DELIMITARI CONCEPTUALE IN PEDAGOGIE SPECIALA

DELIMITARI CONCEPTUALE IN pedagogie speciala

Principalele delimitari terminologice in defectologie se refera la con­ceptele de:

• Deficienta: lipsa de integritate anatomica si functionala a unui organ; absenta a anumitor facultati fizice sau psihice. Este luat in considerare aspectul medical, pentru eval 444d33e uarea cantitativa a deficitului se recurge la metode si mijloace clinice. In terminologia UNESCO (1983), „prin deficienta se intelege pierderea, anomalia, perturbarea cu caracter definitiv sau temporar a unei structuri fiziologice, anatomice sau psihologice si desemneaza o stare patologica, functionala, stabila sau de lunga durata, ireversibila sub actiunea terapeutica si care afecteaza capacitatea de munca, deregland procesul de adaptare si integrare in mediul scolar, la locul de munca sau in comunitatea din care face parte persoana in cauza'.
• Incapacitate: limitare functionala a activitatii fizice si/sau psihice ca urmare a unei deficiente. Este luat in considerare aspectul functional. In acceptia UNESCO, „reprezinta o pierdere, o diminuare totala sau partiala a posibilitatilor fizice, mintale, senzoriale etc, consecinta a unei deficiente care impiedica efec­tuarea normala a unor activitati'. Incapacitatea poate fi temporara sau permanenta.
• Handicap: defavorizare a adaptarii persoanei la cerintele mediului fizic si social, ca urmare a deficientei sale si a incapacitatii rezultate din aceasta.

Dizabilitate - deficit de competenta manifestat in aria deprinderilor fizice si psihice. Termenul este preferat de profesionistii implicati in activitati corectiv-recuperatorii concrete. Cu toate ca sfera conceptului este mai cuprinzatoare, ea nu devine prin aceasta si mai precisa, motiv pentru care inca exista controverse in ceea ce priveste inlocuirea termenului de deficienta cu cel de dizabilitate, dupa model occidental. Probabil ca in viitorul apropiat, o data cu amplificarea procesului de integrare scolara, profesionala si sociala a persoanelor cu deficiente, precum si cu diversificarea modalitatilor de interventie psihopedagogica, se va generaliza folosirea termenului de dizabilitate, in vreme ce aria de circulatie a celui de deficienta se va restrange la acceptia medicala curenta. in ceea ce ne priveste, pe parcursul acestei lucrari, ne vom rezuma . La o uzitare echitabila a celor doi termeni.

Cerinte educative speciale (CES): continuum al dificultatilor speciale de educatie, cu referire la un registru larg de tulburari care se intinde de la deficientele profunde (profound and multiple leaming dificulties), la tulburarile de invatare usoare. Consideram ca aceasta sintagma reflecta mai corect dimensiunea psihopedagogica decat cea de nevoi speciale, des uzitata in domeniul protectiei si asistentei sociale22. Cerintele educative speciale sunt ..consecutive unor disfunctii sau deficiente de natura intelectuala, senzoriala, psihomotrica, fiziolo. gica etc. sau ca urmare a unor conditii psiho-afective, socio-economice sau de alta natura (cum ar fi absenta mediului familial, conditii de viata precare, anumite particularitati ale personalitatii copilului etc.) care plaseaza elevul intr-o stare de dificultate in raport cu cei din jur. Aceasta stare nu-i permite o existenta sau o valorificare in conditii normale a potentialului intelectual si aptitudinal de care acesta dispune si induce un sentiment de inferioritate ce accentueaza conditia sa de persoana cu cerinte speciale' (A. Ghergut, 2001, p. 13).

„Constatam ca, in ciuda numeroaselor definiri ale handicapului si disabilitatii ca fiind un atribut relational, rezultat din interactiunea individului cu situatiile ambientale, totusi continuam sa intelegem, in mod eronat, handicapul, respectiv disabilitatea, deplasand-o total dinspre responsabilitatile individului catre responsabilitatile socialului, fara nici un fel de intelegere bipolara a raporturilor individ-mediu' (Mana Neagoe, 2003a, pp. 346-347).

Daca toata aceasta fragmentare terminologica s-ar rezuma doar la nivelul unor dispute academice, fenomenul ar prezenta poate mai putin interes pentru lumea practicienilor. Cand intervin insa implicatii sociale, economice, juridice, nevoia de precizie devine extrem de presanta. Sa spunem doar ca o comisie de expertiza a capacitatii de munca, raspunzatoare de incadrarea unei persoane intr-o anume categorie de handicap, daca s-ar ghida dupa niste aproximatii termino­logice sau s-ar raporta la un cadru legislativ confuz si fluid, ar fi responsabila de un numar imens de decizii eronate care fie vor neindreptati persoane dezavan­tajate in mod real, fie vor impovara in mod nejustificat bugetul asigurarilor sociale. C. Rusu si D. Carantina (1993) remarcau inca de acum un deceniu necesitatea reconsiderarii „componentei si a atributiilor comisiilor de expertiza a capacitatii de munca, astfel incat acestea sa fie abilitate nu numai cu identificarea deficientelor Si incapacitatilor, ci si cu determinarea pozitiei si rolului individului in mediul sau firesc de existenta. De asemenea, in ipoteza in care conditiile de insertie a individului in mediu sunt evaluate ca fiind nefavorabile pentru compensarea si ameliorarea starilor disfunctionale constatate, acestor comisii sa li se confere competente legale de a oferi alternative de ameliorare, de optimizare a posibilitatilor de integrare socio-profesionala' (op. cit., p. 62). Fiabilitatea acestor comisii este inca o problema de actualitate.