Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























Introducere in medicina

medicina




Introducere īn medicina




Cunostintele care urmeaza a fi prezentate au un mare grad de generalitate, dar si o importanta aparte, care este remarcata īn cazuri complexe sau īn interpretarea rezultatelor celor mai noi cercetari.


Definitie, Concepte de baza si Scopuri ale medicinei


O definitie a medicinei care ar putea fi larg acceptata ar fi cea care afirma ca medicina este grupul de stiinte care studiaza pastrarea si restabilirea sanatatii omului.

Sanatatea ar putea fi definita ca o stare de optimum functional al organismului, deci de īndeplinire īn conditii bune a tuturor functiilor organismului.

Boala este o notiune opusa sanatatii, care se refera la orice conditie biologica īn care una sau mai multe functii ale organismului sunt perturbate.

Organismul viu este un complex molecular care constituie un sistem format din parti indisolubil legate īntre ele.

Functiile organismului se refera la sarcini repartizate partilor lui si coordonate pentru a executa īn conditii optime procese care reprezeinta manifestarile vitale:

mentinerea unei structuri materiale proprii (a organismului),

adaptarea,

reproducerea.

Adaptarea este o serie de reactii complexe ce asigura supravietuirea organismului īntr-un mediu nefavorabil.


Scopul medicinei, de pastrare si restabilire a sanatatii omului, asa cum rezulta din definitia acesteia, este foarte larg si presupune o serie de subscopuri majore:

l          identificarea bolilor care survin (diagnosticul);

l          restabilirea sanatatii (tratarea bolilor);

l          prevenirea aparitiei bolilor, dar si a agravarii acestora (profilaxia).

Cele trei subscopuri sunt foarte largi, deoarece notiunea de boala se refera la o mare varietate de perturbari, care constituie combinatii extrem de variate din punctul de vedere al numarului si naturii functiilor afectate, dar si al amplitudinii afectarii (ce ar putea fi minora, medie sau grava) pentru fiecare functie.

Marea varietate a bolilor ce pot surveni, precum si complexitatea aparte a organismului uman impun doua subscopuri suplimentare ale medicinei:

l          cunoasterea bolilor si

l          cunoasterea organismului uman.

Aceste doua subscopuri au o importanta si īntindere pe deplin comparabile cu primele trei subscopuri care au fost derivate direct din definitia medicinii, respectiv diagnosticul, tratamentul si profilaxia.


Caracteristici majore ale medicinei


Doua caracteristici majore ale medicinei ar fi volumul si complexitatea aparte a cunostintelor necesare, precum si importanta sociala deosebita a acesteia.


Principalele cauze ale complexitatii si volumului mare al cunostintelor medicale au fost identificate rapid prin analiza preliminara a subiectului si scopului medicinei, asa cum au fost prezentate mai sus.

Din definitia medicinei rezulta ca subiectul acesteia este organismul uman. Acest subiect este de o complexitate remarcabia, deoarece specia umana este cea mai evoluata din tot regnul animal. Īn biologie evolutia este caracterizata īn special prin sporirea complexiatii organismului.

Un factor major de amplificare a complexitatii cunostintelor medicale este dat de capacitatea unica a omului de a crea si utiliza o mare varietate de sisteme artificiale (unelte si masini, constructii, instalatii, culturi agricole, etc.). Astfel se ajunge la modificari ale mediului īnconjurator de 15415n139p o importanta mult mai mare decāt a celor realizate de alte specii din regnul animal. Termitierele, barajele castorilor sau invaziile lacustelor ar fi cele mai mari modificari ale mediului natural date de alte specii decāt cea umana.


Importanta sociala a medicinei poate fi evidentiata imediat la o analiza a istoriei universale. Se poate observa astfel ca medicina a constituit o disciplina cu un statut aparte īn marea majoritate a societatilor omenesti, īn toate zonele geografice si īn toate epocile, īncepind cu preistoria.

Practica medicinei a fost obiectul uneia din cele mai vechi specializari, īncepānd cu vindecatoarele si samanii din cadrul culturilor conturate chiar din paleolitic. īn societatile din antichitate au aparut atāt preoti supraspecializati īn medicina, dar si laici al caror statut a fost initial asimilat cu al mestesugarilor, dar care adesea au obtinut diverse privilegii. Īn Evul Mediu timpuriu īn Occident medicina a fost unul din primele domenii majore ale īnvatamāntului universitar, alaturi de drept si teologie, iar practica acesteia nu era admisa decāt dupa sustinerea doctoratului. Prin teza de doctorat se atesta capacitatea si interesul permanent al acestor specialisti pentru cercetare.

S-a remarcat ca marea majoritate a societatilor omenesti au aplicat īn medicina cāt mai repede posibil toate achizitiile din alte domenii, printre care s-ar putea mentiona plantele nou-cunoscute sau cele mai noi materiale si tehnologii pentru instrumentele medicale.


Un efect major al importantei sociale a medicinei este etica medicala, care este o subramura a filozofiei destinata elaborarii principiilor de desfasurare a activitatii īn medicina. Īn prezent, reglementarile de ordin etic sunt promovate si sustinute de O.M.S. si obligatorii pentru toate statele membre ale O.N.U. Cele mai importante reglementari din acest domeniu ar fi:

l       Obligatia de a acorda cea mai buna asistenta medicala posibila īn momentul respectiv, fara discriminari de orice natura.

l       Interdictia actelor medicale ce pot dauna bolnavului, fie ca implica riscul unor efecte mai grave decāt ale bolii, fie ca sunt tehnici prea putin cunoscute.

l       Interdictia aplicarii eutanasiei, spre a evita abuzurile.

l       Interdictia de a face din restabilirea sanatatii obiect de santaj.

l       Obligatia de a pastra secretul medical, care se refera atāt la starea sanatatii pacientului, cāt si la informatii confidentiale care se pot afla īn cursul asistentei medicale.

Complexitatea si marea diversitate a situatiilor ce se pot īntālni īn practica a impus o serie de derogari si compromisuri. Īn prezent asemenea situatii se analizeaza īn asociatiile medicale, cāt si īn comisii speciale īn spitalele mari sau alte institutii medicale importante. Pentru aproape fiecare reglementare majora de ordin etic sunt admise adesea exceptii consacrate:

l          Acordarea celei mai bune asistete medicale posibile presupune cheltuieli mari, drept care chiar īn tarile avansate s-a pus problema unor optiuni īntre tratamente costisitoare eficiente īn unele cazuri si tratamente accesibile eficiente īn mult mai multe cazuri.

l          Verificarea eficientei noilor proceduri medicale presupune si teste clinice, deci nu se poate renunta total la experimentele pe oameni. Īn prezent sunt īn vigoare protocoale detaliate pentru a reduce la minim riscurile pentru sanatate īn asemenea experimente. Astfel este stabilit inclusiv dreptul voluntarilor de a se retrage din experiment oricānd cred de cuviinta.

l          Īn cazul unor boli incurabile care genereaza suferinte atroce s-au admis tratamente paleative care pot reduce durata vietii pacientului daca nu mai exista alternative.

l          Secretul medical poate fi divulgat īn cazuri īn care pastrarea acestuia ar dauna societatii, cum ar fi bolile transmisibile, pericolele de accidente sau delictele.

Respectarea principiilor eticii medicale este īn primul rānd o obligatie a personalului medical, dar revine si celor din alte profesii cānd desfasoara activitati īn domeniul medical. Īn cazul informaticii medicale se impune o atentie permanenta si sunt de mult dezbateri pe teme de responsabilitate medicala.


stiinte medicale


Complexitatea aparte a cunostintelor medicale, asa cum a fost evidentiata īn analiza preliminara prezentata mai sus, a impus delimitarea īn cadrul medicinei a mai multor discipline, care īn prezent au statutul unor stiinte aparte. Primele ramuri ale medicinei au fost delimitate pentru principalele subscopuri ale medicinei:

l          Anatomia si fiziologia pentru cunoasterea organismului uman ;

l          Patologia pentru cunoasterea bolilor ;

l          Semiologia pentru stabilirea diagnosticului ;

l          Terapia pentru stabilira tratamentelor ;

l          Igiena pentru prevenirea bolilor.

Introducerea microscopiei a permis acumularea unui volum surprinzator de mare de cunostinte referitoare la detaliile de structura ale organismului, ceea ce a impus delimitarea histologiei ca stiinta medicala aparte. Cercetarile ulterioare au evidentiat o complexitate aparte a celulelor, drept care s-a delimitat citologia ca stiinta aparte dedicata studiului microscopic al formei celulelor.

Īn prezent, medicina constituie un complex de stiinte īn cadrul biologiei. Biologia este un complex de stiinte care studiaza materia vie sub toate aspectele. Importanta altor ramuri ale biologiei pentru medicina este remarcabila deoarece:

l          diverse aspecte ale integrarii organismului uman īn mediu au influenta asupra structurii si functiilor organismului uman;

l          multe specii, in special de microorganisme, sunt agenti nocivi pentru organismul uman;

l          organismul uman are multe aspecte comune cu alte organisme, deci diverse studii comparate au permis acumularea unor cunostinte utile.

Īn medicina au o mare importanta si diverse achizitii ale unor discipline de granita, cum ar fi biofizica (ce este o fizica a sistemelor vii) sau biochimia (o ramura a chimiei destinata elementelor constitutive ale materiei vii si a reactiilor chimice din cadrul acesteia).


Organismul uman


Organismul uman este, precum toate organismele vii, un sistem indivizibil, constituit din materie vie, care este organizata īn subsisteme integrate pe mai multe nivele.


Materia vie este constituita din:

l        substante organice (care dau specificitatea materiei vii);

l        apa (care are o mare importanta pentru manifestarile vitale) si

l        substante anorganice.

Cele mai importante clase de substante organice sunt glucidele, lipidele si proteinele.

Glucidele (zaharurile) sunt polihidroxi-aldehide sau polihidroxi-cetone.

Lipidele (grasimile) sunt īn special esteri ai glicerinei.

Proteinele sunt produsi de policondensare a aminoacizilor (cu mase moleculare de 6000 pana la cāteva milioane de unitati).

Structurile care dau specificitatea proteinelor sunt:

l          Primara, data de succesiunea aminoacizilor in catena:

l          Secundara, data de aranjarea īn sptiu a catenei (helix, etc) prin legaturi de hidrogen īntre gruparile ceto si amino ale aminoacizilor din catena ;

l          Tertiara, data de legaturi īntre radicalii aminoacizilor din catena (rezulta configuratia spatiala a proteinei);

l          Cuaternara, data de asocierea mai multor catene (lanturi) proteice.

Dupa forma proteinele pot fi scleroproteine (fibrilare, insolubile) sau sferoproteine (globulare, solubile).

Multe proteine au un grup prostetic (de natura neproteica), rezultānd complexe de diverse clase: metaloproteine, nucleoproteine, etc.


Manifestarile vitale ale organismului uman sunt realizate printr-o serie de functii ale structurilor organismului, care se clasifica īn functii de nutritie, relatie si reproducere.

Metabolismul este un proces esential al organismului viu de schimb permanent de substante si energie cu mediul īnconjurator. Un asemenea flux este necesar deoarece constituentii organismului (substante si structuri) sunt īnlocuiti īn mod continuu si organismul poate obtine energie numai prin combustia substantelor nutritive.

Metabolismul are doua componente majore corelate:

l        anabolismul, prin care se asigura preluarea din mediul īnconjurator a substantelor necesare organismului si sinteza substantelor proprii acestuia (componenta sintetica, constructiva si endergonica) si

l        catabolismul, prin care se asigura descompunerea substantelor acumulate prin anabolism si eliminarea substantelor inutile pentru organism. Prin descompunere se asigura obtinerea energiei necesare functiilor vitale sau pregatirea pentru eliminare a macromolelor deteriorate. (componenta exergonica ce constituie sursa de energie pentru procese vitale).


Nutritia este procesul de import si prelucrare a diverselor substante necesare pentru mentinerea vietii.

Functiile de nutritie sunt:

l          respiratia, prin care se asigura introducerea si utilizarea oxigenului īn organism, precum si eliminarea dioxidului de carbon;

l          digestia, care este transformarea alimentelor īn substante asimilabile. Substantele nedigerabile sunt eliminate ca excremente;

l          circulatia, prin care se asigura transportul substantelor nutritive spre toate punctele de utilizare sau depozitare si al substantelor nocive spre zonele de eliminare din organism;

l          excretia, care este eliminarea substantelor nocive din organism.

Functiile de relatie sunt:

l          sustinerea (mentinerea relatiilor topografice īntre organele interne)

l          locomotia (si prehensiunea, gestualitatea, mentinerea echilibrului),

l          functiile psihice (perceptia, gāndirea, imaginatia, atentia, vointa)


Īn cazul regnului animal, din care face parte omul, aceste nivelele de organizare sunt:

l        sisteme de organe,

l        organe,

l        tesuturi,

l        celule,

l        organite celulare.

Īn cazul regnului protistelor (microorganisme unicelulare), ar fi doar celule si organitele acestora.


Celula este cel mai mic element anatomic ce are manifestari vitale (nutritie, adaptare, reproducere) si este unitatea de baza a materiei vii (din punct de vedere structural si functional).

Dimensiunile celulelor din organismul uman sunt de ordinul zecilor de microni. Un micron este 1/1000 mm, deci 10-6 m.

Forma celulelor este variabila, determinata de interactiunile īntre celule. Celula este constituita din membrana, nucleu si citoplasma (cu organitele acesteia).

Membrana este o structura destinata sa separe continutul unei anumite structuri de mediul extern. Este formata dintr-un strat lipidic (care asigura functia de bariera) īn care sunt īncorporate proteinele (care asigura preluarea substantelor si semnalelor din exteriorul celulei).

Nucleul este un component al celulei care comanda sinteza proteinelor si, prin aceasta, functiile celulei. Este situat median si delimitat de o membrana nucleara asemanatoare ca structura cu membrana celulara. Pricipalul component al nucleului este ADN-ul (acidul dezoxiribonucleic), īn structura caruia este codificata structura proteinelor. Īn cursul diviziunii celulare ADN-ul se grupeaza īn molecule numite cromozomi (46 pentru specia umana).

Gena este un segment din catena ADN destinat codificarii structurii unui lant proteic. Pentru fiecare lant proteic sunt disponibile doua gene (alele), fiecare dobandita de la cāte un parinte.

Organitele celulare sunt parti constitutive permanente ale celulei, cu forma si structura determinata, care īndeplinesc anumite functii īn viata celulei. Principalele organite celulare sunt:

l          Ribozomii (realizeaza sinteza lanturilor proteice specifice celulei prin asamblarea aminoacizilor);

l          Mitocondriile (centralele energetice ale organismului, īn care au loc reactii de oxidare cu eliberare de energie. O celula are cca 3000 mitocondrii.);

l          Lizozomii (pentru descompunerea proteinelor celulare alterate prin functionare prelungita si a substantelor nocive intrate īn celula);

l          Reticulul endoplasmic (sistem circulator, īn care se acumuleaza produsele de secretie ale celulei). Secretia este eliminarea de catre o celula unei substante īn spatiul extracelular.


Enzima este o proteina complexa cu rol de catalizator care determina specificitatea reactiilor biochimice. Enzimele constituie un element esential al metabolismului si formeaza adesea lanturi enzimatice dedicate unor procese metabolice. Enzimele importante sunt inhibate sau stimulate īn special prin hormoni si alte substante cu rol de semnalizare, īn cadrul unor mecanisme complexe de reglare.

Substratul este substanta asupra careia actioneaza enzima (de regula o molecula organica).

Componentele majore ale enzimei sunt:

l          Apoenzima, componentul proteic, care creaza specificitatea sterochimica de substrat (distinctia īntre o anumita molecula si cele īnrudite).

l          Coenzima, componentul prostetic (vitamina, ion metalic), care asigura activitatea de cataliza pentru o transformare limitata a substratului (oxidare, dehidrogenare, etc)

Canalele sunt formate din macromolecule care īsi schimba conformatia pentru a regla schimbul de substante cu exteriorul. Prin acest structuri substantele utile sunt introduse si retinute īn interiorul celulei.

Receptorii sunt macromolecule care recunosc substante venite din exterior cu rol de semnalizare (specificitate streochmica), si determina un raspuns adecvat al altor structuri celulare la respectivul semnal.

Specificitatea stereochimica este bazata pe complementaritatea īntre zona activa a proteinei si substanta vizata, comparabila cu potrivirea īntre cheie si broasca de la usa.


Diferentierea este un proces prin care celula dobāndeste caractere specifice legate de exercitarea unei anumite functii (morfologice sau fiziologice). Īn urma diferentierii

l        se obtine o perfectionare unilaterala (specializare),

l        nutritia celulei se mentine,

l        capacitatea proliferativa scade frecvent.

Celulele se nasc numai din celule pre-existente, prin diviziune ("omnis cellula e cellula").

Cānd celulele sunt deteriorate sau devin inutile, primesc un semnal care declanseaza apoptoza, adica o īncetare programata a vietii. Necroza este un fenomen de distrugere celulara īn urma unor boli, care duce adesea la eliberarea īn mediul extracelular a unor componente vatamatoare pentru celulele vecine.


Tesutul este o agregare de celule diferentiate similare, care coopereaza pentru realizarea unei anumite functii.

Principalele categorii de tesuturi din organismul uman sunt

l          epitelial (celule prismatice), cu rol de delimitare si izolare a compartimentelor anatomice (īn special) dar si absorbtie (īn cazul plamānilor, intestinului, etc) sau secretiei (īn special īn cazul glandelor) ;

l          conjunctiv (celule stelate), cu rol de mentinere a pozitiei organelor. Celulele conjunctive au rolul de a forma si remania fibrele (de natura proteica, asigura fixarea structurilor) si restul substantei fundamentale (intercelulare) ;

l          muscular (celule fusiforme), destinat miscarii īntregului organism si motilitatii organelor ;

l          nervos (celule sferice, cu prelungiri), destinat transmiterii si prelucrarii informatiilor pentru coordonarea si reglarea functiilor organismului, precum si integrarea īn mediul īnconjurator.

Īntre diversele varietati de tesut conjunctiv se remarca tesutul osos si cel adipos. Sāngele poate fi considerat o forma aparte de tesut conjunctiv īn care celulele sunt mobile si īn substanta fundamentala predomina apa.


Organul este o structura autonoma a corpului care este adaptata pentru realizarea uneia sau mai multor functii ale organismului uman. Aceasta definitie a fost inspirata de structuri bine cunoscute, precum creierul, inima sau plamānii, dar organe sunt si oasele, articulatiile, muschii, vasele, nervii sau pielea.

Un organ este alcatuit din mai multe tesuturi, din care unul are rolul principal, de realizare a functiei organului. Orice organ are doua componente majore: parenchimul si mezenchimul.

Parenchimul este ansamblul celulelor cu functia specifica pentru organul respectiv. De multe ori este un tesut epitelial.

Mezenchimul este ansamblul celulelor grupate īn tesuturi cu functii auxiliare, de metinere a formei si pozitiei organului, dar si asigurarea nutritiei acestuia.

Inervatia este topografia nervilor ce asigura troficitatea si functia unui organ.

Organele pot fi, dupa natura celei mai mari parti a volumului, parenchimatoase sau cavitare. Principalele organe parenchimatoase sunt creierii, plamānul, ficatul si rinichii, iar principalele organe cavitare sunt inima, stomacul, intestinele si vezica urinara.


Organe sunt grupate in sisteme, destinate fiecare unei functii a organismului:

l          Sistemul osteo-articular (cu rol de sustinere si elemente pasive ale miscarii) ;

l          Sistemul muscular (grupuri de muschi, care sunt elemente active ale miscarii);

l          Sistemul respirator (plamānii si caile respiratorii);

l          Sistemul circulator (cordul si vasele mari);

l          Sistemul digestiv (tubul digestiv - faringe, esofag, stomac si intestine -, ficatul si glandele anexe - glande salivare, pancreas);

l          Sistemul excretor (rinichi, cai urinare si vezica urinara);

l          Sistemul nervos (central - encefal si maduva spinarii - si periferic) si organele de simt;

l          Sistemul glandelor endocrine (coordonate de sistemul nervos prin intermediul glandei hipofize):

l          Sistemul genital.


Organismul uman se formeaza īn cursul unui proces complex numit embriogeneza dintr-o singura celula-ou, rezultata din unirea ovulului matern cu spermatozoidul patern, Din diviziunea celulei-ou rezulta alte celule, care se divid īn continuare īntr-un ritm sustinut. Īn diverse etape ale acestui proces survin diferentieri celulare si agregarea diverselor populatii de celule īn structuri si organe. Acest proces este condus prin diverse proteine emise ca mesageri chimici morfogenetici, īn cadrul unui program putin cunoscut care este stocat īn genomul celulelor.

Genotipul este ansamblul caracterelor ereditare ale unui organism. Fiecare celula a organismului contine īn cadrul ADN-ului toate instructiunile necesare pentru a forma orice tip de celula din organism. Aceste instructiuni pot fi realizate sau pot ramāne latente.

Fenotipul este ansamblul caracterelor realizate ale unui organism, ereditare sau non-ereditare (dobāndite īn cursul vietii).

Mutatia este transformarea unei gene si poate surveni din cele mai diverse cauze (radiatii, unele substante chimice, etc) Unele mutatii favorizeaza adaptarea la mediu, dar marea majoritate sunt daunatoare.


Etiologie


Agentii nocivi sunt factorii care pot fi daunatori organismului prin provocarea diverselor boli, si de aceea mai sunt cunoscuti si sub denumirea de agenti patogeni, adica provocatori de suferinta, sau agenti etiologici (cauzali ai bolilor). Īn prezent sunt cunoscuti agenti nocivi de o mare diversitate, care practic creaza un pericol permanent pentru organism.


Agentii cauzali ai bolilor se clasifica, dupa importanta acestora īn provocarea unei anume boli, īn:

l          Determinanti (agentii etiologici propriu-zisi), care constituie, de regula o cauza specifica si esentiala pentru aparitia bolii. Īn absenta acestora boala nu apare niciodata.

l          Favorizanti, care sunt nespecifici si neesentiali pentru aparitia bolii (prezenta lor nu este necesara pentru aparitia bolii, nu determina singuri boala). Acesti factori amplifica sau reduc efectul agentilor cauzali si pot fi declansatori, adjuvanti (ajutatori), ocazionali etc.


Agentii patogeni pot fi clasificati, dupa nivelele de organizare ale materiei reprezentate, īn agenti fizici, chimici, biologici si sociali.

Īn cadrul agentilor fizici se remarca;

l        agentii mecanici (cei mai importanti), Sunt īn special corpuri dure ce pot determina taieturi sau zdrobiri, dar efecte nocive pot avea si zgomotul sau vibratiile.

l        variatii ale presiunii atmosferice;

l        agenti termici (frigul sau caldura);

l        radiatiile;

l        curentul electric.

Agentii chimici sunt marea diversitate de substante chimice care pot determina arsuri sau intoxicatii.

Agentii biologici sunt īn special microorganismele, dar si macroorganisme precum viermii intestinali sau diverse insecte. Diverse plante si animale pot fi nocive prin agresiuni mecanice (zgārieturi, muscaturi), chimice (toxine ale plantelor sau veninuri ale animalelor), sau chiar vehicularea microorganismelor patogene.

Ca agenti sociali pot fi considerate cele mai diverse disfunctii ale sistemului social care provoaca suprasolicitari.


Microorganismele constituie o clasa de agenti nocivi cu importanta aparte.

Virusurile sunt sisteme bioide, deoarece nu au metabolism, dar au informtie genetica stocata īn acizi nucleici. Singurele structuri ale virusului sunt acidul nucleic si capsida virala (formata din proteine, cu rol de protectie a acidului nucleic) Īnmultirea virusurilor este posibila doar folosind aparatul genetic al celulei īn care patrund.

Bacteriile sunt organisme unicelulare de tip procariot (fara nucleu). Membrana bacteriana este acoperita la exterior de un perete celular format īn special din polizaharide, care asigura o protectie sporita bacteriei. Singurele organite celulare ale bacteriilor sunt ribozomii. Metabolismul bacteriilor este mai intens decāt al celulelor umane, cu variatii importante si īntre tulpini din cadrul aceleiasi specii). Datorita lipsei membranei nucleare genomul bacteriilor este predispus la mutatii (labil).

Protozoarele sunt organisme unicelulare de tip eucariot (cu nucleu) si structuri asemanatoare cu ale celulei umane. Probabil cel mai important protozoar din patologia umana este parazitul malariei.

Fungii (ciupercile microscopice) sunt organisme formate din celule eucariote organizate īn hife (lanturi ramificate īn celule).


Apararea organismului


Apararea organismului vizeaza mentinerea structurii si functiilor acestuia, si se realizeaza prin mecanisme variate, care sunt solicitate practic permanent si au o importanta vitala.

Principalele sisteme de aparare ale organismului sunt:

l          barierele anatomice ;

l          mecanismele inflamatiei ;

l          sistemul imun ;

l          mecanismele reactiei sistemice-post agresive.

Toate sistemele organismului au structuri cu diverse contributii la apararea organismului, dar sistemul circulator are cel mare aport, deoarece asigura accesul unor populatii de celule specializate īn toate regiunile organismului.


Barierele anatomice sunt constituite de tegumente si mucoase pentru a asigura o prima linie de protectie a organismului īmpotriva agentilor externi. Aceste bariere sunt mecanice (prin structura lor) si chimice (prin secretiile lor, care au efecte bactericide si asigura evacuarea bacteriilor).

Eficienta acestor bariere este sporita prin diverse mecanisme, cum ar fi reflexele ca cele de stranut, tuse sau voma (pentru evacuarea unor substante, corpi straini sau microorganisme) sau posibilitatea sporirii rezistentei epiteliilor traumatizate prin multistratificare.

Principalele bariere anatomice sunt:

l          Tegumentele;

l          Mucoasa conjunctiva (a ochilor);

l          Mucoasa respiratorie (tapeteaza interiorul cailor respiratorii);

l          Mucoasa digestiva (tapeteaza interiorul cailor digestive);

l          Mucoasa uro-genitala (tapetaza interiorul cailor uriare si genitale);


Inflamatia este o reactie de aparare a tesuturilor vascularizate la diversi agenti nocivi, cu obiectivul de a elimina agentii lezanti sau a limita raspāndirea acestora, dar si a elimina celulele proprii necrozate.

Cea mai mare contributie īn reactia inflamatorie o au o serie populatii de celule specializate din clasa globulelor albe. Principala actine a acestor celule este este fagocitoza, adica īnglobarea īn celula a macromoleculelor straine sau organismelor īn vederea distrugerii de catre lizozomii celulei.

Elemente importante ale acestui proces sunt:

l          Vasodilatatia capilara (debitul sanguin local creste si de 10 ori) si cresterea permeabilitatii locale.

l          Interventia polimorfonuclearelor, care constituie prima linie de celule fagocitare. Aceste celule sunt microfage (cu efect limitat), care intervin prompt si digera total tot ceea ce au fagocitat.

l          Interventia monocitelor, care constituie a doua linie de celule fagocitare. Aceste celule sunt macrofage cu capacitati sporite de fagocitoza, care retin din ceea ce au fagocitat elemente necesare pentru declansarea raspunsului imun.

l          Hipercoagulabilitatea, pentru a localiza inflamatia īntr-o retea de fibrina. (Fibrina este o proteina din sānge care are un rol important īn formarea cheagurilor de sānge).

Inflamatia este declansata īn special de distrugerea unor celule din organism si este dirijata prin mecanisme locale de autoantrenare (pentru a asigura o reactie energica īn zona afectata) si mecanisme generale de stabilizare si sustinere (īn special prin proteine de faza acuta si cortizol).

Īn cazurile īn care reactia inflamatoare este ineficienta (de regula datorata esecului de a distruge microorganismele sau substantele straine fagocitate) pot rezulta:

l          colectii purulente (globule albe distruse). Acestea pot fi abcese (daca sunt bine delimitate) sau flegmoane (daca sunt difuze);

l          granuloame (prin celule gigante, rezultate din fuziunea macrofagelor sau diviziunea nucleara fara separarea citoplasmei);

l          fenomene autoimune (anticorpi formati īmpotriva unor structuri proprii ale organismului).


Sistemul imun asigura recunoasterea compusilor proprii ai organismului (self) si dirijarea reactiei inflamatorii spre compusii straini.

Antigenele sunt agenti capabili sa induca īn organism reactii imune specifice (īn special macromolecule). Determinantii antigenici sunt zone ale macromoleculelor ce determina declansarea raspunsului imun (fragmente de 4 - 6 aminoacizi sau zaharide). Macromoleculele imunogene contin mai multi determinanti antigenici identici sau diferiti.

Haptenele sunt antigene incomplete, care determina un raspuns imun doar dupa ce devin antigene complete, prin cuplarea cu macromolecule purtatoare (molecule mici care se cupleaza cu proteine proprii organismului si le induc modificari ale conformatiei).

Anticorpii sunt substante care se ataseaza de antigene dupa recunoasterea stereospecifica a acestora (acelasi mecanism ca īn cazul enzimelor si receptorilor). Se formeaza astfel complexe imune antigen-anticorp, prin care se īncearca neutralizarea antigenelor (blocare si/sau favorizare a fagocitozei).

Principalele celule efectoare ale sistemului imun sunt:

l          Macrofagele, care provin din sānge (numite si monocite) si se opresc īn tesuturi, unde stationeaza perioade īndelungate si asigura apararea acestora (prin fagocitoza si declansarea raspunsului imun).

l          Limfocitele B, care secreta anticorpi. Aceste celule se diferentiaza īn plasmocite (cu capacitate sporita de secretie a anticorpilor) sau asigura memoria imunologica.

l          Limfocite T, de diverse categorii destinate reglarii functiei sistemului imun sau lizei (distrugerii) celulelor straine.

Complementul este un sistem de enzime care circula īn sānge īn forma inactiva, cu rol de declansare a inflamatiei si citolizei (distrugerii celulelor straine sau afectate de agentii nocivi) īn cursul procesului imun.

Raspuns imun poate fi:

l          primar, declansat la primul contact cu un anumit antigen. Are o latenta de 5 - 7 zile.

l          secundar, la un contact ulterior cu acel antigen. Este mai prompt (are latenta de 1 zi) si mai amplu ca raspunsul imun primar, datorita memoriei imunologice.


Reactia sistemica post-agresiva are rol de sustinere a mecanismelor locale de aparare (īn special a inflamatiei) prin mobilizarea rezervelor metabolice (glucide, lipide si proteine). Se asigura si refacerea rezervelor metabolice dupa īncetarea inflamatiei.

socul este un proces declansat īn continuarea reactiei sistemice post-agresive īn cazul unei agresiuni de mare intensitate. Principalele fenomene sunt:

l          centralizarea circulatiei cu hipoperfuzie periferica (pentru mentinerea functiei organelor vitale: cord, plamāni, creier) ;

l          hipoxie tisulara ischemica īn organele defavorizate (efectul diminuarii aportului de oxigen datorita reducerii circulatiei) ;

l          insuficienta multiviscerala (prin necroze īntinse, īn cazul prelungirii hipoxiei tisulare).


Alte mecanisme importante de aparare sunt:

l          Coagularea, care asigura obliterarea vaselor lezate, spre a evita hemoragiile (iesirea sāngelui din vase).

l          Enzimele de detoxifiere (xenometabolice, cu specificitate limitata de substrat), pentru a transforma substantele straine īn compusi hidrosolubili (prin introducerea īn molecula a unor grupe reactive cu polaritate crescuta si conjugare cu diverse substante endogene). Principalul mecanism de eliminare a substantelor straine ajunse īn circulatie este excretia (prin rinichi), care este eficienta doar īn cazul compusilor hidrosolubili.


Patogenie


Agentii patogeni pot determina īn organism modificari care, dupa extindere, sunt locale si generale (reactii declansate prin mecanisme neuro-vegetative si endocrine).

Moduri particulare de aparitie si evolutie a bolilor sunt datorate

l          modului variat de actiune a agentilor patogeni (determina raspunsuri allospecifice ale organismului) si

l          particularitatilor individuale biologice, care determina calitatile reactive ale organismului supus agresiunii (determina raspunsuri idiospecifice).

Se folosesc diverse criterii de clasificare a bolilor (anatomic, clinic, etiologic, etc), dar toate au diverse limite.


Stress este un termen utilizat pentru o solicitare neobisnuit de puternica, ce poate duce la vatamarea structurilor afectate.

Leziunea este o alterare a unei celule, tesut sau organ care poate fi vizualizata la o examinare morfologica. Poate fi anatomica, dar si biochimica (evidentiata tehnici histochimice, bazate īn special pe reactii de culoare).

Procesul patologic este o serie de modificari locale lezionale si adaptative determinate de agentii patogeni.

Insuficienta este o stare patologica a unui organ īn care acesta nu mai raspunde la solicitari. Poate fi cronica sau acuta (datorata unei suprasolicitari).

Metastaza este un proces patologic secundar generat de diseminarea la distanta a unui proces patologic (boala-fiica).

Complicatiile sunt procese morbide supraadaugate, care pot surveni ocazional si sunt favorizate de boala existenta.


Terenul se refera la toti factorii organismului care conditioneaza aparitia si evolutia unei boli.

Constitutia este o serie de caracteristici permanente (sau persistente) care pot fi ereditare sau datorate mediului. S-au descris o serie de tipuri constitutionale somatice, endocrine si neuro-fiziologice.

Rezistenta este capacitatea organisului de a avea contact cu agentii nocivi fara a contracta boala. Este data de barierele naturale ale organismului, dar si de alte structuri ale acestuia.

Predispozitia este starea de reducere a rezistentei specifica pentru o anumita categorie de boli.

Imunitatea este capacitatea de aparare specifica a unui organism contra unui agent extern nociv.


Īn cazul aparitiei unor agenti nocivi mecanismele de aparare tind sa fie auto-amplificatoare (chiar exagerate) si sa declanseze diverse mecanisme homeostatice. Functia acestor mecanisme se realizeaza printr-un consum energetic crescut, cu o reducere rapida a rezervelor functionale.

Daca mecanismele de aparare nu reusesc sa elimine rapid agresorul sau efectele agresiunii, actiunea acestora se prelungeste si are efecte secundare nocive asupra organismului. Īn cazul multor boli actiunea inadecvata a mecanismelor de aparare are o gravitate comparabila cu a agentului agresor (creaza veritabile cercuri vicioase).

Mecanismele compensatorii intervin pentru a suplini o functie a organismului afectata de boala atunci cānd procesele adaptative sunt insuficiente (daca solicitarile sunt foarte intense sau rezervele functionale sunt reduse).


Afectiunile latente sunt cele cu stare de sanatate aparenta (asimptomatice), īn care leziunile sunt compensate prin mecaismele de reglare ale organismului (uneori si de anumite tratamente). Sunt limitate doar rezervele functionale, iar manifestarile clinice survin numai īn situatii-limita date de solicitari excesive.

Formele tipice sunt date de cele mai importante si mai comune elemente clinice (semne, simptome, aspecte ale evolutiei) evidentiate de experienta clinica si cercetarea medicala.

Dupa durata bolii (si intensitatea manifestarilor) bolile pot fi

l          Acute, cānd au durata de 1 - 2 saptamāni si, adesea, manifestari clinice accentuate;

l          Subacute (durata de cca 3 - 6 saptamāni);

l          Cronice, cānd au durata de peste 6 saptamani si, adesea, manifestari clinice atenuate.


Bolile se pot termina prin vindecare (completa sau cu sechele) sau moarte.

Sechelele sunt deficiente morfologice sau functionale constituite ca efect al unei boli, care ramān dupa vindecarea acesteia.

Infirmitatea este absenta functiei unui organ, iar invaliditatea este afectarea capacitatii de munca.


Convalescenta este perioada de restabilire a rezervelor metabolice si functionale ale organismului īn urma unei boli.

Īn aceasta perioada are loc si un proces de refacere a structurilor afectate. Eficienta acestei refaceri este data de capacitatea de regenerare a tesutului, care difera de la caz la caz: poate fi foarte mare īn cazul celulelor ficatului, oaselor sau tesuturilor foarte bine vascularizate sau extrem de redusa īn cazul unor tesuturi diferentiate (cum ar fi musculatura cordului sau neuronii).

Cicatrizarea este īnlocuirea tesutului diferentiat cu un tesut conjunctiv, daca survine īntr-o zona bine delimitata. Daca aceasta īnlocuire este difuza, se foloseste termenul de fibroza.


Evolutia bolii poate fi, cand e prelungita:

l          torpida, daca simptomele se mentin (de regula cu o intensitate redusa) fara agravari sau ameliorari, in intervale lungi

l          īn pusee, care sunt manifestari bruste (subite) si violente (intense) ale bolii, cu durata limitata īn timp. Intervalele libere (remisiunile) pot fi asimptomatice sau marcate de existenta unor semne si/sau simptome reziduale.

In cursul evolutiei bolii pot surveni:

l          crizele, care sunt schimbari bruste si decisive ale evolutiei bolilor, de regula cu evolutie nefavorabila;

l          recrudescente, daca simptomele se accentueaza īn perioada de stare sau īn cea de declin;

l          recaderi (relapses), daca apare un acces nou īn perioada de convalescenta;

l          recidive (recurrences) daca apare un acces nou dupa restabilirea completa a starii de sanatate.


Moartea este o īncetare a tuturor functiilor organismului. De multe ori o prima faza este moartea clinica, īn care neuronii din sistemul nervos central rezista la hipoxie (de regula 5 - 6 min) si resuscitarea este posibila. Moarte biologica este data de leziuni ireversibile ale sisemului nervos central.

Īncetarea vietii organismului īn urma unei boli are loc numai daca īnceteaza functia unuia din organele de maxima importanta: cordul, plamānii sau creierul. Acest grup de organe este numit trepiedul lui Bichat, deoarece o oprire a oricaruia din acestea determina oprirea rapida a celorlalte doua cu abolirea respiratiei si circulatiei. Ficatul si rinichii sunt organe vitale, dar compromiterea lor duce la īncetarea eliminarii unor substante care lezeaza creierul.


Intoxicatiile sunt boli provocate de substante straine patrunse īn organism. Pot fi substante extrem de diverse, ce determina diverse perturbari ale functiei celulelor sau chiar liza acestora. Organele afectate mai frecvent in intoxicatii sunt:

l        Caile aeriene (iritatie) ;

l        Ficatul (hepatita toxica, ce este o inflamatie a ficatului determinata de distrugerea celulelor hepatice);

l        Rinichii (nefropatie toxica, datorata distrugerii celulelor tubilor renali);

l        Encefalul (neuronii nu pot functiona decāt pe baza unui metabolism intens).

Un efect important al multor substante toxice este iritatia cailor respiratorii sau tubului digestiv, datorata lezarii celulelor (epiteliale, etc.) prin denaturarea proteinelor. Denaturarea este o modificare structurala a proteinei (īn special a structurii tertiare) cu afectarea functiei acesteia.

Alte efecte ale substantelor toxice pot fi blocarea unor enzime, canale sau receptori, cu afectarea sau accentuarea unor functii ale celulelor afectate.

Circulatia substantelor toxice īn organism este influentata de lipo- si hidrosolubilitatea acestora. Substantele liposolubile difuzeaza rapid prin membranele celulare (ajung rapid īn sānge si īn spatiul extra-celular, spre deosebire de substantele hidrosolubile) si se leaga īn mare masura de proteinele plasmatice (de pe care se elimina lent).


Infectiile sunt boli provocate de patrunderea si multiplicarea germenilor īn organism. Microorganismele pot fi cu patogenitate certa (totdeauna nocivi) sau oportunisti (devin nocivi doar īn anumite conditii, de regula cānd rezistenta gazdei este scazuta).

Un microorganism (germen) nu poate genera o infectie decāt daca se poate fixa de celule din organismul gazda (prin macromolecule din cadrul membranelor). De regula germenii

l          se fixeaza si se multiplica la poarta de intrare (respiratorie, digestiva, genitala, etc.) initial fara manifestari ale bolii (perioada de incubatie), uneori urmat de semne necarateristice (prodromul).

l          ajung īn torentul circulator si īn toate regiunile organismului uman (perioada de invazie)

l          se fixeaza pe unul sau mai multe organe, īn functie de particularitati structurale ale germenului, dar si ale organului respectiv, si se multiplica īn organele afectate (perioada de stare)

Daca mecanismele de aparare ale organismului sunt eficiente īn cazul respectiv, se ajunge la o faza de declin, cu atenuarea manifestarilor bolii, urmata de o faza de convalescenta.

Septicemia este o boala extrem de grava care poate fi complicatie a oricarei infectii īn anumite conditii. Īn asemenea cazuri se produc metastaze septice cu multiple focare secundare de infectie.

Starea de portaj (carrier state) este data de cantonarea germenilor īn structuri relativ inaccesibile sistemului imun sau substantelor medicamentoase. Este asimptomatica, dar constituie o sursa importanta de transmitere a infectiei.


Boala canceroasa este data de proliferarea anormala a celulelor īntr-o zona a organismului, cu dezvoltarea unor metastaze neoplazice (tumori secundare).

Tumora maligna este caracterizata prin formarea unor populatii de celule extrem de diverse, cu anomalii structurale si functionale remarcabile (mergānd pāna la secretii hormonale anormale). De multe ori celulele neoplazice au grad de diferentiere redus si proliferare intensa. Extinderea tumorii este de tip infiltrativ, iar aderenta īntre celule este redusa, ceea ce permite desprinderea unor grupuri de celule care ajung frecvent īn ganglionii limfatici, īn sange, sau pe alte cai la distante mari de tumora initiala, unde formeaza metastazele.

Ganglionii limfatici sunt situati pe traseul vaselor limfatice, īn cadrul unui sistem circulator auxiliar, cu rol de colectare a reziduurilor din celule printr-un lichid numit limfa, care ajunge īn final in sistemul venos.

Formatiunea tumorala poate da efecte compresive, cu dureri foarte intense īn cazul comprimarii nervilor periferici, obstructia canaliculelor invecinate sau chiar a tubului digestiv.

Celulele neoplazice intra īn competitie metabolica cu celulele normale, ceea ce duce la acapararea substantelor nutritive de catre celulele neoplazice cu slabirea extrema a organismului.

Etiologia bolii canceroase este putin cunoscuta, dar īn prezent se acumuleaza date despre efectele unor virusuri, substante toxice si radiatii.


Semiologie


Semiologia este ramura medicinei care studiaza manifestarile exterioare ale bolilor. Principalul obiectiv este cunoasterea relatiei semnelor cu diverse boli, deoarece pentru o anumita boala diverse semne au o importanta variata. Īn multe cazuri un anumit semn poate fi īntālnit īn mai multe boli, nu neaparat īnrudite, si pentru fiecare din aceste boli acel semn are adesea o importanta variata.

Simptomul este orice manifestare a bolii (modificare a starii organismului) care poate fi perceputa si relatata de catre pacient. Simptomele sunt fie subiective, atunci cānd pot fi sesizate doar de pacient, sau obiective, atunci cānd sunt perceptibile de catre un observator.

Semnul este orice manifestare a bolii a carei evidentiere necesita o tehnica medicala (o procedura asimilata īn cadrul pregatirii de specialitate) ca urmare a pregatirii acestuia. Multe semne nu sunt sesizate de catre pacient.

Sindromul este o serie de semne si/sau simptome ce apar asociate īn boli diferite. De regula sunt provocate de un mecanism patogenic comun.

Simptomatologia este un termen utilizat pentru un complex de simptome ale unei boli sau ale unui caz anume (al unui pacient afectat de o anumita boala).


Diagnosticul este o afirmatie despre identitatea sau natura unei boli. Acest termen a fost utilizat initial īn medicina, dar acum este definit si īntr-un sens mai larg, ca o concluzie a starii unui sistem, asa cum a fost obtinuta din analiza datelor dobāndite prin observatie.

Ţinānd cont de sursa datelor utilizate pentru formulare, diagnosticul poate fi clinic (bazat pe observarea directa a pacientului, īn cadrul examenului clinic) si paraclinic (bazat exclusiv pe mijloace de laborator). Uneori datele disponibile sunt insuficiente si diagnosticul poate fi obtinut prin observatie sau teste terapeutice (raspunsul la un anumit tratament).


Diagnosticul pozitiv este o metoda de diagostic prin care o boala se recunoaste pe baza unor simptome caracteristice.

Diagnosticul direct este cel promovat rapid, prin evidentierea semnelor caracteristice bolii vizate. Este posibil atunci cānd aceste manifestari sunt suficient de caracteristice si evidente spre a permite recunoasterea unui tablou clinic descris in literatura.

Diagnosticul diferential este o metoda de diagnostic bazata pe comparatia a doua sau mai multe boli cu aspect clinic asemanator care pot fi prezente īn cazul respectiv. Se tine cont de similaritatile si diferentele bolilor luate in consideratie.

Diagnosticul de excludere este o metoda de diagnostic bazata pe infirmarea prezentei tuturor celorlalte afectiuni care pot fi posibile īn cazul analizat.


Diagnosticul Clinic


Examenul clinic este format din doua componente majore: anamneza si examenul obiectiv.


Anamneza reprezinta totalitatea datelor obtinute de la pacient, din relatarile acestuia. Se mai folosesc si datele obtinute de la cei din jur (rude sau cei ce l-au adus), īn special cānd pacientul nu poate vorbi, precum si cele obtinute din documentele medicale.

Etapele anamnezei sunt:

l          Motivele prezentarii la medic (chief complaint), adica simptomele suportate cel mai greu;

l          Istoricul bolii (history of present illness), care presupune descrierea simptomelor si evolutiei acestora;

l          Antecedentele (evenimente din trecut ce pot avea legatura cu boala);

l          Conditii de viata si munca (social history), care sugereaza diversi agenti etiologici, īn special secundari.

Antecedentele pot fi, la rāndul lor, de trei categorii:

l          Eredo-colaterale (AHC, family history), referitoare la rudele de sānge (īn special pentru afectiuni ereditare) sau alianta (īn special pentru diverse contaminari);

l          Personale fiziologice (APF), referitoare la nastere si dezvoltare īn toate cazurile, precum si la reproducere (la femei);

l          Personale patologice (APP, past medical history), referitoare la boli anterioare care ar putea avea efecte reziduale asupra starii de sanatate. Sunt consemnate īn acest caz si tratamentele de durata.


Īn cursul istoricului conteaza mult si diverse atribute ale simptomelor, care trebuie consemnate pentru a obtine o descriere utila.

De exemplu, īn cazul durerii (care este cel mai important simptom din clinica) se consemneaza:

l          Localizarea (care frecvent este precisa) ;

l          Iradierile (zone īn care durerea se extinde uneori) ;

l          Intensitatea (daca este redusa sau impiedica bolnavul sa-si desfasoare activitatea zilnica);

l          Cronologia (durata manifestarii, frecventa aparitiilor - daca e cazul);

l          Circumstantele aparitiei si atenuarii;



l          Fenomene asociate (transpiratii, ameteli, insomnii, etc).


Examenul obiectiv are patru etape majore:

l          Inspectia (privirea bolnavului cu atentie);

l          Palparea (utilizarea simtului tactil);

l          Percutia (batai usoare ale tegumentului bolnavului pentru obtinerea unor zgomote);

l          Auscultatia (perceperea zgomotelor produse de organele interne).

Aceste etape sunt prezentate īntr-o ordine fixata prin traditie dupa criteriul complexitatii. Aceasta ordine este respectata pentru fiecare caz din practica medicala curenta atāt la efectuarea examinarii, cāt si la consemnarea rezultatelor.


La inspectie se sesizeaza īn special modificari de culoare si/sau tumefieri (umflaturi) ale acestora. Se mai observa si modificarile fetei bolnavului provocate de diverse boli, iar pentru totalitatea acestora īntr-un caz anume se foloseste termenul de facies. Elementele faciesului sunt variate si au adesea importanta pentru diagnostic.


La palpare se sesizeaza:

l        diverse modificari de consistenta ale tegumentului si organelor subjacente;

l        vibratii (ale cordului, etc.);

l        spasme (contractii exagerate ale musculaturii) sau

l        puncte dureroase.

Termenul de formatiune tumorala se foloseste pentru orice umflatura circumscrisa, indiferent de cauza (inclusiv abcese).

De retinut ca palparea abdomenului poate da rezultate bune numai cānd muschii abdominali sunt relaxati, ceea ce nu se poate obtine decāt cānd bolnavul sta culcat cu fata īn sus, genunchii īndoiti si talpile pe pat (pe o musama pusa special).


La percutie se sesizeaza īn special zone de matitate (zgomot ca cel rezultat de la percutia coapsei, īn cazul zonelor cu continut lichid sau solid) sau sonoritate (zgomot ca cel rezultat de la percutia pernei, īn cazul zonelor pline cu aer). Astfel se evalueaza īn special starea plamānilor si dimensiunile cordului. Percutia poate fi

l          directa, cānd degetul care loveste usor atinge tegumentul bolavului (utila pentru identificarea unor zone cu inflamatie limitata, nedureroase spontan, ci doar la percutie) sau

l          indirecta, cānd este lovit usor doar un deget lipit de tegumentul explorat īn acest mod. Astfel se obtin zgomote mai puternice si mai clare decit īn cazul percutiei directe.


La auscultatie se sesizeaza diverse modificari ale zgomotelor produse de unele organe interne īn cursul functionarii acestora. Astfel se obtin date extrem de utile īn special despre starea plamānilor, inimii si a intestinelor.

De retinut ca īn cazul plamānilor zgomotele se pot auzi numai īn timpul respiratiei, nu si īn repaus.


Explorarile paraclinice


Explorarile paraclinice asigura o perceptie mediata a unor aspecte morfologice si/sau functionale inaccesibile prin examenul clinic, care au adesea mare importanta pentru diagnostic. Aceste investigatii au fost introduse īn a doua jumatate a secolului al XIX-lea, iar īn prezent sunt de o mare varietate si constituie un component major al evolutiei medicinei moderne.


Se poate remarca tendinta de a utiliza clasificare a acestor explorari dupa obiective īn:

l          Metode imagistice, care vizeaza obtinerea prin procedee fizice a imaginii unor organe interne.

l          Anatomia patologica, pentru depistarea modificarilor morfologice ale organelor sau al tesuturilor.

l          Explorari functionale, pentru caracterizarea starii functionale a unor sisteme sau organe.

l          Analize biochimice, pentru determinarea concentratiei diverselor substante īn diverse compartimente ale organismului.

l          Hematologie, pentru depistarea modificarii celulelor din sānge si a coagularii.

l          Imunologie, pentru depistarea diverselor modificari functionale prin reactii antigen-anticorp.

l          Microbiologie, pentru depistarea prezentei īn organism a diverselor microorganisme patogene.


Examenul radiologic este cea mai veche metoda imagistica si are si īn prezent o mare importanta. Imaginile se obtinere pe baza razele X neabsorbite de organismul uman prin care au trecut. Aerul are cea mai redusa absorbtie a razelor X (rezultānd zone radiotransparente) iar osul cea mai mare absorbtie (rezultānd zone radioopace).

Principalele variante de examen radiologic sunt radiografia, cānd se obtine o imagine pe un film special (asemanator celui fotografic) sau radioscopia, cānd imainea se observa (fara a fi īnregistrata) pe un ecran special al aparatului. Radioscopia efectuata cu aparate clasice are o precizie redusa, cu o expunere mare la radiatii a pacientului, dar limiteaza consumul de filme radiologice. Aparatele moderne (cu amplificatoare speciale) permit obtinerea unor imagini radioscopice de calitate comparabila cu a radiografiei, cu nivel de expunere redus la radiatii si cu posibilitatea inregistrarii imaginii pe film la cerere. Radiografia poate fi efectuata cu substanta de contrast (cu radioopacitate mare) pentru vizualizarea unor structuri anatomice, sau poate fi simpla (fara utilizarea unor asemenea substante).

Ecografia este o metoda de examen imagistic bazata pe reflectarea ultrasunetelor de catre diverse structuri ale organismului. Se foloseste o sonda pentru emisia unui fascicul de ultrasunete si receptia celor reflectate, ceea ce permite obtinerea imaginii īn sectiune a regiunii anatomice investigate. Īntrucāt lichidele reflecta cel mai bine ultrasunelele ecografia este utila īn special pentru examinarea cordului, rinichilor si cailor biliare.

Scintigrafia este o metoda de investigatie bazata pe injectarea unei substante marcate cu izotop radioactiv si īnregistrarea emisiei radioactive spre a vizualiza zonele īn care substanta respectiva se acumuleaza.

Computertomografia permite construirea imaginii unei sectiuni pe baza masuratorii nivelului de absorbtie a razelor X emise īn fascicul īngust īn diverse incidente. Este o metoda sensibila, care permite evidentierea unor tumori de dimensiuni reduse, dar nu permite identificarea tipului histologic al acestora.


Analizele biochimice sunt destinate īn special caracterizarii metabolismului (glucidelor, lipidelor, sau proteinelor) si al reactiei sistemice post-agresive, pe baza dozarii a diverse substante īn diverse probe (produsi biologici precum sāngele si urina, eventual materiile fecale, etc.). Se mai pot doza diverse enzime (pe baza cantitatii de substrat prelucrate) sau substante chimice īnrudite separate prin electroforeza. Īn prezent se folosesc īn special analizoare automate care realizeaza spectrofotometrie bazata pe reactii de culoare.

O serie de examene accesibile sunt grupate īn cadrul examenul sumar de urina, care ofera date importante despre starea rinichiului (īn special īn litiaza renala).


Testele imunologice sunt bazate pe specificitatea reactiei antigen-anticorp cu formarea unor complexe imune care pot fi evidentiate prin diverse metode. Se pot identifica īn acest fel:

l          substante straine prezente īn organism (microorganisme, etc), pe baza anticorpilor specifici furnizati din laborator

l          anticorpii dezvoltati ca raspuns la aceste substante straine, pe baza antigenelor furnizate din laborator.

Anticorpii evidentiati pot fi si expresia unui contact anterior cu agentul patogen, deci numai antigenele evidentiate imunologic sunt un semn de infectie īn evolutie.


Examenele hematologie sunt īn special analiza elementelor figurate din sānge (globule albe si rosii, precum si trombocite), precum o si serie teste ale coagularii sāngelui.


Examenele din sfera anatomiei patologice se bazeaza īn special pe examenul microscopic, dar īn unele cazuri sunt importante si datele obtinute la examenul macroscopic (inspectie).

Examenul microscopic se face pe sectiuni obtinute dintr-o proba care de regula este fixata la parafina si colorata cu hematoxilina-eozina. Datorita hematoxilinei structurile bazofile (cu afinitate pentru substante bazice) sunt colorate īn albastru (de regula nucleii, care adesea apar mov datorita bazofiliei intense), iar efectul eozinei este de colorare īn roz a structurilor acidofile (cu afinitate pentru acizi). Citoplasma este, de regula, eozinofila, iar membrana celulara este prea subtire pentru a fi vizibila la microscopul electronic (dar este sugerata de depozitele aflate imediat sub membrana, care sunt colorate chiar īn rosu datorita acidofiliei accentuate). Desi fixarea la parafina dureaza 7 zile, nu s-a gasit pāna īn prezent vreo tehnica mai precisa nici īn tarile avansate.

Examenul histopatologic este bazat pe recoltarea de la organismul viu a unei mici parti de tesut care este folosita ca proba pentru examenul microscopic. Biopsia este īndepartarea pe cale chirurgicala a unei leziuni neidentificate (tot tesutul anormal) si a unei zone de tesut normal īnconjurator.

Examenul citologic consta īn studiul microscopic al celulelor exfoliate (īn special īn sputa, din bronhii si secretiile vaginale).

Examenul necroptic este efectuat pentru a obtine un diagnostic retrospectiv si a afla cauza decesului. Īn acest caz de mare utilitate sunt rezultatele examenului macroscopic al organelor interne.

Pot fi considerate examene macroscopice pe viu si cele efectuate prin intermediul oglinzilor, respectiv al sferei O.R.L. si ochiului, precum si examenele endoscopice ale tubului digestiv, vezicii urinare (cistoscopie) sau vaginului (colposcopie).


Prin investigtiile microbiologice sunt cautate microorganismele īn diverse probe recoltate din sānge, urina, scaun (materii fecale), dar si sputa, lichid cefalo-rahidian, etc. Metodele de explorare depind īn mare masura de categoria de organisme vizate, deci pot fi examene

l        virusologice

l        bacteriologice

l        micologice (pentru ciupercile microscopice patogene)si

l        parazitologice (pentru protozoare sau ouale viermilor).

Īn general se efectueaza examene microscopice (pentru a observa microorganisme sau efectele acestora īn probe) si diverse culturi (pentru a multiplica īn laborator pe medii adecvate microorganismele din probe si a efectua diverse teste - īn special biochimice, pentru a identifica anumite cai metabolice - asupra acestora).

Examenele bacteriologice sunt cele mai frecvent efectuate, datorita īn special importantei rezultatelor pentru planificarea adecvata a unui tratament. Antibiograma este un test de sensibilitate a bacteriilor la antibiotice bazat pe cresterea bacteriilor īn cultura īn prezenta diverselor antibiotice.

Examenele serologice (imunologice ale serului) se folosesc īn mare masura deoarece sunt mai putin riscante si mai putin costisitoare.


Dintre diversele explorari functionale sunt folosite īn prezent īn special probele functionale ventilatorii si metodele electrofiziologice.

Probele functionale ventilatorii (spirometria) constau īn respiratia printr-un aparat care masoara debitul aerului īn inspiratie si expiratie (si chiar īn cursul anumitor fractiuni ale acestor etape). Spirometrele dau rezultatele sub forma unui grafic, iar modelele mai noi au volum mic si precizie ridicata.

Metodele electrofiziologice constau īn īnregistrarea unor grafice ale activitatii electrice a unor organe, asa cum rezulta din stimularea fiziologica a celulelor acestora. Īn prezent sunt de uz curent:

l        electocardiografia, pentru activitatea cordului;

l        electroencefalografia, pentru activitatea creierului;

l        electromiografia, pentru activitatea unor nervi periferici si a muschilor striati.


Rezultatele explorarilor paraclinice pot fi viciate de o serie de erori, cum ar fi:

l        pregatire insuficienta a pacientului (alimentatie sau tratamente inadecvate, etc.);

l        erori de recoltare a probelor (diverse contaminari cu substante sau microorganisme);

l        erori de transport al probelor;

l        erori generate de metoda folosita (materiale, echipament sau manopera necorespunzatoare);

l        erori de transcriere a rezultatelor.

Datele obtinute din explorarile paraclinice pot fi interpretate corect numai daca:

l        se tine cont de limitele fiecarei explorari ;

l        se urmareste concordanta rezultatelor testelor care vizeaza acelasi aspect al unei structuri sau functii ale organismului ;

l        se verifica daca exista concordanta cu elementele clinice (simptome, semne, etc) prezente īn momentul recoltarii.


Terapeutica


Terapeutica este stiinta medicala care studiaza metodele de tratament cu scopul de a preveni, ameliora si vindeca bolile.

Tratamentul este o actiune (sau program) de restabilire a sanatatii unui pacient.

Terapia este un tratament sistematic, īntreprins īn special conform unei metode ause la punct.

Recuperarea este un ansamblu de proceduri medicale si educative destinate reintegrarii īn viata sociala (si familiala).


Dupa rezultatele finale posibile īn cazul unei anumite boli, tratamentul poate fi:

l          Curativ, daca vizeaza vindecarea. Constituie obiectivul prioritar īn toate cazurile īn care poate fi atins.

l          Paleativ, daca vizeaza doar atenuarea efectului unor simptome, spre a face o boala mai usor de suportat. Este un obiectiv ce trebuie vizat īn toate bolile incurabile.

Dupa efectele vizate, tratamentul poate fi:

l          Etiologic, atunci cānd actioneaza asupra agentului cauzal al bolilor. Este cea mai eficienta metoda de combatere a bolilor, dar īn multe cazuri nu poate fi eficienta (agentii patogeni nu pot fi combatuti) si/sau nu poate fi suficienta (cānd mecanismele de aparare au efecte nocive).

l          Patogenic, atunci cānd sunt influentate mecanismele de producere a bolilor (īn special inflamatia si raspunsul imun).

l          Simptomatic, atunci cānd este vizata combaterea (suprimarea sau atenuarea) unor simptome a caror intensitate poate chiar sa agraveze evolutia bolii. Durerea este vizata adesea, dar pot fi si tusea sau dispneea.

l          Adjuvant, cānd se acorda un ajutor organismului spre a combate boala si efectele acesteia.

Conform bazelor de proiectare, tratamentul poate fi

l          rational (bazat pe cunostinte despre boala si efectul remediilor utilizate) sau

l          empiric (remedii alese pe baza experientei).


Ţinānd cont de procedeele folosite tratamentul poate fi:

l          Dietetic (recomandari referitoare la regimul alimentar);

l          Igienic (recomandari referitoare la conditiile de viata si munca);

l          Medicamentos (bazat pe administrarea unor substante chimice, uneori cu un potential toxic remarcabil, pe diverse cai);

l          Chirurgical (prin diverse proceduri manuale sau instrumentale, īn special mecanice).

Exista si diverse alte metode de tratament: balneofizioterapic (eficient, dar cu riscul unor reactii adverse severe), ortopedic, optic, psihoterapie, etc.


Tratamentul medical


Medicamentul este o substanta sau mixtura de substante utilizata īn tratamentul sau preventia unor boli, sau īn diagnostic.

Farmacologia este o stiinta medicala destinata studiului medicamentelor. Īntrucāt acestea au potential toxic remarcabil, farmacologia are multe elemente comune cu toxicologia. Ramuri majore ale farmacologiei sunt:

l          Farmacocinetica, destinata circulatiei medicamentelor īn organism (absorbtie, distributie īn diverse regiuni ale organismului, eliminare) si

l          Farmacodinamia, care studiaza actiunea medicamentelor si efectele acesteia.

Dupa natura substantelor utilizate se disting:

l          Chemoterapia, bazata pe substante chimice bine definite (purificate natural sau sintetic);

l          Opoterapia, bazata pe extracte glandulare;

l          Galenoterapia, bazata pe plante medicinale.


Circulatia medicamentelor ajunse īn organism pe diverse cai este asemanatoare cu a toxicelor. Cea mai comoda cale de administrare a medicamentelor este cea orala (per os), dar absorbtia digestiva este mai lenta (cāteva zeci de min) si incompleta. Administrarea injectabila se impune daca substanta activa ar fi distrusa īn tubul digestiv sau īn cazul pacientilor cu starea de constienta alterata.


Clase mari de reactii adverse ale medicamentelor ar fi

l          iritatii digestive (date de acumulari accidentale ale moleculelor substantei active īntr-o zona restrānsa),

l          alergii,

l          accentuarea efectului principal,

l          efecte secundare (limite ale specificitatii de receptor)

Mecanismul acestor reatii adverse este similar cu al efectelor toxice.


Medicamentele au denumiri comerciale brevetate, dar si cāte o denumire comerciala internationala (DCI), care este un nume scurt si nebrevetat, selectat prin si recunoscut de O.M.S.


Tratamentul chirurgical


Chirurgia este un domeniu destinat metodelor terapeutice bazate pe proceduri manuale sau instrumentale (mecanice, dar si fizice), precum si bolilor care pot fi tratate prin aceste metode (de regula efecte ale traumatismelor, litiaze, colectii purulente, tumori, etc).

Dupa amploarea interventiilor se disting chirurgia majora (destinata interventiilor importante, dificile si riscante) si chirurgia minora.

Īntre diversele categorii de interventii s-au remarcat:

l          incizia (pentru evacuarea colectiilor purulente) ;

l          rezectia (īndepartarea unor zone din organe daca sunt nerecuperabile) ;

l          extirparea (īndepartarea unor organe dispensabile daca sunt deplin compromise, cum ar fi splina, vezica biliara sau uterul) ;

l          plastia (reconstructia unui organ pe baza partilor altor organe) ;

l          transplantul (plasarea unui tesut sau organ īn alt organism).

Complicatii majore ale tratamentului chirurgical sunt:

l          Hemoragia (evitata azi datorita hemostazei prin ligatura);

l          Infectia (evitata azi datorita asepsiei si antisepsiei);

l          socul operator, datorat inflamatiei si durerii (evitat azi datorita anesteziei cu narcoza).

Pot surveni si diverse alte complicatii, cum ar fi desfacerea unor suturi, etc., ce se rezolva adesea prin reinterventie.

Antisepsia este utilizarea substantelor pentru prevenirea sau īnlaturarea infectiilor.

Asepsia este absenta microbilor dintr-o zona (incinta, instrumente, etc) datorita sterilizarii.


Prognosticul


Prognosticul este o previziune de catre medic a evolutiei ulterioare si sfarsitului unei boli, deduse din analiza datelor fiecarui caz īn parte.

Prognoza poate fi:

l          generala, cānd se refera la predispozitii, factori de risc, longevitate;

l          speciala, a fiecarei boli īn parte (īn evolutie naturala sau influentata de tratament);

l          individuala, cānd se adreseaza cazurilor individuale.

Dupa obiective, prognosticul poate fi

l          vital ("quo ad vitam"), cand se precizeaza daca, si īn ce conditii, boala poate constitui un pericol pentru viata pacientului;

l          functional ("quo ad functionem"), cānd se indica daca functia organului interesat de boala respectiva este afectata, dar se precizeaza si severitatea si durata afectarii

l          al capacitatii de munca ("quo ad laborem"), cānd se preizeaza daca pacientul mai poate munci, si īn ce conditii.


Profilaxia


Igiena este o stiinta medicala care studiaza profilaxia bolilor (apararea sanatatii). Este o stiinta aplicativa si normativa.

Profilaxia reprezinta totalitatea activitatilor cu caracter preventiv, destinate aparitiei sau agravarii diverselor boli. (Īn limba greaca "pro" inseamna "īnainte" si "phylax" īnseamna "pazitor",)


Dupa obiective, profilaxia poate fi:

l          Primara, cānd vizeaza prevenirea aparitiei bolii ;

l          Secundara, cānd se refera la prevenirea agravarii si cronicizarii bolii aparute ;

l          Tertiara, cānd se urmareste evitarea complicatiilor.

Profilaxia secundara si tertiara constituie de regula obiective ale tratamentului īn cazul multor afectiuni īntālnite īn clinica.


Planificarea masurilor de profilaxie a bolilor infecto-contagioase tine cont de cele trei verigi ale lantului epidemic:

l          Izvorul de infectie;

l          Calea de transmitere;

l          Organismele receptive.

Izvorul de infectie este reprezentat de oameni (dar īn multe cazuri si diverse specii de animale), care pot fi bolnavi sau purtatori sanatosi. Se pot constitui veritabile rezervoare de agenti patogeni īn populatii la care acestia produc infectii persistente inaparente sau usoare.

Caile de transmitere sunt īn special aerogena sau fecal-orala, dar pot fi si diversi vectori (sau transmitere sexuala, iatrogena, etc).

Riscuri epidemiologice majore sunt date de:

l          īntreprinderile din sectorul alimentar (comercializarea alimentelor sau alimentatia publica);

l          colectivitati (institutii de īnvatamānt, penitenciare, etc);

l          spitale (concentrarea mare de germeni patogeni pentru specia umana);

l          calamitati (risc epidemic major datorita afectarii retelei de distributie a apei, cadavrelor oamenilor si animalelor, etc.)

Īntre diversele actiuni anti-epidemice pot fi mentionate:

l          programele de vaccinare pentru diverse boli contagioase. Acestea sunt destinate fie populatiei generale, fie unor grupuri expuse.

l          actiuni de combatere a rezervoarelor de infectie (cum ar fi asanarea mlastinilor pentru profilaxia malariei);

l          masuri speciale de protectie sanitara a surselor de apa destinate aprovizionarii populatiei;

l          masuri speciale de colectare si neutralizare a reziduurilor provenite din institutii cu risc epidemiologic;

l          inspectii sanitare īn institutiile cu risc epidemiologic ;

l          asanarea focarelor epidemice, prin izolarea si tratarea celor afectati de boli contagioase si dezinfectie.


Poluarea industriala creaza un risc major de intoxicatii cronice severe, care pot crea probleme serioase de sanatate publica. Īn prezent multe probleme create de poluare au fost rezolvate si sunt evitate (īn special in tarile industrializate) prin actiuni sustinute, cum ar fi:

l          etanseizarea instalatiilor din industria chimica sau asigurarea unor sisteme de ventilatie locala;

l          utilizarea statiilor de purificare a apelor reziduale si perfectionarea acestora;

l          filtrarea gazelor eliminate īn atmosfera;

l          reciclarea deseurilor (cu eficienta economica sporita semnificativ de tehnologii nou-introduse);

l          inspectii sanitare īn īntreprinderi;

l          monitorizarea mediului prin metode diversificate (inclusiv analizoare si urmarirea situatiei speciilor de plante si animale cu sensibilitate aparte, care constituie indicatori biologici ai poluarii);

l          decontaminarea zonelor poluate accidental (sau din cauza unei neglijente sistematice).


Pentru afectiuni dintre cele mai diverse care constituie probleme serioase de sanatate publica se iau masuri cum ar fi:

l          depistarea precoce (screening) a unor boli īn stadiul subclinic, atunci cānd sunt disponibile teste ieftine si usor de efectuat, iar boala poate fi tratata.

l          programe prioritare de asistenta medicala pentru maladii ce dau riscuri epidemiologice si/sau costuri sociale inacceptabile prin incapacitate temporara si/sau definitiva de munca sau chiar ani potentiali de viata pierduti.

l          educatia sanitara a populatiei.


Specialitati medicale


Evolutia principalelor stiinte medicale prezentate mai sus a dus la acumularea unui volum de cunostinte medicale care s-a dovedit a fi prea mare pentru a fi stapānit si utilizat corespunzator de un singur profesionist, chiar si īn conditiile unei formari prelungite. Īn aceste conditii, s-au format īn timp o serie de specialitati medicale, al caror numar a ajuns īn prezent la circa 50 - 60, cu variatii de la tara la tara.


Delimitarea specialitatilor nu a fost un proces planificat, ci mai degraba efectul unor initiative particulare, atunci cānd volumul de cunostinte si de activitate dintr-un anumit domeniu a creat conditiile adecvate.

Datorita diverselor interrelatii dintre organe, atāt functionale, cāt si topografice, care favorizeaza extinderea proceselor patologice si a efectelor acestora, delimitarea specialitatilor nu poate fi stricta, ci mai mult conventionala. Exista foarte multe afectiuni care nu pot fi abordate de un singur specialist si reclama colaborarea a doi sau mai multi medici cu specialitati diferite, deci o abordare inter-disciplinara.

Īn cadrul fiecarei specialitati s-au delimitat, mai mult sau mai putin oficial, mai multe subspecialitati (de regula 3 - 5 pe specialitate) dedicate fie unei boli remarcate prin importanta si/sau polimorfism, fie unui grup de boli īnrudite. Unele din aceste subspecialitati au capatat un statut aparte, de supraspecializare, si īn prezent este de asteptat ca o anumita subspecialitate sa dobandeasca statut de specialitate aparte daca volumul de cunostinte si de activitate o impun.


Specialitatile medicale sunt īn prezent institutionalizate:

l        specialistii sunt formati īn clinici de profil;

l        pregatirea de specialitate este atestata de o diploma;

l        exista prevederi legale referitoare la practica acestor specialitati si un nomenclator de specialitati care poate fi modificat numai prin decizii ale Ministerului Sanatatii.

Unui medic nu-i este permis sa activeze īntr-o specialitate īn care nu este format, dar este obligat sa detina cunostintele de baza si cele mai frecvent folosite din toate specialitatile medicale, īn special pentru a putea colabora īn mod eficient cu cei din alte specialitati de cāte ori este nevoie. Un specialist sa ia o atitudine adecvata si īn cazul afectiunilor care nu se īncadreaza īn intregime īn domeniul lui de pregatire:

l        sa stie de competenta caror specialisti este cazul respectiv;

l        sa actioneze eficient īntr-o echipa multi-disciplinara;

l        sa acorde asistenta medicala si īn afara specialitatii īn cazuri de extrema urgenta daca specialistii din domeniul corespunzator nu pot interveni īn timp util, si sa se ocupe de un asemenea caz pāna īn momentul preluarii lui de catre cei īn drept.

Medicul este obligat sa aiba discernamānt si īn afara specialitatii, deci sa poata sesiza erorile care se pot strecura īn concluziile specialistilor.


Īntre cele mai importante specialitati medicale s-au remarcat medicina de familie, medicina interna si chirurgia.

Medicina de familie este o specialitate destinata asistentei medicale primare. A fost delimitata pentru tratamentul afectiunilor de gravitate redusa si supravegherea tratamentelor recomandate de catre medicii specialisti.

Medicina interna este o specialitate destinata patologiei organelor interne. A fost delimitata īn acest mod datorita problemelor de iagnostoc mari create de relatiile multiple īntre aceste organe si posibilitatilor limitate de observare. Īn timp din medicina intrnp s-au desprins mai multe specialitati, cum ar fi cardiologia.

Chirurgia este o specialitate destinata initial tratamentelor chirurgicale si studiului bolilor care sunt tratate īn special prin interventii chirurgicale. Īn prezent, datorita volumului de cunostinte acumulat, s-au desprins o serie de specialitati, iar termenul este folosit pentru chirurgia abdominala, destinata īn special patologiei sistemului digestiv si peretelui abdominal. Specialitatile chirurgicale au fost destinate de regula cāte unei regiuni anatomice, deoarece particularitati ale fiecarei regiuni determina caracteristici aparte ale tehnicilor operatorii si riscurilor post-operatorii.


Criteriile de delimitare ale specialitatilor s-au dovedit a fi extrem de variate:

l          Sisteme de organe ;

l          Grupuri de boli delimitate dupa natura agentilor agresori sau a procesului patologic ;

l          Metode de diagnostic ;

l          Metode de tratament ;

l          Metode de profilaxie;

l          Grupe de vārsta ;

l          Domenii de activitate

Unele specialitati medicale s-au delimitat pe baza a doua sau mai multor criterii.


Specialitati delimitate pe baza sistemelor de organe ar fi:

l        Pneumologia, destinata patologiei pulmonare (a plamānilor). O ramura importanta este ftiziologia, destinata tuberculozei, delimitata deoarece aceasta boala are o mare varietate de forme clinice, usor de confundat cu alte boli de plamāni.

l        Cardiologia, destinata bolile inimii si ale vaselor mari.

l        Hematologia, destinata afectiunilor celulelor sāngelui.

l        Gastro-enterologia, destinata patologiei tubului digestiv.

l        Hepatologia, dedicata bolilor ficatului.

l        Nefrologia destinata patologiei parenchimului renal. Īn acest domeniu sunt incluse si efectele secundare ale dializei, care creaza o patologie variata si importanta.

l        Endocrinologia, destinata patologiei glandelor cu secretie interna. Bolile de nutritie si metabolism (inclusiv diabetul zaharat si obezitatea) constituie īn unele tari obiectul unei specialitati aparte.

l        Neurologia, destinata patologiei sistemului nervos central si periferic, dar si a sistemului muscular (deoarece are legaturi estrem restrānse cu sistemul nervos periferid).

l        Psihiatria, destinata pentru bolile psihice, care afecteaza perceptia, gāndirea, afectivitatea si vointa. Dificultatile create aproape permanent de cei afectati de boli psihice determina solicitari mari ale personalului medical. Forme subclinice ale bolilor psihice pot fi depistate prin teste psihologice, care au adesea o complexitate remarcabila, ceea ce a impus psihologia ca o profesiune paramedicala consacrata.

l        Dermatologia, dedicata bolilor de piele, dar si ale fanerelor (unghii, par) sau mucoasei bucale. Dermatologia s-a desprins din medicina interna, dar include īn prezent si o serie de interventii chirurgicale minore, tn special pentru tndepartarea tumorilor cutanate. O subspecialitate importanta este venerologia, delimitata pentru maladiile cu transmitere sexuala (īn special datorita sifilisuluim care poate fi confundat cu diverse afectiuni cutanate).

l        Reumatologia, destinata afectiunilor articulatiilor.


Specialitati medicale delimitate īn special pentru anumite grupuri de boli ar fi:

l        Bolile infecto-contagioase, deoarece tratamentul presupune izolarea bolnavilor si utilizarea a diverse chimioterapice antimicrobiene (īn special antibiotice).

l        Alergologia, destinata reactiilor alergice.

l        Oncologia, destinata īn special tratamentului chimioterapic al neoplaziilor. (de o complexitate aparte, datorita toxicitatii apreciabile a substantelor utilizate)

l        Medicina muncii, destinata studiului bolilor profesionale, tratamentului si prevenirii acestora.


Specialitati chirurgicale ar fi:

l        Ortopedia, delimitata pentru patologia sistemului osos. O subspecialitate aparte (traumatologie, īn sens restrāns) este destinata traumatismelor osteo-articulare.

l        Chirurgia toracica, destinata patologiei chirurgicale a cailor respiratorii inferioare (trahee, plamāni) si a peretelui toracic ;

l        Chirurgia cardio-vasculara, destinata patologiei chirurgicale a cordului si vaselor mari ;

l        Urologia, destinata patologiei cailor urinare si a aparatului genital masculin ;

l        Ginecologia, destinata patologiei organelor genitale feminine. Obstetrica este o ramura dedicata asistarii nasterii si supravegherii sarcinilor.

l        Neurochirurgia, destinata patologiei chirurgicale a sistemului nervos.

l        Oftalmologia, delimitata pentru patologia ochiului si anexelor acestuia (pleoape, glande lacrimale, muschi oculari, etc).

l        Oto-rino-laringologia (O.R.L.), delimitata pentru patologia urechii si a segmentelor superioare ale sistemelor respirator si digestiv: nasul si cavitatea nazala, cavitatea bucala, faringele si laringele. Aceasta zona este numita sfera O.R.L., constituita din cavitati strāmte si īntunecate, care au relatii anatomo-functionale strānse.

l        Chirurgia buco-maxilo-faciala, delimitata īn special pentru patologia oaselor fetei.

l        Chirurgia plastica si reparatorie, destinata corectarii anomaliilor morfologice, congenitale sau de alte cauze. Este o specialitate deosebit de solicitanta datorita volumului de munca reclamat de multe interventii.

Specialitati destinate unor metode de tratament ar fi;

l        Anestezia-terapia intensiva, delimitata pentru o serie de tratamente care vizeaza īn special mentinerea functiilor vitale (respiratia, circulatia), dar si a functiei sistemului nervos si echilibrarea metablismului.

l        Medicina de urgenta s-a detasat recent ca o specialitate aparte pentru tratamentul initial al situatiilor care creaza un risc vital imediat.

l        Balneo-fizioterapia, care constituie īn multe tari obiectul unei profesiuni paramedicale.


Specialitati destinate unor metode de diagnostic ar fi:

l        Radiologia, destinata initial diagnosticului radiologic ;

l        Morfopatologia, destinata anatomiei patologice ;

l        Medicina de laborator, destinata diagnosticului prin explorari biochimice, imunologice si bacteriologice.


Specialitati destinate metodelor de profilaxie ar fi;

l        Igiena, destinata studiului īn domeniul stiintei cu acelasi nume si aplicarii preceptelor acesteia. Principalele subspecialitati (care īn unele cazuri au statut de specialitate aparte) sunt igiena mediului, igiena alimentatiei si igiena scolara.

l        Epidemiologia, destinata prevenirii bolilor transmisibile, īn special prin combaterea focarelor de epidemii.


Specialitati destinate gruplor de vārsta ar fi:

l        Pediatria, destinata patologiei īntālnite la copii, deoarece reactivitatea acestora la agresiunile din mediu este mult diferita de a adultilor (īn special datorita procesului de dezvoltare). O ramura importanta este neonatologia, destinata noilor nascuti.

l        Geriatria este o specialitate delimitata pentru patologia vārstei a treia.

Īn timp s-au delimitat si o serie de subspecialitati (sau chiar specialitati) pediatrice, cum ar fi psihiatria infantila sau chirurgia pediatrica.


Specialitati destinate uno domenii de activitate ar fi:

l        Medicina legala, destinata asistentei institutiilor judiciare īn reconstituirea evenimentelor din trecut (cauze ale decesului, vatamari corporale, paternitate). Aceasta specialitate s-a desprins din morfopatologie.

l        Medicina sportiva, destinata studiului fiziologiei si patologiei activitatilor sportive si aplicarii acestor cunostinte pentru selectia si antrenamentul sportivilor.


Sistemul medical


Diversitatea bolilor si a remediilor cunoscute īn prezent este prea mare pentru a putea fi imaginata vreo institutie medicala īn masura sa faca fata tuturor situatiilor intālnite. Aceasta realitate a fost īnteleasa īnca din Evul Mediu, cānd au aparut deja spitale, facultati de medicina si chiar oficii de carantina.

Īn prezent, cānd s-a inteles si importanta sanatatii comunitatii, a devenit unanim acceptata ideea unei retele medicale complexe, constituita din diverse categorii de institutii. Toate componentele retelei medicale trebuie sa colaboreze permanent si īn mod eficient pentru a face fata situatiilor complexe, care sunt mai numeroase decāt s-ar putea crede.

Īn prezent exista trei genuri de asistenta medicala curativa:

l          Primara, asigurata de cabinetele medicale individuale ;

l          Secundara, asigurata de spitale ;

l          Tertiara, asigurata de spitale speciale de recuperare sau boli cronice.


Cabinetele medicale individuale asigura asistenta medicala atāt īn domeniul medicinii de familie, cāt si de specialitate, pentru afectiunile care pot fi tratate īn ambulator, deci īn cazul unor bolnavi cu stare generala cel putin acceptabila, deplasabili, care nu necesita tratamente complexe sau īngrijiri deosebite. Īn cadrul unui cabinet medical individual un medic poate asigura asistenta a cca. 1000 - 2000 de persoane, se poate face si mica chirurgie la nevoie, si poate fi asigurat inclusiv un punct de laborator pentru analize simple, care nu necesita manopera si dotari deosebite.


Spitalele asigura asistenta īn special īn cazul bolnavilor cu stare generala alterata, care necesita tratamente complexe si/sau ingrijiri deosebite, sau al bolilor cu evolutie greu de prevazut, care pot da complicatii grave. Spitalizarea se recomanda si īn cazurile īn care un diagnostic util nu poate fi stabilit decāt īn urma unor serii de explorari complexe.

Īn prezent se recomanda spitalele mari, cu sectii pentru toate specialitatile cunoscute - sau cel putin marea majoritate a lor - pentru a evita deplasarile de la un spital la altul īn cazurile relativ numeroase īn care este necesara o abordare multi-disciplinara. Un spital trebuie sa aiba asigurate cāt mai multe posibilitati de investigatie posibile, deci sectii mari de imagistica si laboratoare mari. Spitalele actuale au īn prezent si sectii de terapie intensiva, precum si policlinici pentru continuarea tratamentului īn ambulator.

Pentru unele situatii se recomanda si īn prezent spitale cu destinatie speciala, cum ar fi īn special spitalele de boli infecto-contagioase, īn care se poate asigura o izolare corespunzatoare a pacientilor si masuri speciale de evitare a raspāndarii unor germeni patogeni dintre cei mai periculosi.

Īn general, asistenta medicala īn spital este mai putin agreata si de pacienti (din cauza scoaterii din mediul lor de viata obisnuit), cāt si de organizatorii retelei de sanatate, datorita costurilor mari, drept care, īn prezent, se depun eforturi pentru a reduce durata internarilor.

La asistenta medicala tertiara se ajunge daca nici dupa un tratament sustinut īn spital de mai multe saptamāni sau chiar luni starea pacientului nu permite continuarea asistentei medicale īn ambulatoriu.


Īn afara institutiilor mentionate mai sus trebuie asigurat si un sistem de asistenta medicala de urgenta, bazat pe statii de salvare dotate cu mijloace de transport care sa permita acordarea asistentei medicale si la locul accidentului si pe toata durata transportului spre spital. Unul din cele mai performante sisteme de ambulanta a fost pus la punct īn R.F.G. īn anii '80, completat cu elicoptere care puteau ajunge īn orice zona, oricāt de greu accesibila, se ajungea īn maximum 20 de minute.


Pentru asistenta medicala preventiva exista centre teritoriale cu diverse denumiri (de sanatate publica, etc) care includ diverse compartimente destinate:

l          supravegherii mediului,

l          distributiei apei si alimentelor,

l          scolilor,

l          conditiilor de munca din īntreprideri,

l          combaterii epidemiilor, etc.,

Asemenea centre includ diverse laboratoare special dotate pentru depistarea agentilor poluanti si supravegherea epidemiologica.


Formarea medicilor se realizeaza īn prezent īn facultati care include atāt catedre pentru disciplinele preclinice (īn special anatomie si fiziologie), cāt si sectii clinice īn cadrul spitalelor (care asigura practica la patul bolnavului). Orice facultate de medicina trebuie sa poata conta pe cel putin un spital care sa includa sectiile clinice, iar aceasta exigenta a fost respectata inclusiv de catre primele facultati de medicina din Evul Mediu. Importanta īnvatamāntului medical sporeste īn prezent datorita necesitatii de a se asigura educatia medicala continua.

Cercetarea medicala se realizeaza īn prezent īn doua categorii de institutii: sectiile clinice (care asigura si īnvatamāntul clinic) pentru studiile clinice, precum si institute de cercetare pentru diverse cercetari fundamentale (biologie moleculara, microbiologie, etc.)


Administrarea retelei medicale constituie īn prezent o problema serioasa chiar si īn tarile avansate. Exista o tendinta preocupanta de crestere a costurilor serviciilor medicale, care nu poate fi īn īntregime justificata. Reactia la diversele nereguli constatate a fost uneori exagerata, ducānd la restructurari care au afectat uneori serios calitatea prestatiilor medicale.


Evolutia medicinei


Cunostintele medicale trebuie sistematizate si asimilate cu atentie sporita deoarece asistam la schimbari semnificative īn medicina, datorate mai multor cauze:

l          Evolutia naturala a agentilor patogeni, īn special a organismelor vii, dar si a mediului īnconjurator. Cele mai frecvente si mai importante schimbari se īntālnesc la microorganisme.

l          Modificari ale organismului uman, sesizabile uneori si la distante de cāteva generatii. De exemplu, īn decurs de cāteva secole gravitatea unei boli infectioase se reduce adesea semnificativ datorita instalarii unei imunitati specifice.

l          Modificari ale mediului īn care traiesc oamenii datorate introducerii unor tehnologii noi. Chiar īn situatiile īn care se tine cont de mediul īnconjurator exista riscul unor accidente.

l          Introducerea a noi metode de diagnostic, tratament si profiaxie. Se poate anticipa o sporire a ritmului de elaborare a noi proceduri, atāt datorita progreselor īn cunoasterea organismului uman (date īn special de biologia moleculara), cāt si a utilizarii unor tehnologii noi si performante din alte domenii.

Cauzele naturale, date de evolutia microorganismelor si a speciei umane constituie o sursa permanenta de modificari ale situatiilor ce pot fi īntālnite īn medicina.

Activitatea oamenilor a determinat īn permanenta modificari ale agentilor nocivi prezenti (surse de poluare) cāt si a diverselor solicitari. Īn prezent asistam la introducerea a noi tehnologii īntr-un ritm mai accelerat decāt īn orice alta perioada, cu modificarea īn consecinta a bolilor ce pot surveni. Este posibil ca evolutia stiintei sa asigure chiar īntr-un viitor apropiat diminuarea riscurilor pentru sanatate date de noile tehnologii.

Īntre evolutiile semnificative ale medicinii contemporane pot fi mentionate

l        chirurgia miniinvaziva;

l        reducerea incidentei ulcerului gastro-duodenal, a cirozei hepatice sau a anexitelor cronice, prin identificarea majoritatii agentilor etiologici si punerea la punct a unor tratamente adecvate; antiinflamatoare nesteroide de o noua generatie (cum ar fi Aulin)s

l        apa oxigenata conservata, care poate fi pastrata īn fiecare apartament (si este mai eficienta si mai bine tolerata decāt spirtul medicinal).

Informatica medicala a adus deja o contributie semnificativa la cresterea eficientei sistemelor medicale, iar o dezvoltare corespunzatoare poate spori aceasta contributie. Schimbarile permamente semnalate presupun pregatirea aplicatiilor utilizate īn informatica medicala pentru modificari importante, īn special prin arhitecturi si documentatie adecvate.














Document Info


Accesari: 5625
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2021 )