, potrivit altor izvoare, o nimfa din Italia meridionala. A fost iubita de Poseidon, de la care 1-a nascut pe Taras, eponimul orasului Tarent. Numele sau era legat de cel al capului Satirio, un promon­toriu din apropierea Tarentului.

Prezente īn literatura antica. Pausanias, 10.10.8.

Sator. Straveche divinitate romana vene­rata ca ocrotitoare a semanaturilor. Cu acelasi nume era venerat uneori si Iupiter, care era numit - īn calitatea sa de parinte al tuturor oamenilor si al tuturor creatu­rilor divine si pamīntesti - Sator homi-nium et deorum (Vergiliu).

Satura, lanx. Expresie latina indicīnd o farfurie sau o tava plina cu diverse fructe care era oferita divinitatilor, īn special zei­tei Ceres.

Saturn (lat. Saturnus, -i). Straveche divi­nitate italica, la origine rege mitic al Italiei, mai tīrziu identificat de romani cu zeul grec Cronos, de la care a preluat atri­butele si genealogia. In realitate, se pare ca initial cele doua personaje nu aveau prea multe īn comun, cu exceptia faptului ca ambele erau considerate cele mai vechi divinitati īn regiunile respective. Afinitati mai mari se observa mai degraba īntre Saturn si Demetra, amīndoi legati de agri­cultura : numele lui Saturn, corelat de antici cu verbul serere (avīnd forma saturn pentru modul supin - n.t.), „a īnsamīnta" (Varro, De lingua latina, 5.64), sugereaza īntr-adevar o divinitate circumscrisa dome­niului agricol; se considera ca Saturn a fost cel care a adus Italiei civilizatia si organizarea sociala, indisolubil legate de agricultura, iar perioada domniei lui aici era asimilata vīrstei de aur (Saturnia regna). Sotia sa era Ops, zeita belsugului si a bogatiei datorate agriculturii si vietii sociale organizate implicate de ea. In unele traditii, alaturi de Saturn apare o zeita cu atribute destul de neclare, Lua (vezi).

Potrivit legendei, alungat din Olimp de Iupiter, Saturn a ajuns īn Italia (Vergiliu, Georgicele, 2.173 si 538; Bucolicele, 4.6; Eneida, 8.319) īn timpul domniei lui Ianus (vezi), care 1-a adapostit īn regatul sau; s-a instalat pe Capitoliu, colina la poalele careia a fost ridicat ulterior templul dedicat

zeului. Aici a īnceput sa-i īnvete pe oameni mestesugul agriculturii, īnlocuind treptat vechile obiceiuri barbare cu un nou mod de viata caracterizat de ordine si morala, īntr-un cuvīnt, civilizat. De la aceasta opera civilizatoare īnfaptuita de Saturn a derivat numele „Saturnia" care a fost dat īntregii regiuni, iar Latium, dupa opinia unora (de pilda Vergiliu, Eneida, 8), si-ar fi luat numele de la verbul lateo („a ramīne as­cuns" - n.t.), cu referire la disparitia zeului, care a fost rapit īn cer, parasind Italia. Unele traditii īl considerau pe Saturn un zeu legat de lumea de dincolo, īn virtutea disparitiei sale de pe pamīnt - element fara corespondent īn figura lui Cronos, tipic īn schimb multor personaje din mito­logia romana-(vezi Enea si Romulus).

Epitete. Senex (batrīnul).

Atribute. Saturn este frecvent reprezentat cu un cosor curbat pentru curatatul pomi­lor si cu benzi de līna īnfasurate īn jurul picioarelor. Statuile zeului, goale pe dinaun­tru, erau deseori umplute cu ulei, simboli-zīnd rodnicia maslinilor din Latium īn urma īnvataturilor primite de la zeu. Deoarece caracterele iconografice sīnt mai degraba generice, nu īntotdeauna Saturn poate fi recunoscut cu certitudine absoluta īn sce­nele figurate.

Raspīndirea cultului. Saturn era venerat īn Latium din vremuri foarte īndepartate, anterioare identificarii sale cu zeul grec Cronos. Principala sarbatoare care īi era dedicata o constituiau Saturnaliile, desfa­surate īn fiecare an cu īncepere din 17 de­cembrie si avīnd drept scop comemorarea legendarei epoci de aur a domniei lui Saturn īn Latium. Cu ocazia lor aveau loc diverse spectacole, se schimbau daruri, iar stapīnii īsi serveau propriii sclavi, evenimentul nu-marīndu-se printre cele mai importante si mai pretuite din īntregul calendar al sar­batorilor romane (vezi Saturnalia). īn provinciile de alta limba decīt greaca ale Imperiului roman, Saturn era identificat uneori cu zeul egiptean Anubis, cu Ba'al sau cu Mithra.

In templul lui Saturn de la poalele Capi-toliului se pastrau tezaurul (aerarium) si arhivele statului, precum si īnsemnele militare.

Prezente īn literatura antica. Cicero, De natura deorum ; Ovidiu, Fastele ; Vergiliu, Eneida, 8.

SĂGETĂTOR

Iconografie. Imaginea lui Saturn ne este cunoscuta mai ales din sculpturi si relie­furi datīnd din epoca imperiala. Mai rare sīnt reprezentarile sale īn pictura (Casa Dioscurilor din Pompei). īn perioada repu­blicana, figura barboasa a lui Saturn aparea pe monedele batute de chestori, custozii aerarium-xihxi din templul zeului. Pentru detaliile referitoare la Saturn ca transpunere latina a figurii lui Cronos, vezi Cronos.

Saturnalia (lat. Saturnalia). Sarbatori religioase romane de origine rustica, des­fasurate anual īn onoarea zeului Saturn. Instituite, potrivit marturiei lui Livius (2.21.2), concomitent cu inaugurarea tem­plului lui Saturn de la poalele Capitoliului, īn 497 ī.Hr., aveau loc īn luna decembrie, īncepīnd din 17, dupa calendarul lui Numa Pompilius, si durau sapte zile, pīna pe 23 decembrie. Ceremoniile erau deschise printr-un sacrificiu solemn adus zeului īn templul sau, īn cursul caruia era sacrifi­cata o scroafa si se participa la un banchet sacru. Urma o serie de ceremonii private care punctau urmatoarele zile de sarba­toare, constituind īn ansamblul lor peri­oada cea mai placuta si mai distractiva a anului. īn fiecare casa zeului i se jertfea un purcel si se ofereau mici daruri, īn spe­cial mīncare, luminari de ceara si papusi din aluat sau argila: se faceau invitatii reciproce la masa, iar gazda le pregatea oaspetilor mici cadouri. Darurile erau īn mod obisnuit īnsotite de biletele continīnd urari sau fraze afectuoase: o documentatie bogata īn aceasta privinta o reprezinta epigramele lui Martial, multe dintre ele fiind inspirate tocmai de acest obicei. īn afara de atmosfera specifica de veselie si petrecere care facea din Saturnalia sarba­toarea cea mai agreata a anului nu numai la Roma, ci īn toata lumea romana, aceasta perioada prezenta si alta particularitate: īn timpul Saturnaliilor se accepta inversa­rea rolurilor sociale, implicīnd o licenta īn raporturi absolut imposibila īn restul anu­lui. Astfel, nu numai ca sclavii participau la banchete alaturi de stapīni, dar īsi puteau lua toate acele libertati care īn alte īmpre­jurari i-ar fi costat foarte scump, ajungīnd pīna la a cere sa fie serviti de propriii stapīni. Acestia, la rīndul lor, īn schim­barea generala de roluri care reprezenta un element definitoriu al Saturnaliilor, se

īmbracau si se comportau ca niste sclavi. Caracterul de farsa propriu acestei peri­oade era consfintit prin alegerea unui princeps saturnalicius, īnvestit cu puteri depline pe tot parcursul sarbatorii.

Unele aspecte ale Saturnaliilor prezinta asemanari cu sarbatorile religioase gre­cesti Cronia, desfasurate la Atena si īn alte locuri din Grecia si īn cursul carora se manifestau rasturnari analoage ale ordinii sociale existente, cu schimbarea de roluri īntre stapīni si sclavi (vezi Cronia). Fe de alta parte, unele dintre obiceiurile speci­fice Saturnaliilor (latura intima, familiara a sarbatorii, schimburile de daruri etc.) s-au transferat ulterior īn sarbatorile sfīrsi-tului de an si īn cele crestine ale Craciunu­lui, apropiate de altfel si din punct de vedere calendaristic. Alte aspecte ale Saturnalii­lor (īn special atmosfera sarbatoreasca si uneori desantata, tema travestirii si a schimbarii rolurilor etc.) prezinta afinitati cu serbarile carnavalului. O dimensiune mai intima si mai sobra apare īn Satur-naliile lui Macrobiu, plasate īn ambianta festiva a Saturnaliilor, dar prezentīnd, īn locul aspectelor indecente si socante ale sarbatorii, un grup de personaje ilustre ale vremii concentrate īn discutii si reflectii prilejuite de un banchet.

Saturnius, Saturnia (lat. Saturnius, -i; Saturnia, -ae). īn mitologie, fiul (sau fiica) lui Saturn. Este un epitet prin care latinii īi indicau pe fiii lui Saturn, adica pe Iupi-ter, Neptun si Pluton, respectiv pe Iunona si Vesta.

Sauros (gr. Zaupot, -ou). Tīlhar din mito­logia greaca, teroriza locuitorii Elidei si calatorii care treceau prin regiune, pretin-zīnd biruri si rascumparari. Mormīntul sau se afla īn apropierea unui sanctuar īnchinat lui Heracle, care 1-a ucis eliberīnd tinutul de prezenta sa rapace.

Prezente In literatura antica. Pausanias, 6.21.3.

Sageata, vezi Arc.

Sagetator. Una dintre constelatiile zodiacului īn care mitologia īl identifica pe Crotos, un fiu al zeului Pan, inventator al arcului si calaret īmpatimit, sau pe cen­taurul Chiron (vezi). Pentru alte detalii vezi Constelatii.

S RB TOARE

Sarbatoare. īn religia clasica, sarba­toarea, care de obicei celebreaza sau come­moreaza un eveniment sau un personaj mitologic, este legata aproape dintotdeauna de traditiile societatii agricole. Aproape toate sarbatorile marcheaza momente im­portante din succesiunea anotimpurilor, din viata si munca cīmpului, fie ca este vorba de invocarea protectiei pentru recolta sau de multumirea pentru o recolta bogata. Uneori aceasta īndepartata origine agrara apare neclara īn celebrarile desfasurate īn contextul urban, avīnd totusi un rol deter­minant si īn distribuirea sarbatorilor de-a lungul anului.

Din raportul cu succesiunea anotimpu­rilor si a muncilor agricole rezulta functia fundamentala a sarbatorii de a ritma anul; īn calendar, sarbatorile reprezinta punctul forte, iar zilele sīnt numite adesea dupa cum cad īnainte sau dupa o anumita sar­batoare, care dobīndeste deci un rol precis īn marcarea timpului. īn mod paradoxal īnsa, īn momentul īn care marcheaza tre­cerea timpului, sarbatoarea marcheaza si oprirea lui. Ea este plasata īn afara de timp, deoarece pe parcursul sau toate regu­lile vietii de zi cu zi, rolurile, obiceiurile si chiar legile cetatii se suspenda īntr-o pa­ranteza eterica. īn timpul sarbatorilor, de pilda, stapīnii si servitorii īsi schimba rolu­rile īntre ei si se ajunge chiar la alterarea ritmurilor zilei si noptii, a caror succesiune, daca nu poate fi modificata īn natura, este ignorata prin seria frenetica de īntīlniri, jocuri, rituri si sacrificii. īn cadrul sarba­torilor religioase timpul zeilor irumpe īn timpul oamenilor. Timpul sacrificiului si al ritualului nu e comensurabil cu cel al omului; reevocarea evenimentelor mitolo­gice proiecteaza īn prezent ceea ce tradi­tia plasase īntr-un timp situat īn afara timpului; īn cursul celebrarii, episoadele mitologice se dilata sau, dimpotriva, se contracta īn desfasurarea unei evocari ce dureaza doar cīteva zile sau chiar cīteva

ore. Repetarea unei sarbatori de la un an la altul, identica, pare sa sublinieze ca pentru oameni, ca si pentru natura care se repeta ciclic si pentru zeii nemuritori, timpul nu trece, pentru ca īn experienta cotidiana trecerea timpului īnseamna, īnainte de toate, schimbare. īn interiorul lor, sarbatorile au o succesiune temporala complet diferita de cea a experientei coti­diene, dupa cum diferite de cele obisnuite sīnt vesmintele preotilor si chiar cele ale credinciosilor.

Importanta raportului sarbatoare-timp pentru lumea greaca este subliniata la rubrica dedicata Calendarului, unde sīnt enumerate cele mai cunoscute sarbatori religioase, īn special atice, distribuite pe parcursul anului. Trimitīnd la rubricile dedicate sarbatorilor (sau zeilor si eroilor carora acestea le erau īnchinate) pentru o descriere mai amanuntita, īn tabelul urma­tor sīnt prezentate principalele sarbatori religioase grecesti si romane, alaturi de localitatile unde se desfasurau, zeii carora le erau īnchinate si evenimentele din care se inspirau. Evident, au fost avute īn vedere doar principalele sarbatori, īntrucīt o lista a tuturor ceremoniilor locale ale lumii an­tice ar fi de-a dreptul interminabila. Sīnt mentionate mai ales sarbatorile cu carac­ter public si oficial, pentru care dispunem de o documentatie mai bogata, prin urmare putem stabili legaturi cu zeii venerati si cu localitatile unde aveau loc. īn lumea greaca si chiar mai mult īn cea romana, sarbatorile se īmparteau īn publice si pri­vate ; la Roma, sarbatorile publice puteau sa fie fixe, adica sa se desfasoare īn fiecare an la aceeasi data, sau mobile, acestea schimbīndu-si data de la un an la altul, īn functie mai ales de lucrarile agricole. De asemenea, cu anumite ocazii si īn circum­stante hotarīte de magistrati, se puteau fixa sarbatori „comandate", numite impe-rativae. Pentru alte aspecte legate de sar­batorile romane vezi si Feriae.

SĂRBĂTOARE

Numele sarbatorii

Zeul sarbatorit

Principalele localitati

ĪN GRECIA

1) Atena

Agraula

Aglauros

Atena

Aiora (Antesteria)

Dionysos

Atena

Anacee

Dioscurii

Atena

Antesteria

Dionysos

Atena

Areforia

Atena

Atena

Asclepia

Asclepios

Atena

Boedromia

Apollo

Atena

Bufonia

Zeus

Atena

Calinteria

Atena

Atena

Ceramica

Atena — Hefaistos

Atena

Chalceia

Atena - Hefaistos

Atena

Charisteria

sarbatoare  de multumire catre

Atena

Atena pentru eliberarea de sub

tiranie de catre Trasibul

Choes

Dionysos

Atena

Cibernesia

sarbatoare īn memoria cārmacilor

Atena

lui Tezeu

Diasia

Zeus Meilichios

Atena

Diomeia

Heracle

Atena

Dionisii (mari si

Dionysos

Atena

mici)

Dipolia

Zeus

Atena

Efestia

Hefaistos

Atena

Elafebolia

Artemis care vīneaza

Atena

Gamelia

comemorarea nuntii Herei

Atena

Genesia sau

Geea

Atena

Necisia

Haloa

Demetra, Core, Dionysos

Atena

Leneea

Dionysos

Atena

Maimacteria

Zeus

Atena

Metagitnia

Apollo

Atena

Niceteria

Atena

Atena

Olimpia

Zeus

Atena

Oschoforia

sarbatoare pentru comemorarea

Atena

tinerilor atenieni sacrificati

Minotaurului; sarbatoarea vii-

lor; celebrarea Atenei si a lui

Dionysos

Panatenee  (mari

Atena Polias

Atena

si mici)

Pandia

sarbatoarea unitatii nationale;

Atena

Zeus

Pianepsia

Apollo

Atena

S RB TOARE

Numele sarbatorii

Zeul sarbatorit

Principalele localitati

Pitoigia

Dionysos

Atena

Plinteria

Atena

Atena

Procharisteria

Atena, Demetra, Persefona

Atena

Proerosia

Demetra

Atena

Prometeia

Prometeu

Atena

Sinecia

Tezeu

Atena

Theseia

Tezeu

Atena

m

2) Atena si

alte localitati

Apaturia

Atena - Zeus

Atena si Ionia

Chloia

Demetra, Chloe si Core

Eleusis si diferite centre din Atica

Cronia

Cronos

Atena, Rodos si alte localitati

Delfinia

Apollo Delfinios

Atena, Delfi, Chios, Milet, Egina si

diferite localitati portuare

Eanteia

Aiax Telamoniamil

Atena, Salamina

Munihia

Artemis

Atena, Delfi, Chios, Milet, Egina si

diferite localitati portuare

Targelia

Apollo si Artemis - Demetra

Atena, Ionia, Marsilia si alte colonii

Tesmoforia

Demetra

Atena, alte localitati din Grecia pro-

priu-zisa si din Sicilia (īn special

Agrigent)

3) Localitati din Atica

Antesforia

Demetra si Core

Eleusis (dar si Sicilia si Calabria)

Ascolia

Dionysos

diferite localitati din Atica

Bendideia

Bendis

Pireu



Brauronia

Artemis

Brauron

Demetria

Demetra

Eleusis

Diisoteria

Zeus - Atena

Pireu

Eacia

Eac

Egina

Eleusinia

Demetra

Eleusis

Epidauria

Asclepios

Eleusis

Misterele Eleusine

Demetra

Eleusis

(mari si mici)

Naia

Zeus Naios

Dodona

Sarbatoare

Agdistis

Pesinunt

comemorativa

Sciroforia

Atena Scirade

Salamina

4) Alte localitati grecesti

Actia

Apollo

Actium

Adonia

Adonis

diferite localitati grecesti, Fenicia,

Alexandria Egiptului

Afrodisia

Afrodita

diferite localitati grecesti

Aganipea

muzele

diferite localitati grecesti

Agrionia

Miniadele

Orhomenos (Beotia)

SĂRBĂTOARE

Numele sarbatorii

Zeul sarbatorit

Principalele localitati

Amfidromia

sarbatoare de purificare dupa

diferite localitati grecesti

nastere

Artemisia sau

Artemis

Efes

Efesia

Ataleia

Atalizii

diferite localitati, mai ales Delfi

CaHsteea sau

Zeus, Hera, Afrodita, Dionysos

Lesbos

Calisteria

Carneia

Apollo Carneios

Sparta si Cirene

Catagogia

Afrodita Erycina

Erix

Charila

Charila

Delfi

Charisia

Charitele sau Gratiile

diferite localitati grecesti

Charitesia

Charitele sau Gratiile

Orhomenos (Beotia)

Chitonia

Artemis Chitonea

Siracuza

Cladeuteria

sarbatoarea taierii viei

diferite localitati grecesti

Coreia

Persefona sau Core

diferite localitati din lumea greaca, īn

special Alexandria Egiptului si

Mantineea

Dafneforiai

Apollo Ismenios

Teba (Beotia)

Dedala

Zeus, Hera

diferite localitati din Beotia

Delia

Apollo, Artemis, Latona

Delos

Delia

Apollo Delios

Tanagra (Beotia)

Dendroforiai

Demetra, Dionysos, Attis, Cybele

diferite localitati din lumea greaca si

din cea romana

Didimeea

Apollo

Milet

Dioscuria

Dioscurii

Sparta, Corcira; Roma

Ecdisia

Latona Fitia

Faistos (Creta)

Eleuteria

sarbatoarea eliberarii cetatilor

diferite localitati grecesti, īn special

Plateea, Siracuza, Samos, Larisa,

Eleusis

Erotidia

Eros

Tespiai (Beotia)

Faloforia

Dionysos

diferite localitati grecesti

Gimnopediai

Apollo Pythios

Sparta

Hebdomaia

Apollo

diferite localitati grecesti, īn special

Sparta

Hecatesia

Hecate

diferite localitati grecesti

Helenia

Elena

Sparta

Helotia

Atena Helotida; Europa

Maraton, Corint, Creta

Heracleia

Heracle (īn special Ambracia)

diferite localitati grecesti

Hereia

Hera

Samos

Hermeea

Hermes

diferite localitati grecesti

Hiacintia

Hiacintos

Amicle (Sparta)

Hidroforia

divinitatile infernale

diferite localitati grecesti

Hipocratia

Poseidon

Arcadia

Histeria

Afrodita

diferite localitati grecesti

SĂRBĂTOARE

Numele sarbatorii

Zeul sarbatorit

Principalele localitati

 

Htonia

Demetra Htonia si Hades

Hermione (Argolida)

 

Climenos

 

Istmia

Poseidon

Istmos si Corint

 

Liceea

Zeus Liceios

Arcadia

 

Lisandria

Lisandru

Samos

 

Lithobolia

Auxesia si Damia

Trezena (Argolida)

 

Megalartia

Megalartos

Beotia

 

Mitileneea

Apollo

Mitilene (Lesbos)

 

Niceforia

Atena Nicefora

Pergam

 

Pambeotia

Atena Itonia

Coroneea (Beotia)

 

Peloria

Zeus Pelorios

Tesalia

 

Poliea

Apollo Polieus

Teba (Beotia)

 

Poseidonia

Poseidon

diferite localitati grecesti

 

Ptoia

Apollo

Ptoion (Beotia)

 

Sarbatoare cu

Harpalice

Tracia

 

lupte

 

Sarbatori

Artemis Lafria

Patras

 

celebrative

 

Sarbatori

Scefros

Tegeea (Arcadia)

 

celebrative

 

Sarbatori

Abderos

Abdera

 

celebrative

 

instituite de

 

Heracle

 

Sarbatori cu

Demetra

Arcadia

 

concursuri de

 

frumusete

 

Septerion

Apollo Pythios

Tempe, Delfi

 

Sminteia

Apollo Sminteus

Rodos

 

Soteria

sarbatori pentru iesirea dintr-un

diferite localitati grecesti

 

pericol

 

Tauropolia

Artemis

Halae

 

Teodesia

Dionysos, Heracle, nimfe si alti

diferite localitati grecesti

 

zei

 

Teofania

diferiti zei (īn special Apollo)

diferite localitati grecesti

 

Teogamia

sarbatori comemorative ale nunti-

diferite localitati grecesti; Sicilia;

 

lor divine (Zeus si Hera; Hades

Lidia

 

si Persefona si altii)

 

Teoxenia

diferiti zei

Delfi (Apollo si Dionysos); Agrigent

 

(Elena si Dioscurii) etc.

 

Thalysia

Demetra

Cos si alte localitati

 

Titenidia

Artemis Coritalia

Sparta

 

Tonea

Hera

Samos

 

Trieterice sau

Dionysos

Teba; muntele Citeron

 

Trieterides

 

Triopia

Apollo Triopios

Triope (Caria)

 

SĂRBĂTOARE

 

 

Numele sarbatorii

Zeul sarbatorit

Principalele localitati

 

b) LA ROMA sI ĪN LUMEA ROMANĂ

 

Agnalia

sarbatoarea tunderii oilor

Roma si alte localitati

 

Agon Solis

Zeul Soare, sarbatoare instituita

Roma

 

de Aurelian

 

Agonalia

Ianus

Roma

 

Ambarvalia

sarbatori agrare

Roma

 

Amburbalia

sarbatori urbane

Roma

 

Angeronalia sau

Angerona

Roma

 

Divalia

 

Armilustrium

purificarea armelor

Roma

 

Augurium

sarbatoare agrara

Roma si alte localitati

 

canarium

 

Augustalia

Augustus

Roma

 

Bacanale

Bacchus

Roma si alte localitati

 

Capitolini ludi

sarbatoare cvadrienala instituita

Roma

 

de Domitian

 

Carmentalia

Carmenta

Roma

 

Camaria

Carna

Roma

 

Cerealia

Ceres

Roma

 

Charistia

larii

Roma si alte localitati

 

Circenses ludi

Neptun

Roma si alte localitati

 

Compitalia

laria

Roma si alte localitati

 

Consualia

Consus

Roma si alte localitati

 

Equiria

Marte

Roma

 

Equus October

Marte

Roma

 

Etneea

Iupiter

Etna

 

Febraalia

Februa

Roma

 

Feralia

Manes

Roma si alte localitati

 

Feriae Latinae

comemorarea aliantei popoarelor

Roma si alte localitati

 

din Latium

 

Floralia

Flora

Roma

 

Fontinalia

Fontus

Roma

 

Fordicidia

Tellus

Roma

 

Fornacalia

Fornax

Roma

 

Furrinalia

Furrina

Roma

 

Hilaria

Cybele

Roma

 

Iuturnalia

Iuturna

Roma

 

Iuvenalia

Iuventus



Roma

 

Larentalia p*

Acea Larentia

Roma

 

Lemuria sau

lemurii

Roma si alte localitati

 

Lemuralia

 

Liberalia

Liber si Libera

Roma

 

Lupercalia sau

Faunus

Roma

 

Faunalia

 

SĂRBĂTOARE

Numele sarbatorii

Zeul sarbatorit

Principalele localitati

Maiuma

Maia

Ostia

Mamuralia

Mamurius

Roma

Masa lui Ceres

Ceres

Roma

Matralia

Mater Matuta

Roma

Matronales

Iunona

Roma si alte localitati

Meditrinalia

Meditrina

Roma

Megalenses ludi

Cybele

Roma si alte localitati

Neenia

Bacchus

Roma

Nemoralia

Diana

Roma si alte localitati

Neptunalia

Neptun

Roma

Neronia

sarbatoare cincinala instituita de

Roma

Nero

Nonele smochinu-

cult al lui Romulus; comemorare a

Roma

lui sau Nonele

mitului lui Filotis

caprotine

Nundinae

Servius Tullius

Roma

Odontica

sarbatoare de multumire pentru

Roma

aparitia primilor dinti la copii

Opalia

Ops

Roma

Opiconsivia

Ops, Consus

Roma si alte localitati

Paganalia

sarbatori agrare

Roma si alte localitati

Palilia sau Parilia

Pales

Roma

Parentalia

sufletele mortilor

Roma si alte localitati

Poplifugium

Iupiter

Roma

Portunalia

Portunus

Roma

Quinquatrus

Marte, Minerva

Roma

Quirinalia

Romulus - Quirinus

Roma

Regifugium

Roma

Robigalia

Robigo

Roma si alte localitati

Romani ludi

Iupiter

Roma

Rosaria sau

manii

Roma

Violaria

Saeculares ludi

Dis, Proserpina

Roma

Saturnalia

Saturn

Roma

Sarbatorile din

Hercule

Roma

Ara Maxima

Sementivae

Ceres, Tellus

Roma

Septimontium

sarbatoarea colinelor Romei

Roma Roma

Terminalia

Terminus

Tigillumjsororium

Marte

Roma

Tubilustrium

purificarea trīmbitelor

Roma

Vacunalia

Vacuna

Roma

Veneralia

Venus

Roma

■■■■li^n

SCARABEU

Numele sarbatorii

Zeul sarbatorit

Principalele localitati

Ver sacrum

īn special Marte

Roma

Vertumnalia

Vertumnus

Roma

Vestalia

Vesta

Roma

Vinalia

Iupiter (sarbatoarea vinului)

Roma

Violaria sau

vezi Rosaria

vezi Rosaria

Rosaria

Volturnalia

Volturnus

Roma

Vulcanalia

Vulcan

Roma

Scaevola, Mucius (lat. C. Mucius Scae-vola, -ae). Personaj celebru apartinīnd gintii romane Mucia, protagonist al unui act de eroism devenit legendar. In timp ce Roma era asediata de regele etrusc Porsenna, el a reusit sa iasa din cetate si, intrīnd īn tabara inamica, s-a dus direct la cortul regelui cu intentia de a-1 ucide. Dar, printr-o tragica eroare, 1-a ucis pe omul de īncre­dere al acestuia; prins, a fost condamnat de Porsenna sa fie ars de viu. Cu o dīrzenie iesita din comun, ca sa-si pedepseasca mīna care daduse gres (dreapta), Mucius Scae­vola si-a ars-o īn focul aprins deja pentru un sacrificiu, fara sa scoata nici un gea­mat, sub privirile regelui stupefiat. Impre­sionat de curajul sau, Porsenna a renuntat sa-1 mai pedepseasca, īngaduindu-i sa se īntoarca la Roma; atunci, din recunostinta fata de regele care-i crutase viata (sau mintindu-1 ca sa-1 sperie si sa-1 determine sa abandoneze asediul), Mucius Scaevola i-a dezvaluit ca la Roma trei sute de cetateni nobili se īntelesesera sa-1 omoare, īncer-cīnd fiecare pe rīnd, prin tragere la sorti; el nu era decīt primul din serie, dar curīnd avea sa vina altul. Pus pe gīnduri de ceea ce aflase si temīndu-se pentru viata sa, Porsenna le-a propus romanilor restabi­lirea pacii si a parasit regiunea. Cīt despre Mucius Scaevola, acesta a pastrat si le-a transmis urmasilor epitetul pe care īl dobīn-dise prin gestul sau, Scaevola īnsemnīnd de fapt „stīngaciul", potrivit etimologiei populare care īl lega de scaeva, „mīna stinga". Termenul scaevola indica si o amuleta purtata de copiii din Roma.

Prezente īn literatura antica. Legenda este relatata de Livius (2.12 si urm.) si de Plu-tarh (Publicola, 17.2 si urm. si 8). Unele traditii īi atribuie īnsa īntīmplarile istori-

site nu lui Mucius Scaevola, ci unui anume Postumus.

Scamandrios (gr. Ixa;iavSpioc;, -ou; lat. Scamandrius, -i). Fiul lui Hector si al Andro-macai; este mai cunoscut sub numele de Astianax, „domnul cetatii", prin care tro­ienii īl desemnau īn calitatea sa de fiu al protectorului Troiei. Numele Scamandrios provine de la Scamandru, rīul sacru al ce­tatii, sugerīnd considerarea eroului drept un dar al rīului. Pentru detalii cu privire la scurta si tragica sa poveste, vezi Astianax.

Scamandru (gr. IxajiavSpog, -ou; lat. Scamander, -dri). Numele celebrului rīu al Troadei, legat īn poezia epica greceasca de razboiul troian. Zeul fluvial corespunza­tor se numea Xantos (Homer, Iliada, 20.74).

Scarabeu. Figura importanta īn mitolo­gia egipteana, unde este identificat cu zeul Khepri, asimilat unei divinitati solare si asumīnd valoarea de simbol al nemuririi, scarabeul are un rol minor īn mitologia clasica. El apare īntr-un mit de metamor­foza si este utilizat apoi, īn contexte de obicei ironice, īn comedia greaca si latina. Cerambos, un pastor din Tesalia contem­poran cu Deucalion si Pira, a fost trans­format de nimfe īntr-un scarabeu care si-a luat zborul spre cer, salvīndu-se astfel de potopul universal (Ovidiu, Metamorfoze, 7.353 si urm.). Un scarabeu este amintit īntr-un episod ce parodiaza mitul, īn come­dia Pacea a lui Aristofan, unde un servitor povesteste ca stapīnul lui a prins un sca­rabeu urias pe muntele Etna: „pe mine m-a pus s-o fac pe grajdarul, īn timp ce el, dezmierdīndu-1 ca pe un mīnz, īi spu­nea : «O, neam de Pegas, nobil īnaripat, ia-ma si poarta-ma īn zbor drept la Zeus !»" (vv. 72 si urm.). Numele latinesc al unei

SCARĂ

coleoptere daunatoare pentru agricultura, curculio, da titlul unei celebre comedii a lui Plaut.

Scara. Simbol al legaturii dintre pamīnt si cer, īn lumea antica scara este prezenta īn unele culte misterice. īn initierea īn Misterele lui Mithra, de exemplu, scara reprezinta gradele succesive ale ascensiu­nii mistice. Ea are sapte trepte, fiecare dintr-un metal diferit si pusa sub semnul unei anumite planete, cu semnificatii aim-bolice despre care ne informeaza, desi nu­mai partial, Origen {Contra Celsum, 6.22): prima treapta, de plumb, corespunde ceru­lui planetei Saturn, īn timp ce urmatoarele sase, din cositor, bronz, fier, aliaj, argint, aur, sīnt asociate planetelor Venus, Jupiter, Mercur, Marte, respectiv Lunii si Soare­lui. Urcīnd aceasta scara initiatul avansa pīna la accesul īn empireu. Imaginea sca­rii ce leaga pamīntul de cer are īnsa un rol mai semnificativ īn religia egipteana si īn cea a Orientului Apropiat (īn special la evrei) decīt īn cea clasica, unde nu a pri­lejuit mituri specifice.

Scefros (gr. Ixecpp6g, -ou). Erou pelopo-nesiac, fiul lui Tegeates si al Merei si frate cu Leimon. Cīnd Apollo si Artemis au īntre­prins o calatorie pe pamīnt pentru a-si razbuna mama, pe Leto, care īn momentul nasterii lor nu gasise nici o cetate dispusa s-o gazduiasca (vezi Leto), au fost bine pri­miti de Scefros; dar, pe cīnd acesta īi spu­nea ceva lui Apollo, Leimon, crezīnd ca fratele sau īl ponegreste īn fata zeului, 1-a ucis. Drept pedeapsa, Artemis 1-a strapuns pe Leimon cu o sageata, omorīndu-1; cei doi zei au osīndit apoi īntregul tinut la o foamete cumplita, īn ciuda jertfelor aduse de Tegeates si Mera pentru a-i īmbuna. Consultīnd oracolul din Delfi, tegeatii au aflat ca vor scapa de foametea ce vlaguia tara daca īi vor aduce onoruri divine lui Scefros. Ca urmare, īn Tegeea s-a instituit o sarbatoare īn memoria sa, īn cursul careia o preoteasa a Artemisei repeta ritual ur­marirea lui Leimon de catre zeita.

Prezente īn literatura antica. Pausanias, 8.48.4 si 8.53.1 si urm.

Sceptru, vezi Baston.

fiul lui Ifitos si al Hipolitei, urmas al lui Naubolos si fratele lui Epistrofos. Preten­dent la. mīna Elenei, a participat la raz­boiul troian īn calitate de conducator al unui contingent foceean, fiind ucis de Hector. Cenusa lui a fost īngropata īn Focida, la Anticitera; īn timpul calatoriei de īntoarcere īn Grecia, supravietuitorii din oastea sa au fost siliti de o furtuna violenta sa debarce pe coastele Italiei, unde au īntemeiat colonia greaca Temesa.

Prezente īn literatura antica. Partea din legenda sa referitoare la razboiul troian apare īn Iliada (2.517 si 17.306), īn timp ce evenimentele ulterioare si cele legate de supravietuitorii armatei sale ne sīnt cunoscute īn special datorita diverselor pasaje din Pausanias, Strabon, Hyginus (Fabule, 97), Apollodor (Biblioteca, 3.10.8) si Licofron (vv. 1067 si urm.).

2) Erou grec originar din Focida, fiul lui Perimede. Ca si Schedios nr. 1, a fost ucis de Hector (Iliada, 15.515).

Schcsne, Portile (gr. Ixaioci iruXai; lat. Scaeae portae). Legendarele porti dinspre apus ale cetatii Troiei. Deasupra lor se adunau femeile troiene ca sa priveasca īnfruntarea dintre barbatii lor si asedia­torii greci. Tot de aici batrīnii sfetnici ai lui Priam, nemaiputīnd participa la lupte din cauza vīrstei īnaintate, comentau sce­nele de razboi la care asistau (Iliada, 3.149). La Portile Scheene are loc īntīl-nirea dintre Hector si Andromaca din cīntul 6 al Iliadei. Iesind pe aceleasi porti, Ahile se īndreapta spre moartea pe care i-o vor aduce Paris si Apollo. Pe aceste porti, scotīndu-le stīlpii, troienii au adus īn cetate calul troian: un gest ce a echi­valat cu sfīrsitul Troiei.

Schedios (gr. ExeSioc;, -ou; lat. Schedus, -i). 1) Erou grec originar din Crisa, Focida,

Scheneu (gr. Ixoiveug, -eojg; lat. Schoe-neus, -ei si -eos). 1) Erou originar din Beotia, a fost tatal Atalantei (vezi).

2) Fiul lui Autonoos si al Hipodamiei, frate cu Antos, Herodios, Acantos si Acantis. La fel ca toti ceilalti membri ai familiei sale, a fost transformat īn pasare (pentru detalii referitoare la legenda vezi Acantis).

Scheria, vezi Feaci.

Schiapozi (gr. IxT)iaTro8eg, -um). Populatie mitica descrisa de Pliniu īn Naturalis

SCILA sI CHARIBDA

historia (7.23) si amintita de Filostrat si de alti autori antici datorita unei caracte­ristici curioase. Locuitori ai unei regiuni calduroase din Africa - poate Etiopia - sau din India, schiapozii (īn traducere, „cu picioare umbroase") se aparau de caldura īntinzīndu-se pe spate si ridicīnd un picior: aveau niste picioare enorme, care īi fereau de soare aidoma unor umbrele. īn schimb, fireste, le era destul de greu sa fuga. Ima­ginea sugestiva si fantastica a acestui popor mitic, ale carui origini ar trebui plasate poate īn spatiul iranian, a suscitat un oare­care interes si īn Evul Mediu.

Scifios (gr. Ixucpio?, -ou). Potrivit unor izvoare secundare, acesta era numele primului cal zamislit de Poseidon si Geea, atunci cīnd zeul a stropit cu propria sperma o piatra, fecundīnd astfel Pamīntul.

Scila (gr. IxuXXa, -t)£ ; lat. Scylla, -ae). Fiica regelui Nisos al Megarei, īndragos­tita de Minos. Pentru detalii vezi Minos si Nisos, 1.

Scila si Charibda (gr. IxuXXa, -t)q si XapopSic, -ewc; lat. Scylla, -ae si Charyb-dis, -is). Numele celor doua stīnci situate īntre Italia peninsulara si Sicilia, de o parte si de alta a strīmtorii Messina, cunoscute īnca din Antichitate pentru pericolul pe care īl reprezentau pentru navigatie si con­siderate salasul a doi monstri teribili ce le purtau numele.

Pe stīnca de līnga Reggio Calabria, īntr-o pestera, traia Scila, fiica nimfei Crateis: era un monstru īnspaimīntator, cu doua­sprezece picioare si sase gīturi lungi ter­minate cu tot atītea capete ; īn fiecare din cele sase guri avea cīte trei rīnduri de dinti ascutiti si latra ca un cīine, iar mijlocul īi era īncins cu un brīu facut din teste de cīini. Era socotita invincibila si nemuri­toare, singura sansa de a scapa de ea fiind implorarea mamei sale, Crateis.

Pe stīnca opusa, cea de pe coasta sicili­ana, mult mai apropiata de nivelul marii, traia Charibda; aceasta īsi petrecea vre­mea sub un smochin īnalt, īnghitind de trei ori pe zi apa din strīmtoare si var-sīndro apoi īn mare. si „divina Charibda", cum o numeste Homer, era un personaj monstruos, dar ea ramīnea invizibila, iar marinarii nu puteau vedea decīt smochinul care-i facea umbra. Homer povesteste ca

Ulise, navigīnd prin strīmtoare, s-a ferit cu mare grija de aceasta stīnca; dar n-a reusit sa o evite pe cea a Scilei, care i-a rapit sase oameni si i-a devorat (Odiseea, 12.246).

Unele traditii ulterioare lui Homer dau informatii diferite cu privire la originile si faptele celor doi monstri. Despre Scila se spunea ca furase o parte din boii lui Gerion si ca pentru aceasta Heracle a ucis-o. Potrivit acestei versiuni, Forcus, tatal ei, a īnviat-o dīnd foc cadavrului si apoi fierbīndu-1, iar Scila a devenit astfel o mare zeita, independenta si superioara īnsesi reginei infernului, Persefona.

Despre Charibda traditia posthomerica relata aproximativ aceleasi lucruri ca si despre Scila. si ea īi furase boii lui Heracle; pedeapsa si-a primit-o de la Zeus, care a trasnit-o, pravalind-o īn mare. īn aceasta versiune, Charibda era consi­derata fiica lui Poseidon si a Geei.

īn lumea latina si italica, pe līnga ele­mentele monstruoase descrise de Homer si de traditia greaca ulterioara, Scila si Charibda au dobīndit si caracteristici noi. īn mitologia etrusca Scila este īnzestrata cu aripi, fiind legata nu doar de adīncimile infernale, ci si de spatiile deschise si infi­nite ; este semnificativ faptul ca printre epitetele sale apare si Tyrsenis, „etrusca" (Euripide, Medeea, 1342). Vergiliu vorbeste nu numai de acea unica Scila cunoscuta din traditia greaca (si se inspira direct din cīntul 12 al Odiseii pentru a relata tre­cerea lui Enea pe līnga cele doua stīnci, īn Eneida, 4), ci si de mai multe „Scile cu īndoita fire", pe care le plaseaza īn infern (Eneida, 6.286). īn traditia latina, Scila apare si ca o nimfa frumoasa, transformata īn monstru de vrajitoarea Circe: potrivit lui Ovidiu, Scila era iubita de tritonul Glau-cos, metamorfoza survenind ca urmare a geloziei rivalei sale, Circe (Metamorfoze, 13.730 si urm.; 14.1 si urm.).

īn lumea antica, Scila si Charibda sīnt protagonistele a nenumarate povesti mari­naresti, ale caror continut si detalii pot fi reconstituite doar partial; ele au devenit personaje de basm, asemenea balaurilor din povestile spuse copiilor; aici aveau, evident, rolul de a-i īnspaimīnta pe micii ascultatori, dar si de a-i distra prin detalii grotesti care uneori sīnt imposibil de recon­stituit cu precizie.

SCILACEUS

Prezente īn literatura antica. Cea mai veche atestare a celor doi monstri si a pericolului pe care īl reprezentau pentru navigatori apare, asa cum am vazut, la Homer (Odi­seea) ; din povestirea homerica s-au inspi­rat si scriitorii ulteriori, de la Vergiliu (Eneida) la Ovidiu (Metamorfoze). Scila si Charibda aveau un rol important īntr-un poem al lui Stesihor, Geryoneia, unde era descrisa trecerea lui Heracle prin strīm-toare. Stesihor compusese si un poem intitulat Scila, pierdut.

Iconografie. Reprezentata īn diverse mozai­curi, pe monede, cupe megariene, picturi si urne etrusce din epoca elenistica, Scila era probabil personajul central īn unele grupuri statuare din marmura ce decorau vilele romane din epoca imperiala, īn special īn celebrul grup statuar din grota Sper-longa, opera a sculptorilor Hagesandros, Atenodor si Polidor din Rodos, unde era reprezentata īnsfacīnd corabiile īn care se aflau Ulise si ai sai. Din figura Scilei a ramas doar un fragment. īn ciuda plasti­citatii descrierii homerice, arta figurativa a preferat sa o īnfatiseze pe Scila ca pe un monstru generic, cu bust de femeie si par­tea inferioara a corpului īncolacindu-se īn spire serpentiforme, urmīnd asadar descrie­rile ce apar la scriitorii ulteriori lui Homer, mai ales la Vergiliu.

Scilaceus (gr. IxuXaxetfc, -ew£ ; lat. Scyla-ceus, -i). Erou lidian, prieten credincios al lui Glaucos si participant īmpreuna cu acesta la razboiul troian, sprijinindu-i pe asediati. La sfīrsitul razboiului, a fost sin­gurul lidian care a supravietuit, desi ranit de Aiax, si s-a putut īntoarce īn patrie. Aici a trebuit sa le dea femeilor lidiene ce-si asteptau nerabdatoare sotii cumplita veste ca nici unul dintre ei nu mai traia. Furioase pe el si cuprinse de disperare, acestea l-au lapidat īn apropierea sanc­tuarului īnchinat lui Belerofon. Apollo a cerut sa i se aduca lui Scilaceus onoruri divine.

Prezente īn literatura antica. Mitul, necu­noscut de Homer, este relatat de Quintus din Smirna.

Sciroforia sau Scira (gr. xd Ixipocpopia sau toc Ixipa). Sarbatori religioase gre­cesti care se desfasurau anual īn Atica, īn ziua 12 a lunii Sciroforion (iunie-iulie). Des­tinate īn principal celebrarii zeitei Atena Scirade, numita īn vechime Scira si vene-

rata īn Salamina, reprezentau īn realitate o sarbatoare cu semnificatii mult mai com­plexe, īn care se regaseau si cultul Deme-trei, al Persefonei, al lui Erihtonios si al lui Poseidon, adica ale celor mai vechi divi­nitati adorate īn Atica. Momentul culmi­nant al sarbatorii īl constituia o procesiune īn cursul careia, sub un baldachin alb, preoteasa Atenei si preotul lui Poseidon Erehteu paraseau templele respective, iesind din Atena si īndreptīndu-se spre Eleusis, fiind īntīmpinati simbolic de Demetra si Persefona la Sciros. Sarbatoa­rea, cu semnificatii īn mare parte obscure, prevedea si o rasturnare a ordinii sociale uzuale, femeilor permitīndu-li-se sa iasa din casa si sa se īntruneasca public pentru celebrarea ritualurilor. Pe līnga procesiu­nea amintita, aceste ritualuri cuprindeau si forme particulare de sacrificiu: de pilda, Demetrei si Persefonei li se jertfeau purcei care erau aruncati īn cavitati subterane; la Tesmoforia (vezi), ramasitele animalelor erau recuperate si oferite celor doua zeite.

Sciroforion (gr. Ixipotpopiuiv, -wvo£). A douasprezecea luna a calendarului atic, corespunzatoare lunilor iunie-iulie. Era marcata de cīteva sarbatori religioase im­portante, īncepīnd cu Sciroforia, celebrate īn ziua 12 a lunii īn onoarea Atenei Sci­rade, venerata īn Salamina si numita īn trecut Scira; urmau Areforia, pe 13, sar­batori misterice īn cinstea Atenei; apoi pe 15, īn cadrul sarbatorilor Dipolia, dedicate lui Zeus īn calitatea sa de ocrotitor al cetatii, ritualul Bufonia, legat de vechea interdictie de a sacrifica animale pe alta­rul lui Zeus Hypatos de pe Acropole. Pen­tru alte detalii referitoare la toate aceste sarbatori, vezi rubricile respective.

Sciron (gr. IxTpuw, -wvoe;; lat. Sciron, -onis). Celebru tīlhar care teroriza drumetii īn Atica si Megarida, punīndu-i sa plateasca o vama pe cei ce se aventurau pe un drum īngust de catīri care urca, aproape verti­cal, printre stīncile de la malul marii. Nu­mele lui evoca natura calcaroasa a locului, īn greceste Skiron. Postat īn asteptarea victimelor pe acest drum foarte dificil si expus, numit Scironia, care serpuia, extrem de abrupt, printre stīnci inaccesibile īnal­tate direct deasupra marii, el īi oprea pe trecatori si īi obliga sa-1 spele pe picioare; dar, īn timp ce acestia īi satisfaceau

SCRIERE

pretentia, le facea vīnt īn mare, unde erau devorati de o broasca-testoasa uriasa, con­sacrata lui Hades (Pausanias, 1.44.8). Sciron a fost ucis de Tezeu, care 1-a azvīrlit la rīndul sau drept hrana testoasei, elibe-rīnd drumul de primejdii. īn mod curios, īn timp ce atenienii īl descriu ca pe un tīlhar, la Megara Sciron era considerat un bun īndrumator si un adevarat binefaca­tor al regiunii.

Prezente īn literatura antica. Xenofon, Memorabitia, 2.1.14; Platon, Theaitetos, 169; Apollodor, Epitome, 1.2; Plutarh, Tezeu, 10 ; Hyginus, Fabule, 38.4 ; Ovidiu, Metamorfoze, 7.444 (aici se spune ca oasele sale, „multa vreme īmprastiate īntr-o parte si alta, de vechime s-au transformat īn stīnci si au pastrat numele lui Sciron").

Sciros (gr. Ixupog, -ou; lat. Scyros, -i). Insula din arhipelagul Sporadelor din Marea Egee, situata la est de Eubeea, cunoscuta īn mitologie ca locul unde 1-a adapostit Thetis pe fiul ei Ahile pentru a īmpiedica plecarea sa īn razboiul troian: aici zeita 1-a ascuns, īmbracat īn haine femeiesti, printre fiicele regelui Licomed ; tot aici a fost crescut apoi Pirus, fiul lui Ahile si al Deidamiei (vezi Neoptolem). Potrivit unei alte traditii, Ahile a cucerit insula drept razbunare pentru uciderea lui Tezeu de catre Licomed. Se spunea ca Cimon ar fi gasit pe insula osemintele lui Tezeu si ca, dupa cucerirea insulei, īn 476 ī.Hr., le-a dus la Atena, unde au fost depuse īn templul numit Theseion.

Scites (gr. Ixutfris, -ou). Suveran legendar al scitilor, de la care si-ar fi luat numele acest popor. S-a nascut din unirea lui He-racle cu o creatura monstruoasa, pe care eroul o īntīlnise pe cīnd mīna prin acele tinuturi boii lui Gerion (vezi Heracle). Herodot povesteste ca Heracle, ajuns īn regiunea Scitiei si prins aici de frigul ier­nii, s-a oprit sa doarma, acoperindu-se cu blana sa de leu. īn timp ce dormea īnsa, iepele de la carul lui au disparut īn mod misterios. Plecīnd īn cautarea lor, Heracle a ajuns īntr-un loc numit Ilea, unde, īntr-o grota, a vazut un fel de femeie-sarpe: fe­meie de la jumatate īn sus, sarpe īn partea inferioara. Strania creatura i-a marturisit ca ea era cea care īi furase iepele si ca nu i le va īnapoia decīt daca se īmpreuneaza

cu ea. Dupa o lunga sedere la aceasta, eroul si-a primit īnapoi iepele si a fost, īn sfīrsit, lasat sa plece. Din unirea lui cu femeia-sarpe s-au nascut trei fii: Agatirsos, Gelonos si Scites. Heracle a lasat mamei lor unul dintre arcurile sale si o cinga­toare, sfatuind-o ca atunci cīnd acestia vor creste sa-i supuna la proba arcului si a cingatorii: cel care va reusi sa īntinda arcul si va purta cingatoarea la fel ca Heracle avea sa fie regele tinutului. Cīnd cei trei fii ai sai au devenit adulti iar Heracle para­sise de mult acele locuri, Scites a fost sin­gurul care a trecut proba, devenind astfel rege peste pamīnturile ce i-au luat numele, īn timp ce fratii lui au fost īndepartati.

Prezente īn literatura antica. Legenda este relatata de Herodot (4.8-10). Diodor din Sicilia (2.43) prezinta o versiune usor dife­rita a povestii, īn care tatal lui Scites nu este Heracle, ci Zeus.

Scorpion. īn mitologia greaca scorpionul este prezent īn legenda vīnatorului Orion, pe care īl īnteapa mortal dupa ce acesta se laudase ca este īn stare sa prinda orice vietate salbatica; potrivit altei versiuni, Orion a fost astfel pedepsit pentru ca īncer­case sa o violeze pe Artemis, zeita vīnato-rii. Scorpionul apare si īn versiunea mitului lui Faeton relatata de Ovidiu (Metamor­foze, 2.195 si urm.): aici este vorba despre constelatia omonima, la vederea careia tī-narul vizitiu se sperie si scapa frīiele, īn cursa nebuneasca a carului Soarelui ce se va īncheia īn mod tragic (vezi Faeton si Constelatii).

Scriere. Mitologia īi atribuia lui Cadmos inventarea alfabetului si raspīndirea scrierii īn Grecia. Herodot (5.58) afirma ca īnainte de Cadmos, Grecia nu cunostea alfabetul; potrivit lui Pliniu (Naturalis historia, 7.192), Cadmos a fost cel care a introdus aici un prim alfabet de saisprezece litere, preluat de la fenicieni. Ulterior, alti eroi si poeti - printre care Simonide si Palamede - au mai adaugat cīteva litere. Acesta din urma era considerat inventa­torul literei Y, pe care ar fi conceput-o observīnd formatia de zbor a unor cocori. Aristotel era convins ca introducerea lite­relor cp si x> atribuita de obicei tot lui Palamede, i se datora īn realitate lui Epi-harm. Platon sustinea originea egipteana

SCUT

a scrierii, care, īmpreuna cu numerele, geometria si astronomia, ar fi fost inven­tata de zeul Theuth (Phaidros, 274c). Foarte raspīndita era si convingerea ca, alaturi de muzica, si alfabetul grec ar fi fost inven­tat de legendarul cīntaret Linos. Mitologia latina relateaza ca Evandru i-a īnvatat pe barbarii locuitori din Latium (mai precis din Pallanteum, satul pe care 1-a īntemeiat pe colina Palatin īnainte de īntemeierea Romei de catre Romulus) arta scrierii, necunoscuta de acestia. El a introdus īn regiune alfabetul grec, adaptat ulterior la limba latina de zeita Carmenta (Hyginus, Fabule, 277).

Scut. Cel mai faimos scut din mitologie este fara īndoiala acela al lui Ahile, faurit de Hefaistos prin īmbinarea unor metale de diferite culori; fabricarea si ornarea sa sīnt descrise īn detaliu de Homer: „si-ntru-chipeaza īntīi o naprasnica pavaza mare./ O īmpleteste-mprejur, cu un cerc īntreit o īncinge/ Stralucitor de metal. Cureaua-n argint e lucrata,/ Arma-i facuta din cinci metalice straturi. Deasupra/ El cu pricepe­rea lui īnchipuie multe podoabe" (Jliada, 18.478-482). Printre ornamente sīnt amin­tite o imagine a pamīntului, cerului si marii, cu astrele si constelatiile ; doua cetati, una cu scene din viata de toate zilele, cu nunti si ospete, iar cealalta surprinsa īntr-un episod de razboi, īnconjurata de o armata de asediatori; scene din viata agricola, cu ogoare si tarani la arat si secerat; o pod­gorie cu scene din timpul culesului; o pa­sune cu cirezi si vacari si doi lei atacīnd un taur; saivane si turme de oi; o scena de dans care evoca „hora ce-n marea cetate la Cnosos odata/ Pentru pletoas-Ariadna vestitul Dedal a facut-o" (poate o aluzie la labirint? vv. 590-593); si, īn sfīrsit, pe ulti­mul cerc al scutului, „rīul/ Mare, grozav, Oceanul, noian care īncinge pamīntul" (v. 606). Mai putin ampla este descrierea scutului lui Agamemnon, „scutul frumos maiestrit care-ntreg īl acopera-n lupta/ si blehuit e-mprejur cu cercuri de-arama vreo zece/ si douazeci de gurguie ce albe sclipesc faurite/ Din cositor si-ntre ele din vīnat otel īnca unul,/ Iar pe la mijloc po­doaba e capul Gorgonei cea crunta,/ Groaz­nic cu ochii holbati. La margini e Groaza si Spaima" (Iliada, 11.33-37). Din descrierea

homerica a scutului lui Ahile pare sa se inspire aceea a scutului lui Heracle care ocupa o parte considerabila dintr-un scurt poem īn hexametri, atribuit lui Hesiod si intitulat chiar Scutul (īn greceste Aspis). Pretextul pentru prezentarea detaliata a armelor eroului este oferit de lupta pe care acesta urmeaza sa o poarte, ajutat de Iolau pe post de vizitiu, īmpotriva lui Cicnos. Descrierea scutului (vv. 139-320) se īnde­parteaza de cea homerica prin prevalenta personajelor luate nu din realitate, cum se īntīmpla la Homer, ci din lumea simbo­lurilor si alegoriilor: „Vedeai īn mijloc un balaur ce inspira nespusa groaza;/ Din ochii atintiti īn urma tīsneau vapai stralu­citoare/ [...] Deasupra spaimīntatoarei sale frunti/ Plutea neīmblīnzita Vrajba [...]/ Erau īntruchipate-asaltul si reīntoarcerea īn lupta,/ Se-nvapaiau Tumultul, Spaima si Casapirea de barbati"; nu lipsesc totusi unele scene mitologice mai traditionale (lapiti, centauri, diferite divinitati).

Mitologia pastreaza si alte descrieri de scuturi. Cel al lui Aiax Telamonianul era deosebit de robust: era facut din sapte piei de bou suprapuse, acoperite cu un al optu­lea strat constituit de o placa din bronz; se spunea ca ar fi fost faurit de Tihios, un cizmar din Beotia. Scutul zeitei Atena (une­ori egida) avea īn centru capul Meduzei decapitate de Perseu, care īi īmpietrea pe privitori si care, potrivit lui Homer, aparea si pe scutul lui Agamemnon. Cu ajutorul unui scut din bronz foarte bine slefuit, folosit pe post de oglinda, Perseu a reusit sa reflecte privirea Meduzei — care, asa cum am amintit, avea capacitatea de a-i īmpietri pe cei asupra carora se fixa -, īn asa fel īncīt monstrul s-a īmpietrit pe sine. Originea scutului rotund, foarte raspīndit īn Antichitatea clasica, era legata īn mito­logie de lupta dintre Pretos si Acrisios, fiii regelui argian Abas, care la moartea tata­lui lor si-au disputat tronul Argosului.

īn lumea latina se povestea despre un scut divin trimis din cer regelui Numa Pompilius ca zalog de victorie pentru ceta­tea Romei. Temīndu-se ca pretiosul obiect sa nu fie furat, Numa a pus sa se faca unsprezece copii ale acestui scut, asa-numi-tele ancylae, realizate de Mamurius si īncre­dintate preotilor salieni (vezi Mamurius).

SELENE

Secespita. īn lumea romana, un cutit cu lama lunga utilizat la sacrificii. Numele deriva de la secare, „a taia" (Suetoniu, Tiberiu, 25.3).

Secure dubla. Tip de secure cu lama dubla raspīndita īn insula Creta īn epoca bronzului, avīnd probabil o valoare ritua­lica si sacrificiala, reprezentata īn grafite, imagini pictate pe vase, fresce, gravuri pe sigilii ori inele de aur si piese din bronz sau din aur. Legata probabil de ideea puterii regale si de contextul religios, cum se de­duce din reprezentarea unor astfel de securi pe sarcofagul minoic de la Haghia Triada īn scena sacrificiului, era īntrebuin­tata ca arma pentru uciderea ritualica a taurului. Originara din Mesopotamia si din Sumer, securea cu doua taisuri a ajuns īn Creta īn Minoicul antic. Destinata ini­tial pentru conotarea īn sens religios a unui mediu sau a unui spatiu destinat anumitor rituri, cu trecerea vremii pare sa devina obiect de parada si ornament, iar datorita valorii sale decorative apare frecvent īn decoratiunile vaselor, mai cu seama īn stilul numit „de palat". Faptul ca īn Asia Mica, si mai ales īn Caria si īn Licia, securea dubla apare adesea īn legatura cu un zeu ce poate fi asimilat cu Zeus si ca, īn mīna acestuia, reprezinta fulgerul ceresc a dus la concluzia ca si īn lumea egeeana avea o valoare analoaga. Totusi, la Creta apare legata de diferite zeitati feminine, si nu masculine. Numele sau (labrys) a fost pus īn legatura si cu termenul „labirint", iar reprezentarea ei īn interiorul palatului din Cnosos i-a facut pe unii sa afirme ca palatul putea fi inter­pretat ca „labirint", adica o „casa a la-6rys-ului". Aceasta ipoteza, formulata de A. Evans īn urma descoperirii palatului din Cnosos, s-a dovedit putin credibila, inclusiv pentru ca termenul labrys indica securea dubla numai īn Lidia si īn Caria, pe cīnd īn Grecia si īn Creta acest instru­ment este indicat mai curīnd cu termenul pelekus. Cert este īnsa ca īn lumea cretana securea dubla e un simbol al puterii, poate al puterii de viata si de moarte, regala si religioasa īn acelasi timp.

Segesta (gr. lefecrra, -aq; lat. Segesta, -ae). Cetate siciliana, numita de greci Egesta si mentionata de Vergiliu cu forma Acesta.

Este legata īn mitologie de peregrinarile lui Enea: se credea ca ar fi fost īntemeiata de troieni pe doua mici cursuri de apa pe care acestia le-au botezat, īn amintirea Troadei, Simois si Scamandru (numele a doua rīuri din Troia; primul era un afluent al celui de-al doilea). Romanii considerau aceasta cetate o colonie īntemeiata de īnsusi Enea (pentru detalii vezi Acestes).

Segetia (lat. Segetia, -ae). Veche divini­tate agrara venerata īn lumea latina ca protectoare a grīnelor. Este indicata uneori cu numele Segesta (Pliniu, Naturalis histo-ria, 18.8). Spre deosebire de zeita Seia, care ocroteste grīnele aflate īnca sub pamīnt, Segetia este protectoarea grīnelor īncoltite.

Segomo. Numele unei divinitati celtice asociata uneori lui Marte.

Seia. Veche divinitate romana, venerata ca protectoare a grīnelor īnca neīncoltite, aflate sub pamīnt (Pliniu, Naturalis histo-ria, 18.8; Macrobiu, Saturnaliile, 1.16.8).

Selasia (gr. TeXacrta, -ag). Epitet cu care era venerata īn Sparta zeita Artemis, iden­tificata cu o zeita locala a lunii.

Sele, Heraion. Sanctuar arhaic celebru situat la varsarea Selei, īn sudul Italiei, īntre Eboli si Paestum. Izvoarele relateaza ca aici era practicat cultul Herei argiene, fondat de Iason. Vestigiile sanctuarului (folosit īnca din Evul Mediu drept cariera de piatra) permit presupunerea unui cult de tip htonian, īn privinta caruia exista īnsa foarte putine informatii. Importanta acestui loc pentru mitologie nu se dato­reaza numai legaturii sale cu Iason sau versiunii locale a figurii zeitei Hera, ci si bogatei documentatii oferite de sculpturile din cadrul complexului, care ilustreaza diverse mituri (ciclul lui Heracle, ciclul troian) cu o mare abundenta de detalii.

Selene (gr. leXfīvn, -i\q; lat. Luna, -ae). Zeita lunii, fiica a cuplului de titani Hipe-rion-Teia si sora cu Eos, Aurora, si Helios, Soarele. Divinitate multiforma si complexa, cu genealogie uneori confuza, este prezenta īn mitologie cu nume si atribute deseori foarte diferite īntre ele, desemnīnd totusi o unica divinitate a lunii, care īsi īmpru­muta lumina si razele multor alte divini­tati si eroine ale miturilor (numele Selene,

SELENOS SAU SELEMNOS

prin care este indicat si astrul noptii, evoca grecescul aiXaq, „lumina"). īntr-un mit arhaic Selene aparea ca divinitate a lunii care, īn ipostaza de vaca, se unea cu zeul solar īn ipostaza de taur. Ca urmare a acestei traditii, s-a pastrat īn unele repre­zentari imaginea Selenei īntr-un car tras de boi; mai frecventa este īnsa reprezen­tarea sa īntr-o biga trasa de cai, care pre­ceda sau urmeaza cvadriga solara a lui Helios.

Mitologia retine dragostea dintre Selene si Helios, prezentata de o traditie destul de tīrzie, si mai ales casatoriile ei cu Zeus, Pan si Endimion. De la Zeus, Selene a nas­cut-o pe Pandia, personaj divin al carui nume se traduce prin „īn īntregime stralu­citoare", poate o aluzie la stralucirea lunii pline (Imnurile homerice, 32.15). Tot de la cuplul Zeus-Selene s-a nascut, potrivit tra­ditiei, roua, Herse (Alcman). Despre dra­gostea ei pentru Pan se spunea ca s-ar fi datorat unui echivoc, īntrucīt Pan reusise sa o seduca pe zeita ascunzīndu-si parul negru si zburlit sub un val alb (sau sub o blana de oaie alba); īn acest fel a putut sa se apropie de zeita si sa o ia cu el, pur-tīnd-o īn spinare.

Povestea de dragoste cea mai cunoscuta era īnsa aceea dintre Selene si Endimion. Se spune ca Selene, Luna, apunea īn spa­tele muntelui Latmos (īn Asia Mica), unde, īntr-o pestera, dormea iubitul ei, Endimion. Acesta, pastor sau vīnator īn diferitele versiuni ale mitului, fusese cuprins de un somn fara sfīrsit, astfel ca īn fiecare noapte Selene putea sa se apro­pie de el si sa-1 sarute īn timp ce dormea (pentru detalii vezi Endimion).

Alte traditii povesteau despre dragostea dintre Selene si Helios, din care s-au nas­cut Horele. Existau si legende care o iden­tificau pe Selene cu zeita Artemis sau chiar cu Hecate. O divinitate a lunii era socotita si Pasifae.

īn lumea latina, zeita Luna, considerata sora Soarelui si fiica Latonei, a suferit o transformare ulterioara, fiind asimilata Dianei, īn paralel cu identificarea Soarelui cu Apollo.

Raspīndirea cultului. In Grecia cultul Se­lenei nu era foarte raspīndit. īn Laconia exista un sanctuar oracular unde era vene­rata Selene Pasifae. īn lumea romana, tra-

ditia mentiona un templu īnchinat zeitei Luna pe Aventin, inaugurat de regele Ser-vius Tullius (Livius, 40.2.2).

Prezente īn literatura antica. Referiri la Selene apar īn scrierile lui Euripide (Feni-cienele), Vergiliu (Georgicele, 3), Nonnos din Panopolis (Dionisiacele, 44). īi era de­dicat unul dintre Imnurile homerice. Mai mult decīt īn calitate de personaj mito­logic, Selene prezinta o importanta deo­sebita īn magie si īn poezie, ca imagine si personificare a lvinii. Veai si referintele bibliografice de la rubrica Endimion.

Selenos sau Selemnos (gr. TeXevoc; sau IeXe;ivoe;, -ou). 1) Numele uneia dintre Pleiade (vezi).

2) Tīnar iubit de nimfa Argira, trans­format īntr-un rīu atunci cīnd aceasta, dupa moarte, a fost metamorfozata īntr-un izvor. Pentru detalii vezi Argira.

Selinos (gr. ZeXivot, -ou). Fiu al lui Poseidon si rege mitic al Ahaiei. A avut o fiica numita Helice, pe care i-a dat-o de sotie lui Ion. Acesta din urma i-a succedat la tronul Ahaiei.

Prezente īn literatura antica. Pausanias, 7.24.5.'

Selinunt (gr. leXivouc;, -ouvxog, lat. Seli-nus, -nuntis). Veche colonie greceasca din Sicilia, legata īn mitologie de traditia referi­toare la peregrinarile lui Dedal dupa fuga sa din Creta. Legenda spune ca, parasind insula Creta pentru a scapa de furia lui Minos, dupa multe peripetii Dedal a ajuns īn Sicilia, la curtea regelui Cocalos din Camicos; īn Sicilia si-a legat numele de diferite actiuni, īn special de construirea unor edificii memorabile. Selinuntienii povesteau ca el a sapat o imensa grota artificiala, aducīnd apoi la suprafata ape subterane si mai ales vapori calzi care, prin temperatura lor moderata, vindecau anumite boli. Grota respectiva se afla pe colina San Calogero, īn apropiere de Sciacca, numita īn trecut Termele Selinunt. O re­miniscenta a mitului cretan apare si īn numele unei colonii derivate din Selinunt, Heracleea Minoa, amintind de Minos si Heracle. Importanta coloniei selinuntiene ca loc de cult este dovedita si astazi prin impunatoarele ruine ale splendidelor sale temple, īntre care se evidentiaza un edifi­ciu gigantic, templul G, una dintre cele

I

SEMELE

mai mari constructii datorate arhitecturii grecesti, dedicat probabil lui Apollo, dupa cum se deduce dintr-o inscriptie; templul E, potrivit unei inscriptii dedicat Herei; templul D, probabil al Afroditei; un tem­plu al zeitei Maloforos, „purtatoarea de roade", divinitate identificata cu Deme-tra; unul īn onoarea lui Zeus Meilichios si a Pasicrateei, zeita identificata cu Perse-fona, si o serie de alte edificii indicate prin litere, din cauza imposibilitatii de a le atri­bui cu certitudine absoluta cultului unei anumite divinitati. Templele din Selinunt sīnt extrem de importante prin posibili­tatea pe care o ofera de a reconstitui unele culte si mituri, īn special cu caracter local.

Selli (gr. leXXoC, -iov). Numele sub care erau cunoscuti preotii oracolului lui Zeus de la Dodona. Constituiau o casta destul de misterioasa ; din scurta descriere pe care le-o face Homer īn Iliada (16.234 si urm.) rezulta ca dormeau pe pamīntul gol si nu se spalau niciodata pe picioare; aveau rolul de interpreti ai oracolului zeului (vezi Oracol).

Sellisternium (lat. sellisternium, -ii). Cere­monie religioasa romana care se desfasura īn onoarea divinitatilor feminine, urmīnd reguli analoage celor de la Lectisternium (vezi). Presupunea organizarea unor ban­chete pentru zeite, la care acestea erau prezente īn efigie ; statuile lor nu erau cul­cate pe paturi speciale, cum se īntīmpla cu statuile divinitatilor masculine la lecti­sternium, ci erau asezate pe taburete sau tronuri (sellae), respectīndu-se astfel uzanta din timpul banchetelor obisnuite, unde femeile stateau asezate pe scaune. Celebrarea sellisternium-ului este men­tionata de Tacitus (Anale, 15.44) īntr-o īmprejurare deosebit de dramatica pentru Roma - incendiul care a devastat orasul īn epoca īmparatului Nero.

Semahos (gr. Iifyiaxog, -ou). Stramos al familiei ateniene a Semahizilor. Fiicele sale au fost alese de Dionysos sa-i fie preotese, īn semn de recunostinta pentru ospitalitatea generoasa de care s-a bucurat īn casa lor.

Semele (gr. Te\i.iXr\, -v\q; lat. Semele, -es). Fiica lui Cadmos si a Harmoniei si sora cu Ino, Agave, Autonoe si Polidor. Iubita de Zeus, a provocat gelozia Herei, care pentru

a se razbuna si-a luat īnfatisarea doicii Semelei, Beroe, si a convins-o sa-i ceara lui Zeus sa i se arate īn toata splendoarea si maretia sa, asa cum i se arata de obicei Herei. Zeus a īncercat inutil sa o previna asupra riscurilor pe care le comporta aceasta cerere: actiunea persuasiva a Herei fusese atīt de puternica, īncīt Semele a insistat. Zeus, care īi promisese ca-i va īndeplini orice dorinta, a fost nevoit sa-i faca pe plac: i s-a aratat īn felul īn care īl putea vedea sotia-sora lui divina Hera, ca zeu al fulgerului; si, asa cum prevazuse, Semele nu a supravietuit acestei aparitii, fiind pīrjolita de fulgerul zeului. Zeus a reusit sa salveze īnsa copilul purtat īn pīntece de Semele : era micul Dionysos, care datorita fulgerelor paterne a devenit nemuritor; ulterior, Zeus a scos-o pe Semele din infern, aducīnd-o īn Olimp si facīnd-o nemuritoare sub noul nume Tione, care īnseamna „īnaltata". Potrivit versiunii curente a mitului, Semele a fost eliberata din infern de fiul ei, Dionysos.

īn afara de Zeus, si Acteon se īndragos­tise de Semele ; dupa unii autori, Acteon a fost sfīsiat de propriii cīini drept pedeapsa pentru aceasta iubire a sa, care a stīrnit furia lui Zeus (Apollodor, Biblioteca, 3.4.4).

Pe līnga Teba, numeroase alte centre īsi disputau onoarea de a fi fost locul iubirii dintre Zeus si Semele. Zeita avea un nume frigian care īn Asia Mica (dar si la traci) echivala cu Htonia, indicīnd legaturile ei cu lumea subterana. īn Asia Mica se sus­tinea ca locul unde Semele s-a unit cu Zeus ar fi fost muntele Sipilos; la Teba īnsa, acest loc era plasat īn interiorul a ceea ce fusese odata palatul lui Cadmos, devenit ulterior un sanctuar al Demetrei; aici, conform opiniei curente, īn momentul īn care Semele a fost arsa de fulgerul divin, a rasarit o tulpina de vita-de-vie, vene­rata si īn epoca istorica si care amintea īn mod evident de zeul Dionysos (Pausa-nias, 9.16.5).

Prezente In literatura antica. Semele este mentionata mai ales de poeti si mitografi care descriu nasterea lui Dionysos. Apare īn Imnurile homerice 1 si 7 dedicate lui Dionysos, īn Teogonia lui Hesiod (940 si urm.), īn Bacantele lui Euripide, īn Dia­logurile zeilor de Lucian, īn Metamorfozele lui Ovidiu (3.259 si urm.), precum si la unii mitografi, de pilda Hyginus si Apollodor.

SEMENTIVAE SAU SEMENTINAE

Prezente īn literatura moderna. William Con-greve a scris o lucrare intitulata Semele, care a inspirat un oratoriu al lui Handel.

Iconografie. Semele este reprezentata cu precadere īn ceramica, de obicei īn scene legate de Dionysos sau de cortegiul sau. Figura ei aparea pe Tronul din Amicle.

Sementivae sau Sementinae (lat. Semen-tivae sau Sementinae [feriae]). Sarbatori religioase cu caracter agrar care se des­fasurau anual la Roma, o data cu sfīrsitul sezonului semanaturilor, īn a doua juma­tate a lunii ianuarie. Cuprindeau doua zile de sarbatoare la interval de o saptamīna, īn cursul carora se īndeplineau ritualuri religioase si se aduceau ofrande zeitelor Ceres si Tellus, carora li se sacrifica o scroafa gestanta (vezi Paganalia).

Semiramis (gr. Iep.ipoip.ig, -ewt; lat. Semiramis, -idis). Eroina din mitologia greaca, la origine probabil o divinitate siriaca, identificata de unii cu Astarte si considerata uneori o transfigurare legen­dara a unei regine ce existase īn realitate (poate Sammuramat, sotia regelui asirian samsiadad, care a trait la sfīrsitul seco­lului al IX-lea ī.Hr.). Traditia o prezenta drept fiica zeitei marine Derceto, divini­tate din Ascalon, Siria, si a unui tīnar muritor. Rusinata de slabiciunea ei pentru un om, Derceto abandonase nou-nascuta; aceasta a fost hranita de niste porumbite si gasita apoi de un pastor al turmelor regale, Simmas, care a luat-o cu el si i-a dat numele Semiramis, dupa al sau. Extra­ordinara ei frumusete 1-a atras pe unul dintre generalii regelui, Onnos, care a luat-o de sotie; foarte curīnd īnsa virtutile ei l-au cucerit si pe Ninos, un stralucit razboinic; Semiramis s-a casatorit cu el, dupa ce primul sot s-a sinucis. Alaturi de Ninos, ea a fost protagonista mai multor episoade glorioase, fiind considerata si īnte­meietoarea celebrei cetati a Babilonului. La sfīrsitul vietii s-a īnaltat la cer, trans-formīndu-se īn porumbita.

Prezente īn literatura antica. Herodot, , 1.184; Diodor din Sicilia, 2.4-20; Ovidiu,

Metamorfoze, 4.58 si 5.85.

Prezente īn literatura medievala si moderna. Mentionata de Dante īn Infernul (5.52-60), Semiramis beneficiaza de un portret īn De claris mulieribus a lui Boccaccio, fiind de

asemenea protagonista cītorva piese de teatru, printre care Fiica aerului a lui Calderān de la Barca, Semiramis recunos­cuta a lui P. Metastasio (drama transpusa muzical de diversi autori), Semiramis a lui M. Manfredi (care a scris si povestea pasto­rala Semiramis a crīngului). Cea mai cunos­cuta evocare a personajului i se datoreaza lui Voltaire, a carui tragedie Semiramis a stat la baza operei cu acelasi nume a lui G. Rossini.

Semizeu. īn mitologia clasica termenul desemneaza toate acele fiinte care, fara sa fie zei propriu-zisi, participa printr-un aspect oarecare la natura divina. Astfel, sīnt considerati semizei eroii si īn general cei care se nasc dintr-o fiinta umana si o divinitate. Mai generic, termenul de semi­zeu se poate aplica divinitatilor minore, cum sīnt geniile si spiritele, sau satirilor, nimfelor etc.

Semnai (gr, lejivai, -uiv). īn greceste, „demne de veneratie". Este un epitet al Eumenidelor (vezi).

Semon, vezi Sancus.

Semonia (lat. Semonia, -ae). Alt nume al zeitei Seia (pentru care vezi si Segetia).

Septemviri epulones. Nume prin care erau desemnati la Roma anumiti sacerdoti care, īn numar de sapte, se ocupau cu orga­nizarea banchetelor sacre prilejuite de ceremoniile religioase oficiale. Pentru caracteristicile functiei lor vezi Epulon.

Septentrion. In mitologia clasica Nordul este identificat cu zonele extreme ale pamīntului, cu tara hiperboreenilor si cu īndepartata insula Thule; si, chiar daca nu lipsesc relatarile despre calatorii facute īnca din Antichitate mult dincolo de limitele septentrionale ale Britaniei, spre marile īnghetate ale emisferei boreale, īn fantezia mitografilor regiunile nordice apar foarte īndepartate si proiectate īntr-o dimensiune fantastica, izolata de restul lumii. Ca sa ajungi la ele trebuie sa treci de Coloanele lui Hercule si sa īnaintezi īn Oceanul necunoscut, sau sa traversezi Alpii, bastion de munti formidabili dincolo de care se deschid regiuni nestiute, unde totul apare - īn ochii romanilor ce patrund īn ele cu armatele lor de cuceritori si care ne lasa marturiile lor de calatori - diferit

SERAPIS

si ostil: animalele au īnfatisari neverosi­mile, padurile sīnt pline de capcane, obice­iurile populatiilor locale, greu de īnteles. Cu cīt se īnainteaza mai mult spre nord, cu atīt mediul devine mai neobisnuit: soa­rele nu apune niciodata si zile fara nopti se succeda multa vreme, pīna cīnd situatia se inverseaza si noptile sīnt cele fara sfīrsit; totul pluteste īntr-o masa impal­pabila, ca o meduza (aceasta este des­crierea pe care Piteas, navigator grec din Marsilia sfīrsitului de secol IV ī.Hr., o face negurilor ce īnvaluie insula ThuleT. Nor­dul este locul unde se termina pamīntul: „Dincolo de tara suoionilor (suedezii) exista alta mare, statatoare, aproape neclintita, despre care se crede ca īmpresoara si cu­prinde pamīntul, pentru ca lumina ultima a soarelui, ajuns de-acum la apus, ramīne atīt de clara, īncīt face stelele sa paleasca; exista apoi o credinta comuna ca, atunci cīnd rasare soarele, se aude o muzica si se zaresc formele cailor sai, precum si nimbul din jurul capului sau. Doar pīna aici se īntinde pamīntul, si cu adevarat asa este" (Tacitus, Germania, 45). īn Nordul extrem anticii situau legendara tara a hiperbo-reenilor, unde Apollo īsi petrecea zilele de iarna, īnconjurat de veneratia si respectul locuitorilor, care trimiteau apoi ofrande la sanctuarul din Delos. Din Nord provenea chihlimbarul, pretioasa rasina conside­rata un produs al lacrimilor varsate de surorile lui Faeton la moartea fratelui lor, cazut din carul Soarelui; exista si o inter­pretare potrivit careia calatoria mitica a lui Ulise narata īn Odiseea nu ar fi avut loc īn apele mai familiarei Mediterane, ci prin golfurile, insulele si fiordurile Ocea­nului si ale Marii Nordului. īn toate mitu­rile, dar mai ales īn relatarile istoricilor si calatorilor, Septentrionul, caracterizat de obscuritate, gheata, licarire crepusculara si ceata, īntruchipeaza ceea ce se deose­beste, prin contrast, de lumea meditera­neana.

Prezente īn literatura antica. Referiri la regiunile cele mai nordice ale lumii si la locuitorii lor legendari apar īn Imnul homeric catre Dionysos (28-29) si la Pindar, īnPythvce, 10, īn ambele vorbindu-se despre hiperboreeni; despre acestia aminteste si Herodot (4.33). Thule si Scandinavia sīnt mentionate, pe līnga descrierea oferita de

Piteas īn urma aventuroasei lui calatorii, de Pomponius Mela (3.3.31-32), Tacitus (Germania, 45), Pliniu (Naturalis historia, 4.96) si Ptolemeu (7.5.2). Pentru alte deta­lii vezi Hiperboreeni si Thule.

Septerion (gr. leTrrfjpiov, -ou). Sarbatoare religioasa greceasca celebrata o data la opt ani īn onoarea lui Apollo Pythios, īn sanctuarul de la Delfi si īn valea Tempe. Ceremoniile, evocīnd victoria lui Apollo asupra sarpelui Python si instituirea cul­tului zeului solar īn locul cultelor mai vechi practicate pīna atunci la Delfi, comportau un ritual īn cursul caruia īn sanctuarul delfic se construia o coliba din crengi ce era apoi arsa: aceasta simboliza probabil salasul sarpelui, īnlaturat de Apollo per­sonificat de un adolescent. Urma o proce­siune a credinciosilor īn valea Tempe, unde se desfasurau ritualuri de purificare.

Septimontium (lat. Septimontium, -ii). Veche sarbatoare religioasa care se cele­bra īn fiecare an la Roma pe 11 decembrie. La ea participau locuitorii zonei numite Septimontium si care cuprindea, potrivit traditiei, cele trei culmi ale Palatinului, cele trei ale Esquiliniului, colina Coelius si Subura. Numele era legat, īn opinia lui Varro, de expresia septem montes, care ar fi indicat īn vechime colinele implicate īn ceremonie ; totusi, de vreme ce culmile res­pective erau opt si nu sapte, s-a propus reorientarea etimologiei spre saepti montes, deci „coline separate", fie concret, prin pali-sade sau alte tipuri de īmprejmuiri, fie abstract sau simbolic, atunci cīnd aseza­rile existente pe diferitele coline nu fuzio­nasera īnca īntr-un unic centru urban. Indiferent de problemele etimologice, sar­batoarea pare sa-si aiba originile īn vre­muri foarte īndepartate si, din cīte stim, cuprindea sacrificii si ritualuri religioase distincte pentru fiecare asezare īn parte.

Sera. Veche divinitate agrara romana, protectoare a semintelor. Numele deriva de la serere, „a semana".

Serapis (gr. lepccm? sau lapaTig, -160c;; lat. Serapis sau Sarapis, -is sau -idis). Divinitate de origine egipteana; cultul sau a fost introdus īn Grecia īn epoca elenistica, īn timpul Ptolemeilor, apoi si īn lumea romana, concomitent cu cel al zeitei Isis;

SERESTUS

zeul este frecvent asimilat lui Zeus, „Sera-pis" devenind un epitet al acestuia. La fel de frecvent este identificat cu Helios, iar uneori cu Pluton. Numeroasele documente existente referitoare la Serapis (iconogra­fice, epigrafice si literare) permit reconsti­tuirea suficient de detaliata a figurii sale, una dintre cele mai reprezentative din lumea elenistica. Potrivit lui Plutarh, Serapis a fost īntr-un fel un zeu „desco­perit" la Alexandria. Ptolemeu I Soter, conform relatarii lui Plutarh din De Iside et Osiride, 28 si urm., a avut īn somn o viziune : i-a aparut statuia unui zeu necu­noscut care i-a cerut sa o duca la Alexan­dria. Dupa īndelungi cautari, o statuie cu caracteristicile descrise de rege a fost des­coperita īn Sinope, la Pontul Euxin; Ptole­meu a reusit sa o transfere la Alexandria, chemīnd apoi doi exegeti experti, Maneton si Timoteos, pentru a stabili ce zeu repre­zenta. Pe baza atributelor statuii, Cerbe­rul si sarpele, acesta a fost identificat cu Pluton si numit Serapis. īn povestirea lui Plutarh urmeaza multe alte adnotari care sugereaza asimilarea lui Serapis cu alte divinitati cunoscute: se vorbeste aici despre Dionysos, Osiris, Apis. Din surse ulterioare (Tacitus, Istorii, 4.83 ; Macrobiu) se deduc alte referinte si identificari cu Soarele, cu Timpul, cu Zeus, precum si cu.Dolichenus ori cu Asclepios, ca zeu tamaduitor. Sera­pis este considerat īn general un zeu cos­mic, personificare a unui concept care va deveni caracteristic pentru religiozitatea Antichitatii tīrzii.

Epitete. Soter (salvatorul); Kosmokrator (stapīnul cosmosului) si Aniketos (invin­cibilul). Numelui sau īi sīnt alaturate si cele ale lui Zeus, Asclepios, Helios, Dio­nysos, Pluton, Osiris, Apis, cu care este identificat uneori, asa cum s-a vazut.

Atribute. Serapis apare īn iconografie ca un personaj maiestuos si grav, cu barba, deseori asezat pe tron ; poarta un sceptru, simbol al regalitatii, iar pe cap un kalathos, decorat cu motive vegetale care sugereaza fertilitatea si bogatia purtatorului. La pi­cioarele sale sīnt de multe ori reprezentati Cerber si sarpele; Cerber are un cap de leu, unul de cīine si altul de lup. Zeul tine uneori īn mīna un corn al abundentei.

Raspīndirea cultului. Nascut la Alexandria, īn Egipt, cultul lui Serapis a cunoscut o

mare raspīndire īn lumea elenistica si romana, atestata de prezenta numeroa­selor sanctuare (serapee) dedicate zeului. Cel mai faimos dintre ele se afla īn Alexan­dria si era considerat una dintre cele sapte minuni ale lumii; īn insula Delos existau trei temple ale sale si multe altele erau ras-pīndite īn īntregul Imperiu roman. Nume­roase aspecte ale cultului lui Serapis erau cunoscute doar de initiati, date fiind ele­mentele misterice prezente īn majoritatea ritualurilor legate de acest zeu. In īntregul areal egeean, cultele egiptene cu caracter public erau numite generic culte ale lui Serapis ; importanta sa a īnceput sa scada o data cu raspīndirea cultului zeitei Isis.

Prezente īn literatura antica. Tacitus, Istorii, 4.83 si 84 ; Plutarh, De Iside et Osi­ride, 28 si urm.; Macrobiu; Diodor din Sicilia, 1.25. īn unele documente epigrafice apare aclamatia „Exista Zeus Serapis".

Iconografie. Imaginea lui Serapis este pre­zenta pe multe monede alexandrine din epoca ptolemaica, precum si pe monede romane. S-au pasi rat si numeroase statui ale zeului care respecta īntru totul descrie­rea plasata de Plutarh īn visul lui Pto­lemeu Soter (celebre sīnt cea din Cairo si cea cunoscuta sub numele Iupiter Serapis, aflata īn Rotonda din Vatican); Serapis era reprezentat si īntr-un celebru mozaic din Filippopolis. O īnsemnata documentatie ico­nografica asupra figurii zeului provine din numeroasele serapee raspīndite īn īntreaga lume elenistico-romana.

Serestus (lat. Serestus, -i). Erou troian, unul dintre īnsotitorii lui Enea care a par­ticipat la aventurile sale relatate īn Eneida. Este prezentat la comanda unui vas troian pe care, īn pofida unei furtuni ce īl īndeparteaza de restul corabiilor lui Enea, reuseste sa-1 realature flotei īn Car-tagina. Are un delicat rol strategic īn con­ducerea flotei lui Enea atunci cīnd acesta decide sa paraseasca cetatea punica si pe regina Dido. īn evenimentele care īl opun pe Enea lui Turnus, regele rutulilor, Seres­tus se distinge īn calitate de comandant al taberei troiene īn absenta lui Enea si lupta alaturi de acesta īmpotriva rutulilor care īi asediasera pe troieni. īntīmplarile sale sīnt paralele cu cele ale lui Sergestus (vezi).

Sergestus (lat. Sergestus, -i). Erou troian, unul dintre camarazii lui Enea, īmpartasind cu acesta vicisitudinile descrise īn Eneida.

SETH

Aflat la comanda unei corabii troiene, ur­meaza flota lui Enea, de care este īnsa izolat īn timpul unei furtuni ce dezmem­breaza formatia navala. Va reusi totusi sa i se alature din nou lui Enea īn Cartagina. īl regasim apoi printre protagonistii jocu­rilor funebre īn onoarea lui Anhise, unde participa la regata. Unele dintre actiunile sale coincid cu cele ale lui Serestus (vezi).

Serifos (gr. lepiepog, -ou; lat. Seriphus, -i). Insula din Marea Egee, īn arhipelagul Cicla-delor, mentionata īn mitologie ca locul unde s-a īmpotmolit, adusa de valuri, lada īn care Acrisios īi īnchisese pe Danae si pe micul ei fiu, Perseu; potrivit mitului, aici a fost crescut Perseu; mai tīrziu, el i-a transformat īn pietre pe locuitorii insulei, folosindu-se de capul Meduzei. Pentru de­talii vezi Perseu.

Serus (lat. Serus, -i). īn lumea romana, personificarea momentului care vine prea tīrziu, a ocaziei asteptate ce pare sa se iveasca īntotdeauna tardiv.

Servius Tullius (lat. Servius Tullius, -i). Al saptelea rege al Romei mentionat de traditie (578-535 ī.Hr.), Servius Tullius este un personaj a carui existenta istorica reala nu ridica semne de īntrebare, chiar daca se mentin dubii īn ceea ce priveste origi­nea lui (romana sau etrusca), identificarea lui cu Mastarna (vezi) si unele dintre fap­tele ce i-au fost atribuite. Se pune īn spe­cial īntrebarea daca Servius Tullius a fost un suveran latin care s-a instalat pe tronul Romei īntrerupīnd o perioada de domina­tie etrusca, sau a fost un etrusc, identifi­cabil cu Mastarna. Traditia īl considera autorul constitutiei ce-i poarta numele, Serviana, si care continea importante des­chideri spre plebe (socotite de unii istorici doar anticipari literare ale unor inovatii mai bine documentate din secolul urma­tor) ; numele sau era legat si de largirea granitelor Romei, care a fost īnconjurata cu un zid de aparare (cunoscutele Mura Serviane, asupra atribuirii lor acestui rege existīnd īnsa dubii).

Legenda spune ca Servius Tullius era fiul unei sclave a sotiei lui Tarquinius Priscus, Tanaquil, care, īnzestrata cu darul clar-viziunii, i-a asigurat o educatie temeinica la curte, prevazīndu-i destinul stralucit, īntr-adevar, un lucru miraculos s-a īntīm-

plat pe cīnd era copil: īn timp ce dormea, capul lui a īnceput sa emane straluciri ca de foc. Tot lui Tanaquil īi datora si urcarea pe tron, la care aspirau fiii precedentului rege, Ancus Martius.

Daca o femeie i-a facilitat ascensiunea la tronul Romei, alta femeie i-a provocat, potrivit unei traditii, sfīrsitul: ambitiile fiicei sale Tullia, care se casatorise cu Tar­quinius Superbus, au dus la precipitarea evenimentelor. O traditie macabra susti­nea ca Tullia nu s-a multumit doar sa-si ucida tatal, ci a trecut chiar cu carul peste trupul lui, pe drumul care de la acea nefe­ricita īntīmplare s-a numit Vicus sceleratus.

Prezente īn literatura antica. Faptele sale sīnt amintite de Livius (1.39 si urm.) si Dionysos din Halicarnas (4.1 si urm.).

Seteea (gr. lexaia, -ag). Eroina troiana luata prizoniera de greci la sfīrsitul razbo­iului troian si īmbarcata pe una din cora­biile lor spre a fi dusa īn Grecia, īmpreuna cu alte femei troiene. īn timpul calatoriei, o furtuna a aruncat corabiile pe care se aflau Seteea si celelalte femei pe coastele Italiei meridionale, īn locul unde avea sa apara mai tīrziu colonia greceasca Sibaris. Aici, prizonierele troiene, incitate de Seteea si īngrozite de perspectiva de a deveni scla­vele sotiilor legitime ale soldatilor greci, au hotarīt sa dea foc vaselor. Grecii au pedepsit-o pe Seteea pentru instigarea la incendierea flotei, crucificīnd-o. Legenda, care pentru Seteea este relatata de Lico-fron, cunoaste o oarecare raspīndire si pre­zinta diverse protagoniste, uneori acestea fiind Astiohe si Medicasta, fiicele troianu­lui Laomedon. Tema femeilor care incen­diaza flota apare, cu usoare diferente, si īn Eneida, unde instigatoarea la incen­diere este batrīna Beroe, iar femeile nu sīnt prizonierele soldatilor greci īnvingatori, ci troienele care l-au īnsotit pe Enea īn fuga din cetatea distrusa a Troiei, istovite de nesfīrsitele peregrinari pe mare (vezi Beroe si Corabie).

Seth. Divinitate egipteana cunoscuta īn Grecia sub numele Tifon si identificata cu acesta. īn textul lui Plutarh despre Isis si Osiris identificarea este totala. īntr-ade­var, īn traditia egipteana Seth prezinta caractere similare sau apropiate celor ale lui Tifon: īn legenda lui Osiris (vezi), Seth

SETHLANS

este fratele malefic, care uzurpa tronul si īl ucide pe Osiris, taindu-1 īn bucati si arun-cīndu-1 īn apele Nilului. La fel cum Tifon este īnfrīnt īn cele din urma de Zeus, si Seth trebuie sa cedeze īn fata lui Horus (vezi).

Sethlans. Divinitate etrusca analoaga zeu­lui grec Hefaistos si celui roman Vulcan. Aruncator de fulgere, Sethlans este cunos­cut din documentatia iconografica furni­zata de unele oglinzi etrusce, unde, spre deosebire de respectivele divinitati greaca si romana, este reprezentat ca un barbat tīnar si fara barba.

Sextilis (lat. Sextilis, -is). A sasea luna a anului la romani, rebotezata ulterior īn onoarea lui Augustus chiar cu numele aces­tuia, de la care provine modernul „august". August era a sasea luna dintr-un an ce īncepea īn martie si era initial īmpartit īn zece luni.

Sferos (gr. Icpoupog, -ou). Vizitiul carului lui Pelops, numit īn timpul vietii Cila iar dupa moarte, devenit erou, Sferos. Se spu­nea ca de la el si-ar fi luat numele insula Sferia, din apropierea Trezenei.

Sfinxul (gr. I<p("rt> -YYOC \ lat- Sphinx, -gis). Figura feminina monstruoasa, considerata fiica lui Ortros si a Himerei, sau a lui Tifon si a Echidnei, sau a lui Tifon si a Himerei. Numita „sugrumatoarea", aceasta crea­tura traia pe muntele Ficos, līnga Teba, de unde si-a facut aparitia īn destinele ceta­tii, pīna cīnd a fost īnvinsa de Oedip. Exis­tau numeroase versiuni ale motivului pentru care Sfinxul teroriza cetatea Tebei, propunīndu-le trecatorilor teribila sa ghi­citoare si ucigīndu-i pe cei ce nu stiau sa dea raspunsul exact: se spunea ca fusese trimis din Etiopia la cererea lui Laios; sau de catre Dionysos, care voia sa pedepseasca astfel cetatea ce refuza sa-1 venereze. Exis­tau si opinii potrivit carora acesta venea din infern si se nascuse din īmpreunarea Echidnei cu fiul ei, cīinele Ortros.

De pe o coloana din piata Tebei (sau de pe o stīnca din apropierea cetatii) el le propunea trecatorilor ghicitoarea sa aflata de la muze, si īi ucidea pe toti, pentru ca nici unul nu reusea sa gaseasca raspunsul corect; dar cīnd i-a pus īntrebarea lui Oedip, acesta a stiut sa raspunda, si atunci Sfinxul

s-a aruncat de pe coloana (sau de pe stīnca), iar Oedip 1-a strapuns cu lancea, omorīn-du-1 (pentru detalii referitoare la ghicitoa­rea Sfinxului vezi Oedip).

La intrarea sa īn mitologia clasica, si īn special īn ciclul teban al suveranilor Lab-dacizi amintit aici, Sfinxul avea deja īn spate o lunga istorie: originar din Egipt, unde constituia o imagine a Faraonului (iar cel din Gizeh reprezinta Sfinxul prin antonomaza), mitul sau s-a raspīndit īn Fenicia, īn Siria si īn lumea miceniana. īn Grecia epocii arhaice el apare ca un mon­stru terifiant, adesea rapitor de copii; ulterior asuma valoare apotropaica, ceea ce explica prezenta sa īn arta funerara. Un fapt singular este acela ca, dupa tre­cerea sa prin arta clasica, Sfinxul devine pentru poetii tragici „fecioara īnteleapta" si se transforma īn mesager al justitiei divine.

Imaginea Sfinxului, raspīndita īn Egip­tul antic, revine īn lumea greaca īntr-o versiune usor diferita. īn timp ce Sfinxul egiptean este o leoaica fara aripi, repre­zentata de obicei tolanita, cu partea supe­rioara a corpului antropomorfa, Sfinxul grecesc este o leoaica īnaripata, cu piept si cap de femeie. īn arta arhaica greaca apar uneori si Sfincsi masculi, cu barba.

Prezente īn literatura antica. Hesiod (Teo-gonia, 326 si urm.) aminteste genealogia Sfinxului, reevocata apoi frecvent de poetii tragici īn legatura cu mitul lui Oedip (īn special de Sofocle, Oedip rege, si Euripide, Fenicienele). Este mentionat de mitografi (Apollodor, Biblioteca, 3.5.8; Hyginus, Fabule, 67) si de istorici (Diodor din Sicilia, 4.63; Pausanias, 9.26.2 si urm.), īn literatura latina s-a bucurat de o popularitate redusa: nu-1 amintesc nici Ovidiu, nici Vergiliu; apare īn schimb la Seneca, īn Oedip.

Prezente īn literatura moderna. īn litera­tura occidentala, prezenta Sfinxului este legata de reluarile mitului lui Oedip (vezi, pentru prezenta īn literatura a acestui subiect). Sfinxul apare īn operele lui Joseph Peladan (Oedip si Sfinxul), H. von Hofmannsthal (Oedip si Sfinxul), A. von Platen (Oedip romantic), J. Cocteau (Ma­sina infernala) si Miklos Hunbay (Sfinxul).

Iconografie. Prezent deja īn cultura figu­rativa minoica si miceniana, unde este clar legat de precedente asiatice, Sfinxul revine

SIBILA

frecvent ca element decorativ īn ceramica si reliefurile din perioada orientalizanta (epoca arhaica), iar ulterior, prin carac­terul sau de divinitate infernala, īn arta funerara greaca si apoi īn cea romana. īn aceasta calitate apare si īn reprezentarile etrusce; de asemenea, arta ornamentatiei exploateaza constant valoarea sa de sim­bol al enigmei. Un monument aparte īl con­stituie imensul Sfinx al naxilor din Delos, a carui destinatie precisa nu se cunoaste, presupunīndu-se totusi o conexiune cu un context funerar. Sfinxul apare si īn nume­roase reprezentari (de obicei pe vase) legate de mitul lui Oedip.

Sibaris (gr. lupocpig, -ewg sau -iSog; lat. Sybaris, -is).l) Erou frigian, tatal unei ti­nere pe nume Halia, care, īmpreunīndu-se cu o creatura monstruoasa īntr-un crīng sacru al Artemisei, a devenit stramoasa populatiei ofiogenilor, „fiii sarpelui", fai­mosi īn Antichitate datorita priceperii lor de a vindeca muscaturile de serpi prin inter­mediul practicilor magice si incantatiilor.

Prezente īn literatura antica. Mitul este relatat de Aelianus, De natura animalium, 12.35.

2) Erou troian, camarad al lui Enea. A fost ucis de Turnus.

Prezente īn literatura antica. Vergiliu, Eneida, 12.363.

3) Creatura monstruoasa numita si Lamia. Traia īntr-o pestera de pe muntele Cirfīs din Crisa, īn Focida, la granita cu Locrida. Monstrul a fost ucis, iar īn locul unde a murit a aparut un izvor caruia i s-a dat numele Sibaris. Legenda, permitīnd asocierea izvorului si cu numele cetatii Sibaris din Magna Grecia, a generat tra­ditia potrivit careia aceasta cetate a fost īntemeiata de locrieni.

Prezente īn literatura antica. Mitul este amintit īntr-un pasaj din Nicandru (citat de Antoninus Liberales, Transformationes, 8; vezi si Alcioneu, 2).

4) Zeu sau erou eponim al cetatii Siba­ris, venerat īn Magna Grecia. Era repre­zentat cu aspect juvenil, iar potrivit unei traditii consemnate de Pausanias, figura lui aparea īntr-o pictura din Temesa, legata de un mit local al lui Polites (pentru care vezi Polites, 2).

Sibila (gr. IipuXXa, -ag; lat. Sibylla, -ae). Nume cu etimologie obscura, indicīnd

preotesele dedicate cultului lui Apollo, īnzestrate cu darul profetiei si interprete ale oracolelor zeului. Provenea de la prima dintre ele, care potrivit traditiei era fiica lui Dardanos si a Neseei. Unele izvoare mentioneaza patru Sibile, altele (Varro) zece: Persica, Libyca, Delphica, Cimmeria, Eritrea, Samia, Cumana, Helespontica, Phrygia, Tiburtina. Platon aminteste una singura; īnsumīnd diversele traditii, se ajunge la 17 nume de Sibile. Trei erau localizate īn Italia: Cimmeria, Tiburtina si Cumana, aceasta din urma identifica­bila probabil cu prima. Cea mai faimoasa dintre ele era Sibila Cumana, careia īi erau atribuite diferite nume: Herofile, „draga Herei"; Demos, Femonoe, Deifobe, Demo-file, Amalteea.

īntr-un mit relatat de Ovidiu (Meta­morfoze, 14.132 si urm.), Sibila Cumana povesteste ca, iubita de Apollo care īncerca zadarnic sa o cucereasca, i-a cerut zeului, īn schimbul dragostei sale, sa-i dea atītia ani de viata cīte fire de nisip erau īntr-o gramajoara. Dorinta i-a fost īndeplinita, dar Sibila uitase sa ceara si tinerete ves­nica, astfel ca a ajuns atīt de batrīna, īncīt a trebuit sa fie tinuta īntr-un fel de vas, de unde le dadea un singur raspuns tuturor celor care īi solicitau profetiile : ca vrea sa moara (Petroniu, Satyricon, 48.8).

Cu caracteristici diferite, Sibila Cumana apare si īn Eneida. Numind-o Deifobe, Ver­giliu povesteste ca Enea s-a dus la ea sa-i ceara sfatul īnaintea calatoriei lui īn lumea de dincolo (vezi Enea). Se spunea ca aceasta ar fi venit īn Italia din Orient; era considerata preoteasa a lui Apollo Smin-teus. Locul īn care traia, unde 1-a primit si pe Enea - celebra pestera a Sibilei din Cumae, vizibila si astazi — corespunde per­fect descrierii facute de Vergiliu.

Potrivit traditiei (Dionysos din Halicar-nas, 4.62), Sibila Cumana i-a oferit spre vīnzare regelui Tarquinius sase carti con-tinīnd oracolele sibiline (vezi Sibiline, Car­tile). Pretul cerut parīndu-i-se prea mare, Tarquinius le-a refuzat; femeia a ars atunci una dintre carti si a plecat. S-a īntors mai tīrziu la rege reīnnoindu-si oferta, dar cerīnd pentru cele cinci carti ramase ace­lasi pret. Din nou, regele nu s-a aratat interesat sa le cumpere, iar femeia a mai ars doua carti. Cīnd a venit īnsa a treia oara, cu cele trei carti ramase pe care le



SIBILINE, CĂRŢILE

oferea tot la pretul initial, Tarquinius a īnceput sa banuiasca adevarata valoare a acelor scrieri si a cerut sfatul augurilor. Acestia, deplīngīnd pierderea celor trei carti arse, i-au recomandat sa le cumpere imediat pe cele ramase. Nu este clar, din povestirea lui Dionysos si a celorlalti scrii­tori care au relatat episodul cu foarte mici diferente, daca misterioasa femeie era Sibila Cumana īn persoana (izvoarele vor­besc de o batrīna; numele Sibila poate in­dica atīt o batrīna, cīt si o tīnara fecioara). Nu stim nici daca regele respectiv era Tar­quinius Priscus sau Tarquinius Superbus, confundati īntre ei din motive evidente de omonimie. Este sigur īnsa ca acele carti contineau profetii foarte vechi, si nu e lip­sit de interes faptul ca īn relatarile antice ele erau legate de numele unui suveran de origine etrusca, Tarquinius, confirmīnd tra­ditia care considera arta profetica apana­jul etruscilor; elementul etrusc joaca aici rolul de intermediar īntre Roma si religia greaca.

Prezente īn literatura antica. Pausanias, 10.12.5; Cicero, De natura deorum, 3.5; Livius, 38.45.3; Vergiliu, Bucolicele, 4 si Eneida, 6 ; Ovidiu, Metamorfoze, 14. Potri­vit diferitelor izvoare antice, Sibila era un nume propriu foarte raspīndit īnca din tim­puri stravechi, prima sa mentionare fiindu-i atribuita lui Heraclit.

Prezente īn literatura moderna si contem­porana. Persistenta personajului Sibilei īn lumea occidentala este atestata nu numai de raspīndirea termenului „sibilic", cu refe­rire la ambiguitatea raspunsurilor Sibilelor antice, si de utilizarea curenta a termenu­lui „sibila" cu sensul de prezicatoare, ci si de unele opere literare care se revendica explicit de la figura Sibilei: de la Sibila lui A. Grazzini la Sibila lui A. Sikelianos, pīna la evocarea personajului īn culegerea de versuri Sibila Cumana a lui K. Weiss. Cele­bra profetie atribuita de Vergiliu Sibilei cu privire la sosirea unei noi epoci de aur (redeunt Saturnia regna) o data cu nas­terea unui misterios puer {Egloge, 4.4 si urm.), interpretata īn cheie crestina si cu adaugarea diverselor interpolari ebraice, i-a asigurat Sibilei un loc īn literatura si arta crestina.

Sibiline, Cartile. Culegere de profetii si maxime oraculare īn limba greaca, adu­nate, potrivit unei traditii legendare, īn

sase carti. Conform relatarii lui Dionysos din Halicarnas (4.62), o batrīna necunos­cuta īi oferise spre vīnzare cele sase carti regelui Romei Tarquinius Superbus, sau, īntr-o versiune diferita, lui Tarquinius Priscus; dar pentru ca regele nu-i acor­dase atentia meritata, si din cauza pre­tului mare cerut, aceasta a aruncat una dintre carti īn foc, revenind mai tīrziu si cerīnd acelasi pret nu pentru sase, ci doar pentru cinci carti. Scena s-a repetat pīna

cīnd au mai ramas trei carti, pe care^ īn

sfīrsit, regele a decis sa le cumpere (pentru mai multe detalii vezi Sibile) ; puse la ada­post īn templul lui Iupiter Optimus Maxi-mus de pe Capitoliu, acestea le-au fost īncredintate asa-numitilor duoviri sacris faciundis, doi sacerdoti care aveau misiu­nea de a le consulta si de a face cunoscut raspunsul lor de fiecare data cīnd erau solicitati de senat. Pe masura trecerii timpului, acestor carti li s-a acordat o im­portanta tot mai mare, daca e sa ne gīndim la faptul ca de la doi sacerdoti īnsarcinati cu examinarea si conservarea lor s-a ajuns ulterior la cincisprezece, quindecemviri sacris faciundis. Erau consultate pentru cazurile de introducere a unor culte noi (de exemplu cel al lui Apollo, admis oficial la Roma īn 433 ī.Hr. pentru īnvingerea unei epidemii), ridicarea de temple etc. Considerate sacre si consultate īn momen­tele cele mai dramatice si mai nesigure din istoria republicii, Cartile Sibiline au ars īn incendiul de pe Capitoliu din anul 83 ī.Hr., dar au fost repede īnlocuite, nu fara aventuroase si complicate cautari īn teritoriul grecesc si īn Asia Mica; din motive politice, ele au suferit modificari si interpretari, mai ales īn epoca imperiala, īn timpul careia au continuat sa exercite o puternica influenta, pīna cīnd au fost defi--nitiv distruse de focul lui Stilicho. Respec­tul sacru cu care erau īnconjurate chiar si la sfīrsitul secolului al IV-lea d.Hr. este dovedit de convingerea, exprimata de Ruti-lius Namatianus si larg īmpartasita, ca prin distrugerea lor Stilicho nu a elimi­nat doar niste texte considerate sacre din cele mai vechi timpuri, ci a subminat īn­sesi bazele posibilitatii de supravietuire a Imperiului.

Siboe (gr. IiPotj, -f|g). Numele uneia dintre fiicele Niobei. A fost ucisa de Artemis o

SIGILLARIA

data cu fratii si surorile ei (vezi Niobe pentru detalii).

Sicanus (gr. Iixavot, -ou ; lat. Sicanus, -i). Erou eponim al populatiei sicanilor din Sicilia. Era considerat fiul lui Briareu, fra­tele Etnei si tatal lui Antifates si al lui Polifem - īnrudiri stabilite de mitografi pe baza plasarii īn Sicilia a episoadelor din Odiseea care aveau drept protagonisti ciclopii si pe Polifem. Potrivit lui Servius, Sicanus era fratele lui Italus.

Sicelus (gr. IixeXog, -ou; lat. Sicelus, -l). Erou eponim al populatiei siculilor. Origi­nar din Roma, Sicelus este alungat de aici si se refugiaza la Morges (vezi), regele eno-trilor, care īi da o parte din propriul regat si īmparte cu el tronul. Populatiile peste care a domnit au luat de la el numele de siculi. Ulterior siculii au fost alungati din Italia de enotri si opici, ajungīnd īn Sicilia, unde au acostat dupa o serie de aventuri, traversīnd strāmtoarea Messina pe plute īmpinse de curenti; aici i-au respins pe sicani īn partea vestica a insulei, ocupīnd restul teritoriului si dīnd Siciliei numele propriului lor rege. Versiunile diferite furni­zate de izvoarele antice īn legatura cu cele mai vechi faze ale popularii Siciliei fac destul de contradictorie si confuza si poves­tea lui Sicelus, numit uneori Siculus si considerat cīnd fiul, cīnd fratele lui Italus (vezi), deci īnrudit cu Sicanus (vezi), cīnd fiul lui Poseidon, cīnd rege al ausonilor, cīnd, īn fine, suveran al ligurilor. ► Prezente īn literatura antica. Sinteza cea mai completa a diferitelor versiuni ale mitului lui Sicelus este oferita de Dionysos din Halicarnas (1.22). Descendenta lui Sice­lus din Poseidon este amintita de Solinus (5.7); alte referiri la genealogia lui Sicelus apar la Isidor (Orig., 14.6.32).

Siceu (gr. luxeuc;, -ewg; lat. Syceus, -ei). Numele unuia dintre titani. Atunci cīnd mama sa, Geea, a fost urmarita de Zeus, care, īnfuriat, voia sa o trasneasca, Siceu a salvat-o facīnd sa rasara un smochin. Geea s-a ascuns printre frunzele copacului, scapīnd de mīnia regelui zeilor. Mitul ex­plica vechea credinta potrivit careia smo­chinul nu este lovit de fulger (Athenaios, 3.68b).

Sicinnos (gr. Iixivvoc, -ou). Personaj de ori­gine probabil cretana, potrivit unei traditii

considerat inventatorul unui tip special de dans al satirilor numit Sicinnios, atri­buit de alte izvoare unei nimfe din Frigia, Sicinnis.

Sicion (gr. Iixuuiv, -wvog; lat. Sicyon, -onis). Erou eponim al cetatii Sicion, despre care traditia sustine ca ar fi fost īnteme­iata nu de Sicion īnsusi, ci de Egialeu. Era considerat fiul lui Maraton si fratele lui Corintos sau fiul lui Metion (nepotul lui Erehteu, legendarul rege al Atenei) si nepotul lui Dedal. S-a casatorit cu Zeuxipe si a avut o fiica pe nume Htonofile.

Side (gr. IiS-n, -tis ; lat. Sida, Side, -ae sau -es). Cetate de pe coasta Pamfiliei, cunos­cuta īn Antichitate ca unul dintre princi­palele centre ale cultului Atenei. Zeita avea aici un sanctuar si era venerata ca ocroti­toare a cetatii; pe monedele locale aparea tinīnd īn mīna o rodie (ctlSt]), emblema Sidei.

Sidero (gr. IiS-npw, -oug). A doua sotie a lui Salmoneu si mama vitrega a lui Tiro. A fost ucisa de Pelias, fiul lui Tiro.

Prezente īn literatura antica. Mitul sau este amintit de Apollodor (Biblioteca, 1.9.8).

Sifnos (gr. Ii<pvog, -ou). Insula din Marea Egee. īsi datora fabuloasele bogatii nume­roaselor mine de aur si de argint existente aici. Potrivit traditiei, locuitorii sai au fost nimiciti de un potop trimis de Apollo, mī-niat pentru ca acestia nu-i aratau veneratia cuvenita si nu-i aduceau jertfe. īn reali­tate, sifnienii au fost deosebit de generosi īn aceasta privinta, aducīnd daruri pre­tioase la sanctuarul lui Apollo din Delfi; cladirea tezaurului unde erau tinute aceste ofrande, īnfrumusetata de o splendida deco-ratiune sculpturala, exista si astazi.

Sigeion (gr. YCyeiov, -ou; lat. Sigeum, -i). Promontoriu din nord-vestul Troadei, cele­bru īn poezia epica greaca prin plasarea aici de catre Homer a taberei si a flotei grecilor īn timpul asediului Troiei.

Sigillaria (lat. Sigillaria, -orum). Sarba­tori religioase care se celebrau la Roma īn fiecare an īn luna decembrie. īsi datorau numele unui obicei practicat cu aceasta ocazie, cīnd oamenii īsi daruiau mici sta­tuete din argila, ceara sau ghips (numite sigilla), care, potrivit unor interpretari,

SIHEU

reprezentau niste substituti ai victimelor umane sacrificate īn trecutul mai īnde­partat īn aceeasi īmprejurare.

Siheu, vezi Acerbas.

Silen (gr. IiXtivo^, -ou; lat. Silenus, -i). īn mitologia greco-latina, silenii sīnt niste fiinte foarte asemanatoare satirilor si uneori greu de deosebit de acestia (vezi Satiri), reprezentati cu urechi ascutite, par cret, nas cīrn, coarne īn frunte si o coada lunga de cal sau de capra. Ca si satirii, faceau parte din cortegiul lui Dio-nysos si erau prezenti la culesul viilor, la libatii, iar uneori erau autorii unor agre­siuni fata de zeite precum Hera sau Iris. Unul dintre ei, numit Silen, dobīndeste īn traditie trasaturi precise si personalitate distincta, spre deosebire de restul silenilor si satirilor, indicati de obicei ca fiinte nedi­ferentiate, mai mult īn grup decīt indi­vidual. Silenul prin excelenta, care apare constant alaturi de Dionysos, era potrivit traditiei cel care 1-a crescut si 1-a educat pe zeu, Paposilenos. Era considerat, ca si ceilalti satiri, fiul lui Hermes; exista si o versiune ce-1 prezinta drept fiul lui Pan si al unei nimfe, sau al lui Pan si al Geei, Pamīntul. īn calitate de īnsotitor al lui Dionysos, era socotit, ca si acesta, originar din Nisa. Caracteristicile sale fizice nu erau diferite de cele ale celorlalti satiri sau sileni. Batrīn si jovial, era reprezentat de obicei cu un burduf plin cu vin, beat si abia tinīndu-se pe picioare, mai des calare pe un magar sau sprijinit de alti satiri, iubitor, ca si semenii sai, de muzica, vin, somn si placeri. īn afara de a fi fost edu­catorul lui Dionysos, a jucat un rol si īn alte episoade mitice: a participat la lupta zeilor īmpotriva gigantilor si 1-a ucis pe Encelad; alaturi de Marsias si Olimpos, este amintit ca inventator al flautului, fiind considerat si creatorul unui dans ce-i poarta numele si care i-a adus apelativul „dansa­torul" ; a fost īmbatat de regele Midas (Ovi-diu, Metamorfoze, 11.90 si urm.) si prins de doi pastori carora le-a spus povesti din mitologie (Vergiliu, Egloge, 6). Pe līnga trasaturile proprii satirilor, avea si capa­citatea de a prevedea viitorul: cīnd se īm­bata si adormea, muritorii īl puteau sili sa profeteasca, īnconjurīndu-1 si legīndu-1 cu ghirlande de flori. Pentru alte detalii vezi Satiri.

Iconografie. Rolul de educator al lui Dionysos si īntelepciunea care īi era īn mod obisnuit atribuita au condus īn ico­nografie la apropierea lui Silen de Socrate, posibila de altfel si datorita urīteniei lui Socrate; portretele sale si cele ale lui Socrate care ni s-au pastrat sīnt foarte ase­manatoare. Fresca pictata īn Vila Miste­relor de la Pompei ni-1 īnfatiseaza cu o figura ce sugereaza noblete si inspiratie, īn alte parti, īn sculptura si īn ceramica, Silen apare si ca un batrīn beat si adesea cu trasaturile deecrise la īnceput. O inscrip­tie de pe celebrul Vas Frantois permite identificarea lui Silen, reprezentat alaturi de alte doua personaje care īl captureaza, Oreios si Therytas.

Silentium (lat. Silentium, -ii). Divinitate alegorica romana, personificare a tacerii. Reprezentarea sa obisnuita era aceea a unei figuri masculine cu un deget la buze. Pentru o divinitate feminina similara vezi si Muta sau Mutea. Tacerea era legata īn mitologie si de povestea lui Narcis, care era venerat ca „erou al tacerii" (vezi Narcis).

Sileu (gr. luXeug, -ewq; lat. Syleus, -ei). Fiul lui Poseidon si fratele lui Diceos, „cel drept", era un podgorean care traia pe mun­tele Pelion, īn Tesalia, terorizīnd regiunea cu violentele sale: īi obliga pe toti treca­torii sa se opreasca la el si sa-i lucreze via, iar la sfīrsit īi ucidea. īntr-o zi a aparut acolo si Heracle, aflat pe atunci īn slujba Omfalei (vezi). Trimis la Sileu special pentru a-1 pedepsi, Heracle a intrat īn slujba lui si, īn loc sa lucreze via, a smuls-o toata din radacini, iar pe Sileu 1-a ucis cu o lovi­tura de sapa. Gazduit apoi de Diceos, s-a īndragostit de fiica lui Sileu, care fusese crescuta de unchiul ei, si a luat-o de sotie. Aceasta a murit īnsa de disperare, dupa ce Heracle lipsise de acasa mai multa vreme. La īntoarcere, disperat la rīndul lui si cuprins de remuscari, a vrut sa sfīrseasca si el pe rugul pregatit pentru sotia sa.

Prezente īn literatura antica. Mitului lui Sileu īi era dedicata o drama satirica a lui Euripide, pierduta. Faptele personajului sīnt amintite de Apollodor (Biblioteca, 2.6.3), Diodor din Sicilia (4.31) si Conon (Narrationes, 17).

Silicernium. Termen latinesc indicīnd un banchet cu caracter religios, organizat de obicei īn onoarea manilor, īntr-un context funerar.

SIMPOZION

Silis (gr. luXACg, -(Soc.). Nimfa iubita de Apollo, de la care a avut un fiu numit • Zeuxipos.

Silos (gr. IiAXof, -ou). Nepot al lui Nestor, regele Pilosului, si tatal lui Alcmeon. Cīnd Heraclizii au invadat Peloponesul, Silos s-a mutat īn Atica, unde vor ramīne si ur­masii sai. Fiul lui era considerat stramo­sul nobilei familii ateniene a Alcmeonizilor.

Silvanus (lat. Silvanus, -i). Zeu latin al padurilor si al cīmpurilor, ocrotitor al codri­lor si al plantatiilor de arbori. Era legat īn special de padurile naturale, dar si de arborii plantati si cultivati de om, mai ales de cei care desparteau cīmpurile unele de altele. Legatura sa cu arborii este subli­niata de imaginile care īl reprezinta spriji­nind un trunchi, de obicei de chiparos.

Protectia lui Silvanus se extinde si asupra turmelor, carora se credea ca le asigura fertilitatea; avea si puterea de a tine lupii departe de cirezile de vite. Deseori Silvanus este identificat cu alte divinitati agreste precum Pan, Faunus, Inuus si Egipan ; nu­mele sau apare la scriitorii latini si cu forma de plural, indicīnd īn general toate divinitatile padurilor si cīmpurilor (vezi Ovidiu, Metamorfoze, 1.193). Zeul Silva­nus, reprezentat ca un barbat īn vīrsta, are si un corespondent feminin, Pomona.

Atribute. Este reprezentat de obicei sub īnfatisarea unui batrīn, deseori tinīnd un trunchi de copac.

Raspīndirea cultului.. Ritualuri īn onoarea lui Silvanus sīnt atestate la populatiile ita­lice si la Roma. I se aduceau drept ofranda ciorchini de struguri, spice de grīu, lapte, carne, vin si porci. Caracterul sau era la origine īntru cītva sinistru, nelinistitor si periculos: oamenii cautau sa-1 īmbuneze īn special atunci cīnd, pentru a cīstiga noi spatii pentru culturile agricole, invadau padurile, terenurile necultivate si natura salbatica. Persistenta unei derivari de la numele lui Silvanus īn desemnarea diver­selor tipuri de spiridusi si divinitati ale padurii atesta faptul ca mitul sau a supra­vietuit vreme īndelungata īntr-un mare numar de traditii populare.

Prezente īn literatura antica. Vergiliu, Eneida, 8; Horatiu, Epode, 2; Cicero, De natura deorum, 2. La Cato (De agricultura, 83) numele Silvanus apare ca epitet al lui Marte.

Silvia (lat. Silvia, -ae). 1) Rhea Silvia, mama lui Romulus si Remus. Pentru de­talii vezi Romulus.

2) Fiica lui Tirus, starostele pastorilor regelui Latinus. Este amintit de Vergiliu īn Eneida.

Silvius (lat. Silvius, -i). Fiul lui Enea si al Laviniei sau fiul lui Ascaniu; potrivit unei traditii, īsi datora numele faptului ca se nascuse īntr-o padure (Dionysos din Hali-carnas, 1.70 ; Vergiliu, Eneida, 6.760-767 ; Livius, 1.3). De la el, toti suveranii Albei Longa si-au luat cognomenul Silvius.

Sime (gr. lujin, -ne;). Fiica lui Ialisos si sotia lui Glaucos, care a dat numele ei micii insule - astazi Simi - situate īntre Rodos si peninsula Cnidos. Sime a fost iubita si de Poseidon, de la care a avut un fiu, Htonios.

Simois (gr. Iijioeic, -evxog; lat. Simois, -entis). Zeu fluvial, legat de cursul de apa omonim din Troada. Era fiul lui Oceanos si al lui Tethys si avea doua fiice: Astiohe si Hieromnene.

Simplegade (gr. luuirATiYaSec, -wv; lat. Symplegades, -um). Doua insulite stīn-coase situate la iesirea din Bosforul trac, numite si Cianee sau Planctae. Potrivit legendei, prezenta deja īn Odiseea si re­luata, printre altii, de Apollonios din Rodos (Argonauticele, 4.860 si urm.), aceste insule erau mobile si, apropiindu-se si ciocnindu-se una de alta, distrugeau ambarcatiile care īncercau sa treaca printre ele. Printre vic­time s-au numarat chiar si porumbitele care īi aduceau ambrozia lui Zeus. Sim-plegadele au devenit fixe numai dupa ce corabia Argo a trecut cu bine de ele.

Simpozion (gr. o-op.7r6oHov, -ou; lat. sym-posion si symposium, -ii). Termenul, cu sensul propriu de „a bea īmpreuna", indica īn Grecia o reuniune serala a unui grup de prieteni cu ocazia unei sarbatori religi­oase, a unui concurs sportiv sau de poezie, a aniversarii unui eveniment petrecut īn viata cetatii; diferit de Banchet (vezi), care īl preceda īn programul serii, se desfasura īnca din epoca arhaica dupa o serie de re­guli destul de bine definite. De obicei sim­pozionul īncepea, dupa terminarea cinei, cu o serie de acte care īi confirmau carac­terul religios : se facea o libatie pentru zei,

SINECIA

se cīnta un pean, erau pregatite coroane de flori, ramuri si fructe pentru partici­panti ; se amesteca vinul cu apa īn pro­portii variabile (predomina apa), īntr-un mare crater central din care paharnicii umpleau cupele invitatilor; o noua libatie oferita zeilor īncheia simpozionul. Dintre cei prezenti era ales un conducator al sim­pozionului, caruia īi revenea sarcina de a stabili ce forme de divertisment urmau sa īnveseleasca petrecerea si cīte cupe tre­buia sa bea fiecare participant. Faptul de a bea nu era un scop īn sine īn desfasura­rea simpozionului si nu constituia singura forma de petrecere a timpului aici, ci repre­zenta doar un fundal pentru activitati multiple : conversatie, deseori pe teme sta­bilite, jocuri, interpretarea de poezii (īn astfel de īmprejurari au fost compuse si recitate numeroase compozitii din lirica greaca arhaica). Simpozionul oferea clasei conducatoare ocazia de a discuta subiecte politice si īn acelasi timp de a-i instrui si educa pe tineri, prezenti adesea la aceste reuniuni. Multe dintre aspectele caracte­ristice simpozionului atenian sīnt ilustrate de dialogul platonic Symposion, chiar daca la cel descris de Platon participa niste per­sonaje de exceptie care īl scot din rīndul simpozioanelor obisnuite; aspectele pro-priu-zis ludice (placerea de a bea, specta­colele de dans si pantomima, prestatiile flautistilor care acompaniau diverse mo­mente ale acestor reprezentatii) se regasesc īntr-un mare numar de imagini oferite de pictura pe vase din Atica si īn general de cea a Greciei arhaice.

Traditia simpozionului s-a transferat si īn lumea romana, unde a cunoscut o larga raspīndire, īn special la clasele superioare si mai cu seama īn epoca imperiala. La Roma conducatorul simpozionului era numit rex convivii, termen ce pastreaza o legatura originara cu sfera religioasa (ne gīndim la definitia termenului rex utilizat pentru indicarea functiilor sacerdotale im­portante, cum este de pilda cazul lui Rex sacrificulus : vezi).

Mitologia transfera simpozionul īn lu­mea zeilor si īi prezinta frecvent pe olim-pieni bīnd īmpreuna; paharnicul lor este Ganimede, precedat īn aceasta functie de Hebe, zeita tineretii.

Sinecia (gr. toc Iuvoi>aa). Sarbatori religioase grecesti care se celebrau īn fie­care an la Atena, īn ziua 16 a lunii Heca-tombeon (iulie-august), īn onoarea zeitei Atena. Instituite, potrivit traditiei, de Tezeu īnsusi, aveau drept scop comemorarea sine-cismului (gr. synoikismos, de la synoikeo, „a coabita, a trai īmpreuna" — n.t.) atic, adica unificarea diverselor comunitati ale Aticii īntr-un singur oras-stat, dorita si realizata de Tezeu. īn cursul sarbatorii li se aduceau jertfe lui Zeus si Atenei, venerati cu epitetele Fratrios si Fratria; ulterior s-au adaugat sacrificii īn onoarea zeitei Eirene, Pacea.

Sinis (gr. Eivig, -iSot; lat. Sinis sau Sinnis, -is). Fiul lui Polipemon („cel care prapadeste multe lucruri"), Pemon sau Poseidon, si a! Sileei („cea care jefuieste"), la rīndul ei fiica lui Corintos. Era un tīlhar ce tinea sub teroare istmul Corint si īn special drumul spre Cenchreai, unul din cele doua porturi ale Corintului. Jefuia calatorii, apoi īi ucidea legīndu-i de vīrfu-rile a doi pini care, destinzīndu-se, īi sfī-siau pe nefericiti. A murit īn acelasi fel, ucis de Tezeu. Se vorbea si despre o fiica a lui Sinis, Perigune, care, urmarita de Te­zeu, a reusit sa scape de el cerīnd ajutorul plantelor din propria gradina. Tezeu s-a casatorit mai tīrziu cu ea, familiei lor fiindu-le consacrate plantele invocate de Perigune, īn special sparanghelul.

Epitete. īndoitorul de brazi; tīlharul.

Prezente īn literatura antica. Bachilide, 18.20 ; Apollodor, 3.16.2 ; Pausanias, 2.1.3 ; Plutarh, Tezeu, 8; Diodor din Sicilia, 59.3.

Sinon (gr. Zivwv, -u>vo£ ; lat. Sinon, -onis). Fiul lui Esimos sau al Sisif, nepot al lui Autolicos si var cu Ulise, alaturi de care a participat la razboiul troian. A avut un rol de prim-plan īn evenimentele ce au condus la caderea Troiei: s-a lasat dinadins cap­turat de troieni si, o data prins, a reusit sa-i convinga sa introduca īn cetate faimosul cal de lemn construit de greci, pretinzīnd ca acesta era un dar al asediatorilor, īn semn de reconciliere si ispasire. Troienii l-au crezut si au adus calul īn cetate; la miezul noptii īnsa, acelasi Sinon a deschis usa secreta din pīntecele calului, dīndu-le drumul grecilor ascunsi īnauntru si mar-cīnd astfel īnceputul cuceririi cetatii.

SINUCIDERE

Prezente īn literatura antica. Vergiliu, Eneida, 2 ; Apollodor, Epitome, 5.15 si 19 ; Hyginus, Fabule, 108; Licofron, Alexan­dra, 344.

Sinope (gr. Iivwirn, -tic)- Eroina eponima a orasului Sinope de la Marea Neagra, care potrivit altei legende īsi datora numele amazoanei Sanape. Fiica a zeului fluvial Asopos, dupa alte izvoare a lui Ares si a Eginei, a fost iubita de Apollo, care a rapit-o, a dus-o īn Asia Mica si a avut cu ea un fiu, Siros, stramos al sirienilor stabi­liti īn aceasta regiune. Un alt mit o pre­zinta ca obiect al avansurilor amoroase ale lui Zeus, care, atras de frumusetea ei, i-a jurat ca īi va īndeplini orice dorinta. Sinope a raspuns atunci ca doreste sa ramīna fe­cioara, iar Zeus a trebuit sa-i satisfaca pre­tentia pentru a nu-si īncalca juramīntul.

Prezente īn literatura antica. Mitul Sinopei este relatat de Diodor din Sicilia (4.72) si Apollonios din Rodos {Argonauticele, 2.496).

Sinucidere. Este epilogul multor episoade mitologice, prin care protagonistii ies din scena renuntīnd la viata: din disperare, dar si de rusine, din imposibilitatea de a-si mai juca rolul impus de soarta. Sinuci­derile se īnfaptuiesc prin cele mai diverse metode: protagonistii īsi pun capat vietii cu ajutorul armelor, se arunca īn mare, se otravesc, īsi dau foc sau se spīnzura. La sinucidere pot recurge deopotriva barbati si femei; īn afara de muritori, acest pas extrem īl fac uneori si semizeii, eroii carora le este destinat dupa moarte un loc privi­legiat īn Insula Fericitilor, dar care nu din acest motiv se leapada de suferintele vietii. Daca o īnsiruire a tuturor cazurilor de suicid mentionate de mitologie este evident imposibila, īn Fabulele sale mitograful latin Hyginus īncearca cel putin sa alcatuiasca o lista a cazurilor celor mai faimoase : „Egeu, fiul lui Neptun, s-a aruncat īn marea nu­mita dupa el Egee. Evenos, fiul lui Heracle, s-a aruncat īn rīul numit astazi Chrisorroas. Aiax Telamonianul s-a sinucis pentru ca nu dobīndise armele lui Ahile. Licurg, fiul lui Drias, s-a sinucis cuprins de nebunie. Macareu, fiul Eol, s-a sinucis din cauza Canacei, sotia si sora sa. Meneceu, tatal Iocastei, s-a aruncat de pe zidurile Tebei din pricina unei ciume. Nisos, fiul lui Marte, s-a sinucis pentru ca si-a pierdut firul de

par de care depindea soarta lui. Climenos, fiul lui Scheneu, regele Arcadiei, s-a sinu­cis din cauza incestului comis cu fiica sa. Ciniras, fiul lui Pafos, rege asirienilor, din pricina incestului cu fiica sa Smirna. He­racle, fiul lui Iupiter, s-a aruncat īn flacari. Adrast si Hiponoos, fiul sau, s-au aruncat īn foc din cauza unui oracol al lui Apollo. Piramos din Babilonia s-a sinucis din dra­goste pentru Tisbe. Oedip, fiul lui Laios, s-a sinucis din pricina mamei sale Iocasta, dupa ce si-a luat vederea". Dupa ce a īnsi­ruit sinuciderile care au drept protagonisti barbati, Hyginus compileaza o lista de fe­mei ce si-au pus, la rīndul lor, capat vietii: „Hecuba, fiica lui Ciseu sau a lui Dimas si sotia lui Priam, s-a aruncat īn mare [...]. Ino, fiica lui Cadmos, s-a aruncat īn mare īmpreuna cu fiul ei Melicertes. Anticleea, fiica lui Autolicos, mama lui Ulise, s-a sinu­cis din cauza unei vesti neadevarate despre Ulise. Stenebeea, fiica lui Iobates si sotia lui Pretos, si-a luat viata din dragoste pen­tru Belerofon. Evadne, fiica lui Filacos, din pricina mortii sotului ei Capaneu, care cazuse la Teba, s-a aruncat pe rugul lui aprins. Etra, fiica lui Piteu, s-a sinucis din cauza mortii propriului fiu. Deianira, fiica lui Oeneu, si-a pus capat vietii din pricina sotului ei Hercule, pentru ca, amagita de Nesus, i-a trimis o tunica īn care acesta a fost cuprins de arsuri. Laodamia, fiica lui Acastos, de dorul sotului ei, Protesilaos. Hipodamia, fiica lui Enomaos, sotia lui Pelops, pentru ca la īndemnul ei fusese ucis Chrisipos. Nereea, fiica lui Autolicos, din cauza mortii fiului ei, Hipotoos. Alcesta, fiica lui Pelias, s-a dus la moarte īn locul sotului ei Admetos. Iliona, fiica lui Priam, din pricina mortii alor sai. Temisto, fiica lui Hipseu, din cauza lui Ino [...]. Erigone, fiica lui Icarios, s-a spīnzurat din pricina mortii tatalui sau. Fedra, fiica lui Minos, s-a spīnzurat din dragoste pentru fiul ei vitreg Hipolit. Filis s-a spīnzurat din cauza lui Demofon, fiul lui Tezeu. Canace, fiica lui Eol, s-a sinucis din dragoste pentru fratele ei Macareu. Biblis, fiica lui Miletos, s-a sinucis din dragoste pentru fratele ei Caunos. Calipso, fiica lui Atlas, s-a sinucis din dragoste pentru Ulise. Dido, fiica lui Belos, s-a sinucis din dragoste pentru Enea. Iocasta, fiica lui Meneceu, s-a sinucis din cauza mortii fiilor ei si a propriului incest.

SIPILOS

Antigona, fiica lui Oedip, din pricina īnmor-mīntarii fratelui ei Polinice [...]" (Hyginus, Fabule, 142 si 143). Din aceasta īnsiruire, monotona si īnfioratoare īn acelasi timp, reies cīteva caracteristici comune cazurilor de sinucidere din mitologia clasica: bar­batii īsi iau viata īndeosebi din motive de onoare, incapabili sa suporte povara rusi­nii care īi striveste. Printre cauzele sinu­ciderii lor apar īnsa si nebunia si, fireste, dragostea, paterna sau conjugala. īn cazul femeilor predomina clar sinuciderile din dragoste. Din interminabila lista propusa de Hyginus se evidentiaza - fiind alese de mari poeti drept subiecte ale operelor lor majore - cazurile de sinucidere a Didonei, a Antigonei, a Alcestei, a lui Oedip; de asemenea, prin tragica unire a destinelor protagonistilor, se distinge povestea lui Piramos si a Tisbei (pentru detalii vezi rubricile respective).

Sipilos (gr. KiTuXog, -ou). Lant muntos din Lidia, īn Asia Mica, unde potrivit traditiei locuiau nimfele. Se spune ca aici ar fi fost transformata Niobe īn stīnca (vezi Niobe).

Siproites (gr. Iinpoirns, -ou; lat. Siproi-tes, -is). Personaj cretan, protagonist al unui mit de metamorfoza amintit de Anto-ninus Liberales. A fost transformat īn femeie pentru ca a vazut-o pe zeita Arte-mis scaldīndu-se. Povestea lui este asema­natoare cu aceea a prezicatorului Tiresias, care, vazīnd si el ceea ce ochiului omenesc nu-i era īngaduit sa vada (īn cazul lui era vorba de zeita Atena), a fost, ca si Siproi­tes, transformat īn femeie (pentru detalii vezi Tiresias).

Siracuza (gr. lupaxoucrai, -wv ; lat. Syra-cusae, -arum). īn legatura cu īntemeierea cetatii siciliene, una din cele mai īnflori­toare colonii grecesti din Apus, au aparut numeroase legende. Se spunea ca fondato­rul coloniei, Arhias, unul dintre Heraclizi, originar din Corint, s-a dus īnainte de ple­care sa consulte oracolul din Delfi, dupa cum era obiceiul: tot atunci venise la sanc­tuar si Miscelos, fondatorul Crotonei. Ora­colul i-a īntrebat ce prefera: bogatia sau sanatatea? Arhias a ales-o pe prima si a fost īndrumat spre Siracuza, care avea sa devina, īntr-adevar, una dintre cele mai prospere cetati din Sicilia; celalalt a pre-

ferat sanatatea, iar Crotona a ajuns celebra pentru clima sa deosebit de salubra (Stra-bon, 6.269-270). Un alt mit referitor la īntemeierea cetatii povesteste despre dra­gostea lui Arhias pentru Acteon, un frumos tīnar pe care Arhias 1-a ucis din greseala, provocīnd un lant de nenorociri (sinuci­derea tatalui lui Acteon, izbucnirea unei epidemii) īn urma carora a parasit Corin­tul, īndreptīndu-se spre alte meleaguri (pentru detalii vezi Melisos). La Siracuza, Arhias a fost ucis de favoritul sau, Telefos, care īl īnsotise īn calitate de comandant al vasului (Plutarh, Amatorius, 2.12). Potri­vit unor izvoare, īnca de la īntemeierea cetatii colonistilor corintieni li s-au ala­turat cītiva greci originari din alte zone : este mentionat īn special un Iamid, mem­bru al unei celebre familii de preoti ai cultu­lui lui Zeus, din Olimpia. Aceasta legenda ar explica originea unuia dintre cele mai influente culte din Siracuza, cel al lui Zeus Olyrnpios, care avea un templu important pe o colina din mijlocul cīmpiei Anapos. Legatura Iamizilor cu Olimpia explica, poate, si mitul Aretusei si al lui Alfeu (vezi Alfeu pentru detalii). Arhias a murit lasīnd īn urma doua fiice: Ortigia si Siracuza.

Sirene (gr. leip-nveg, -wv; lat. Sirenes, -urrī). Numele (cu etimon discutabil: semiticul sir, „cīntec magic", sau creipioc;, „incandes­cent") legendarelor creaturi marine al caror cīntec fascina pe oricine īl auzea. Nimfe ale marii, acestea erau considerate uneori fiicele lui Forcus, alteori ale lui Aheloos si ale Steropei; īn alte versiuni apar drept fiicele Terpsihorei, Melpomenei sau Calio-pei, datorita virtutilor lor muzicale care le apropiau de muze; īn sfīrsit, alte traditii le considera fiicele Pamīntului, Geea. Nu­mele si numarul lor variaza si ele īn izvoare: unele mentioneaza doua, numite Aglaofeme si Telxiepia, īn timp ce īn altele apar trei: Pisinoe, Aglaope si Telxiepia sau Partenope, Ligeea si Leucosia.

Se credea ca locuiesc pe o insula din Marea Mediterana, plasata de Homer īn apropierea coastelor sud-vestice ale Italiei, īntre Eea si stīnca Scilei; poetii latini o situau īn schimb līnga coastele Campaniei.

Sirenele sīnt legate de doua episoade mitologice celebre. Atunci cīnd Ulise a ajuns, pe mare, īn apropierea insulei lor,

SIRENE

sirenele au īncercat din rasputeri sa-i atraga pe el si pe īnsotitorii lui cu cīntecul lor; Ulise le īnfundase īnsa cu ceara ure­chile matelotilor, ca sa nu auda, iar el s-a legat de catargul mare al corabiei, ca sa nu se poata misca : au ramas asa pīna cīnd au iesit din zona īn care cīntecul sirenelor putea fi auzit.

Sirenele sīnt prezente si īn povestea argo­nautilor. Printre eroii si personajele mitice care faceau parte din echipajul corabiei Argo se afla si Orfeu: cīnd au vazut cora­bia apropiindu-se, sirenele si-au īnceput cīntecul, dar au fost lesne depasite de arta lui Orfeu ; pentru ca le fusese ursit sa tra­iasca numai atīta vreme cīt nimeni nu putea trece de ele fara sa fie miscat de muzica lor, acestea, īnvinse, s-au aruncat īn mare, unde au fost transformate īn stīnci.

Alte traditii legau sirenele de lumea de dincolo si de regina infernului, Persefona : aveau misiunea de a fermeca prin cīntecul lor sufletele mortilor — ale tuturor mor­tilor, nu numai ale marinarilor - si de a le aduce īn fata Persefonei, īndulcindu-le cu muzica lor momentul trecerii pe tarīmul celalalt. Se mai spunea ca ele plīng sufle­tele mortilor si pe regina Hadesului, Per­sefona ; imaginea lor este prezenta din timpuri stravechi īn arta funerara.

Trebuie mentionat ca unele detalii din povestea sirenelor le apropie pe acestea de erinii si de harpii. Ele sīnt legate īn multe privinte de tema artei si a dragostei (numele lor se traduc prin „cea cu voce splendida", „cea care seduce", „cea care īncīnta"; potrivit lui Hesiod, ele traiesc pe insula Antemoessa, „īnflorita"), dar īn ace­lasi timp alte aspecte fac din sirene figuri nelinistitoare si sinistre : īn Odiseea, plaja pe care cīnta spre a-1 seduce pe Ulise este plina de oase ale mortilor si de trupuri umane īn putrefactie; ele cer sacrificii omenesti; sīnt nascute, cum se spunea si despre erinii, din picaturile de sīnge ale zeului Aheloos; sīnt reprezentate uneori ca niste pasari cu bust de femeie si cu gheare puternice, aspect ce le apropie de harpii. In fine, uneori sīnt īnfatisate cu barba, īn versiune masculina.

Epitete. Aheloide (ca fiice ale lui Aheloos).

Atribute. Sirenele sīnt reprezentate de obi­cei ca niste fiinte īnaripate, cu trup juma­tate omenesc, jumatate de pasare, uneori

cu gheare. T i unele cazuri partea inferioara a corpului este īnlocuita cu un ou; nu rareori sīnt īnfatisate cu barba. Icono­grafia nu permite īntotdeauna distingerea cu certitudine absoluta a sirenelor de Harpii (vezi). Doar īncepīnd cu traditia me­dievala sirenele sīnt reprezentate cu coada de peste.

Raspīndirea cultului. O sirena numita Partenope era venerata la Napoli. Un cult intens al sirenelor īn general era practicat, se pare, īntr-o localitate de līnga Sorrento amintita de Strabon, 1.22 si 5.247.

Prezente īn literatura antica. Cea mai cunoscuta povestire mitica referitoare la sirene este cea din Odiseea, 12; legenda sirenelor si a argonautilor apare la Apollo-nios din Rodos, 4. Alte povesti despre sirene sīnt consemnate de Hyginus, Fabule, 141. Ovidiu, Metamorfoze, 5.551 si urm.; Ver-giliu, Eneida, 5.

Prezente īn literatura moderna si contem­porana. Marturiile literare postclasice referitoare la sirene reflecta transforma­rea suferita de acestea īn traditie si icono­grafie: asa cum o demonstreaza indirect tratatul De monstris din secolul al Vl-lea, sirenele se transforma treptat īn creaturi monstruoase cu aspect uman de la juma­tate īn sus si de peste īn partea inferioara, īn aceasta versiune, desi nu mai au nimic din vechea fiinta mitologica, īi pastreaza numele si devin un subiect iconografic foarte frecvent īncepīnd īn special din epoca romanica, īn timpul careia ajung sa simbolizeze, īn cheie crestina, structura dubla a naturii umane, īn care binele si raul sīnt deopotriva prezente. Este posibil ca la transformarea iconografica a figurii sirenei sa fi contribuit si iconografia unei alte fiinte din mitologia clasica, tritonul, īn versiunea sa feminina. īn literatura, rezultatul cel mai notabil al unei astfel de transformari īl constituie basmul lui Andersen dedicat Micii Sirene si dorintei sale de a deveni īn īntregime o fiinta umana, ca sa poata trai alaturi de cel iubit (personajul, reprodus īntr-o statuie din bronz, a devenit simbolul orasului Copen­haga). De asemenea, īn Doctor Faustus de Th. Mann, Sirena este iubita protagonis­tului. O poveste deosebita este, īn sfīrsit, Lighea de G. Tomasi di Lampedusa, unde se vorbeste despre dragostea dintre un ele­nist si o sirena.

Iconografie. Sirenele apar frecvent ca ele­ment decorativ īn ceramica, īn special īn

SIRIA

cea orientalizanta. Sīnt deseori prezente si īn arta funerara clasica. Se asista la o evolutie treptata īn iconografia tipului, care conduce la prevalenta caracterelor umane si feminine. īn afara de ceramica, scena cu Ulise si sirenele apare īn mozaicuri (de la Dougga la Bardo, Tunis) si pe sarcofage.

Siria (gr. lupta, -ag; lat. Syria, -ae). Im­portanta divinitate feminina a Orientului Apropiat, īnrudita cu Magna Mater. Era venerata de greci sub numele Derceto sau Atargatis, iar cultul ei, raspīndit initial īn Fenicia si Siria, s-a extins si īn provin­ciile romane orientale ale imperiului, fiind intens practicat īn garnizoanele de aici. Figura sa īngloba functii diverse: la ori­gine era probabil o zeita a fecunditatii si a pamīntului, dar si o divinitate legata de mediul marin (corpul sau, omenesc īn par­tea superioara, se termina cu o coada de peste) si īn acelasi timp protectoarea vietii civilizate si organizate, a statului, a legi­lor si a stirpei regale. Identificata cu Hera, a fost asimilata ulterior si altor divinitati, īn special - īn epoca romana - Minervei, Cybelei si Lunii. īn lumea elenistica era venerata uneori īn cadrul unei triade, īm­preuna cu Zeus si Simios. Pentru un mit referitor la ea si care o leaga de Afrodita vezi si Derceto.

Atribute. Era reprezentata pe un tron sustinut de lei, sfincsi sau tritoni, tinīnd īn mīini un sceptru si un fus, simbol al sortii: pe cap avea o coroana īn forma de cetate cu turnuri, īnconjurata de nimbul specific divinitatilor astrale. Uneori tinea īn mīna si oglinda Venerei si purta cin-gatoarea acesteia. īn unele cazuri apare cu un val pe cap si tinīnd īn mīna spice, iar cīteodata īn reprezentarile sale figureaza si luna īn crestere. Cu coada de peste era reprezentata īn sanctuarul din Ascalon.

► Raspīndirea cultului. Venerata initial īn numeroase orase din Siria, se bucura de o mare popularitate īn special la Hierapolis, unde reprezenta a doua zeitate a unei triade divine, si la Heliopolis. Pornind din aceste centre, cultul a cunoscut ulte­rior o larga raspīndire, mai ales īn epoca romana.

Prezente īn literatura antica. Este amintita de Apuleius īn Magarul de aur, īn Lucius sau magarul, atribuita lui Lucian, si īntr-un mic tratat intitulat Zeita Siria, al aceluiasi Lucian.

Siriace, divinitati. Multe dintre divini­tatile semitice venerate īn Siria din cele mai vechi timpuri au continuat sa benefi­cieze de un' cult raspīndit si īn perioada greco-romana. Unele dintre ele, īndeosebi cele venerate īn forma umana, au fost apoi identificate, fie si numai cu aproximatie, cu divinitati grecesti si romane (este, de pilda, cazul zeitei Siria, vezi). De la divi­nitatile corespunzatoare din lumea clasica le-au fost transferate īmbracamintea si unele atribute, pastrīnd si elemente - a caror prezenta poate fi dedusa īn ico­nografie, uneori chiar si din cīteva mici detalii - ce constituie un indiciu al unor credinte mult mai vechi. Astfel, zeul Bel este identificat cu Zeus, zeita Aliat cu Atena, iar Ergal i-ar putea fi suprapus lui Heracle. Anumite epitete si atribute ale romanului Iupiter (Dolichenus, Heliopoli-tanus, Damascenus) trebuie legate de cultul lui Ba'al, Stapīnul suprem īn Siria. Unele mituri, cum sīnt cele ale lui Adonis, Atargatis, Belos, si unele credinte si obi­ceiuri religioase, de pilda prostitutia sacra sau credintele astrologice, s-au raspīndit īn lumea clasica pornind de la radacini siriace. Trecerea cultelor siriace īn religia si īn mitologia greco-romana s-a produs īnca din epoci foarte īndepartate, dar s-a manifestat masiv la nivel de cult īn special īn perioada imperiala romana; mai ales īn timpul domniei lui Septimius Severus, armata, sclavii de origine orientala si ne­gustorii au constituit un important vehicul de transmitere si raspīndire a cultelor orientale.

Sirinx (gr. lupiTt, -ŢŢog; lat. Syrinx, -ingis). Numele unei nimfe din Arcadia, iubita de Pan. Ca sa scape de el, aceasta s-a aruncat īn apele rīului Ladon si, la rugamintile ei, a fost transformata īn trestie. Din tulpina ei Pan a creat naiul (Ovidiu, Metamorfoze, 1.691 si urm.). Vezi si Flaut.

Siris (gr. līpic, -i&oq; lat. Siris, -is). Una dintre nereide sau, potrivit altor versiuni, fiica regelui Morges al Siciliei si eponima cetatii Siris din Magna Grecia; unele izvoare o prezinta drept prima sotie a lui Metapontos, sau a lui Metabus, īntemeie­torul cetatii Metapontos. La cītva timp dupa casatorie, Metapontos a īndepartat-o

SISIF

din cetate, trimitīnd-o sa traiasca īn locul care i-a luat numele, Siris, iar el s-a casa­torit cu Arne, fiica lui Eol, ai carei fii i-a adoptat: Beotos si Eol. Instigati de mama lor, acestia au ucis-o pe Siris. In legenda lui Siris sīnt implicate, īn functie de ver­siuni, diverse personaje prin prezenta carora se īncerca explicarea originii unor cetati din Magna Grecia si justificarea raporturilor dintre ele.

Prezente īn literatura antica. Siris trebuie sa se fi numarat printre protagonistii unei piese pierdute a lui Euripide, Melanipe prizoniera, despre al carei continut sīntem informati doar īn linii mari si la care se refera probabil Hyginus. Pentru alte de­talii vezi Metapontos.

Sirius. Steaua principala din constelatia Cīinelui. Se credea ca trebuie īmbunata prin sacrificii, pentru a evita posibilele sale influente malefice. Vezi si Constelatii.

Sirna (gr. Zupva, -t]q ; lat. Syrna, -ae). Pro­tagonista a unei legende relatate de Ste-phanos din Bizant, Sirna era fiica regelui Cariei, Dametos. īntr-o zi, printr-o nefe­ricita īntīmplare, a alunecat de pe un aco­peris si a cazut. Gata sa moara, a fost salvata de Podalirios (vezi), care a reusit sa o vindece si, drept rasplata, a primit-o de sotie.

Sirona. Divinitate feminina venerata īn spatiul celtic. Era asociata de obicei cu o divinitate masculina identificata cu Apollo. Este cunoscuta cu precadere din marturii epigrafice (dedicatii provenind īn special din Galia, Noricum, Retia, dar si din Roma).

Siros (gr. Zupoc;, -ou). Erou mentionat īn mitologia greaca drept stramos al populatiei sirienilor din Asia Mica. Era considerat cīnd fiul Sinopei (vezi) si al lui Apollo, cīnd al lui Agenor si al Telefasei, si fratele lui Cadmos si al lui Phoenix. I se atribuiau, printre altele, descoperirea aritmeticii si formularea doctrinei transmigratiei sufle­telor - metempsihoza.

Sisif (gr. Iicru(pog, -ou; lat. Sisyphus, -i). Fiul lui Eol si al Enaretei, indicat frecvent cu patronimul Eolidul. S-a casatorit cu Merope, una dintre fiicele lui Atlas (deci una dintre Pleiade); a avut cu ea mai

multi fii: Glaucos, Ornition sau Porfirion si altii. O versiune a mitului īl prezinta drept ginerele lui Autolicos si sotul Anti-cleei, de la care a devenit tatal lui Ulise (vezi Anticleea) ; īn consecinta, Ulise este numit uneori Sisifidul.

Sisif traia la Efira, īn istmul Corint (Iliada, 6.154-155), traditia considerīndu-1 fondatorul si regele acestei cetati. Ca suveran, a favorizat comertul si navigatia si a gasit modalitatea de a-si īmbogati si dezvolta cetatea, dar si-a atras mīnia zei­lor din cauza sireteniei lui iesite din comun (Homer īl caracterizeaza drept „cel mai siret muritor") si a īnclinatiei spre frauda, cu ajutorul carora a reusit sa īnsele pīna si Moartea. O legenda celebra povestea ca Sisif a reusit, nu ni se spune cum, sa puna īn lanturi Moartea īnsasi, care venise sa-1 ia: din acel moment pe pamīnt n-a mai murit nimeni, pīna cīnd Ares a intervenit personal, eliberīnd Moar­tea si dīndu-i-1 pe Sisif. Vicleanul erou a reusit s-o īnvinga īnsa pentru a doua oara : a cerut, ca ultima dorinta īnainte de a coborī īn infern, sa-si mai vada o data sotia, pe Merope, careia i-a poruncit sa nu mai aduca nici o jertfa zeilor lumii de din­colo, īn cele din urma, Persefona, nemai-suportīnd aceasta neasteptata lipsa de ofrande pe care o īndura de cīnd Sisif se afla īn infern, 1-a lasat sa plece.

O alta legenda, la fel de celebra, povestea despre conflictul dintre Sisif si Autolicos ; acesta din urma, tīlhar prin excelenta, putea transforma dupa bunul sau plac tot ce atin­gea si, la nevoie, putea sa faca invizibil orice obiect. Ducīndu-si la pascut turmele pe līnga pasunile unde se aflau si cele ale lui Sisif, nu a ezitat sa-si īnsuseasca, putin cīte putin, oile acestuia, fara ca Sisif sa-i poata dovedi vinovatia. siretenia lui Sisif 1-a biruit īnsa pīna la urma si pe cel mai mare dintre hoti: el a turnat plumb topit īn copitele animalelor sale, īn asa fel īncīt sa formeze fraza: „M-a furat Autolicos". Lasīnd aceasta amprenta, oile furate īl denuntau automat pe vinovat. Autolicos a fost nevoit sa se declare īnvins īn fata vicleniei lui Sisif. A consimtit chiar sa i-o dea de sotie pe fiica sa, Anticleea, casa­torie din care se va naste, potrivit acestei versiuni, cel mai siret dintre toti eroii: Ulise al lui Homer.

SISTRU

Desi a triumfat de doua ori asupra mortii, īn cele din urma Sisif n-a mai putut īmpiedica soarta: a murit si el, batrīn, slabit de ani si incapabil sa mai opuna rezistenta Mortii, careia, vlaguit, i-a cedat, īn Hades a primit o pedeapsa devenita proverbiala: doar cu ajutorul mīinilor si picioarelor trebuia sa īmpinga un bolovan pīna īn vīrful unui munte; dar, de fiecare data cīnd mai avea putin pīna īn vīrf, pie­troiul īi scapa, rostogolindu-se la vale si obligīndu-1 sa ia de la capat vesnica truda, simbol al zadarnicei īnversunari a omului īmpotriva propriului destin.

Raspīndirea cultului. Sisif era venerat īn istmul Corint, unde era amintit ca īnte­meietor al cetatii si initiator al jocurilor istmice: „pe plaja [...] exista un altar al lui Melicertes. Se spune ca acesta este locul unde a fost adus trupul copilului de un delfin; iar Sisif, gasindu-1 īntins pe pa-mīnt, 1-a īnmormīntat īn istm si īn cinstea lui a īntemeiat jocurile istmice" (Pausa-nias, 2.1.3). īn istm īi fusese ridicata o statuie, poate īn apropierea mormīntului sau, despre care putini stiau unde se afla (Pausanias, 2.2.2.), iar pe stīnca Acro-corintului īi fusese īnchinat un altar (Strabon, 8.6.21).

Prezente īn literatura antica. Sisif este mentionat īn Iliada (6), Odiseea (11), precum si īn Teogonia lui Hesiod; Eschil a scris o tragedie intitulata Sisif fugar; Sisif este numele unei drame satirice a lui Cri-tias. Povestea lui Sisif si a lui Autolicos este relatata de Hyginus īn Fabule, 201. īn lumea latina, Sisif apare īn Eneida lui Vergiliu, la Horatiu si īn Metamorfozele lui Ovidiu.

Prezente īn literatura moderna si contem­porana. Sisif, cu truda lui, este prezent īn Infernul lui Dante, devenind un personaj proverbial ce revine frecvent sub acest as­pect īn literaturile occidentale. A. Camus a intitulat Mitul lui Sisif o reflectie filo­sofica pe tema sinuciderii.

Iconografie. Sisif este reprezentat īn spe­cial īn arta coloniilor grecesti apusene (ceramica, o metopa a Heraionului de la gurile Selei). Apare si īn picturile de pe Esquilīn, din epoca romana.

Sistru (lat. sistrum, -i). Instrument muzi­cal construit din lame de metal prinse īntr-un cadru de forma ovala care, prin agi­tare, scotea sunete ca de clopotei. Specific

ritualurilor din cultul lui Isis, era utilizat de preotii zeitei, mai īntīi īn Egipt, apoi si īn lumea romana.

Siton (gr. Ii^uiv, -wvot si -ovot; lat. Sithon, -onis). Rege al Traciei, fiul lui Poseidon sau, potrivit altor izvoare, al lui Ares, si sotul Anhiroei, de la care a avut doua fiice: Reteea si Palene. Conform unei versiuni a mitului, a murit lovit de tirsul lui Dionysos, care se īndragostise de Palene.

Prezente īn literatura anticii, Ovidiu īl men­tioneaza pe Siton facīnd aluzie la faptul ca a fost transformat īn femeie {Metamorfoze, 4.279). Pentru alte detalii vezi Palene, 2.

Sīnge. īn mitologia si īn. religia clasica sīngele constituie o parte esentiala a sacrificiului catre zei: acestia agreeaza īndeosebi ofrandele de animale mari, cu sīnge cald, iar varsarea sīngelui victimelor pe altar este momentul cel mai important al ritualului. Se spunea chiar ca la Di-dima, asezare din apropierea Miletului, pe coasta ionica, exista un altar ridicat din sīngele victimelor sacrificate, de buna seama īmpreuna cu alte ramasite ale aces­tora si cu cenusa (Pausanias, 503.11). Uci­derea de victime este practicata nu numai īn sacrificiile care preceda un banchet sacru, ci si īn doua īmprejurari speciale: īnainte de batalie, cīnd uciderea victimei reprezinta o anticipare a sīngelui ce va fi varsat īn lupta, si īn riturile funerare, īn cadrul carora pe rugul defunctului sīnt jert­fite animale. Uneori, īn ambele īmpreju­rari pot fi sacrificate si victime umane, īnainte de plecarea īn razboiul troian este cerut sacrificiul Ifigeniei (vezi), anulat doar prin interventia Artemisei; īn context funerar - pe rugul īnaltat pentru Patroclu, Ahile ucide mai multe oi si tauri, patru cai, doi cīini, dar si doisprezece prizonieri troieni {Iliada, 23.166-176).

Varsarea de sīnge omenesc nu este ex­clusa de unele ritualuri religioase grecesti, iar mitologia pastreaza urme ale acestor practici, considerate īnsa de obicei barbare: īn Colhida, zeitei Artemis Taurica, al carei cult a patruns si īn Grecia o data cu mitul lui Oreste si al Ifigeniei, īi erau aduse jertfe umane {īnlfigenia īn Taurida, 1450 si urm., Euripide descrie un astfel de sacrificiu: un barbat īnjunghiat pe altarul Artemisei Tauropolos). O evocare a sacrificiilor umane

SĪNGE

o constituie si ritualul flagelarii la care erau supusi tinerii spartani īn sanctuarul Artemisei Ortia (vezi Initiere si Amfis-tenes) sau cel al tapului ispasitor (vezi Pharmakon).

Sīngele oferit zeilor infernali si varsat pentru comemorarea defunctilor trebuia sa se scurga direct īn maruntaiele pamīn-tului. De aceea, ofrandele pentru sufletele mortilor erau aruncate īntr-o groapa (bothros), īn asa fel īncīt acestia sa le poata primi, prin pamīnt, direct īn lumea infernala. īn celebra scena a invocarii mortilor de catre Ulise, descrisa īn cīntul 11 al Odiseii, aceste ofrande constau īn lapte, miere, vin si apa, presarate cu faina de orz, peste care se sacrifica apoi o oaie neagra si un berbec. Sufletele mortilor sīnt atrase de sīngele victimelor si, bīndu-1, īsi recapata amintirea vietii lor pamīntesti si īl pot vedea si recunoaste pe Ulise (vezi Nekyia).

Sīngele avea un rol important īn cere­moniile de purificare. De regula, mitul ne prezinta eroi care, dupa ce s-au patat cu sīngele unei crime savīrsite, trebuie puri­ficati cu alt sīnge. Cazul cel mai cunoscut este cel al lui Oreste, purificat la Delfi de catre Apollo prin sacrificarea unui porc, al carui sīnge īl stropeste si īl purifica (Eschil, Eumenidele, 282 si urm.). īn riturile miste-rice, īn unele cazuri se prevedea purificarea mystului cu sīngele victimelor sacrificate (vezi, de pilda, Taurobolion). Ofranda pen­tru zei si instrument de purificare, sīngele poate fi si sursa de sanatate si de viata pentru muritori. El īi este indispensabil lui Asclepios pentru īnvierea mortilor: acesta primise de la zeita Atena sīngele scurs din vinele Meduzei si descoperise ca, īn timp ce acela scurs din vinele de pe partea stīnga era otravitor, cel din partea dreapta avea īnsusiri miraculoase, putīnd reda viata muritorilor. Cu ajutorul acestui sīnge, Asclepios a īnviat mai multi eroi, pīna cīnd Zeus, temīndu-se de tulburarea legilor firii pe care o provocau miracolele sale, 1-a trasnit.

Asocierea sīngelui cu vinul este foarte raspīndita, nu numai īn ritualuri, ci si īn mitologie; numeroase mituri referitoare la originea cultivarii vitei-de-vie sīnt plasate pe un fond sīngeros : Icarios, de pilda, este ucis de supusii sai — pe care voia sa-i ini-

tieze īn cultivarea acestei plante si carora le daduse sa bea vin -, convinsi ca regele īncercase sa-i otraveasca; un alt caz este cel al legendei lui Licurg, unde cultivarea vitei-de-vie este asociata cu crima si nebu­nia (vezi Licurg, 1).

Sīngele este prezent īn multe alte epi­soade mitologice. Unul dintre cele mai cunoscute este mitul lui Polidor (vezi), īnmormīntat pe coastele Traciei: Enea, debarcat īn regiune, pregateste un altar si taie cīteva mladite pentru a īmpodobi cu ele locul sacrificiului, cīnd observa ca „din radacina rupta/A copacelului dintīi pe care/ īl smulg din glie, curge sīnge,/ īn picuri negri ce mīnjesc pamīntul/ Cu smīrda" (Eneida, 3.27-29). Erau ramuri crescute din sulitele ce strapunsesera trupul nefe­ricitului erou. īn mitologie sīngele are si capacitate de fecundare: cīnd Cronos īi taie testiculele tatalui sau, sīngele scurs din rana lui Uranos cade pe Pamīnt, dīnd nastere eriniilor, gigantilor, nimfelor frasi­nilor si altor divinitati ale plantelor (Hesiod, Teogonia, 182 si urm.). Din pamīntul udat de sīngele lui Narcis rasare floarea care-i poarta numele (vezi Narcis); din sīngele Gorgonei ucise de Perseu iau nastere calul īnaripat Pegas si Crisaor, „Omul cu spada de aur"; din sīngele Sidei, eroina care pentru a scapa de avansurile propriului tata se sinucide pe mormīntul mamei sale, se naste rodiul, ale carui fructe sīnt pline de seminte de culoarea sīngelui. Un filtru de dragoste cu puteri magice este preparat de Deianira cu sīngele scurs din rana cen­taurului Nesus, ucis de Heracle: Nesus o convinsese ca lichidul avea puterea de a-i readuce dragostea eroului daca acesta ar fi īncetat sa o iubeasca. īncrezatoare, Deia­nira a preparat potiunea amestecīnd poate īn ea si sīngele Hidrei din Lerna. Dar, cīnd a ajuns s-o foloseasca, Deianira a īnteles ca fusese īnselata : īnmuind īn sīngele lui Nesus haina pe care urma sa o īmbrace Heracle, īn speranta ca-i va recīstiga iubi­rea, n-a facut decīt sa-i provoace acestuia chinuri groaznice si, potrivit unei versiuni a mitului, chiar moartea (vezi Heracle). īn sīngele veninos al Hidrei din Lerna īsi īnmoaie Heracle sagetile ce provoaca ast­fel rani mortale. Sīngelui de taur i se atri­buiau īnsusiri aparte : legenda povesteste ca Eson, fratele vitreg al lui Pelias, s-a

SMARAGOS

sinucis bīnd sīnge de taur. Consumarea sīngelui de taur era si o modalitate de a stabili un fel de comuniune īntre toti cei care participau la ritual: se spune ca īn fabuloasa Atlantida, suveranii celor zece circumscriptii ale insulei se reuneau pentru o ceremonie speciala, īn cursul careia avea loc vīnarea unui taur, sīngele animalului īnjunghiat fiind apoi baut, īntr-un soi de comuniune rituala, de toti cei prezenti (Platon, Critias, 120a-b).

Smaragos (gr. IjiccpaŢoc;, -ou). Demon ma­lefic pe care grecii īl considerau respon­sabil pentru coacerea proasta si spargerea vaselor īn cuptoare. Era implorat, īmpre­una cu la fel de suparatorii lui īnsotitori, Asbetos, Omodamos si Sabactes, īnainte de arderea vaselor.

Smerdios (gr. rp.!pSio£, -ou). Fiu al lui Leucip si rege al Cariei, s-a stabilit īn insula Naxos si a devenit regele acesteia īn perioada īn care Tezeu a abandonat-o aici pe Ariadna (pentru detalii vezi Tezeu si Ariadna).

Sminteus (gr. Ijjuv#eu£, -eu>£; lat. Smintheus, -eos sau -ei). Epitet al lui Apollo. Dupa unele opinii, termenul deriva de la numele cetatii Sminte din Troada; alta versiune īl leaga de grecescul ajn vtfoe;, „soarece", considerat un simbol al puteri­lor profetice, īntrucīt, fiind un animal sub­teran, intra īn contact cu vaporii emanati de pamīnt, care inspirau si profetiile preo-teselor zeului (vezi Delfi). Epitetul putea īnsemna si „ucigator de soareci". Se referea probabil la o divinitate pregreaca, fiindu-i aplicat ulterior lui Apollo. In onoarea lui Apollo Sminteus se celebrau īn fiecare an sarbatori solemne īn insula Rodos.

Smirna sau Mira, vezi Adonis si Ciniras.

Smochin. īn mitologia greaca, numele smochinului provine din cel al unei fete, Sice (syke īnseamna smochin), fiica lui Oxi-los si a Hamadriadei, stramosi ai īntregii lumi vegetale. O legenda pe care ne-o poves­teste Athenaios spune ca smochinul s-a nascut din Pamīntul-Mama cīnd un titan pe nume Siceu (īnca o trimitere la numele smochinului), fugind de Zeus, i-a cerut ada­post; copacul a aparut īn memoria acelei īntīmplari. Potrivit unei alte legende gre-

cesti, smochinul i-a fost daruit lui Fitalos de catre Demetra, pentru ca eroul o gaz-duise cīnd ea ratacea pe pamīnt īn cauta­rea fiicei sale, Persefona; Fitalos, la rīndul sau, 1-a facut cunoscut oamenilor (vezi Fitalos si Fitalizi).

Potrivit unor versiuni ale mitului, Per­sefona fusese rapita de Hades līnga un smochin salbatic. La greci, smochinul re­prezenta copacul sacru al lui Hermes si, mai ales, al lui Dionysos. si acestuia din urma i se atribuia meritul de a le fi daruit oamenilor smochinul; īn amintirea aces­tui fapt, īn cadrul cultului dionisiac de pe insula Naxos masca rituala a zeului era sculptata īn lemn de smochin. Din lemn de smochin era si falusul ritual care īl simboliza pe Dionysos īn cadrul sarbato­rilor numite Faloforia, unde era purtat īn procesiune ca simbol al fertilitatii. De ase­menea, īn cadrul sarbatorilor dionisiace se duceau īn procesiune cosuri cu smo­chine ; de obicei, smochinele se numarau printre ofrandele oferite de cetatile afectate de epidemii pentru a obtine vindecarea. De semn opus este valoarea smochinului īntr-o anecdota despre personajul semi-legendar numit Timon mizantropul: de un smochin care crestea pe pamīntul sau, la Atena, obisnuiau sa se spīnzure locuitorii cetatii (pentru detalii vezi Timon).

Un smochin apare si īn mitul roman al lui Filotis (vezi); eroina, care se oferise de bunavoie ca prizoniera armatei latinilor ce asediau cetatea, a atīrnat de crengile unui smochin o luminita, semnal conven­tional indicīnd ca īn tabara era liniste si romanii puteau sa atace. Frunzele si ramurile de smochin se foloseau pentru construirea adaposturilor unde aveau loc banchetele femeilor cu ocazia sarbatorilor numite Nonele smochinului sau Nonele caprotine, celebrate, potrivit unor comen­tatori antici, pentru a comemora episodul anterior. īn lumea romana, smochinul era si arborele sacru al īntemeietorului ceta­tii, Romulus (vezi Smochinul Ruminal).

Smochinul Ruminal (lat. Ruminalis ficus). Numele cu care era indicat la Roma un smochin salbatic foarte batrīn, sub care, potrivit traditiei, pastorul Faustulus (vezi) īi gasise pe Romulus si Remus, ce fusesera abandonati si erau alaptati de lupoaica.

SOMNUL

Ruminalis deriva din rumen, termen ce indica mamelele animalelor. Potrivit altor traditii, copacul masca intrarea īn pestera Lupercal (vezi Lupercal, pestera).

Soare, vezi Helios, Faeton, Sol. Soarta, vezi Destin si Moire.

Sodales. Termen latin cu sensul de „cama­rad, confrate", prin care erau indicati la Roma membrii sacerdotiilor minore. Prin­cipalii sodales erau fetialii, salienii, luper-cii, arvalii, titienses (legati de cultul zeului etrusc Mutinus Titinius sau de regele sabin Titus Tatius). īn epoca imperiala o deosebita importanta au capatat Sodales Augustales, preotii cultului lui Augustus divinizat, reuniti īntr-un colegiu ce nu­mara 21 de membri. Ulterior au aparut si Sodales Hadrianales si Antoniniani. Vezi si Titii.

Sofax (gr. I6<pat, -axot). Fiul lui Heracle si al Tingei, care, casatorita cu Anteu, dupa uciderea lui de catre Heracle a devenit concubina acestuia din urma. Orasul Tan-ger a fost numit astfel de Sofax īn onoarea mamei sale. Personajul este mentionat ca rege al Mauritaniei, urmat la tron de fiul sau Diodor.

Prezente īn literatura antica. Este amintit de Plutarh (Sertorius, 9).

Sol. Numele latinesc al Soarelui. Indica divinitatea corespunzatoare zeului grec Helios, cu toate miturile pe care traditia greaca i le atribuia (vezi Helios). Este posibil ca Helios sa se identifice īn cea mai veche traditie latina cu Sol Indiges, caruia īi era dedicata o sarbatoare (la 9 august potrivit unor izvoare, la 11 decembrie potrivit altora) cu caracter agricol. īntr-o epoca ulterioara, si īn special īn perioada imperiala, se evidentiaza īn schimb intro­ducerea cultului lui Sol Invictus, ale carui caracteristici se suprapun uneori partial celor ale zeului solar Mithra, divinitate de provenienta orientala. Un puternic susti­nator al cultului solar a fost īmparatul Heliogabal, care nu numai ca era preot al acestui cult, dar se considera Soarele in­carnat. Preoteasa a Soarelui era si mama īmparatului Aurelian. Cultul Soarelui a dobīndit īn epoca imperiala o importanta centrala, devenind unul dintre principalele

culte ale imperiului, si a supravietuit pīna la aparitia crestinismului.

Solois (gr. ZoXoeig, -iSog). Tīnar atenian care 1-a īnsotit pe Tezeu īn expeditia cre-tana pentru īnfrīngerea Minotaurului (vezi Tezeu si Minotaurul). īn timpul cala­toriei de īntoarcere s-a īndragostit de Antiope, o tīnara aflata si ea pe corabia lui Tezeu, dar, respins de aceasta, dispe­rat, s-a sinucis aruncīndu-se īntr-un rīu, īn timpul unei opriri a flotei. Tezeu a īnte­meiat o cetate īn onoarea lui si a numit Solois rīul unde se produsese tragedia.

Prezente īn literatura antica. Mitul este relatat de Plutarh (Tezeu, 26).

Somnul (gr. "Yirvog, -ou; lat. Somnus, -i). Numit de greci Hipnos, zeul ce personifica somnul era considerat fratele Mortii si fiul Noptii. Ca si Moartea, era reprezentat ca un tīnar, de obicei adormit sau tinīnd īn mīna o torta gata sa cada, adesea īnaripat, uneori cu aripi la tīmple. Se spunea ca lui īi datora Endimion capacitatea de a dormi etern, cu ochii deschisi. La ajutorul lui a apelat si Hera, atunci cīnd a vrut sa-1 adoarma pe Zeus pentru a putea actiona nestingherita īmpotriva fiului sau Hera­cle : cīnd s-a trezit, Zeus a vrut sa arunce Somnul īn mare (Iliada, 14 si 15): daca nu a facut-o, a fost doar pentru a nu-i īndu­rera prea mult mama, Noaptea, temuta si respectata de Zeus. īn alte mituri, Somnul intervine īn lupta lui Heracle īmpotriva gigantilor, adormindu-1 pe Alcioneu si faci-litīnd astfel victoria eroului (vezi Giganti). Potrivit lui Homer, Somnul traia īn insula Lemnos īmpreuna cu Pasiteea, una dintre Charite, pe care i-o daduse de sotie Hera. Pentru splendida descriere a pesterii Som­nului de catre Ovidiu vezi Vise.

Raspīndirea cultului. Pausanias consem­neaza prezenta unui important cult al Somnului īn Trezena.

Iconografie. Somnul apare frecvent īn ceramica pictata, unde este reprezentat, alaturi de Moarte, transportīnd trupurile eroilor eposului cazuti īn lupta. Era re­produs si pe celebrul Cufar al lui Cipselos. Printre reprezentarile sale se numara si cele īn care adoarme oamenii atingīndu-le fruntile cu o crenguta sau stropindu-i cu un lichid soporifer dintr-un corn, descriere prezenta si la Vergiliu (Eneida, 5.854).

SOPATROS

Sopatros (gr. luiitcxTpos, -ou). Erou caruia i se atribuia introducerea sacrificiilor sīn-geroase la Atena. Se spune ca acesta, pro­prietar al unui mic teren, abia apucase sa ofere zeilor roadele culese, cīnd un taur s-a apropiat de altar si le-a mīncat. īnfu­riat, Sopatros a ucis animalul cu un cutit; dar, caindu-se pentru gestul sau, a decis sa se autoexileze si s-a dus īn Creta. La scurta vreme dupa aceea asupra Atenei s-a abatut o foamete cumplita, iar o solie ateniana a plecat īn cautarea lui Sopatros, care, potrivit oracolului, era singurul ce putea pune capat flagelului. El a īndepli­nit atunci un complicat ritual expiator: pe acelasi altar unde ucisese taurul, īn pre­zenta atenienilor si cu ajutorul mai multor tineri care au participat activ la ritual, a ucis un taur identic cu primul; carnea sa a fost taiata īn bucati, fripta si mīncata de toti cei prezenti, iar pielea a fost umpluta cu paie, simulacrul taurului astfel obtinut fiind īnjugat la plug. S-a īnscenat apoi un proces cu scopul de a stabili vinovatul pentru uciderea animalului, dezbaterile sfīrsind prin a dovedi ca vinovat era cuti­tul, condamnat sa fie aruncat īn mare. Foametea a īncetat, o data ce taurul, sub forma de simulacru īmpaiat, fusese īnviat simbolic, iar vinovatul, cutitul, fusese gasit si pedepsit. Urmasii lui Sopatros, Sopa-trizii, au continuat sa oficieze la Atena un ritual care evoca vechea legenda.

Prezente In literatura antica. Legenda a fost transmisa de Teofrast, dar a ajuns la noi doar prin compilatii ulterioare.

Soracte (lat. Soracte sau Sauracte, -is). Munte din Etruria pe care se afla un oracol al lui Apollo. Preotii zeului, numiti Hirpi, practicau pirobatia, adica mergeau pe car­buni aprinsi. īn literatura este mentionat īn special de Horatiu (Ode, 1.9) si Pliniu (Naturalis historia, 7.19).

Soranus (lat. Soranus, -i). Divinitate de origine sabina identificata ulterior cu Apollo; avea un templu pe muntele Soracte.

Sortes, vezi Trie.

Sospita (lat. Sospita, -ae). Epitet al Iuno-nei; se traduce prin „salvatoarea". Zeita era venerata sub acest nume īn Lanuvium si la Roma, unde cultul ei a fost introdus

īn 338 ī.Hr. Iuno Sospita avea ca atribute scutul, lancea, tunica dubla peste care purta o piele de capra, papuci cu vīrf ascutit.

Sostenes (gr. Itixrfl-lvTit, -ouq; lat. Sosthe-nes, -is). Geniu īnaripat, legat de o traditie referitoare la mitul argonautilor. Cīnd au vrut sa traverseze Bosforul, acestia au fost īmpiedicati de Amicos, salbaticul rege al bebricilor, īn fata caruia, īnspaimīntati, s-au retras. īn timp ce se aflau la adapost īntr-o rada, a aparut o gigantica fiinta īna­ripata, Sostenes, care i-a īncurajat si i-a ajutat sa-1 īnfrīnga pe Amicos. Argonautii i-au ridicat un mic templu, transformat īn perioada constantiniana īntr-o capela īnchinata arhanghelului Mihail, datorita asemanarii acestuia cu geniul īnaripat.

Prezente īn literatura antica. Legenda este relatata de izvoare tīrzii (Johannes Malalas).

Iconografie. O reprezentare a lui Sostenes apare pe Chivotul Ficoroni, celebru reci­pient etrusc de bronz provenind din necro­polele de la Palestrina si pastrat la Roma, īn muzeul din Vila Iulia.

Soter (gr. Twtr\p, -ripoc;). Termen grecesc cu sensul de „salvator". Este un epitet spe­cific diferitelor divinitati - īn primul rīnd lui Zeus - considerate capabile sa apere de pericole, sa salveze si sa ocroteasca īn orice īmprejurare. īn afara de Asclepios si Apollo, era atribuit cīteodata si unor divi­nitati feminine, de pilda Artemis ori Per-sefona.

Soteria (gr. xa Iurrrjpia fiepa]). Sarbatori religioase grecesti celebrate īn epoca elenis­tica, prin intermediul carora li se multumea zeilor pentru īndepartarea unei primejdii sau li se implora protectia pentru viitor. Termenul se aplica diferitelor aniversari, īn diverse locuri din lumea elenistica, ajun-gīndu-se la celebrarea anuala a cincispre­zece asemenea sarbatori, legate la origine de un anumit eveniment istoric si per­petuate apoi de-a lungul generatiilor; de exemplu, la Delfi se desfasurau importante Soteria ce evocau victoria repurtata asu­pra galilor, care, condusi de Brennus, inva­dasera Grecia. Obiceiul sarbatorilor Soteria s-a extins si la perioada imperiala romana, cīnd unii īmparati comemorau īn acest fel momentele nefaste pe care le depasisera.

SPOLIA OPIMA

Soteriologice, culte. Culte de factura īn general misterica (vezi Mistere), vizīnd aducerea initiatilor la starea de puritate menita sa le asigure bunavointa zeilor īn viata aceasta sau mīntuirea īn cea viitoare.

Sozon (gr. Iwtwv, -ovoe;). „Cel care sal­veaza". Este numele unei divinitati bine­voitoare din Asia Mica, al carei cult provine din Pisidia.

Sparta (gr. ZwcxpTTi, -r\q; lat. Sparta, -ae si Sparte, -es). Numita de greci Lacedemon (numele Sparta este utilizat īndeosebi de Homer si īn textele poetice), cetatea pelopo-nesiaca, poate cea mai celebra din Grecia dupa Atena, este legata īn mitologie de figura lui Menelaos, care, potrivit lui Homer, a trait si a domnit īn Sparta īmpreuna cu Elena. Aici 1-a primit Menelaos pe Paris, cel care, prin rapirea Elenei, a provocat razboiul troian. Cetatea era cunoscuta si pentru unele culte marcante atestate aici īn epoca istorica, de exemplu cel al Arte-misei Ortia si cel al Atenei Chalkioikos, ambele venerate īn sanctuare importante (īn primul se desfasura celebrul ritual al flagelarii tinerilor). Deosebit de influent era si cultul lui Apollo din Amicle. īntre principalele sarbatori religioase ale cetatii figurau Carneia si Hiacintia (vezi rubri­cile respective). Sīnt atestate aici si cultul Dioscurilor, al Elenei, al Leucipidelor si al lui Heracle. īn ansamblu īnsa, miturile de origine pur spartana sīnt rare.

Sparti (gr. Z-naptoC, -wv; lat. Sparti, -orum). Termen cu sensul de „cei care au fost semanati". Este numele dat īn traditia mitica oamenilor īnarmati care s-au nas­cut din dintii balaurului ucis de Cadmos, semanati de acesta pe un cīmp. Potrivit unei traditii, acestia puteau fi recunoscuti datorita unui semn de pe corp, de forma unui vīrf de sageata sau de lance. Spartii s-au macelarit unii pe altii, cei cinci supra­vietuitori fiind considerati stramosii marilor familii tebane: Udeos, Htonios, Peloros, Hiperenor, Ehion.

Prezente īn literatura antica. Mitul spar­tilor este relatat de Stesihor, Ferecide, de Euripide īn Fenicienele, precum si de Ovidiu si Hyginus.

Spectru si spirit, vezi Daimon si Fantoma.

Speranta (gr. 'EXitig, -iSoc;; lat. Spes, -ei). Personificarea sperantei era venerata ca divinitate īn Grecia, dar mai ales la Roma. īn traditia greaca, Speranta, Elpis, era le­gata de mitul Pandorei: se spune ca atunci cīnd s-a dus pe pamīnt, la Epimeteu, Pan­dora a deschis faimoasa cutie din care s-au īmprastiat toate nenorocirile ce pot lovi specia umana, īnchizīnd-o īnsa la loc īnainte sa mai apuce sa iasa si Speranta : aceasta a ramas īnchisa īn fundul cutiei (pentru detalii vezi Pandora).

La Roma, Sperantei īi erau dedicate mai multe edificii de cult: templul cel mai vechi era probabil cel ridicat la Poarta Carmen-talis īn jurul anului 354 ī.Hr. de consulul Attilius Calatīnus.

Atribute. Speranta este reprezentata ca o femeie tīnara, īmbracata si pregatita de drum, cu o floare īntr-o mīna iar cu cea­lalta mīna tinīndu-si vesmīntul.

Sperheios (gr. iTiepxeioc, -ou; lat. Sper-cheus, -ei). Zeu fluvial, legat de rīul omo­nim din Tesalia. Era considerat fiul lui Oceanos si al Geei si sotul Polidorei, fiica lui Peleu, care 1-a nascut de la el pe Menestios.

Sperlonga. Grota situata pe un promon­toriu stīncos din Lazio, īn dreptul golfului vechii cetati Amicle, legendara colonie laconiana parasita de locuitori din cauza serpilor. Importanta acestui loc pentru mitologie se datoreaza descoperirii aici a resturilor unei vile unde proprietarii - cel mai ilustru fiind īmparatul Tiberius -, adaptīnd cadrul superb si īn acelasi timp īnfricosator oferit de mediul ambiant, au transformat o grota īntr-un extraordinar complex de vestigii sculpturale, unele dintre ele reproducīnd subiecte si scene mitologice extrem de importante pentru noi: alaturi de alte personaje minore, se evidentiaza protagonistii unui ciclu de īntīmplari legate de mitul lui Ulise.

Spic, vezi GrĪu.

Spolia opinia (lat. spolia opima). Expre­sie (cu sensul propriu de „captura bogata" -n.t.) indicīnd armele generalilor inamici oferite de conducatorii romani īnvingatori lui Iupiter Feretrius; de regula, era vorba despre arme smulse comandantilor ina­mici īn duel. Potrivit traditiei, aparitia

STAFILOS

acestui obicei i se datora lui Romulus, care a instituit cultul lui Iupiter Feretrius dupa victoria repurtata asupra lui Acron (vezi). Armele oferite lui Marte constituiau spolia secunda, iar cele oferite lui Quirinus -spolia tertia.

Originea mitica a obiceiului este evocata de Propertiu (4.10).

Stafilos (gr. I-rtxcpuXog, -ou; lat. Staphylus, -i). 1) īn greceste, „ciorchine"; este numele unui pastor al lui Oeneu, rege din Etolia, care a observat ca una dintre caprele pe care le pazea a īnceput sa dea semne de neobisnuita euforie dupa ce a mīncat fruc­tele unui arbust necunoscut. Nelamurit, i-a relatat īntīmplarea lui Oeneu; acesta a avut ideea de a stoarce fructele respec­tive, obtinīnd vinul. Lichidul si-a luat numele de la cel al regelui, iar ciorchinele de la cel al pastorului.

2) Legat de aceeasi lume a lui Dionysos si a vinului este un alt Stafilos, fiul lui Silen si inventatorul obiceiului de a amesteca vinul cu apa.

Prezente īn literatura antica. Este mentio­nat de Pliniu, Naturalis historia, 7.199.

3) Fiul lui Dionysos si al Ariadnei si frate cu Toas, Enopion si Peparetos. S-a casa­torit cu Chrisotemis si a avut de la ea trei fiice, Molpadia, Reo si Partenos. A parti­cipat la expeditia argonautilor īn cautarea līnii de aur.

Prezente īn literatura antica. Plutarh, Tezeu, 20; Diodor din Sicilia, 5.62 ; Partenios din Niceea, Erotika pathemata, 1; Apollodor, Biblioteca, 1.9.16.

Stasinos (gr. Ixaffīvoe;, -ou). Poet epic ori­ginar din Cipru; a trait īn secolul al Vll-lea ī.Hr., fiind considerat autorul unuia dintre poemele ciclului troian, Cypriile. Exista o legenda despre Stasinos care īl lega de Homer, pornind de la faptul ca versiunea traditionala sustinea ca respectivul poem īi apartinea īn realitate lui Homer. Pentru a concilia aceasta versiune cu activitatea poetica a lui Stasinos, se spunea ca acesta s-ar fi īnsurat cu fiica lui Homer si ca īnsusi Homer i-ar fi oferit Cypriile ca dar de nunta.

Stata Mater. Veche divinitate romana aso­ciata cultului zeului Vulcan (vezi); proteja casele īmpotriva incendiilor si, īn general, īmpotriva tuturor pericolelor legate de foc.

Statilinus. Stravechi zeu roman, venerat ca ocrotitor al primilor pasi ai copiilor. Statilinus era mentionat īn Indigitamenta (vezi), listele de divinitati, invocatii si rugaciuni compilate de pontifi.

Stator (lat. Stator, -oris). Epitet atribuit de romani zeului Iupiter īn calitatea sa de supraveghetor si ocrotitor al ordinii lucru­rilor.

Statuie. Statui īnzestrate cu virtuti mira­culoase, statui miscatoare, statui care par vii si care prin frumusetea lor trezesc iubi­rea apar īn diverse descrieri mitologice si poetice. Zeii īnsisi erau reprodusi īn sculp­turi asezate īn temple, iar aceste repre­zentari ale lor - din lemn, din aur si fildes, din marmura sau bronz — erau adesea obiectul unor acte de cult specifice.

Printre statuile dotate cu puteri extra­ordinare se numara īn mitologie Paladionul, sculptura conceputa de zeita Atena dupa chipul si asemanarea prietenei sale Palas, pe care o ucisese din greseala (Apollodor, Biblioteca, 3.12.3). Aruncata de Zeus din Olimp, statuia a cazut īntr-un loc asupra caruia diferitele versiuni ale mitului se contrazic, alimentīnd numeroase legende locale ce atribuie diverselor cetati onoarea de a o fi pastrat: onoare cu atīt mai rīvnita cu cīt se credea ca posesia Paladionului ar face inexpugnabila cetatea respectiva. Unele traditii relatau ca statuia ar fi fost pastrata la Troia si ca Ulise si Diomede au furat-o ca sa poata distruge cetatea (vezi Paladion). Potrivit lui Apollodor, Paladio­nul era īnalt de trei coti si o īnfatisa pe eroina īn picioare, cu o lance īntr-o mīna si o furca de tors īn cealalta.

Se vorbea si despre statui miscatoare, animate de dispozitive mecanice ascunse. Cel mai vechi exemplu de asemenea auto­mat mentionat de izvoare este cel con­struit din ordinul regelui Teutras (sau al mamei sale), īn amintirea unei aventuri al carei protagonist fusese: pentru ca uci­sese un mistret sacru al Artemisei, a fost pedepsit de zeita cu o forma īngrozitoare de lepra, iar cīnd, dupa multe chinuri, a reusit sa se vindece, a pus sa se faca o sculptura a mistretului doborīt, īn īntre­gime din aur si care datorita unor meca­nisme ingenioase putea sa se miste si chiar sa vorbeasca, implorīnd mila, īntocmai ca mistretul pe care īl ucisese (vezi Mistret

STATUIE

si Teutras). Daca statuia realizata de Teutras era un fel de automat, exista īn schimb un sculptor capabil sa creeze statui gata parca sa se miste chiar si fara meca­nisme ascunse, īntr-atīt de vii pareau : este vorba despre Dedal, considerat de antici parintele sculpturii de mari dimensiuni, numele lui fiind utilizat si de specialistii moderni pentru a indica prima faza a sculpturii grecesti arhaice de format mare, numita dedalica. Pe līnga o intensa acti­vitate de arhitect si inventator, lui Dedal i se atribuia realizarea faimoasei statui a vacii īn interiorul careia s-a ascuns Pasifae, sotia regelui cretan Minos, pentru a-1 atrage pe frumosul taur de care se īndragostise (pentru detalii vezi rubricile respective). Ascunderea īnauntrul statuilor pare sa fie o practica raspīndita īn mitologia greaca: este si cazul eroilor greci ascunsi īn calul troian, gigantica statuie purtatoare de con­secinte nefaste pentru cetatea Troiei.

Erau si statui carora zeii le īngaduisera sa prinda viata: Pigmalion, regele Ciprului, sculptase o splendida femeie din fildes si īi rugase pe zei sa-i ofere dragostea unei femei reale care sa semene cu aceasta. Afrodita a dat atunci viata statuii, de la care se spune ca Pigmalion ar fi avut si o fiica, Pafos, ce avea sa devina mama lui Ciniras (vezi Pigmalion). Cum au avut īnsa loc gestatia si nasterea din pīntecele de fildes, mitul nu ne spune.

Statuile zeilor faceau obiectul unei deo­sebite veneratii īn multe sanctuare. Exista uneori deplina convingere ca statuia era īnsusi zeul pe care īl reprezenta, aceasta fiind unica forma de epifanie divina prin intermediul careia credinciosii īsi puteau face o idee despre divinitate. Asimilarea (sau confundarea) zeului cu simulacrul sau este bine sintetizata de celebra remarca a lui Strabon, observator departe de a fi naiv, care, descriind uriasa statuie criselefantina a lui Zeus din sanctuarul de la Olimpia, opera a marelui sculptor Fidias si una din cele sapte minuni ale lumii, nu ezita sa noteze ca „artistul pare ca nu a respectat proportiile corecte; el 1-a īnfatisat pe zeu asezat, dar capul sau aproape ca atingea tavanul, asa īncīt dadea impresia ca daca Zeus s-ar fi ridicat īn picioare, ar fi dislo­cat acoperisul templului" (Strabon, 8.3.30). Identificarea statuii de cult cu divinitatea

reiese si din unele ritualuri īn cadrul carora statuia primea mīncare sau haine (precum faimosul peplu tesut pentru zeita Atena si oferit acesteia la sarbatoarea Panateneelor) ori era supusa spalarilor rituale (cum se īntīmpla cu statuia Atenei, caz ilustrat de Calimah īn imnul dedicat Scaldei zeitei Palas, si cu numeroase al­tele, unele dintre ele amintite la rubrica Baie). si structura templelor, cu poarta de acces adeseori īn axa cu altarul exterior unde se desfasurau sacrificiile si cu sta­tuia divinitatii plasata īn fundul cellei, avea drept scop sa asigure participarea directa a zeului, ipostaziat īn statuia sa, la ritualurile oficiate īn cinstea lui. īn lumea romana, lectisternia si sellisternia, un fel de prīnzuri de gala cu caracter reli­gios la care erau invitate divinitatile -participante la aceste banchete prin simu­lacrele lor -, corespundeau unor conceptii analoage de identificare a zeului cu sta­tuia care īl reprezenta (vezi Lectisternium si Sellisternium).

Uneori zeii īsi manifestau propria vointa prin intermediul statuilor lor. īn Lanu-vium se povestea ca la īntemeierea Albei Longa au fost aduse īn noua cetate statuile penatilor, dar, īn mod miraculos, acestea se īntorceau mereu īn Lanuvium. Identifi­carea statuilor cu ceea ce reprezentau este de altfel confirmata de anumite practici magice vizīnd actionarea de la distanta asupra unei persoane, de obicei pentru a o vatama, prin supunerea la tratamente adec­vate a unor mici sculpturi reproducīndu-i pe destinatarii actului magic.

Exista si o serie de mituri de metamor­foza care comporta transformarea protago­nistilor īn statui: Afrodita a preschimbat-o īn statuie pe Anaxarete drept pedeapsa pentru inima ei de piatra si pentru insen­sibilitatea fata de dragostea lui Ifis; Leteea si Olen sīnt transformati īn stane de pia­tra pentru ca Leteea a īndraznit sa se com­pare īn frumusete cu o zeita, iar Olen a fost de partea ei; Perseu īi īmpietreste pe Fineu si pe complicii sai aratīndu-le capul Meduzei; potrivit unei legende tīrzii, ace­lasi lucru īl face cu Pretos, pentru a-1 salva pe Acrisios, a carui cetate fusese asediata de acesta; Zeus transforma īn statuie cīi-nele lui Procris (pentru detalii vezi rubri­cile dedicate diverselor personaje citate).

STEJAR

Traditia mentiona printre cele sapte minuni ale lumii o statuie colosala, cea a zeului Helios īnaltata īn insula Rodos, cunoscuta sub numele de Colosul din Rodos. Existau, apoi, īnca din Antichitate numeroase legende īn legatura cu unele statui faimoase, de pilda cea a Afroditei sculptata de Praxitele pentru cnidieni sau cea a Herei din Argos, adusa īn Samos de o preoteasa pe nume Admeta: potrivit legendei, statuia si-a manifestat dorinta de a ramīne īn Samos atunci cīnd niste pirati, trimisi de argieni sa o recupereze, n-au reusit cu nici un chip sa ridice ancora dupa ce au urcat statuia pe corabie (vezi Pirati).

Aproape ca nu mai este cazul sa amin­tim, īn sfīrsit, ca multe dintre statuile antice pastrate pīna la noi, īn original, īn copie sau prin descrierile izvoarelor lite­rare, reprezinta o sursa inepuizabila de informatii cu privire la numeroase aspecte ale mitologiei, dintre care unele ne-ar fi ramas altminteri necunoscute. Un singur exemplu este de ajuns: lista canonica a celor douasprezece munci ale lui Heracle, prezenta īn literatura abia din perioada elenistica, este atestata īntr-o epoca mult anterioara gratie scenelor sculptate pe metopele celebrului templu al lui Zeus din Olimpia.

Stejar. īn mitologia clasica stejarul este arborele sacru al lui Zeus/Iupiter; prin grandoarea sa, prin longevitate, prin co­roana sa magnifica si prin abundenta fruc­telor pe care le ofera, el simbolizeaza zeul cel mai puternic si īn acelasi timp zeul--tata prin excelenta, care este tocmai Zeus al grecilor si Iupiter al latinilor. Se spunea ca ramurile sale se īnalta pīna la cer, iar radacinile se prelungesc la fel de mult sub pamīnt, ajungīnd in infern: stejarul de­vine astfel īn mit axa lumii, care uneste cerul si infernul. īn trunchiurile stejarilor nu traia o singura specie de nimfe, ca īn majoritatea arborilor, ci doua: driadele si hamadriadele. īn timp ce viata hamadria-delor era indisolubil legata de cea a arbo­relui si, prin urmare, acestea mureau o data cu el, driadele puteau parasi copacul cīnd moartea lui era iminenta: daca un stejar trebuia taiat, se īndeplinea un ritual special pentru īndepartarea driadelor, cu scopul de a le salva. īn lumea greaca,

stejari sacri prin excelenta erau cei de la Dodona, īn Epir, unde se afla oracolul lui Zeus: raspunsurile zeului erau interpre­tate de preotese (īn vremurile mai vechi de preoti), care ascultau fosnetul scos de frunzele stejarilor miscate de vīnt. Reci­piente speciale din bronz erau atīrnate de crengile arborilor pentru a amplifica vocea zeului; vīntul le lovea unele de altele, facīnd padurea sa rasune de mii de ecouri (vezi Dodona).

Simbolismul stejarului avea un rol im­portant si īn lumea romana. Nu īntīmpla-tor la Roma acelasi cuvīnt, robur, desemna atīt stejarul, cīt si forta fizica si morala (adjectivul robustus are aceeasi origine), īntr-o relatare a lui Titus Livius este clari­ficata relatia stabilita īntre Iupiter si stejar īnca de la īnceputul istoriei romane: la poalele unui stejar, pe Capitoliu, Romulus a depus prada capturata de la conduca­torul sabinilor pe care īl ucisese īn lupta, indicīnd locul unde avea sa se ridice pri­mul templu din cetate īnchinat lui Iupiter (Titv.j Livius, 10.4 si urm.); de ramurile arborelui se atīrnau prazile smulse inami­cilor īnvinsi. Pe līnga „zeul fulgerului", Iupiter era numit si „zeul stejarului"; cu acest epitet era venerat pe colina Caelius, numita īn vechime Mons Querquetulanus datorita padurilor de stejar care o acope­reau. O cununa din frunze de stejar decora īnsemnele suveranilor romani; cununi de stejar erau oferite si cetatenilor ce se dis­tingeau prin merite deosebite, iar o coroana din aur imitīndu-le pe cele de stejar īm­podobea fruntile generalilor victoriosi īn timpul celebrarii triumfului. Templul Ves­tei era īnconjurat de o padure de stejari; focul sacru care ardea aici īn permanenta īn onoarea zeitei trebuia sa fie alimentat doar cu lemn de stejar. īn crīngul sacru al Dianei, la Nemis, era venerat un stejar pe care crestea o creanga de aur (era vorba probabil de o ramura de vīsc): cine rupea acea creanga devenea preot al crīngului zeitei, ramura respectiva fiind un simbol al focului celest, pogorīt din cer asupra arborelui sacru prin intermediul unui ful­ger (acest mit a dat titlul celebrei opere a lui J. Frazer Creanga de aur). Stupoarea romanilor la vederea pentru prima oara a imenselor paduri de stejar din Germania a alimentat cele mai surprinzatoare cre­dinte īn legatura cu acest arbore. Unele

STENTOR

dintre ele se regasesc īn scrierile lui Pliniu cel Batrīn, care, ca si contemporanii sai, era convins ca padurea Hercinia fusese creata „o data cu lumea", fiind „ca si ne­muritoare", si constata cu uimire ca unii stejari, de dimensiuni colosale, aveau o asemenea īmpletitura de radacini, īncīt formau cu acestea adevarate insule, des­prinse de pamīnt si plutind pe apa, cu imen­sele coroane de frunze pe post de vela; iar alti stejari, prin presiunea exercitata de radacinile lor adīnci, ridicasera pamīntul formīnd sisteme īntregi de coline (Natu-ralis historia, 16.5-8). La germani stejarii erau consacrati zeului Donar; le fel ca Iupiter, acesta era zeul fulgerului, al legii si al fertilitatii. Conexiunea dintre fertili­tate si stejar este resimtita si īn lumea greco-romana, unde acelasi cuvīnt desem­neaza fructul arborelui si glandul penisului. Asociati, īn primele secole ale cresti­nismului, cultelor pagīne ale arborilor si plasati īn centrul unor obscure ritualuri religioase practicate de druizi (al caror nume īl evoca tocmai pe acela al stejaru­lui ; vezi Druizi) si īn general de populatiile celtice si germanice, acesti arbori au cazut īn numar mare victima prozelitismului crestin: primii evanghelizatori din Europa Centrala au doborīt numerosi stejari.

Stejar vesnic verde- Asociata cu stejarul comun (vezi Stejar) datorita valorilor sale simbolice si religioase si rolului sau īn mitologia clasica, aceasta specie de stejar (Quercus ilex - n.t.) este elementul central al unor credinte si legende specifice. Potrivit lui Ovidiu, īn epoca de aur „din stejarul verde picura, galbena, mierea" (Metamorfoze, 1.112), pentru ca acest copac era pe placul albinelor. Din frunzele acestui stejar se confectiona si coroana civica pe care o primeau īn epocile vechi cetatenii romani merituosi; de asemenea, īn cetate, la poalele Aventinului se afla o padure de stejari vesnic verzi īn care salas-luia nimfa Egeria. Cel mai vechi stejar verde din Roma era, potrivit lui Pliniu, un copac secular de pe colina Vatican, pe care se afla o inscriptie din bronz cu caractere etrusce, semn al veneratiei acordate din vremuri stravechi acelui arbore. Se poate ca aspectul īntunecat al frunzelor sale si umbra deasa a padurilor de stejar vesnic verde sa fi determinat īn timp faima sa de

copac ciudat, īntunecat, funebru, devenit copacul sacru al zeitei Hecate; Parcele pur­tau coroane din frunzele acestui arbore.

Stele, vezi Constelatii.

Stelios. Alt nume al lui Abas (vezi Abas, 1).

Stenebeea (gr. Iflevlpoia, -ae,; lat. Sthe-neboea, -ae). Fiica regelui lidian Iobates si sotia lui Pretos; este" cunoscuta si sub nu­mele Anteea. Pentru detalii vezi Belerofon.

Stenele (gr. I#eveXr|, -r\g). Sotia lui Mene-tios si mama lui Patroclu (vezi).

Stenelos (gr. ItfeveXoc;, -ou; lat. Sthenelus, -i). 1) Rege al Micenei, fiul lui Perseu si al Andromedei; a fost sotul Nicipei si tatal Alcinoei, al Meduzei si al lui Euristeu.

2) Fiul lui Capaneu si al Evadnei; a fost unul dintre epigonii cuceritori ai Tebei. Prieten credincios al lui Diomede, s-a aflat īn fruntea ostilor din Argos participante la razboiul troian, sub comanda aceluiasi Diomede.

3) Nepotul lui Minos si fiul lui Andro-geu, a luat parte alaturi de Heracle la expeditia acestuia īmpotriva amazoanelor. Heracle le-a dat īn stapīnire lui si fratelui sau Alceu insula Tasos.

4) Fiul lui Actor, participant ca si prece­dentul la Amazonomahia lui Heracle.

5) Tatal lui Cicnos, cel transformat īn lebada.

Stenios (gr. I-fteviog, -ou). Epitet cu sensul de „puternic", atribuit īn Grecia lui Posei-don si lui Zeus. Pausanias povesteste ca pe drumul dintre Trezena si Hermione, īn Argolida, era venerata o stīnca socotita un altar al lui Zeus Stenios, sub care se aflau sandalele si sabia lui Egeu si care a primit numele de „stīnca lui Tezeu" dupa ce acesta a luat obiectele ascunse acolo (Pausanias, 2.32.7).

Steno (gr. I-fteviii, -oug). Una dintre Gor-gone (vezi).

Stentor (gr. Tx&vxwp, -opog; lat Stentor, -oris). Celebru crainic al armatei grecesti īn timpul razboiului troian, renumit pentru vocea sa puternica, echivalenta cu aceea a cincizeci de oameni la un loc; este mentio­nat īn Iliada. De la numele sau a derivat, prin antonomaza, termenul stentor, care desemneaza o persoana cu voce puternica.

STERCULINUS

Sterculinus. Divinitate romana arhaica venerata ca protectoare a īngrasarii solului. Considerat inventatorul īngrasamīntului, Sterculinus era mentionat īn Indigitamenta (vezi), listele de divinitati, invocatii si ruga­ciuni compilate de pontifi. Ulterior a fost identificat cu Picus, cu Saturn, cu Pilum-nus si Picumnus. Unele traditii īl conside­rau fiul lui Faunus. Numele sau aparea īn mai multe variante: Sterculus, Sterculius, Stercutus, Stercutius.

Sterilitate, vezi Fertilitate.

Sterope (gr. rxepoiTTi, -y\q; lat. Sterope, ■es). 1) Una dintre Pleiade; era sotia lui Enomaos si mama Hipodamiei.

2) Fiica lui Cefeu, regele Tegeei. Heracle i-a daruit o bucla din parul Meduzei, pe care o primise la rīndul lui de la zeita Atena, īnchisa īntr-o urna de bronz: īn caz de asediere a cetatii, era suficient sa arate de trei ori bucla de sus, de pe ziduri, fara sa o priveasca, pentru a-i pune pe fuga pe atacatori (Apollodor, Biblioteca, 2.7.3).

Steropes (gr. T*ce.p6-nT\q, -ou; lat. Steropes, -es). Unul dintre Ciclopi (vezi).

Stilbe (gr. I-uXpTi, -r]q). 1) Fiica zeului flu­vial Peneu si a nimfei Creusa. Iubita de Apollo, i-a nascut de la el pe Centauros si Lapites, stramosii miticilor Centauri (vezi) si ai neamului Lapitilor (vezi), īntre care a avut loc o aspra confruntare.

2) Fiica lui Heosforos si mama lui Autolicos.

Stimfalia (gr. lTup.cpaXia, -aq). Epitet atribuit īn Grecia zeitei Artemis. Provenea de la numele cetatii Stimfalos (vezi), unde exista un templu al Artemisei; potrivit descrierii lui Pausanias, īn acest templu se afla o statuie din lemn aurit repre-zentīnd-o pe Artemis, iar de plafonul sau atīrnau reproduceri ale pasarilor stim-faliene.

Stimfaliene, pasari. Pasari monstruoase care traiau īn apropierea cetatii Stim­falos ; au constituit obiectul uneia dintre muncile lui Heracle (vezi).

Stimfalos (gr. ItujkpciXoc;, -ou; lat. Stym-phalus, -i). Cetate din nord-estul Arcadiei, situata la poalele muntelui omonim si pe malul lacului sau mlastinii Stimfalia,

unde traiau pasarile numite stimfaliene, ucise de Heracle (vezi).

Stimula (lat. Stimula, -ae; numita si Si-mila, -ae). Zeita venerata īn lumea latina, identificata integral sau partial cu zeita greaca Semele. Era considerata protec­toarea Bacanalelor, prin acea functie de „stimulatoare" la care face aluzie numele ei. īi era consacrata o mica padure (Livius, 39.12.4; Ovidiu, Fastele, 6.503).

Stirus (lat. Styrus, 4). Pretendent la mīna Medeei, prezent īn Argonauticele lui Vale-rius Flaccus. S-a duelat cu un alt preten­dent, regele scit Anausis, amīndoi fiind raniti īn lupta. Stirus a urmarit-o ulterior pe Medeea, atunci cīnd aceasta a fost rapita de Iason, dar s-a īnecat īn mare, īn urma unei furtuni dezlantuite la porunca Herei.

Stīnca, vezi Piatra. Strambelos, vezi Trambelos.

Strain. īn povestirile mitologice problema strainului este prezentata fie din punctul de vedere al stapīnului casei fata de cel din afara, fie, dimpotriva, din perspectiva celui care traieste conditia de oaspete mai mult sau mai putin bine venit. Din primul punct de vedere, cel al stapīnului casei, adica al bastinasului, mitul subliniaza īnainte de toate aspectul exotismului pe care strainul īl aduce cu sine si al atractiei implicate de acesta. Ulise este exemplul cel mai bun: īndelungata absenta din Itaca si nesfīrsitele sale peregrinari īl pun īn situatia de a aparea mereu ca un strain oriunde poposeste, pentru ca la capatul peripetiilor sa se prezinte drept strain chiar si īn propria-i patrie. S-ar spune ca dupa ce a debutat ca strain din necesitate, Ulise a devenit īn cele din urma strain prin vocatie; si deseori, īn diferitele locuri unde este primit, dar mai ales īn insula feacilor, originea sa exotica este īnsotita de atractia inevitabila pe care aceasta o comporta: este īnconjurat de curiozitate si interes si i se cere sa-si spuna povestea. Posesor al unor experiente traite īn medii necunoscute ascultatorilor sai, Ulise este la rīndul lui īmpins de curiozitatea de a experimenta ceea ce nu cunoaste, prelun-gindu-si astfel la nesfīrsit rolul de strain. Un al doilea aspect asociat temei strainu­lui īl constituie sensul ospitalitatii. Strainul

STRĂIN

care se īnfatiseaza īn pragul palatelor nobililor este īnainte de orice un oaspete. Daca aspectul lui nu lasa sa transpara origini nobile, primirea nu va fi demna de a fi retinuta īn epos, dar daca exista macar banuiala ca exoticul oaspete este unul de rang, acestuia i se va rezerva un loc de onoare la masa si īi va fi asigurat tot con­fortul necesar: baie, haine curate, un pat moale acoperit cu velinte fine si blanuri. Asa li se īntīmpla lui Ulise, īn special īn insula feacilor, si fiului aau Telemah, care pleaca īn cautare de vesti despre el si este gazduit de Nestor si de Menelaos, dupa cum povesteste Odiseea; dar si lui Minos, chiar daca īntr-o varianta macabra: pre­gatirea baii, gestul simbolic al ospitalitatii oferite strainului obosit, abia sosit dintr-o lunga calatorie, se transforma, prin tra­gica initiativa a fiicelor regelui Cocalos din Sicilia, īn instrument aducator de moarte pentru suveranul cretan plecat pe urmele lui Dedal, care fugise īn Apus (vezi Minos pentru detalii). Mitologia a creat un mare numar de povesti pe aceasta tema. Ospitalitatea oamenilor este adesea expe­rimentata si de zei, de pilda Demetra, zeita ce rataceste disperata pe pamīnt īn cau­tarea fiicei sale Persefona si care din cīnd īn cīnd este gazduita la curtile regilor prin cetatile carora trece (Imnul homeric catre Demetra, 112 si urm.). Este si cazul lui Filemon si Baucis, care īi ofera modesta, dar sincera lor ospitalitate regelui zeilor si sīnt rasplatiti prin īndeplinirea dorintei de a nu se desparti niciodata, fiind trans­formati dupa moarte īn doi arbori (Ovidiu, Metamorfoze, 8.620 si urm.). Consecinte teribile are īn schimb ospitalitatea rezer­vata zeilor de Tantal, care le serveste la ospat mīncare pregatita din carnea pro­priului sau fiu, Pelops (vezi Tantal).

Pe līnga fascinatia exotismului si sacra-litatea oaspetelui, figurii strainului īi sīnt īnsa asociate deseori īn mit si suspiciunea, lipsa de consideratie, chiar dispretul. īn palatul sau din Itaca, unde se prezinta sub falsa aparenta a unui cersetor venit dintr-o tara īndepartata, Ulise este dispretuit si batjocorit. Iar īn insula feacilor, unde fiica regelui īl priveste fascinata si palatul īi deschide larg portile, localnicii sīnt neīn­crezatori : „nu sufera pe-aici locuitorii/ si nu primesc īn gazda pe strainii/ Veniti din

alta parte" (Odiseea, 7.32-33), astfel ca Atena, cīnd acesta se hotaraste sa mearga īn cetate, īl protejeaza īnconjurīndu-1 cu un val de ceata subtire dar opaca, pentru ca feacii sa nu-1 poata vedea. Sīnt primele simptome ale unei situatii care, īn Grecia, dobīndeste conotatii precise doar īncepīnd cu primele momente de reala confruntare cu strainii: razboaiele medice, iar īnaintea lor, īntr-o oarecare masura, colonizarea, īn urma acestor experiente istorice strai­nul devine un posibil dusman sau, īn orice caz, o fiinta diferita ce trebuie privita ca o potentiala amenintare si fata de care este inevitabila, prin urmare, adoptarea unei atitudini defensive. Luīnd īn considerare toate elementele, colonizarea ofera prin contactul cu alte culturi o experienta ce ramīne, īn sfera creatiei poetice si mitice, destul de limitata. Mitul se margineste la a īnregistra eventuale cazuri de neīncre­dere reciproca. Un episod celebru este cel referitor la īntemeietorii coloniei Locri Epizefiri. La sosirea lor, siculii care traiau īn regiune au fost cuprinsi de panica si i-au īntīmpinat cu o bunavointa afectata, īntre cele doua popoare s-a īncheiat un acord solemn, care prevedea ca acestea sa convietuiasca pasnic atīta vreme cīt „cal­cau acelasi pamīnt" si „aveau capul pe umeri". Dar, īnainte de a rosti juramīntul, locrienii īsi pusesera pamīnt īn sandale si capatīni de usturoi pe umeri, astfel īncīt au putut, debarasīndu-se de unul si de celelalte, sa-i alunge pe siculi fara sa se faca, formal, vinovati de sperjur. Cei ce apar īn mit īn rol de straini se dovedesc imediat nedemni de īncredere si ipocriti (Polybios, 12.6.2-5). Mai mult decīt dupa experienta colonizarii, abia dupa razboa­iele medice, o data cu Persii lui Eschil si mai ales cu Medeea lui Euripide, se reflecta īn mit o modificare semnificativa īn percep­tia comuna. Barbarii, definiti īn greceste prin acest termen ce reproduce onomato­peic doar diferenta īn plan lingvistic, fara nici o conotatie negativa, cel putin la origine, nu mai sīnt perceputi de acum īnainte numai ca posesori ai unei civili­zatii fascinante pentru ca este īnde­partata, ci si ca niste creaturi straine de viata civilizata, adesea nelinistitoare īn aparenta lor de fiinte diferite. Este cazul Medeei, care vine din īndepartata Colhida

STRĂNUT

si cunoaste arta magiei; sau al lui Busiris, regele Egiptului, care īi sacrifica zeilor pe toti strainii ce ajung īn regatul lui; sau al lui Diomede, regele trac ce-si hranea iepele antropofage cu propriii oaspeti. Daca īn cazul Medeei straina este īn special capa­bila de miracole necunoscute celor mai multi, īn cazul celor doi suverani mentio­nati, Busiris si Diomede, tema strainului devine mai articulata: cei doi regi sīnt barbari si au obiceiuri crude care unui grec īi repugna, īntruchipīnd deci o viziune extrem de negativa asupra strainului; dar īn acelasi timp ei sīnt, la rīndul lor, ostili fata de tot ceea ce nu corespunde Cu tra­ditia lor, pīna acolo īncīt distrug fizic toate elementele disturbatoare, ucigīndu-i pe strainii care intra pe teritoriile lor: o do­vada cvasisuficienta a faptului ca strainul, din orice parte ar fi privit, reprezinta o diversitate ce trebuie neutralizata.

Strainul se configureaza astfel ca o fiinta cu sentimente ce nu pot fi īmpartasite, adesea perfida si cruda. Asa īl vede poate Dido pe Enea. Condamnat si el la rolul de strain, pierdut de patrie si trebuind nu doar sa ajunga īn ea precum Ulise, ci efec­tiv s-o reconstruiasca, el este primit cu cea mai calda ospitalitate de regina (o regina care a fost la rīndul ei un oaspete strain īn tara unde si-a construit propria cetate si care cunoaste bine, pentru ca a experimen­tat-o personal, conditia de exilat). Refuzul ospitalitatii venit din partea lui Enea, op­tiunea lui, a strainului, de a pleca fara a accepta sa-si schimbe conditia, ramīnīnd īn ochii Didonei un dezradacinat si un hoi­nar, determina articularea īn jurul lui a tuturor sentimentelor de neīncredere si teama pe care le suscita deseori ceea ce este altfel, diferit. Lipsa de credibilitate a strainului este o tema frecventa īn mito­logie : ea este prezenta, de exemplu, īn povestea Medeei si a lui Iason, unde Medeea - straina prin excelenta īn viziu­nea grecilor - apare īnsa ca o victima a sentimentelor comprehensibile, tradata si abandonata de Iason, la rīndul lui un strain īn ochii ei. O alta poveste legata de incapacitatea de a-1 īntelege pe celalalt si de perceperea sa ca strain se regaseste īn mitul lui Tezeu si al Minotaurului. Aici, tema strainului apare īnca de la eveni­mentul ce pune īn miscare toata aventura

expeditiei lui Tezeu īn Creta : potrivit unei versiuni a mitului, ostilitatea dintre greci si cretani se naste din cauza uciderii lui Androgeu, fiul lui Minos, de catre atenieni -iritati de faptul ca acesta, un strain, īn­vinsese īn toate probele din concursurile cetatii. Daca Androgeu este strainul care se amesteca pe nedrept īn jocurile cetatii, depasind toate gloriile locale, Tezeu este la rīndul lui, pentru Ariadna, sora lui Andro­geu, un oaspete exotic, ce abuzeaza īnsa de bunavointa ei, o amageste, o seduce, o abandoneaza. Cruzimea strainului care tradeaza, īn care nu se poate avea īncre­dere, care-si abandoneaza iubita este un topos ce revine īn diverse povesti de dra­goste din mitologie.

Inversīnd perspectiva predominant adop­tata pīna aici si punīnd problema din punc­tul de vedere opus, cel al strainului fata de gazde, conditia lui se dovedeste īntot­deauna, īn mitologie la fel ca īn situatia istorica reala a lumii antice, una de infe­rioritate, potentiala sau reala, careia īi este subīntins, mai mult sau mai putin marcat, elementul nostalgiei, al dorului de patria parasita sau visata. Adesea strai­nul īsi asuma acest statut pentru ca este constrīns la exil, la pribegie: Oedip īsi para­seste cetatea ca urmare a tragicelor eve­nimente īn care este implicat si, asemenea lui, multi alti eroi se īndeparteaza de patrie si traiesc pe pamīnt strain pentru ca s-au compromis, constient sau nu, printr-o vina care prin ramīnerea lor īn patrie ar risca sa cada asupra īntregii cetati: asadar, ei pleaca la drum si se prezinta īn tarile vecine ca oaspeti, cerīndu-le regilor locali sa-i purifice de culpele lor. Povara exilului este īngreunata de neīncrederea ce-1 īncon­joara pe strain si care devine un instru­ment de ulterioara ispasire si purificare. Caci, asa cum spune Ulise, eroul din mito­logie care a experimentat mai mult decīt oricare altul conditia de pribeag, „īn lume nu-i nimic mai scump ca tara/ si-ai tai parinti, chiar daca-ti este casa/ Bogata pe pamīnt strain departe/ De-ai tai" (Odiseea, 9.34-36).

Stranut. īn lumea clasica stranutul era considerat un semn supranatural, inter­pretat ca o anuntare a reusitei unui pro­iect. Indicii īn acest sens apar īn Odiseea (17.541), iar ulterior la Catul (45) si īn

STRUGURII-URSULUI

Idilele lui Teocrit (18.16 si 7.96: īn acest din urma fragment, de pilda, „Erosii i-au stranutat Simichidei" īnseamna ca dragos­tea Simichidei, protagonista idilei, a fost favorizata).

Strenia (lat. Strenia, -ae). Zeita romana a prevestirilor favorabile. Era considerata o divinitate de origine sabina si se credea ca introducerea cultului sau la Roma i s-ar fi datorat lui Titus Tatius. īi era consacrat un crīng unde se afla templul ei, pe Esqui-lin, chiar īn locul de unde porneste Via Sacra. De acest crīng era legat un obicei specific : la īnceputul fiecarui an - īn peri­oada republicana, pīna īn secolul al II-lea ī.Hr., anul īncepea īn martie —, romanii luau din crīngul sacru al zeitei ramurele pe care le daruiau prietenilor si cunos­cutilor īn semn de bun augur pentru noul an. Cu aceste crengute se īmpodobeau usile caselor, obicei privat caruia īi corespundea cel public al īnlocuirii, īn aceeasi perioada a anului, a crengilor de laur ce īmpodo­beau intrarea īn templul Vestei, īn sediile Flaminilor (vezi) si īn cel al curiei, cu ra­muri proaspat taiate. Exista cu siguranta o conexiune īntre acest obicei si unele ritualuri legate de reīnnoirea vegetatiei īn timpul primaverii. Mai tīrziu, obiceiul de a darui crengute de bun augur a fost īnlo­cuit de oferirea unor daruri mai consis­tente ; potrivit traditiei īnsa, o amintire a obiceiului originar s-a pastrat īn termenul „strenna", utilizat si astazi īn limba ita­liana pentru a desemna darurile care se ofera la īnceput de an (latinescul strenae indica tocmai crengutele respective).

Strige (lat. Striges, -um). Demoni femi­nini, reprezentati cu aripi si gheare puter­nice. Se credea ca se hranesc cu carne de copil.

Prezente In literatura antica. Sīnt mentio­nate de Ovidiu īn Fastele si de Petroniu īn Satyricon.

Strimo (gr. iTpu/itii, -oue;). Fiica zeului fluvial Scamandru si sotia lui Laomedon, de la care 1-a nascut pe Priam, regele Troiei (vezi Priam).

Strimon (gr. Irpojiuiv, -ovoq; lat. Strymo si Strymon, -monis sau -nos). Zeu fluvial sau rege al Traciei, era fiul lui Ares si tatal lui Resos. Acesta din urma a murit īn raz-

boiul troian, aparīnd cetatea īmpotriva grecilor. Cuprins de disperare, Strimon s-a aruncat atunci īn rīul care īn urma tragi­cei īntīmplari i-a luat numele. Se povestea si despre o confruntare a lui cu Heracle: la īntoarcerea sa dupa capturarea boilor lui Gerion, neputīnd sa traverseze fluviul din cauza apelor lui īnvolburate, Heracle a aruncat īn Strimon niste bolovani uriasi, facīnd astfel fluviul impracticabil pentru ambarcatii.

Prezente īn literatura antica. Euripide, Re­sos ; Pseudo-Plutarh, De fluminibus ; Anto-ninus Liberales ; Apollodor, Biblioteca.

Strofade (gr. IrpoepaSee;, -wv; lat. Stro-phades, -um). Insule grecesti situate īn Marea Ionica la sud de Zacintos, īn largul coastei meseniene. īn mitologie sīnt legate de Harpii (vezi), care s-au refugiat aici, ur­marite de fiii lui Boreas ; de la īntoarcerea lor (gr. axpoyi]) dupa persecutie a derivat, potrivit legendei, numele de Strofade, care 1-a īnlocuit pe cel anterior, Plotae.

Strofios (gr. Irpocpioc, -ou; lat. Strophius, -i). 1) Rege al Focidei, s-a casatorit cu Cidragora, Anaxibia sau Astiohia, de la care a devenit tatal Astidamiei si al lui Pilade, celebrul prieten al lui Oreste (vezi). 2) Epitet al lui Hermes, subliniind sirete­nia si abilitatea zeului de a-i īnsela pe cei­lalti, īntoreīnd situatiile īn propriul folos.

Strugurii-ursului. īn Antichitate, tradi­tia populara atribuia acestei plante puterea magica de a alunga raul si orice influenta negativa. Planta, consacrata zeitei Carna, ocrotitoare a sanatatii fizice a omului si divinitate tutelara a portilor caselor, este amintita īn mitul lui Procas, regele mitic din Alba Longa: pe cīnd acesta era īnca īn scutece, a fost atacat de un stol de pasari printre care se ascundeau, pe cīt se pare, niste genii rele, si a fost salvat de doica sa, care a cerut interventia zeitei Carna. Aceasta a atins usa casei cu o ramura de strugurii-ursului, iar vraja, īmpreuna cu un filtru magic si cu alte expediente l-au salvat pe copil (Ovidiu, Fastele, 6.153). si Vergiliu aminteste strugurii-ursului; planta este īntrebuintata, īmpreuna cu crengile de stejar, la construirea patului funebru al eroului Palas {Eneida, 11.63-65). īn con­textul funerar, frunzele sale mereu verzi erau considerate o promisiune de nemurire.

STYX

Styx (gr. Itut, -foc, ; lat. Styx, -ygis). Rīul infernului (numele sau este legat de ver­bul grecesc crTUŢew, „a urī, a avea oroare"), care īnconjura de sapte ori lumea mortilor. Era considerat un brat al fluviului Oceanos (vezi), mai precis cel provenind din al noualea izvor al sau, si avea la rīndul lui o ramificatie, Cocit. Un rīu cu numele Styx exista si īn realitate, īn Arcadia, renumit pentru o cascada de pe cursul sau, ce cobora din muntele Araonia. Stīncile negre din care se pravalea si prapastia īn care se scurgea īnainte de a se uni cu Cratis īi dadeau un aspect sinistru si contribuiau la raspīn-direa credintei ca apele sale erau otravi­toare. In apele Styxului a fost scufundat Ahile pentru a deveni invulnerabil (vezi Ahile).

Hesiod (Teogonia, 361) descrie Styxul ca pe una dintre cele mai puternice fiice ale cuplului Oceanos-Tethys. Iubita de Zeus, Styx a nascut-o de la el pe Persefona, regina infernului (potrivit versiunii lui Apollodor, Biblioteca, 1.3.1), iar din unirea ei cu Palas s-au nascut Zelul, Victoria, Puterea si Violenta (Zelos, Nike, Cratos si Bia). īn lupta dintre Zeus si titani, Styx a fost prima care si-a adus fiii īn ajutorul lui Zeus; drept rasplata, acestia au deve­nit īnsotitorii nedespartiti ai lui Zeus, iar Styx a devenit zeita chezasa a juramin-telor solemne; pe numele ei jurau zeii Olimpului. īn astfel de ocazii, zeita Iris aducea īntr-o cupa apa rece ca gheata din rīul infernal si o punea īn fata zeului ce trebuia sa jure, iar acesta o īmprastia īn jur (Herodot, 6.74).

Zeita era imaginata stīnd la intrarea īn Hades, īntr-o grota īn care se afla un mare palat cu coloane de argint (Hesiod, Teo­gonia, 775).

Prezente īn literatura antica. Homer, Iliada, 8 si Odiseea, 10; Hesiod, Teogonia ; Herodot, Istorii; Pausanias, 8.17-18.

Prezente In literatura medievala. īn infer­nul dantesc, īn imensa mlastina a Styxului sīnt scufundati violentii si indolentii (Infernul, 7).

Suada (gr. rieitfu), -oue;; lat. Suada, -ae). Personificarea persuasiunii, era venerata ca divinitate īn lumea romana si identi­ficata cu zeita greaca analoaga Peito. Este mentionata si sub numele Suadela.

Subigo sau Subiugo. Divinitate alegorica romana, personificare a supunerii sotiei fata de sot si invocata īn ritualurile ma­trimoniale.

Subruncator sau Subrunciator. Veche divinitate agrara romana, venerata ca pro­tectoare a plivirii plantatiilor.

Subsaxana. Epitet prin care era indicata Bona Dea (vezi). Se refera la preferinta acesteia pentru locurile pietroase si pentru ungherele ascunse dintre stīnci.

Succidanea sau Succedanea hostia. īn

ritualurile sacrificiale romane era numita astfel victima jertfita īn locul alteia atunci cīnd viscerele celei dintīi se dovedisera, īn opinia sacerdotilor, improprii pentru a asi­gura eficacitatea sacrificiului.

Sucellus si Nantosvelta. Cuplu divin celtic, constituit dintr-o figura masculina si una feminina. Cele doua nume apar pe altare cu dedicatii galo-romane.

Suflet. Desi conceptul de suflet si reflectia asupra sa īn Antichitate privesc mai mult filosofia decīt mitologia, unele aspecte si conceptii despre suflet si-au gasit īn lucra­rile poetilor si mitografilor formulari inte­resante.

īn poemele homerice pare sa lipseasca o viziune unitara asupra sufletului: se folo­sesc mai multi termeni pentru a-i sugera diferitele functii, neexistīnd un cuvīnt care sa-1 desemneze īn mod unitar. Astfel, gīndi-rea si sentimentele sīnt indicate printr-un termen, phrenes, ce trimite īn primul rīnd la sediul lor fiziologic, situat īn diafragm; thymos este ceea ce provoaca emotiile, pe cīnd nous este ceea ce face sa apara ima­ginile, īn acest fel, sufletul apare oarecum despartit īntre doua organe spirituale diferite. Un alt termen, psyche, este īntre­buintat de Homer pentru a indica sufletul īnteles drept spirit vital, drept ceea ce da viata si care, la moarte, paraseste corpul, din care iese ca un suflu (de fapt, chiar „suflu" este semnificatia acestui termen, la fel ca īn cazul latinescului animus de mai tīrziu) si ajunge īn Hades. īn poezia homerica lipseste simtul unitatii diverse­lor functii ale spiritului si constiinta fap­tului ca majoritatea deciziilor se nasc īn

SUFLET

interiorul omului, adica tocmai īn sufletul sau. Adesea, acestea sīnt considerate rodul unei interventii exterioare a zeilor, care nu numai ca schimba cursul evenimentelor īn timp ce noi atribuim aceste schimbari voin­tei si actiunii omenesti, ci intervin de-a dreptul īn viata interioara a eroilor, pre-zentīndu-se ca niste interlocutori atunci cīnd acestia sīnt sovaielnici sau tulburati, cu alte cuvinte contribuind la transferarea īn afara sufletului personajelor a ceea ce noi ne-am astepta sa se petreaca īnlauntrul lui. Un exemplu ne ofera o scena faimoasa din primul cīnt al Iliadei (vv. 188-198), unde Ahile vrea sa se repeada cu spada trasa spre Agamemnon, īnsa Atena inter­vine, īnsfacīndu-1 de par si oprindu-1.

Mai filosofica īn sens propriu, chiar daca de multe ori se exprima īn forme de o īnalta valoare literara si poetica, este reflectia pe tema partilor sufletului, īn care - ca si la Homer, īnsa īntr-un mod mai constien­tizat si mai sistematic - se deosebesc facultati diferite. Termenii care odinioara apartinusera epicii arhaice sīnt reluati cu semnificatii noi. De exemplu, Pitagora considera ca psyche indica forta vitala, pe cīnd aisthesis se refera la perceptia sen­sibila, iar nous la intelectul omenesc. īn Republica, facīnd o paralela īntre tripar-titia statului si aceea a sufletului, Platon face distinctie īntre sufletul rational, care gīndeste dominīnd impulsurile, sufletul concupiscibil, din care izbucnesc toate impulsurile corporale, si sufletul irascibil, care se indigneaza si lupta pentru ceea ce ratiunea considera ca este drept, censti-tuind prin urmare un suport al sufletului rational. īnaintea lui Platon, īn definirea sufletului, diferiti filosofi īntrebuintasera imagini de o īnalta valoare poetica: Anaxi-mene si Diogene din Apollonia considerau ca sufletul este aer; pentru Heraclit, el este foc; pentru Democrit, este alcatuit din atomi rotunzi. īn ce-1 priveste, Aristo-tel elaboreaza o conceptie a sufletului pe care se va īntemeia, vreme de multe secole, īntreaga reflectie filosofica ulte­rioara, vazīnd īn el substanta trupului, primordiala enteleheia a unui corp natural care poseda viata ca potenta. O data cu acesti gīnditori īnsa, filosofia a luat cu hotarīre locul mitologiei.

La Pitagora, īn orfism, la Empedocle si la Platon (Timaios, 49 si urm.; Republica, 10.614 si urm.) este formulata doctrina metempsihozei, de veche origine orientala (si care este numita astfel abia din epoca crestina). Ea consta īn credinta īn migra­rea sufletelor, dupa moarte, de la un corp la altul. Aceasta tema se leaga de aceea a supravietuirii sufletului dupa moarte, care, mai īntīi īn lumea greaca si mai apoi īn cea romana, este conceputa īn general īntr-un mod destul de īntunecat: īn timp ce pentru eroi traditia imagineaza posi­bilitatea unei supravietuiri dupa moarte īn Insulele Fericitilor (vezi), numite si Insulele Fericite, sau īn Cīmpiile Elizee (vezi), sufletele mortilor au de īndurat, mai ales īn Grecia arhaica, o existenta īntu­necata si cenusie īn sinistra īmparatie a lui Hades. Aici sufletele sīnt imaginate ca niste aparitii evanescente, si doar cītiva eroi le īntīlnesc pe cīnd sīnt.īnca īn viata (ca īn cazul lui Ulise īn Odiseea si al lui Enea īn Eneida). O rascumparare a unei viziuni atīt de sumbre este oferita īn Grecia numai de doctrinele misterice, singurele īn care se afirma o interdependenta - desi numai pentru initiati - īntre o dreapta conduita īn viata si speranta unei recom­pense dupa moarte: ritualurile misterelor si respectarea normelor si a prescriptiilor impuse initiatilor aveau drept scop asigu­rarea supravietuirii sufletului īntr-o īmpa­ratie de dincolo de mormīnt care, treptat, devine un loc al bucuriei paradisiace. īn lumea romana, daca religia traditionala rezerva prea putin spatiu conceptiei despre supravietuirea sufletelor dupa moarte, mai ales īn epoca imperiala s-au raspīndit rituri si culte de provenienta orientala (de exemplu, mithraismul) care, īntr-o maniera asemanatoare īn anumite privinte cu doc­trinele misterice grecesti, le promiteau adeptilor o rasplata īn lumea de dincolo.

Oricum, legatura dintre vii si sufletele mortilor nu se īntrerupea niciodata cu totul; atīt īn Grecia, cīt si la Roma se raspīndise parerea ca, īn anumite īmprejurari si mai ales īn anumite zile ale anului, sufletele mortilor se īntorceau pe strazile si īn casele din cetatile celor vii si ca trebuia sa li se cīstige bunavointa prin sacrificii si cere­monii religioase, diferite ofrande si hrana.

SULEVIAE

Aceasta se petrecea mai cu seama cu pri­lejul unor sarbatori si mai ales la Atena pe timpul Antesteriilor. īn lumea romana, cultul sufletelor mortilor se manifesta fata de Lari, Mani si Penati (vezi rubricile res­pective).

Suleviae (lat. Suleviae, -arum). Zeite galice cunoscute cu precadere din izvoare epigra-fīce. Erau venerate īn perioada dominatiei romane īn Galia, Dacia si Britania; sīnt asociate uneori Efonbi (vezi) ai prezinta de obicei caracteristicile zeitelor-mame.

Summanus (lat. Summanus, -i). Legat de latinescul summus, „cel mai īnalt", numele indica o veche divinitate a lumii etrusce si romane, egala sau superioara īn rang lui Iupiter. Dar, īn timp ce Iupiter era considerat zeul ceresc ce-si arunca ful­gerul īn timpul zilei, Summanus era aso­ciat cerului noptii, al carui stapīn suprem era; acest caracter nocturn si tenebros a favorizat identificarea sa ulterioara cu zeul Pluton (vezi), consemnata de Martianus Capella (2.161) dar care poate fi una pur poetica.

Raspīndirea cultului. Summanus avea un templu īn Roma, līnga Circus Maximus. Ofrandele aduse zeului constau īn praji­turi specifice numite Summanalia, īn forma de roata.

Sunion (gr. louviov, -ou; lat. Sunion si Sunium, -ii). Promontoriu ce constituie ex­tremitatea sudica a Aticii si pe care era situata cetatea cu acelasi nume; celebri­tatea īn lumea greaca se datora prezentei aici a unui important templu a lui Posei-don, ale carui vestigii se pastreaza si astazi.

Suovetaurilia. Cuvīnt latin compus ce defi­neste sacrificarea a trei animale diferite, un porc (sus), o oaie (ovis) si un taur {tau-rus). Un sacrificiu de acest gen putea fi īndeplinit fie īn īmprejurari oficiale, cu ocazia unei sarbatori publice, fie privat; īn orice caz, era vorba despre o jertfi foarte importanta si din cīt se pare cu origini extrem de vechi. īn majoritatea cazurilor, la Roma suovetaurilia erau oferite zeilor īn cursul ceremoniilor de purificare; īnainte de a fi sacrificate, animalele erau puse sa īnconjoare locul sau persoanele ce trebu­iau sa fie purificate. Printre īmprejurarile

īn care sīnt atestate astfel de sacrificii se numarau celebrarea triumfurilor īmpara­tilor, ofrandele de Spolia opima (vezi) si mai ales sarbatorile numite Ambarvalia (vezi).

Superi. Termen latin desemnīnd fiintele care traiesc pe pamīnt si zeii ceresti, opusi zeilor infernali si mortilor, al caror salas era lumea subterana, numiti inferi. Ritua­lurile oficiate pentru superi erau carac­terizate de elemente care le distingeau de cele pentru inferi (vezi): victimele erau de culoare deschisa si erau spalate īn īntre­gime īnainte de a fi sacrificate (spre deo­sebire de cele jertfite pentru inferi, care erau de culoare īnchisa si erau de obicei purificate prin stropire); īn momentul īnjunghierii de catre sacerdot, trebuiau tinute cu capul ridicat, iar sīngele lor se scurgea pe altar; libatiile se faceau tinīnd mīinile cu palmele īndreptate īn sus.

Superstitii. Cuvīntul grecesc ce defineste superstitia este 6€tcri6aip.ov(a, care se traduce prin „teama de supranatural". AeicnScajiwv putea fi atīt „superstitiosul", cīt si „religiosul", īn functie de punctele de vedere; sensul negativ al termenului s-a raspīndit īn principal īn epoca elenistico--romana. Desigur, legatura dintre religie si superstitie este una foarte strīnsa: multe dintre temerile tipice ale supersti­tiosilor erau adesea raspīndite de sacer-dotii diriguitori ai cultelor divinitatilor oficiale. Un portret deosebit de sugestiv al superstitiosului este oferit de Teofrast īn Caracterele (16), unde citim ca „superstitia ar fi neīndoielnic frica īn fata supranatura­lului" si unde sīnt enumerate cīteva dintre comportamentele caracteristice omului superstitios: „dupa ce si-a purificat mīi­nile si s-a stropit cu apa lustrala, super­stitiosul iese din templu cu o ramura de laur īn dinti si se plimba asa toata ziua"; daca se īntīmpla sa-i taie calea o nevas-tuica sau o pisica, „el nu se misca din loc īnainte de a vedea trecīnd pe altcineva sau īnainte de a arunca trei pietre peste drum"; daca aude cīntīnd cucuvele, stie fraza rituala ce trebuie repetata pentru a īndeparta piaza rea: „s-o ia Atena"; si „īn fiecare luna, spre a-si īnnoi initierea, el se duce la preotii orfici, īnsotit de nevasta-sa (sau, daca ea e ocupata, de dadaca) si de

SUPLICAŢIE

copii. Face parte dintre acei oameni pe care-i vezi, pe malul marii, curatindu-se cu mare grija"; de asemenea, „daca vede un nebun sau un epileptic, tremurīnd īsi scuipa īn sīn". Superstitiosul lui Teofrast este un om conditionat de tabuurile vremii sale; cel al lui Plutarh este „unul care sade īn locu­rile publice īmbracat īntr-o pīnza de sac ori īn zdrente murdare, tavalindu-se gol īn no­roi si strigīndu-si ceea ce numeste pacatele sale" (Plutarh, De superstitione, 7.168d). īn descrierea pe care o face superstitiosului, Plutarh are īn vedere o teama obsesiva de zei, acceptīnd īnsa īn mare parte ceea ce poate fi definit drept „superstitie populara", īn lumea latina, superstitia (superstitio) a fost definita de Cicero: „cei care zile īn­tregi se rugau si aduceau jertfe ca sa le fie «supravietuitori» (lat. superstes, -itis - n.t.)

fiii au fost numiti superstitiosi, iar acest nume a cunoscut apoi cea mai mare ras-pīndire" (De natura deorum, 2.28.71-72).

Suplicatie (lat. supplicatio, -onis). īn lumea romana, o implorare publica si solemna adresata zeilor, īnsotita de alte rugaciuni si sacrificii, cu ocazia unor evenimente faste sau nefaste pentru comunitate, īn semn de multumire, de ispasire sau ca pre­ludiu la celebrarea triumfului unui gene­ral sau al īmparatului. īn astfel de ocazii se deschideau templele, iar statuile divi­nitatilor erau scoase afara si asezate pe divanuri speciale spre a fi venerate de credinciosi. Termenul indica si un tip de rugaciune facuta īn genunchi, diferita de celelalte rugaciuni, īn timpul carora se statea de obicei īn picioare.



loading...








Document Info


Accesari: 12113
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )