SCRIERILE POSTUME ALE LUI JOSEF KNECHT
POEZIILE DIN VREMEA sCOLII sI A STUDENŢIEI
N-avem odihna. Lunecând prin vad,
Strabatem forme ca un râu, supusi:
Prin zi si noapte, paradis si iad
De setea de a fi suntem condusi.
Si astfel umplem forme iar si 121j94b iar,
Nici una nu ni-i
Mereu pe drum, cu soarta de homar,
Nu coacem pâine, n-avem lan si plug.
Nu stim nicicum ce-n ceruri ne-a fost scris,
Se joaca Dumnezeu cu noi neîncetat,
Cel mut si orb nu stie plâns si râs,
Nu-i pus în lanturi, nici stigmatizat.
Sa dainuim! Sa-ncremenim granit!
Aceasta ni-i dorinta necurmata,
Dar teama noastra nu va lua sfârsit,
N-om poposi pe cale niciodata.
<Titlu> Întâmpinare
Naivii toti si cei cu chibzuiala
De îndoieli, ca noi, n-au nici habar.
Ca-n palma-i lumea, ne declara clar,
si adâncimea, simpla flecareala.
Caci daca-n asta lume ar fi fost
Dimensiuni mai multe decât doua,
Cum te-ai simti biet om la adapost ?
Cum ne-ar fi traiul fara grija noua ?
Deci, pentru-a fi în pace totdeauna,
Din trei dimensiuni sa stergem una.
De-i respectam pe cei cuminti si-al lor folos,
si-adâncul e ceva primejdios,
Atunci dimensiunea-a treia-i de prisos.
<Titlu> Dar tainic ne e dor...
Cu gratie de arabescuri fine,
A noastra viata pare sa-nconjoare
În dant de basm nimicul pentru care
Îti vinzi prezentul, te jertfesti pe tine.
Splendida joaca si minune vie,
Gingasa ca zefirul si curata,
Adânc sub crusta-ti vesela se-arata
Un vis de sânge, noapte, barbarie.
În gol se-nvârte viata mai departe,
Nesilnicita, si-are jocu-n fire,
Dar tainic ne e dor de-nfaptuire,
De procreare, suferinta, moarte.
<Titlu> Litere
Luam pana câteodata si-ntr-o doara
Asternem semne-n sir pe albe foi,
Pentru oricine, spusa lor e clara,
Un simplu joc, codificat de noi.
Dar un salbatic sau un om din luna
Aceste mâzgaleli de le-ar privi,
O lume nestiuta si nebuna
Din scrisul colturos l-ar iscodi.
Ca în panopticum i-ar sta-nainte
Un A si B cu chip de om sau lup,
În zvârcoliri ori adastând cuminte,
Un ochi, o limba, mâini, picioare, trup,
O urma pe zapada i-ar parea,
Ar patimi si ar zbura cu ea.
si tot ce nasc puterile naturii
în negre semne ar lua fiinta,
Ar luneca-n podoaba scriiturii,
Iubire ar zari, si suferinta.
Ar râde, ar plânge, uluit de ele.
Caci dincolo de-a scrisului zabrele
întreaga lume-n oarba ei miscare
Pasind, pitica, într-o închisoare
I-ar aparea ca-n vraja micsorata,
În semne ce aidoma arata,
Ca veselie, chinuri, moarte, viata
Tot una par si au aceeasi fata...
Pân' la sfârsit, salbaticul deodata
Ar scoate-un racnet si, de jar aproape,
Lovindu-si fruntea-n ruga murmurata
Ar da pe foc hârtia blestemata.
si poate ca atunci, cu somnu-n pleoape,
Simti-va ca nimicul lumii scunde
Ca un cosmar se-ntoarce în nestire,
Parca sorbit de-o
si, surâzând, îsi va veni în fire.
<Titlu> Citind un filozof vechi
Ce-a fost pâna mai ieri un gând ales,
De-un veac înnobilat si-n floare,
Deodata-i vested, stins, neînteles,
Asemeni unei partituri din care
S-au sters diezi si chei; s-a prabusit
Castelul zguduit din temelie,
Se pierde trist, ca într-un gângavit,
Ce tu credeai eterna armonie.
La fel, un drag si admirat obraz,
Batrân si alb, în cute se boteste,
Iar duhu-i luminos si-atât de treaz
Agonizeaza trist, se ofileste.
si-un simtamânt ce te urca în slava,
Abia nascut, e retezat în zbor,
De mult de-un gând ti-e inima bolnava
Ca toate-n lume putrezesc si mor.
Ci totusi peste lesuri si duhoare
Se-nalta, dureros, dar cu putere
A spiritului facla arzatoare;
învinge moartea si în veci nu piere.
<Titlu> Ultimul jucator cu margele de sticla
Ţinând în mâna jocul colorat,
Sta ghemuit, iar tara-n lung si-n lat
Dupa razboi si ciuma e-n ruine,
Iar printre iederi zumzaie albine.
Trudita pace-n stihuri de psaltire
Rasuna stins peste batrâna fire.
Mosneagul sta margele numarând,
Albastra-i una, alba alta-n sir,
si mari si mici alege dupa rând.
Le-asaza-n cerc, ca pentru joc, pe fir.
A fost cândva maestru în simboluri,
Artist dotat si poliglot a fost,
si lumea a stiut-o pe de rost,
dar faima lui razbise pân' la poluri,
Colegi avea, si-nvataturi da multe.
Acum, batrân, cazut, însingurat,
Nici un scolar nu vine sa-l asculte,
Nu-l cheama nici un mester la duel;
S-au dus, si templele s-au spulberat,
si scoli si carti pierira. Numai el
Printre ruine sta cu jocu-n mâna,
Aceste ieroglife-n sens bogate
Cândva sânt astazi doar pestrite cioburi.
Maestrului îi scapa, desirate,
si pier, amestecându-se-n tarâna...
<Titlu> La o tocata de Bach
Domneste bezna... Liniste din veci...
O raza scaparând în norii reci
Adâncul lumii îl arata viu,
Creeaza spatii, si-n lumini solare
Da la iveala creste, culmi, ponoare,
Pamântul dur si-un aer siniliu.
Chemând la viata nenascutul plod,
Trezeste raza lupta si rodirea:
Cu spaima lumea arde în vapai.
Samânta de lumina ce-a cazut în vai
Preschimba rânduind, e preamarirea
Acestei vieti si-a razei ce-a dat rod.
si-naintând, sub lamura credintei,
Sadeste în creata omenire
Al Tatalui ceresc sublim avânt.
Devine chin si bucurie, grai si cânt,
Bolteste lumea-n dom al biruintei,
E fapta, duh, e lupta si iubire.
<Titlu> Un vis
În biblioteca unei mânastiri
Din munti, ma-ngaduira, singur, fratii.
Era-n amurg, cu molcome sclipiri
Pe toti peretii, mii de încrustatii
La sir, pe pergamente ma-ncântara.
Din raft, o prima carte trag afara,
Uimit si foarte curios citesc:
Spre cvadratura cercului un ultim pas.
Eu tomul asta - îmi zisei - din mâini nu-l las.
O alta carte-n quarto, aurie,
Marunt, pe-al ei cotor de piele scrie :
Adam mâncat-a si alt fruct ceresc.
Din care pom ? Din cel al vietii doara.
O fi Adam etern ? Deci asta-seara
Nu în zadar venii aici. si alta carte
Scânteie minunata, de departe,
Un curcubeu, cu litere-nflorite
De mâna unui mester zugravite:
Culori si tonuri corespunzatoare.
Arata cum nuanta si culoare
Îsi afla un raspuns în melodie.
Ce coruri de culori, ce-armonie
Ma fermecara ! si-mi trecu prin minte:
Aici e raiul cartilor, fireste,
Iar fiece volum mi-o dovedeste;
La tot ce-am vrut sa stiu cândva în viata,
La tot ce-am cautat, aflu povata,
Pâini coapte si fântâni la orice pas.
Caci orice tom priveam întrebator, grabit,
Purta pe scoarta titlul mult dorit,
Fagaduind raspunsuri la sarade;
Puteai sa iesi din orisice impas,
S-ajungi la miezul orisicarei roade,
Pe care de când lumea carturarul
L-a tot visat si l-a râvnit scolarul.
stiinta, poezia, dintr-o fila,
Îsi aratau profundul sens curat,
Probleme, întrebari de rezolvat
si chei si vorbe îsi gaseau, cea mai subtila
Esenta-a spiritului sta pastrata
În aste minunate carti de vis,
Iar cheile cu care-ai fi deschis
A tainelor de orice fel lacata
Sta la-ndemâna în vrajitul ceas.
Deci, curios, cu mâini tremuratoare
Am pus pe masa-o carte oarecare
si magicele slove descifrai,
Precum în vis ades dezlegi deodata
Vreun semn ce de niciunde nu-l stiai,
si într-o clipa bolta înstelata
M-a smuls spre ea, ca-n lumi de zodiace;
În juru-mi se ciocneau cu dusmanie
si iar se contopeau în buna pace
Tot ce aceasta omenire stie
si-n mii de ani popoarele aflara,
Sau în imagini îsi închipuira.
Din vechi simboluri, gânduri iar si iara
Noi întrebari în fata-mi se ivira,
Asa ca într-un ceas sau o clipita
Al omenirii drum din nou îl parcurgeam
si vechea-ntelepciune-ntinerita
Cu întelesul ei mi-o însuseam.
Citeam, si scriitura desenata
Se împletea, se desfacea îndata,
Se aseza în sir pe cer, ca-n pagini,
si, frânta iar, se aduna-n imagini,
Caleidoscop de chipuri învestite
Cu chei si întelesuri inedite.
Într-un târziu, orbit de-acestea toate,
Privirea ridicându-mi de pe foi,
Vazui ca-n vasta sala eram doi.
Întors spre carti, bibliotecarul poate,
Un serios si harnic batrânel,
Lucra la tomurile lui în graba.
Ce-o fi facând - ma-ntreb - cu-atâta zel ?
Voiam sa stiu neaparat ce treaba
Avea de savârsit. si-l vad ca ia
Cu mâna-i de mosneag o carte grea,
O
Ce-i scris pe ea si-apoi, suflând o data
Cu buze albe, titlul abureste -
Ce titlu si ce carte minunata ! -
Îl sterge-ncet c-un deget, surâzând,
si scrie-n loc un altul, nou, cu care
Cel vechi n-avea nicicum asemanare,
si-asa lua tomurile rând pe rând,
Punând un titlu nou la fiecare.
Nimic nu pricepeam, ma coplesea uimirea
si-ntr-un târziu mi-am reîntors privirea
Spre cartea mea deschisa înainte,
Abia-nceputa si pulsând de viata,
Dar tot ce ma-ncântase disparuse,
Pierisera imagini si cuvinte,
Se-mprastiase lumea de simboluri,
Iar sensul ei se risipise-n goluri,
Se tot rotea, se tulbura ca-n ceata
si-n locul ei nu ramânea decât
Un pergament cu fata de cenusa.
Pe umar ma atinse cineva,
Ma-ntorc, batrânul arhivar era.
Cum ma ridic, el ia surâzator
Volumul meu, si-n vreme ce-un fior
Ma-ngheata, cu un deget, usurel,
El sterge tot; pe pielea fara pete
Asterne-un titlu nou, reia dilemele
Stravechi si, rezolvând toate problemele,
Silabisind le scrie pe-ndelete.
Apoi, tacut, si tom si pana ia cu el.
<Titlu> Îndatorire
Cucernici crai vegheara cu dreptate,
La început, ca omul muritor
Sa taie-n tihna brazda pe ogor,
S-aduca jertfe, cumpatat în toate.
Pe-atunci cu totii adorau puterea
Ce cumpaneste sori si luni pe cer,
Cu-ntruchipari ce nu cunosc durerea
si, luminoase-n veci, nicicând nu pier.
S-a stins de mult preasfânta dinastie,
Iar muritorii singuri au ramas,
Într-un vârtej de patimi si-n impas,
Împinsi arazna, fara piosie.
Dar dorul dup-un trai cinstit nu moare
si-avem îndatorirea pe pamânt
Prin jocul de simboluri si prin cânt
Sa tinem treaz ast vis de înaltare.
si, poate, noaptea se va risipi,
si, poate, alta era va sa vie,
Când iara zeul soare va domni,
Ofrandele primind cu bucurie.
<Titlu> Baloane de sapun
Ani îndelungi de cugetare pune
Batrânul învatat în al sau op
si, ca-ntr-un joc, din dulcea-ntelepciune
Anina-n ramuri vestede un strop.
Studentul plin de zel si-nflacarat
Arhive rascoleste si anale,
Însufletindu-si lucrul avântat
Cu gânduri tineresti si geniale.
C-un pai, un baietas înalta-n zbor
Baloane de sapun, pestrite stele,
si ca un psalm maret, stralucitor
Baloanele duc sufletu-i cu ele.
Tustrei, mosneag, student si baietel,
Din valurile Mayei tes vrajite
Minuni de vis atât de felurite,
Dar fiecare vis aduna-n el
Lumina cea din veci, zâmbind la fel.
<Titlu> Dupa o lectura din "Summa contra Gentiles"
Cândva un trai mai drept a fost se pare,
Mai buna lumea, mintile mai clare,
A sti-nsemna sa faci filozofie.
Acei batrâni traiau cu voiosie,
Cum de la Plato-i stim, de ia chinezi
si-n tomurile vechi, uimit, îi vezi -
De câte ori patruns-am cu sfiala
În Summa vasta, ca-ntr-o catedrala,
Ne-a-ntâmpinat o lume-ndepartata
De dulce adevar si preacurata :
Un spirit luminos stapân pe firea-ntreaga
Pe Dumnezeu de om, pe om de cer îl leaga
Frumosul, legea si orânduirea
Întregului îi dau desavârsirea.
Noi ce-am venit în era mai târzie
Parem sortiti la lupta, pribegie,
La îndoieli si ironie-amara,
Truditi de nostalgii ca de-o povara.
Dar, poate, pentru cei ce or sa vina
si noi s-avem o fata mai senina,
Ca niste întelepti privind spre astre,
Caci corul încalcat al vietii noastre
Pâna la ei se va preface-n armonie
si-n mit impasul, trista batalie.
Iar cel ce-acum deloc nu crede-n el,
Purtând în suflet deznadejdea grea,
Va deveni cu vremea un model
Pe care tinerii îl vor urma;
si cel ce azi în îndoieli se zbate
Invidiat odata fi-va, poate,
Ca unul ce-a trait netemator
În raiul unui veac surâzator
si care fericit ca pruncii fu.
Caci si în noi, ca-n orice ev, traieste
Eternul spirit ce ne înfrateste:
El dainuie mereu, nu Eu si Tu.
<Titlu> Trepte
Cum tot ce-i tânar si-nflorit apune
Îmbatrânind, asijderea oricare
Virtute, vârsta sau întelepciune
La vremea ei da-n floare, apoi piere.
Oricând rosteste viata vreo chemare,
Al nostru suflet, gata de-nnoire,
Cu eroism si fara de durere
Patrunde-n lumea cea necunoscuta.
În orice început, e-o vraja peste fire,
Ne apara si sa traim ne-ajuta.
Un spatiu sa schimbam cu celelalte,
si nici o vatra nu ne fie draga;
Al lumii duh în lanturi nu ne leaga,
Ci vrea din treapta-n treapta sa ne salte.
De-om poposi în vreun ungher al vietii,
Vom picoti sub coaja de rugina;
Doar cel ce-o ia la drum prin valul cetii
Se mântuie de lene si rutina.
si, cine stie, chiar si-a mortii coasa
Noi spatii largi în fata ne-o desface,
Chemarea vietii-n veci de veci nu tace...
Hai, inima, la drum si fii voioasa!
<Titlu> Jocul cu margele de sticla
Piosi, a universului cântare
si muzica maestrilor îndata
Vom asculta, poftind la sarbatoare
Mari spirite din era minunata.
Formulele cu sens adânc si tainic
Precum o vraja-n slavi ne va sui,
Furtuna, infinitul, viata trainic
S-or închega în clare-alegorii.
Rasuna-n ele limpezi lumi celeste,
Sa le slujim e-al vietii noastre har;
Nu poti sa cazi din cercurile-aceste
Decât în sfântul lor focar.
|
