ANALIZATORUL VIZUAL
Vederea furnizeaza peste 90% din informatiile asupra mediului inconjurator.
Excitantul specific analizatorului vizual il constituie radiatiile luminoase.
Fiziologia analizatorului vizual
Simtul vazului permite omului sa recunoasca obiectele care – l inconjoara, sa aprecieze forma, culoarea, marimea, luminozitatea, miscarea si distanta la care se afla acestea. Alaturi de analizatorii acustico–vestibular si motor, contribuie la mentinerea echilibrului si la orientarea corpului in spatiu.
Segmentul periferic
se afla in retina
are doua zone importante:
o pata oarba (papila optica)
pe unde iese nervul optic din retina
o pata galbena (macula lutea)
la capatul posterior al axei vizuale a globului ocular
in centru se afla o depresiune – foveea centralis – zona de acuitate vizuala maxima.
retina vizuala este formata din celule nervoase, celule de sustinere si celule pigmentare
celulele nervoase sunt de 5 tipuri:
o fotoreceptoare: cu conuri si bastonase
o bipolare
o multipolare
o orizontale: neuroni de asociatie, cu dendrite si axoni
o amacrine: neuroni de asociatie far dendrite, dar cu axon lung si foarte ramificat.
ca urmare a suprapunerii acestor tipuri de celule si a sinapselor dintre ele, se pot diferentia 10 straturi ale retinei.
Celulele fotoreceptoare
a. celule cu bastonas:
125 – 135 milioane
reprezinta receptorii vederii nocturne si crepusculare (fara detalii si culori)
se gasesc mai ales spre zona periferica a retinei
contin rodopsina (purpur retinian), un pigment inrudit cu vitamina A, care se gaseste stocat in membrana segemntului extern
membrana este pliata in cca 1000 de discuri suprapuse, separate intre ele
b. celule cu con:
5 – 7 milioane
receptori ai vederii diurne, colorate
se gasesc la nivelul petei galbene
exista 3 tipuri de conuri:
o pentru perceperea luminii rosii
o pentru perceperea luminii verzi
o pentru perceperea luminii albastre
contin iodopsina, care se descompune in prezenta luminii si se resintetizeaza in prezenta vitaminei A.
Segmentul de conducere (calea optica) este format din trei neuroni:
protoneuronul – neuronul bipolar din retina;
deutoneuronul – neuronul multipolar din retina;
mai multe celule cu bastonas fac sinapsa cu un neuron bipolar, iar mai multe celule bipolare fac sinapsa cu o celula multipolara, fenomen numit convergenta;
fiecare celula cu con din fovea centralis face sinapsa cu o singura celula bipolara, care, la randul ei, face sinapsa cu o singura celula multipolara;
axonii neuronilor multipolari converg si formeaza nervul optic, care paraseste globul ocular la nivelul petei oarbe;
dupa un scurt traseu, fibrele nervilor optici, provenite din jumatatea mediala a fiecarui glob ocular, se incrucisaza la nivelul chiasmei optice;
dincolo de chiasma optica, influxurile nervoase sunt conduse prin tracturile optice;
fiecare tract optic contine fibre provenite din jumatatea laterala (temporala) a globului ocular ocular de pe aceeasi parte si fibre provenite din jumatatea mediala (jumatatea nazala) a globului ocular de pe parte opusa;
tractul optic ajunge la metatalamus(la corpul geniculat extern) unde majoritatea fibrelor fac sinapsa cu al III lea neuron, al carui axon se propaga spre scoarta cerebrala in aria vizuala;
tracturile optice trimit colaterale la:
o coliculii cvadrigemeni superiori unde se inchid reflexele de orientare a globilor oculari;
o mezencefal, la centrii care regleaza diametrul pupilar;
o hipotalamus, la centrii implicati in reglarea ritmului nictemeral (alternanta somn – veghe)
Segmentul central (aria vizuala)
este situat in lobul occipital, de o parte si de alta a scizurii calcarine;
distrugerea acestei zone determina orbirea (cecitatea centrala).
Mecanismele fotoreceptiei
constau in transformarea razelor luminoase la nivelul celulelor receptoare retiniene in potentiale de actiune, transmise prin nervul optic cortexului cerebral, unde se produc senzatii vizuale;
in vederea obtinerii de senzatie vizuala conlucreaza irisul, care se comporta ca o diafragma, si aparatul optic, alcatuit din mediile refringente:
o cornee transparenta
o cristalin
o umoare apoasa
o corp vitros
mediile refringente se comporta ca un sistem dioptric;
irisul dozeaza cantitatea de lumina care patrunde pana la retina prin modificarea diametrului pupilei;
modificarea diametrului pupilei se realizeaza prin contractia sau relaxarea muschilor circulari si radiari;
razele de lumina sufera la nivelul ochiului o tripla refractie:
o prima refractie: la interfata aer-cornee
o a doua refractie: pe fata anterioara a cristalinului
o a treia pe fata posterioara a cristalinului
cristalinul se comporta ca o lentila biconvexa,ca urmare, in pata galbena, imaginea care se formeaza este mai mica si rasturnata;
imaginea persista pe retina o fractiune de secunda dupa disparitia stimulilor, fapt ce explica de ce atunci cand imaginile se succed cu o anumita frecventa acestea se suprapun si creeaza impresia de miscare continua; pe aceasta proprietate se bazeaza cinematografia;
Baza fotochimica a vederii
razele luminoase ale spectrului vizibil patrund in ochi prin sistemul dioptric si strabat retina pornind de la stratul neuronilor multipolari pana ajung la celulele fotoreceptoare cu con si bastonas;
cand fotonii ajung la nivelul unui bastonas sau al unui con, determinata descompunerea pigmentilor fotosensibili caracteristici: rodopsina – in celulele cu bastonas; iodopsina – in celulele cu con, prin ruperea legaturilor chimice dintre retinen si proteina asociata (scotopsina in bastonase si fotopsina in conuri);
prin descompunerea pigmentilor fotosensibili se genereaza potentiale de actiune la nivelul membranelor celulelor fotosensibile si, in consecinta, apare un influx nervos care, ajuns la nivel cortica, pe calea nervului optic provoaca senzatia de culoare corespunzatoare.
sunt 2 tipuri de vedere:
o monocroma
o colorata
ambele tipuri de vedere implica acelasi timp de pigment, numit retinen, care se sintetizeaza din vitamina A
rodopsina
o responsabila pentru vederea scotopica, in lumina difuza;
o sensibilizeaza bastonasele pentru radiatiile albastre;
iodopsina
o responsabila de vederea fotopica, diurna, colorata, cand se pot sesiza detaliile si contururile;
Acomodarea la distanta
in cazul ochiului normal (emetrop), distanta focala este de 17 mm, iar lungimea axului antero-posterior este de 24 mm.
distanta focala este distanta dintre lentila – cristalin – si focarul central situat pe retina
exista o concordanta perfecta intre puterea de convergenta a mediilor refringente si lungimea axului antero-posterior, ceea ce permite vederea clara,fara acomodare , a aobiectelor situate la o distanta mai mare de 6m
in cazul obiectelor situate la o distanta mai mica de 6m, este necesara acomodarea, care se realizeaza prin:
o modificarea curburii cristalinului
o corectarea axelor oculare prin contractia musculaturii extrinseci a globului ocular
in procesul de acomodare exista 2 puncte de reper:
o punctum remotum – situat la distanta maxima (6m) la care un obiect poate fi vazut clar, fara acomodare;
o punctum proximum – situat aproape de ochi, la o distanta la care capacitatea de acomodare este depasita;
distanta dintre ochi si punctum proximum creste odata cu varsta (de la 7 la 80 cm), datorita scaderii elaticitatii cristalinului;
in cazul in care puterea de convergenta a sistemului dioptric nu concorda cu lungimea axului antero-posterior, ochiul este ametrop, prezentand diverse defecte optice: miopie, hipermetropie, astigmatism
Acomodarea la intuneric si lumina
acomodarea la intuneric se realizeaza lent, in proportie de 60% in primele 5 minute;
o adaptare buna la intuneric total dupa lumina intensa necesita 30-45 de minute;
trecerea de la intuneric la lumina puternica necesita 5-6 minute;
Vederea cromatica
se considera ca celulele cu conuri , penrtu vederea crmatica, trebuie sa aiba cel putin trei tipuri de pigmenti penrtu culorile fundamentale: rosu, verde, albastru;
daca cele trei substante fotosensibile sunt descompuse uniform se percepe culoarea alba;
prin descompunerea inegala a celor trei tipuri de pigmenti se percep celelalte culori;
Exista o serie de anomalii de percepere a culorilor:
o Daltonismul:
defect genetic
manifestat prin imposibilitatea de a percepe ca distincte culorile complemetare (ex.: rosu si verde)
o Acromatopsia
Imposibilitatea de a percepe culorile
|
