Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload





















































Nichita Stanescu (1933 - 1983)

personalitati




Nichita Stanescu



Volume:







Sensul iubirii



O viziune a sentimentelor



Dreptul la timp



11 elegii



Rosu vertical



Alpha



Oul si sfera



Laus Ptolemaei



Un pământ numit România



Necuvintele



În dulcele stil clasic



Poezii



Belgradul în cinci prieteni



Măretia frigului. Romanul unui sentiment



Cartea de recitire



Clar de inimă. Versuri de dragoste



Opere imperfecte



Starea poeziei



Epica Magna





Carte de citire, carte de iubire



Noduri si semne



Respirări



Strigarea numelui



Amintiri în prezent



Antimetafizica



Ordinea cuvintelor



Fiziologia poeziei



Argotice




Cu o usoara nostalgie


Cu cât se-nsera peste arborii rari,

cu atât începeau sa lumineze mai tare

inimile noastre de hoinari,

cautatorii pietrei filozofale.


Totul trebuia sa se transforme în aur

absolut totul :

cuvintele tale, privirile tale, aerul

prin care pluteam, sau treceam de-a-notul.


Clipele erau mari ca niste lacuri de câmpie,

si noi nu mai conteneam traversându-le.

Ora îsi punea o coroana de nori, liliachie.

Ţi-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gândule ?


Cântec (Ce bine ca esti)

E o întâmplare a fiintei mele
si atunci fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâsnesti într-o îmbratisare
mereu dureroasa, minunata mereu.

Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-ma, fericire, în sus, si izbeste-mi
tâmpla de stele, pâna când
lumea mea prelunga si în nesfârsire
se face coloana sau altceva
mult mai înalt si mult mai curând.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sânt!
Doua cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
doua culori ce nu s-au vazut niciodata,
una foarte de jos, întoarsa spre pamânt,
una foarte de sus, aproape rupta
în înfrigurata, neasemuita lupta

a minunii ca esti, a întâmplarii ca sânt.


Adolescenti pe mare


Aceasta mare e acoperita de adolescenti

care învata mersul pe valuri, în picioare,

mai rezemându-se cu bratul de curenti,

mai sprijinindu-se de-o raza teapana, de soare.

Eu stau pe plaja-ntinsa taiata-n unghi perfect

si îi contemplu, ca la o debarcare,

O flota infinita de yole. si astept

un pas gresit sa vad, sau o alunecare

macar pân-la genunchi în valul diafan

sunând sub lenta lor înaintate.

Dar ei sunt zvelti si calmi, si simultan

au si deprins sa mearga pe valuri, în picioare.


Poem

Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi
si ti-as saruta talpa piciorului,
nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea,
de teama sa nu-mi strivesti sarutul?...


Cântec în doi


Noi nu vrem sa fim geniali,

noi vrem sa fim trimbulinzi

între nori, de sus în jos

lungiti, ori scurtati prin oglinzi.

Noi vrem sa ne strângem în brate

toata ziua, toata luna patrata,

prin acel aer cu picioare verzi,

intimidându-l o data.

si înca o data, si înca o data,

noi nu vrem sa fim geniali,

noi vrem sa fim trimbulinzi

tristi, palizi si grei generali

mari, lungi, ascutiti, decorati,

morti, dusi, rataciti, seculari

si pe deasupra de toate uitati.

Noi nu vrem sa fim geniali,

noi vrem sa fim trimbulinzi,

legati cu o tremurata culoare

în fata, la volan, de oglinzi,

mereu balansând spre-un adânc

si el mereu în mutare,

gonind pe soseaua substantivelor,

din declinare în declinare.

Noi nu vrem sa fim geniali,

noi vrem sa fim trimbulinzi,

asemenea generalilor mari,

schimbând lumina ce-o aprinzi

în alta, în altul, în cu totul altcineva,

asemenea generalilor mari,

lungi, înalti, decorati, portocalii,

grei, goi, ososi, suferinzi.

Noi nu vrem sa fim geniali,

noi vrem sa fim trimbulinzi.


Basorelief cu îndragostiti


Iar nu mai suntem noi însine,
nu mai stim de unde începem si unde
ne sfârsim, în spatiul dat,
rezemat pe coloana acestor secunde.
Iar ne sunt trupurile basoreliefuri
existând în noi, anume,
numai jumatatile-n miscare,
cele întoarse spre lume.
Iar se concentreaza totul numai în ochi,
numai în sprâncene, numai în barbie,
numai în bratul întins si atât,
restul încetând sa mai fie.
Iar suntem înscrisi într-un cerc,
si nu mai stim de unde începem si unde
ne sfârsim, în spatiul dat,
rezemat pe coloana acestor secunde.


Vârsta de aur a dragostei

Mâinile mele sunt îndragostite,
vai, gura mea iubeste,
si iata, m-am trezit
ca lucrurile sunt atât de aproape de mine,
încât abia pot merge printre ele
fara sa ma ranesc.

E un sentiment dulce acesta,
de trezire, de visare,
si iata-ma fara sa dorm,
aievea vad zeii de fildes,
îi iau în mâna si
îi însurubez râzând, în luna,
ca pe niste mânere sculptate,
cum trebuie ca erau pe vremuri,
împodobite, rotile de cârma ale corabiilor.

Jupiter e galben, si Hera
cea minunata e argintie.
Izbesc cu stânca-n roata si ea se urneste.
E un dans, iubito, al sentimentelor,
zeite-ale aerului, dintre noi doi.
si eu, cu pânzele sufletului
umflate de dor,
te caut pretutindeni, si lucrurile vin
tot mai aproape,
si pieptul mi-l strâng si ma dor.




A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Ma tem ca n-am sa te mai vad, uneori,
ca or sa-mi creasca aripi ascutite pâna la nori,
ca ai sa te ascunzi într-un ochi strain,
si el o sa se-nchida cu o frunza de pelin.

si-atunci ma apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec în mare.
suier luna si o rasar si o prefac
într-o dragoste mare.


Ploaie în luna lui Marte

Ploua infernal,
si noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

Peretii odaii erau
nelinistiti, sub desene de creta.
Sufletele noastre dansau
nevazute-ntr-o lume concreta.

-O sa te ploua pe aripi, spuneai,
ploua cu globuri pe glob si prin vreme.
- Nu-i nimic, îti spuneam, Lorelei,
mie-mi ploua zborul, cu pene.

si ma-naltam. si nu mai stiam unde-mi
lasasem în lume odaia.
Tu ma strigai din urma: Raspunde-mi, raspunde-mi,
cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?...

Ploua infernal, ploaie de tot nebuneasca,
si noi ne iubeam prin mansarde.
N-as mai fi vrut sa se sfârseasca
niciodata-acea luna-a lui Marte.


Evocare

Ea era frumoasa ca umbra unei idei, -
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatra proaspat sparta
a strigat dintr-o limba moarta.

Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzânda si plângânda cu lacrimi mari
era sarata ca sarea
slavita la ospete de barbari.

Ea era frumoasa ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pamânt.



Viata mea se ilumineaza

Parul tau e mai decolorat de soare,
regina mea de negru si de sare.

Ţarmul s-a rupt de mare si te-a urmat
ca o umbra, ca un sarpe dezarmat.
Trec fantome-ale verii în declin,
corabiile sufletului meu marin.

si viata mea se ilumineaza,
sub ochiul tau verde la amiaza,
cenusiu ca pamântul la amurg.
Oho, alerg si salt si curg.

Mai lasa-ma un minut.
Mai lasa-ma o secunda.
Mai lasa-ma o frunza, un fir de nisip.
Mai lasa-ma o briza, o unda.

Mai lasa-ma un anotimp, un an, un timp.


Poveste sentimentala

Pe urma ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stateam la o margine-a orei,
tu - la cealalta,
ca doua toarte de amfora.
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte si înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zarit,
si deodata,
îmi lasam un genunchi,
iar cotul mi-l înfigeam în pamânt,
numai ca sa privesc iarba-nclinata
de caderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte si înapoi,
si cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape vazut,
structura materiei, de la-nceput.


N-ai sa vii

N-ai sa vii si n-ai sa morti
N-ai sa sapte între sorti
N-ai sa iarna, primavara
N-ai sa doamna, domnisoara.

Pe fundalul cel albastru
din al ochiului meu vast
meteor ai fost si astru
si incest ai fost, prea cast.

Uite-asa ramânem orbi
surzi si ciungi de un cuvânt.
Soarbe-ma de poti sa sorbi
"S" e rece azi din sânt.


Poezia

Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umarul care plânge,
ochiul umarului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este talpa care plânge,
ochiul calcâiului care plânge.
O voi, prieteni,
poezia nu este lacrima,
ea este însusi plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie sa fie frumos,
lacrima celui care trebuie sa fie fericit.


Autoportret

Eu nu sunt altceva decât
o pata de sânge
care vorbeste.


Ars poetica


Hemografia (lui Tom)


I
A venit îngerul si mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez ca sa ajungi om de stiinta si tu pâna acum nu ai inventat nimic!
Cum sa nu; am inventat; numai ca stiinta pe care eu am creat-o este atât de subtila, încât uneori se confunda cu firescul. Ea se numeste hemografia, adica scrierea cu tine însuti.

II
Aceasta scriere încearca sa opreasca în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodata în loc; starea fericirii, adica. Speranta secreta a celui care exista, adica Pricina secreta de a exista a celui care exista, adica.

III
Hemografia este o stiinta tânara. Ea are numai vârsta umanitatii. Ea are numai vârsta celui care se scrie pe sine. Stramosii ei sunt în viitor. Din aceasta pricina, ea pare stângace când de fapt este plânsa, si pare sângerânda, când de fapt este numai rosie.

IV
Cel mai mare hemograf nu s-a nascut înca, dar facând calculul trist ca se împlinesc 90 de ani de când Eminescu nu a mai scris real, cred ca în acest an el se va naste din nou de la început. Ma gândesc ca daca unei femei îi trebuie 9 luni ca sa produca miracolul existentei, 90 de ani îi trebuie tarii ca sa-l renasca pe el. Eu am venit pe lumea limbii românesti ca sa-l vestesc.

V
El va fi neasemuit de frumos si toata fiinta lui, chiar si trupul lui vor fi o neasemuita vorbire. Se vor usca lacrimile femeilor parasite, iar îndragostitii vor vedea pasari cu gâtul uimitor de lung întretaind soarele la amurg.

VI
El însusi nu va fi foarte fericit, dar toata fiinta lui va revarsa un fel de fericire a vorbirii, încât toate tinerele fete, auzindu-l, îi vor purta cuvintele la ureche ca pe un cercel de diamant.

VII
Chiar nici tinerii barbati nu vor avea timp sa-l invidieze, fiind deodata si de tot preocupati sa-l iubeasca.
El nu va trai foarte mult, încât ultimul lui chip vazut va fi un chip de barbat tânar.
El nu va scrie multe carti, dar cuvintele lui vor fi nesfârsite.
El nu se va înalta la ceruri fiind confundabil cu ele.
Va bea vin, va plânge în hohote, va râde din inima.

VIII
El n-o sa-si aduca aminte de mine, pentru ca asa este cuviincios.
El îsi va aduce aminte numai de o fiinta foarte frumoasa si care târziu si alta data va urma sa se nasca.

IX
Hemografia este abstracta si practica totodata. Te scrii pe tine pe dinauntrul sufletului tau mai întâi, ca sa poti la urma sa scrii pe dinafara sufletele altora.

X
Îngerul se uita posomorât la mine:
Eu as fi vrut sa fac din tine un om, iar nu un înger.
De ce ma dezamagesti?

XI
Trece în fuga un copil si se opreste brusc. Se uita lung la noi si ne spune: Ma, voi nu vreti un mar, ca mie nu-mi mai este foame de el!


(Nichita Stanescu - Respirari, Bucuresti, Editura Sport-Turism, 1982, cap. "Dintr-un abecedar martian")


Selectie












Document Info


Accesari: 2416
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )