Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























Lucrare de diploma Saracie urbana si saracie rurala

sociologie




INSTITUTUL DE CERCETARE A CALITĂȚII VIEȚII






Sărăcie urbană și sărăcie rurală










Noiembrie, 2004

Cuprins


Sumar executiv

Concluzii

Recomandări

Introducere

1. Tipuri, dimensiuni și factori ai sărăciei urbane și rurale

Dimensiunea și dinamica sărăciei de consum

Sărăcie de consum versus sărăcie multi-dimensională

Determinanți și factori ai sărăciei

2. Concentrarea teritorială a sărăciei

3. Furnizarea bunăstării: o analiză instituțională

Agregarea nevoilor generatoare de sărăcie în mediul rural și urban

Furnizarea bunăstării la nivel local, principalele probleme

Anexe

Anexa 1. Sărăcia de consum și poziția pe piața muncii

Anexa 2. Sărăcia urbană, zonele sărace din orașe

Anexa 3. Cadrul instituțional în domeniul social 2000-2004

Referințe


Sumar executiv


Concluzii

Raportul de față abordează sărăcia din perspectiva dihotomiei urban-rural, prezentând principalele caracteristici ale sărăciei în cele două medii de rezidență și accentuând tipurile, dimensiunile și factorii sărăciei în funcție de acest criteriu. De asemenea, este analizat cadrul legislativ în domeniul asistenței și a protecției sociale, funcționarea instituțiilor cu atribuții în acest domeniu, precum și efectele strategiilor anti-sărăcie asupra grupurilor sociale afectate de acest fenomen.

Pentru societatea românească, problemele cheie sunt sărăcia de consum din mediul rural și sărăcia extremă, multi-dimensională din mediul urban.

Dacă din perspectiva consumului, sărăcia rurală este principala problemă a sărăciei în România, din perspectiva "noii sărăcii", profunde, cronice, multi-dimensionale, aceasta o reprezintă sărăcia urbană.

Dacă sărăcia de consum este în descreștere ca urmare a creșterii economice, "noua sărăcie" este în plin proces de dezvoltare ca urmare a creșterii inegalității și a slăbirii coeziunii sociale.

Dacă sărăcia de consum afectează milioane de cetățeni români, "noua sărăcie" este specifică în prezent pentru câteva sute de mii de locuitori din mediul urban afectați de această formă de sărăcie.

Sărăcia extremă din România este concentrată în mediul urban, la nivelul tinerilor, copiilor și este în strânsă relație cu fenomenul persoanelor fără locuință, cu schimbările de pe piața muncii (șomaj) și cu forme de dezorganizare socială. În mediul rural, acest tip de sărăcie este doar marginal, problema cheie a mediului rural fiind sărăcia de tip tradițional, asociată cu nivelul redus de modernizare și cu viața economică dominată de agricultură.

Analiza predictorilor riscului de sărăcie arată că, atât pentru sărăcia de consum, cât și pentru sărăcia extremă multi-dimensională, principalii factori determinanți îi constituie ocuparea și educația

În afara acestor doi factori, mediul rural este dezavantajat și în ceea ce privește infrastructura fizică, utilitățile publice, condițiile de locuit și accesul la serviciile sociale fundamentale, ceea ce a condus în ultimii 14 ani la o adâncire a diferențelor dintre cele două medii de rezidență. La schimbările structurale din ultimii ani se adaugă și distribuirea neechilibrată a resurselor administrative și bugetare, care constituie o altă cauză majoră a sărăciei rurale.

Pe baza argumentelor prezentate în acest studiu, în România sărăcia atât la nivelul comunităților, cât și la nivelul gospodăriilor, este concentrată teritorial.

Sărăcia de consum și sărăcia comunitară predomină mediul rural, dar .

o       Mediul rural este înalt diferențiat

o       Satele mici, periferice în cadrul comunei, izolate (departe de orașe, de un drum european, de capitala de județ) sunt considerabil mai sărace decât satele mari, centru administrativ de comună, mai ales dacă se află în vecinătatea unui oraș sau drum european

o       În satele mari dezvoltate sunt în proces de formare zone de concentrare a gospodăriilor în sărăcie, și anume zonele de romi și zonele de venetici.


Sărăcia de consum și sărăcia comunitară au dimensiuni reduse în mediul urban, dar .

o       Orașele mici, cu cel mult 30 mii locuitori, mai ales cele în declin, sunt considerabil mai sărace decât celelalte orașe și chiar decât unele comunele mari dezvoltate

Sărăcia extremă definită multi-dimensional și asociată cu excluziunea socială este specifică mediului urban. În toate tipurile de orașe sunt în proces de dezvoltare zone intra-urbane sărace caracterizate de sărăcie comunitară mai accentuată decât cea rurală și de sărăcie extremă a gospodăriilor rezidente.


Recomandări

Creșterea economică în România reprezintă o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru resorbția sărăciei în România. În funcție de mediul de rezidență și de specificul zonelor sărace, strategiile anti-sărăcie trebuie să conțină un set specific de măsuri și politici de dezvoltare care să fie adaptate contextului local căruia acestea se adresează. De aceea, întărirea capacității instituțiilor locale trebuie să constituie un punct central al politicilor de răspuns la problematica sărăciei.

Ocuparea și educația reprezintă factorii determinanți ai sărăciei indiferent de mediul de rezidență sau de tipul de sărăcie. Ca atare, orice strategie anti-sărăcie trebuie să se concentreze pe dezvoltarea și diversificarea pieței forței de muncă, pe facilitarea accesului pe piața muncii a grupurilor defavorizate, precum și pe îmbunătățirea situației învățământului în România.

Dezvoltarea mediului rural nu poate fi realizată fără diversificarea economiei rurale și îmbunătățirea învățământului în acest mediu. Deși comparația la nivelul vârstelor tinere arată că distanța rural-urban s-a diminuat, educația și învățământul rural sunt considerate încă probleme cheie nu doar în relație cu politicile anti-sărăcie, ci chiar cu dezvoltarea durabilă a mediului rural. Învățământul rural se confruntă în continuare cu dificultăți majore legate de investiția în infrastructura fizică, numărul personalului didactic calificat, fluctuația cadrelor, accesul limitat la formarea profesională, precum și la programele de formare continuă a populației rurale.

Dacă pentru sărăcia de consum au fost elaborate și implementate o serie de politici de răspuns, accentul principal fiind pus pe creșterea economică, pentru sărăcia extremă, multidimensional 16116y2413q ă, asociată cu excluziunea socială, soluțiile nu sunt încă clare. Acest tip de sărăcie, caracteristic mediului urban, reprezintă o stare de deprivări multiple, care necesită intervenție din exterior. Și acest tip de sărăcie este influențat direct de lipsa unui loc de muncă și a unui venit stabil, la care se adaugă, însă, problema lipsei de locuințe pentru orășenii cu venituri reduse, absența sau insuficiența locuințelor sociale și dezinteresul autorităților locale în această privință, problema costurilor utilităților publice, problema concentrării orășenilor celor mai săraci în zone segregate teritorial și social, precum și alți factori sociali și psihologici care duc la degradarea constantă a calității vieții populației sărace din aceste zone din mediul urban.

Pentru că sărăcia este concentrată la nivelul anumitor de grupuri de populație și este concentrată teritorial, politicile și programele anti-sărăcie promovate la nivel național oricât de bine țintite și de eficiente ar fi nu pot rezolva problema în absența unui suport consistent de programe și proiecte dezvoltate la nivel local. Asumarea sărăciei ca problemă locală prioritară de către autoritățile locale este deci esențială. Nevoia de identificare la nivel local a grupurilor sărace, a grupurilor vulnerabile, a grupurilor defavorizate, precum și a zonelor de concentrare a sărăciei este primul pas de recunoaștere oficială și de dimensionare a problemei. Monitorizarea tuturor acestor grupuri și zone, dezvoltarea de politici municipale adaptate la condițiile locului, pe baza unor strategii locale anti-sărăcie, precum și dezvoltarea unor mecanisme de mobilizare a comunităților și resurselor locale reprezintă singurele căi de acțiune care ar putea mări ritmul de reducere a sărăciei într-un mod sustenabil.

Introducere

Problema sărăciei a devenit una dintre problemele cele mai atent analizate de literatura de specialitate în România. Studiile asupra sărăciei au cunoscut o amploare deosebită, în special după 1995. Aceste studii pun în evidență dinamica, dimensiunea, profunzimea, profilul sărăciei, precum și factorii structurali, individuali sau regionali ai sărăciei (spre exemplu, CASPIS, 2004, Banca Mondială, 2003, Chircă și Teșliuc, 1999, PNUD, 1998, 1999, Sandu, 1998, 1999, 2000, 2003, Stănculescu și Berevoescu, coord., 2004, Teșliuc, Pop, Teșliuc, 2001, Zamfir, 1995, 2001).

Discrepanța majoră dintre mediul rural și mediul urban cu privire la majoritatea aspectelor menționate constituie una dintre concluziile principale, accentuată de cele mai multe studii. Totuși, mediul de rezidență reprezintă de obicei doar una dintre multele dimensiuni sau doar unul dintre factorii influenți ai sărăciei din România, fără să existe vreun studiu sistematic al diferențelor / asemănărilor dintre sărăcia urbană și sărăcia rurală. În acest sens, raportul de față reprezintă un studiu complementar analizelor precedente, o sinteză a cunoașterii existente privind asemănările și diferențele între sărăcia urbană și sărăcia rurală, și, implicit, a instrumentelor politice adecvate pentru combaterea fiecăreia dintre acestea.

Obiectivul principal al proiectului Sărăcie urbană, sărăcie rurală este să răspundă unor întrebări relevante în procesul de elaborare a strategiilor locale anti-sărăcie. Conform termenilor de referință, principalele întrebări ale cercetării sunt:

Dimensiunea și dinamica sărăciei de consum

Sărăcia de consum, adică sărăcia estimată în funcție de consumul gospodăriilor, este mult mai extinsă în mediul rural prin comparație cu mediul urban. În anul 2002, din cele 6,3 milioane de persoane sărace din România, doar în jur de o treime (2,1 milioane persoane) locuiau în orașe și municipii, în timp ce aproape 4,2 milioane persoane proveneau din mediul rural. (Tabel 1)


Tabel Sărăcia de consum pe medii de rezidență, 2002


Sărăcie alimentară

Sărăcie extremă

Sărăcie totală

Prag de sărăcie BM (LEI)




NAȚIONAL



Număr persoane sărace




Pondere persoane sărace în total populație




Deficit mediu de consum




URBAN




Număr persoane sărace




Pondere persoane sărace în total populație




Deficit mediu de consum




RURAL




Număr persoane sărace




Pondere persoane sărace în total populație




Deficit mediu de consum




1996 - 1999, perioadă de declin economic accentuat, caracterizată de diminuare considerabilă a consumului la nivelul întregii populații, dar .

o       Populația rurală a pierdut mai puțin decât populația urbană

o       Salariații au suferit mai puțin decât lucrătorii pe cont propriu

o       Gospodăriile cu situație medie sau bună și-au redus consumul mai mult decât cele mai sărace 40% gospodării


2000 - 2002, perioadă de creștere economică constantă, caracterizată prin creșterea consumului la nivelul întregii populații, dar .

o       Populația rurală a câștigat mai puțin decât populația urbană

o       Salariații și lucrătorii pe cont propriu în sectoare ne-agricole au câștigat mai mult decât lucrătorii în agricultură (țăranii); În fapt, creșterea economică a rezultat doar în beneficii nesemnificative pentru șomeri și țărani

o       Gospodăriile cu situație medie sau bună (primele 60% din totalul de gospodării) și-au îmbunătățit consumul în semnificativ mai mare măsură prin comparație cu cele mai sărace 40% gospodării.

Creșterea economică a determinat scăderea sărăciei, dar a fost acompaniată de creșterea inegalității.

Acest fapt se reflectă și la nivelul relației dintre sărăcia urbană și sărăcia rurală. Trend-ul convergent manifestat până în anul 2000 a fost înlocuit de un trend divergent, sărăcia urbană cunoscând o reducere mult mai accentuată decât sărăcia rurală.


Cele cinci caracteristici principale ale sărăciei de consum din România sunt următoarele: 1. este extinsă (29% din populație în 2002); 2. este elastică la creșterea economică; 3. este în scădere, dar inegalitatea socială este în creștere; 4. este superficială, pentru că distanța medie între consumul gospodăriilor și pragul de sărăcie este relativ mică și pentru că ponderi importante de populație se află în imediata apropiere a pragului de sărăcie, adică pot "intra" sau "ieși" din sărăcie la variații relativ mici ale veniturilor; 5. este predominant temporară și nu permanentă; pentru perioada 1995-1998, doar în jur de 22% din toate persoanele sărace nu au reușit să iasă din sărăcie în anii de creștere economică.

În cheia sărăciei urbane versus sărăciei rurale, cele cinci caracteristici ale sărăciei de consum se re-scriu astfel:

Sărăcie de consum versus sărăcie multi-dimensională

Sărăcia de consum este doar unul din multele tipuri de sărăcii. Deficitul de consum reprezintă doar "biletul de intrare pe ușa sărăciei". Dincolo de intrare, însă, sărăcia se extinde și, cu timpul, pune stăpânire pe toate sferele vieții. Căderea în sărăcie este un proces, în cadrul căruia sărăcia de consum reprezintă doar faza inițială.

Un șoc de venit declanșează procesul de reducere a consumului. Dacă șocul este suficient de mare, reducerea consumului este drastică și se transformă în sărăcie de consum. Situația este definită drept criză, iar gospodăria prin mobilizarea resurselor de care dispune (de la economii, la locuință, bunuri și proprietăți, la forța de muncă, calificări și abilități, la rețele sociale și relații sociale utile) dezvoltă strategii de management a crizei și de revenire la situația inițială. Dacă șocul declanșator a fost prea drastic sau dacă gospodăria suferă mai multe tipuri de șocuri care se succed (de exemplu, pierderea locului de muncă și apariția unui copil) și/sau dacă resursele gospodăriei sunt insuficiente, reducerii consumului i se alătură alte fenomene destabilizatoare: bunurile existente își pierd din valoare, frigiderul, televizorul și instalațiile se strică, calificările nu mai sunt căutate pe piață, datoriile la utilitățile publice se cumulează, apare alcoolismul, violența în familie și sentimentul că situația este fără ieșire. Pe principiul "o nenorocire nu vine niciodată singură" gospodăria nu reușește echilibrarea ci "cade" în sărăcie cu viteză din ce în ce mai mare, prietenii se răresc și îi evită pentru că cer într-una ajutor, respectul celor din jur se reduce, copiii nu mai sunt trimiși la școală "că n-avem cu ce să-i încălțăm" sau sunt trimiși cu schimbul "că avem un singur schimb de haine", gospodăria este debranșată de la utilități și nu mai are nici căldură, nici apă caldă, nici apă rece și în caz extrem este evacuată. După o serie de încercări eșuate, sărăcia se instalează ca stare de fapt în toate sferele vieții. Odată asumată ca dat natural fără scăpare, sărăcia este deja asociată cu marginalizare, cu excludere și și-a creat deja mecanisme de auto-reproducere, de transmitere de la o generație la alta. Prin urmare, dacă sărăcia de consum poate fi "tratată" prin creștere economică, sărăcia multi-dimensională necesită o abordare mai complexă, din perspectiva drepturilor fundamentale ale omului, care să articuleze politicile pro-dezvoltare cu politici dedicate pro-săraci și politici de incluziune socială.

"Noua sărăcie", după cum este numită în literatura de specialitate, este sărăcia profundă, multi-dimensională, cronică, care nu "trece de la sine" odată cu creșterea economică, reprezintă o preocupare atât în țările europene dezvoltate, cât și în Statele Unite ale Americii. Din perspectiva "noii sărăcii", sărăcia urbană este problema cheie a sărăciei din România.

Studiile privind "nouă sărăcie" (Stănculescu și Berevoescu, coord., 2004) arată că în România, ca și în țările dezvoltate, "noua" sărăcie este asociată cu fragilizarea relațiilor de familie și slăbirea coeziunii sociale, ne-participare și marginalizare socială, "cultura de cartier", tendințe de etnicizare și de concentrare a săracilor în zone segregate teritorial. Spre deosebire de sărăcia de consum, "noua sărăcie" reprezintă o stare de deprivări multiple, de derivă, care nu poate fi depășită decât prin intervenție din exterior.

Studiul amintit operează pentru cazul României cu conceptul de "sărăcie extremă" definit tri-dimensional, funcție de: (a) veniturile și consumul gospodăriei sub pragul național de sărăcie; (b) lipsa securității locuirii, adică gospodăria nu are locuința în proprietate și (c) patrimoniu sărăcăcios, redus la cel mult două bunuri de folosință îndelungată în mediul urban, respectiv un astfel de bun în mediul rural. Pe lângă sărăcia extremă, sunt avute în vedere încă trei tipuri de sărăcie, considerate a modela procesul de cădere în sărăcie, și anume: (a) situația de normalitate critică, definită drept insuficiență a venitului, care corespunde sărăciei evaluate în mod obișnuit în studiile pe sărăcie, funcție de consumul sau venitul gospodăriei; (b) situația acută de criză, definită ca stare acută de nevoi însă contingentă, care poate fi caracteristică anumitor cicluri de viață, și care presupune lipsa unei locuințe în proprietate; (c) situația de criză generalizată și neajunsuri multiple, caracteristică gospodăriilor care au o locuință în proprietate, dar au un patrimoniu extrem de redus în context național și au venituri și consum sub pragul de sărăcie.

Sărăcia extremă din România, definită tri-dimensional, este concentrată la nivelul tinerilor, copiilor și mediului de rezidență urban și este în strânsă relație cu transformările sociale de după 1990, cu fenomenul persoanelor fără locuință, cu schimbările de pe piața muncii (șomaj) și cu forme de dezorganizare socială. Pe de altă parte, în zonele sărace din sate, "noua sărăcie" este doar marginală, problema cheie a mediului rural fiind formele de sărăcie de tip tradițional, specifice comunităților cu grad redus de modernizare, a căror viață economică este dominată de agricultură.


Figura Persoane respectiv gospodării din zone sărace urbane și rurale pe tipuri de sărăcie

Trăsăturile economice

Trăsături sociale și psihologice

Salariul minim a pornit de la un nivel de 65% din salariul mediu în 1989, a atins un minim de 27% în 1999, după care a crescut la 35% în (martie) 2004, procent similar ce cel existent în celelalte economii în tranziție din Centrul și Estul Europei.

În 2004, 30% din muncitori sunt angajați cu salariu minim.

Salariile reprezintă principala sursă de venit pentru mai puțin de un sfert din gospodăriile rurale. Nu doar că ponderea (și numărul) salariaților din mediul rural este mult mai redus decât cea din mediul urban, dar aceștia au și salarii mai mici. În România, rezidenții orașelor mari primesc salarii mai bune decât cei din orașele mici și, mai ales, decât cei din sate și comune. De exemplu, doar prin mutarea dintr-un sat într-un oraș mic (15-50 mii locuitori), o persoană se poate aștepta la creșterea salariului cu 17%, respectiv cu 33% prin mutarea în București. (Păuna și Păuna, 2003)


Figura Dinamica valorii reale a salariului mediu net, pensiei medii și a ajutorului social

cele mai multe persoane ocupate din mediul urban se regăseau în industria prelucrătoare (30,3%) și în comerț (14,5%), în timp ce în rural ponderea cea mai mare era în agricultură (58,2%), urmată de industria prelucrătoare (13,6%).

Ca strategie de supraviețuire la lipsa locurilor de muncă din sectorul formal al economiei și la fenomenul de erodare a veniturilor, majoritatea populației operează în sectorul informal. Principala strategie de supraviețuire este grădinăritul și producerea în gospodărie a unor alimente. În mediul rural, aproape toate gospodăriile își completează veniturile cu produse alimentare din producția proprie; procentul scade la 43% în mediul urban. În plus, gospodăriile mai tinere din mediul rural care nu își acoperă nevoile cu ceea ce produc în gospodărie lucrează cu ziua în agricultură, nu primesc salariu și nu au carte de muncă. Munca în sectorul informal este răspândită și în mediul urban, dar aceasta este concentrată în sectoare ne-agricole.

Un studiu comparativ internațional (Stănculescu, 2004) arată că România deține cea mai ridicată pondere de persoane active în sectorul informal[2] (fie activitatea economică principală este în sectorul informal, fie persoanele desfășoară o activitate informală secundară) prin comparație atât cu țări europene dezvoltate (Olanda și Marea Britanie), cât și cu țări Central-Est Europene (Cehia, Bulgaria, Slovenia și Ungaria). Dincolo de diferențele cantitative sunt de remarcat diferențele cantitative. Munca informală în absența unui contract de muncă este caracterizată în toate țările de condiții de muncă precare, plată de nivel redus și nesigură, program de muncă prea lung sau prea scurt. Totuși, doar în România, munca informală este predominant muncă cu ziua, cu nivel redus de autonomie și cu nivel foarte scăzut de satisfacție. Doar în România, lucrul pe cont propriu este predominant în agricultură fiind pus în relație fie cu "șomaj deghizat", fie cu pensii și prestații sociale prea mici. Doar în România, pentru marea majoritate a gospodăriilor, sectorul informal reprezintă o nișă de supraviețuire și nu un spațiu de cumulare de capital.


Figura Participarea în sectorul informal pe categorii de consum și pe medii rezidențiale, 2001


Numărul de pensionari aproape s-a dublat, astfel în anul 2003 rata de dependență economică a fost de o persoană ocupată la 1,36 pensionari, față de un angajat la 0,43 pensionari în 1990. Deși descreșterea globală a populației active din România a dus la o scădere continuă a ratei de activitate, această rată (59,3%) în zonele rurale rămâne superioară în comparație cu rata de activitate la nivel național de 56% și mult mai mare față de cea din zona urbană, unde se înregistrează un procent de 53,2% (date din 2002). Rata mare de activitate din mediul rural nu indică însă o situație mai bună, din contră, este un efect al insuficienței veniturilor, în special a nivelului extrem de redus a pensiilor pentru agricultori. Astfel, populația rurală trebuie să lucreze până la vârste înaintate pentru a completa pensiile: 44% din populația cu vârste situate între 65 și 69 de ani, 37% din grupul de vârstă cuprins între 70 și 74 de ani și 22% din grupul de vârstă de peste 75 de ani practică agricultură de subzistență.

Nevoia de completare a veniturilor pentru persoanele vârstnice din mediul rural se combină cu faptul că majoritatea acestor persoane sunt femei văduve și duce la rezultatul pus în evidență în raportul BM (2003), și anume: deși sărăcia din România nu este feminizată (femeile nu au risc mai mare de sărăcie decât bărbații, când toate celelalte variabile sunt ținute sub control), în mediul rural gospodăriile conduse de femei au risc semnificativ mai mare de sărăcie prin comparație cu gospodăriile conduse de bărbați tocmai datorită gospodăriilor de femei văduve care trăiesc din pensii de urmaș sau din pensii de agricultor.

Al doilea factor determinant al sărăciei din România este educația. În această privință, datele relevă o discrepanță uriașă între cele două medii de rezidență atât la nivelul întregii populații, cât și la nivelul generațiilor tinere. Deși comparația la nivelul vârstelor tinere arată că distanța rural-urban s-a diminuat, educația și învățământul rural sunt considerate încă probleme cheie nu doar în relație cu politicile anti-sărăcie, ci chiar cu dezvoltarea durabilă a mediului rural și, implicit, a întregii societății românești (MEC și ISE, 2002 sau Planul Național de Dezvoltare 2004-2006).


Tabel Populația activă (ocupați și șomeri) totală și de 15-35 ani pe nivele de educație și pe medii de rezidență, 2000


Populație activă - Total

Populație activă 15-35 ani


Urban

Rural

Urban

Rural

Fără școală





Primar





Gimnazial





Profesional și ucenici*





Liceal





Postliceal, tehnic maiștri





Universitar







URBAN




Persoane calificate




Persoane necalificate




RURAL




Persoane calificate




Persoane necalificate




Doar 17% din satele din România sunt conectate la rețelele de distribuției a apei și doar în jur de 8% gospodării rurale au locuințe dotate cu apă curentă. Spre deosebire, toate municipiile și orașele sunt echipate cu sisteme de producție și distribuție a apei potabile și peste 85% din locuințele urbane sunt dotate cu apă curentă. O prăpastie similară se observă și referitor la sistemul de canalizare: 4% din gospodăriile rurale prin comparație cu 84% gospodării urbane(INS, ACOVI, 2001). În realitate, în multe sate, problema principală nu este lipsa apei curente, ci aprovizionarea cu apă și calitatea redusă a apei disponibile. Conform Planului Național pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală, capacitatea rețelei de furnizare de apă potabilă din mediul rural este departe de a acoperi necesarul de apă din locuințele rurale, fără a pune la socoteală cererea posibilă în cazul în care în zonele rurale se vor dezvolta activități industriale. Lipsa de dotări de bază mărește gradul de expunere a populației rurale la boli infecțioase și, în același timp, reprezintă un factor de poluare și daune pentru mediul înconjurător. La rândul lor, acești factori duc la scăderea calității vieții și la risc de sărăcire ca urmare a unor dezastre naturale (spre exemplu, în urma inundațiilor).

Mediul rural este serios deprivat și cu privire la infrastructura și instituțiile care facilitează participarea socială. Excluziunea socială, în definiția sa europeană, înseamnă și lipsă de conectare la sistemele de comunicare și informare, care fac legătura între indivizi, dar și între indivizi și colectivitate. În acest sens, sunt discutate teme precum integrarea bancară (și accesul la credite), investițiile, asigurările, mass-media, telefonia, instituțiile culturale. În mediul rural românesc, infrastructura financiar-bancară ca și infrastructura culturală (teatre, muzee, cinema) sunt sub-dezvoltate, gradul de integrare monetară este foarte redus, iar utilizarea instrumentelor de asigurare este și ea deficitară (doar 6% dintre gospodăriile rurale care au pământ și-au asigurat în 2002 producția agricolă) (EuroBarometru Rural, 2002).

"Afacerile din mediul rural sunt în general percepute de sistemul bancar drept clienți cu risc înalt și în consecință acestea sunt confruntate cu cereri suplimentare de garanții și costuri financiare superioare pentru împrumuturi. De asemenea există o tendință a sectorului bancar de reducere a activității în mediul rural datorită profitabilității scăzute. Aceste probleme agravează situația financiară a operatorilor și în consecință îngreunează dezvoltarea economică în mediul rural." (CEROPE, 2004)

Mai puțin de jumătate dintre comune (43%) dispun de servicii de telefonie. Doar 18% dintre gospodării au abonamente telefonice prin comparație cu 66% în mediul urban (INS, ACOVI, 2001). Dezvoltarea spectaculoasă a telefoniei mobile compensează doar parțial rata scăzută de penetrare a telefoniei fixe din mediul rural, majoritatea zonelor fără acoperire fiind zone rurale izolate.

Deși indicatorii obiectivi descriu mediul rural drept un spațiu al deprivării materiale și instituționale, percepția populației rurale este mai degrabă pozitivă. Mai mult de două treimi din populația rurală de peste 18 ani este mulțumită sau foarte mulțumită de serviciile oferite de poșta locală, școală, dispensar și primărie. De asemenea, peste 60% sunt mulțumiți de calitatea apei în sat, mijloacele de transport public, posibilitățile de a cumpăra cele necesare din sat, precum și în ceea ce privește siguranța personală și a bunurilor. (EuroBarometrul Rural, 2002). În perspectiva populației, problemele prioritare în mediul rural sunt lipsa locurilor de muncă, starea drumurilor din sat, iluminatul public și curățenia.

Infrastructura modernă (apă curentă, canalizare etc.) este percepută drept problematică doar în satele dezvoltate, adică satele mari, centru administrativ de comună, situate în apropierea unui oraș sau drum european. În satele mici, periferice în cadrul comunei, mai ales dacă sunt și îmbătrânite, izolate, bazate pe agricultură de subzistență și caracterizate de o cultură de tip tradițional, doar elitele (preotul, cadrele didactice, întreprinzătorii locali) menționează nevoia de investiții în infrastructură modernă. În astfel de sate lista de probleme comunitare percepute de populație este lărgită cu absența instituțiilor medicale și farmaciilor, a mijloacelor de transport public și a serviciilor de telefonie.

Tabel Deprivare materială și sărăcie comunitară - Disparități între gospodăriile sărace și non-sărace din mediul rural și mediul urban



URBAN



RURAL



Sărace

Non-sărace

Total

Sărace

Non-sărace

Total

Gospodării din comunități (%)







- fără unitate poștală







- fără servicii medicale







- fără farmacie







- cu drumuri foarte deteriorate







Gospodării (%)







- fără baie







- fără toaletă







- fără sistem de furnizare a apei calde







- fără frigider







- fără mașină de spălat







[4] populației, accesibilitatea (distanța față de un oraș sau de un drum european) și tipul administrativ al satului (centru de comună versus sat aparținător).


Tabel Satele din România în funcție de mărime, accesibilitate și tip administrativ

Sate de tipul ...

Sate

Populație

Număr


Număr


Medii sau mari, centru de comună, ne-izolate





Medii sau mari, periferice, ne-izolate





Mici, periferice, ne-izolate





Mici, periferice, izolate





Alte tipuri de sate





Înregistrate cu zero locuitori sau date lipsă





Total





[5] constituie, de asemenea, cauze ale sărăciei rurale.


Figura Nivelul de dezvoltare/ sărăcie pe tipuri de sate

Figura 3 reprezintă scorurile medii ale indicelui de dezvoltare/ sărăcie comunitară rurală (Sandu în RDU, PNUD, 2004) pe tipurile de sate prezentate în Tabelul 2.

Indicele de dezvoltare/ sărăcie comunitară rurală (DEVSAT02) reprezintă scorul factorial a patru indici privind: 1) capitalul uman al satului (stocul de educație, salariați la o mie locuitori, proporția persoanelor ocupate în agricultură); 2) capitalul biologic al satului (număr locuitori, ponderea populației satului în populație comună, proporția populației în vârstă de muncă); 3) dezvoltarea fondului locativ (pondere locuințe cu apă curentă, pondere locuințe cu canalizare, suprafața locuibilă pe locuință); 4) grad de izolare a satului (tipul administrativ a satului și distanța până la cel mai apropiat oraș).

Date: Recensământ 2002

Diferențele regionale sunt marcante. Spre exemplu, ratele de sărăcie de consum a gospodăriilor rurale variază în regiunea Vest a țării între 12% și 87%. Totuși, majoritatea satelor și comunelor sărace din România se concentrează în regiunile Nord-Est, Sud-Est și Sud-Vest, cu rate totale de sărăcie rurală de 48%, 45%, respectiv 42% (CASPIS, 2004).

Satele mici sunt în același timp caracterizate de sărăcie comunitară și de sărăcie de consum a unei părți importante din populație. Zone de concentrare a sărăciei se găsesc însă și în satele mari și bogate, mai ales dacă acestea se află în imediata vecinătate a unor orașe (Stănculescu și Berevoescu, coord., 2004). Zonele din satele mari și dezvoltate care concentrează gospodării sărace (o parte chiar în sărăcie extremă multi-dimensională) se suprapun cu două tipuri de comunități demarcate printr-un criteriu al alterității: comunitățile de romi (altă etnie decât cea majoritară) și comunitățile de venetici (alt loc de naștere decât în sat).

Zonele locuite de comunitățile de romi sunt de obicei denumite "țigănie" și sunt situate la periferia satelor. Zonele de venetici sunt foste comunități muncitorești formate majoritar din persoane venite în sat înainte de 1989, pentru că orașele erau închise migranților. Aceștia s-au așezat în blocurile construite în anii 1980 sau în cartiere compacte de case/ barăci și au lucrat fie la cooperativa din sat, fie în întreprinderile din oraș. După 1990, au rămas în sat, dar au pierdut locurile de muncă și nici nu au primit pământ, ceea ce explică căderea lor în sărăcie. În aceste două tipuri de zone din satele mari, dezvoltate și aproape de oraș, 55% din persoane au un consum sub pragul de sărăcie alimentar; 70% din rezidenții acestor zone sunt în situație de sărăcie de consum. Mai grav, 20% din rezidenți nu au nici locuința în proprietate și nici bunuri de folosință îndelungată, trăiesc mizerabil în sărăcie extremă.

Sărăcia din zonele sărace rurale și din satele mici, periferice și sărace, este în primul rând expresia sărăcirii locuitorilor vechi și de-abia în al doilea rând rezultatul atragerii săracilor din alte zone sau localități. Ponderea săracilor care au venit sau au revenit în aceste sate după 1990 este mică. Totuși mai ales zonele sărace din satele mari și dezvoltate joacă rolul de spațiu de retragere a săracilor rămași fără oportunități în orașele învecinate.

Să ne îndreptăm acum atenția spre mediul urban. Și acesta este eterogen, dat fiind modul în care a fost constituită (prin decizii pur administrative[6]) rețeaua de localități urbane înainte de 1990 dar și datorită schimbărilor de dată recentă, determinate de transformările din economia națională.


Tabel Populația urbană la Recensăminte: 1930, 1948, 1956, 1966, 1977, 1992 și 2002









Populația urbană - total








Număr de orașe și municipii








Dimensiune medie a orașelor








Noi orașe - număr








Noi orașe - populație








Noi orașe - dimensiune medie








[7])industriale, adică au (una) mai multe întreprinderi industriale care concentrează majoritatea salariaților din localitate. A doua categorie de orașe, cu nivel relativ ridicat de dezvoltare, include 29 de orașe care au o economie locală diversificată sau în care turismul este bine reprezentat . Ultimele două categorii de orașe mici sunt în cea mai grea situație. Cele două categorii de orașe mici caracterizate de sărăcie comunitară și afectate puternic de restructurările din industrie și de închiderea fostelor întreprinderi de stat din agricultură sunt:

Orașele în declin actualmente dependente de agricultură (23 de orașe care în total au peste 176 mii de locuitori) în care principalul angajator este o firmă cu profil agricol și/sau în care ponderea populației în agricultură este ridicată prin comparație cu celelalte orașe mici. Pe lângă orașele agricole, această categorie include orașe care au fost mono-industriale dar fosta întreprindere de stat a fost închisă (spre exemplu orașul Nucet, județul Bihor). În 2002, în orașele în declin dependente de agricultură doar 152 de salariați corespundeau la 1.000 locuitori, doar jumătate din populația în vârstă de muncă (15-64 ani) era economic activă, iar rata medie a șomajului era de aproximativ 20%.

Orașele (mono)industriale în declin (47 de orașe care includ peste 550 mii locuitori) sunt orașe în care principalul angajator este o firmă industrială care însă a fost drastic restructurată și, prin urmare, rate de ocupare a populației în vârstă de muncă este cel mult 35%[9]. În 2002, în aceste orașe la mia de locuitori reveneau în medie doar 200 salariați, rata de șomaj atingea o valoare medie de 18%, iar din populația de vârstă activă doar 55% participa la activitatea economică.

Diferența majoră între cele două tipuri de orașe în declin constă în profilul dominant al economiei locale încă funcționale. Oricum, chiar dacă la nivelul economiei formale în primele predomină agricultura, iar în cele din ultima categorie profilul dominant este încă unul industrial, la nivelul gospodăriilor populației agricultura de subzistență este o strategie de supraviețuire la fel de larg răspândită. Astfel, în orașele în declin dependente de agricultură ponderea populației de 15-64 ani care se declară ocupată în agricultură este în medie 26%, în orașele industriale în declin valoarea scade la 20%, rămânând însă considerabil mai mare decât 12% la nivelul tuturor orașelor mici sau 6% în cazul orașelor mici relativ dezvoltate.

Figura Nivelul de dezvoltare/ sărăcie pe tipuri de orașe

Figura 4 reprezintă scorurile medii ale indicelui de dezvoltare/ sărăcie comunitară urbană (Lăzăroiu în PNUD, 1999) pe tipurile de orașe și municipii prezentate mai sus.

Indicele de dezvoltare/ sărăcie comunitară urbană (DEVURBNOU) reprezintă scorul factorial a patru indici privind: 1) capitalul uman al orașului (stocul de educație, pondere salariați în industrie, proporția persoanelor ocupate în agricultură); 2) capitalul vital al orașului (mortalitate infantilă și rata plecărilor din oraș); 3) dezvoltarea infrastructurii sociale (număr de doctori la o mie locuitori, ponderea liceelor în numărul total de unități școlare ale orașului); 4) dezvoltarea infrastructurii fizice (pondere drumuri orășenești modernizate, pondere km rețea canalizare în km drumuri orășenești, abonamente telefonice la o mie locuitori).

Date: Fișa Localității 2002, INS și Recensământ 2002


Pe lângă sărăcia comunitară, orașele foarte mici, cu precădere orașele sub 10 mii locuitori concentrează și ponderi importante de gospodării și persoane sărace. În multe cazuri, orașele foarte mici au rate de sărăcie de consum mai ridicate decât comunele mari.

Figura Rata sărăciei de consum în funcție de mărime localității, 2002

[10] vechi de case aflate la periferiile orașelor.

Cu peste jumătate, trei sferturi sau chiar 90% dintre persoane cu venituri și consum sub pragul național de sărăcie zonele mai sus menționate reprezintă arii de concentrare a sărăciei de consum. În plus, comunitățile din preajma gropilor de gunoi sunt arii de concentrare ale sărăciei extreme, situație în care trăiesc 65% dintre rezidenți. Urmează zonele de tip centru vechi și zonele industriale dezafectate cu rate ale sărăciei extreme de aproape 50%. Sărăcia extremă deși scade ca incidență rămâne totuși importantă (aproape o treime) și în zonele popular denumite "ghetou", unde se combină cu situația de criză generalizată.

Similar cu țările vestice, ariile centrale (cel puțin în orașele cu vechime) și cele periferice par a fi cele mai vulnerabile la concentrarea sărăciei. În timp ce zonele centrale dispun de infrastructură instituțională și servicii (de la școală pană la facilități legate de sănătate, de la magazine, la oficii publice), multe dintre zonele periferice sunt absolut lipsite de acestea, fapt care nu numai că reduce calitatea vieții, dar reprezintă un factor influent de accentuare a sărăciei. Deși fac parte din orașe bine dotate cu infrastructură și utilități urbane, majoritatea acestor zone sărace intra-urbane sunt deprivate din punctul de vedere al utilităților publice, gospodăriile fiind mai slab echipate chiar și decât gospodăriile din mediul rural. (Tabel 5 și Anexa 1)


Tabel Gospodării din zonele urbane sărace cu locuințe conectate la utilitățile publice, 2001

Pondere gospodării (%) cu locuințe racordate la:

Gropi de gunoi

Centru istoric

Zone industriale dezafectate

Urban național

- curent electric





- apă curentă





- canalizare





- rețeaua publică de gaze





- rețeaua de termoficare și au căldură și apă caldă





- rețeaua de termoficare și au doar căldură





- post telefonic





închiderea sau restructurarea întreprinderilor, desființarea fostelor cooperative agricole de producție și a întreprinderilor agricole de stat, care rezultă în distrugerea masivă a locurilor de muncă, mai ales pentru cei cu nivel redus de școlarizare și calificare;



condiții locale date de poziția zonei pe piața imobiliară privată și de forma de proprietate asupra locuințelor pe care le include;

măsurile luate de către autoritățile locale în problema persoanelor rămase fără locuință sau în căutare de locuință ieftină;

evenimente critice individuale și diferitele răspunsuri la situația de criză ale populației rezidente și non-rezidente în zonă. Dintre acestea, migrația (sosiri în zonă și plecări din zonă) reprezintă un răspuns al populației de maximă relevanță pentru procesele de formare ale zonelor sărace.

Zonele din apropierea gropilor de gunoi sunt comunități de locuințe improvizate, nou apărute după 1990, care funcționează ca loc de retragere pentru orășenii sărăciți și ca zonă de atracție pentru tinerii veniți din mediul rural aflați în căutare de locuri de muncă și șanse de viață. Aici, fluxurile de veniți sunt masiv în sărăcie extremă și, tot aici, este cel mai vizibil fenomenul de sărăcire a zonei prin venirea sătenilor săraci, similar modelului Americii Latine.

Zonele popular denumite ghetou și zone industriale dezafectate sunt zone de blocuri cu confort redus construite în perioada industrializării târzii, dar locuite de comunități nou formate. Doar o mică parte dintre rezidenți sunt veniți de la țară să muncească în întreprinderile socialiste, care au rămas în zonă și au sărăcit împreună cu aceasta. După 1990 aceste zone au devenit locuri de retragere pentru sărăciții din orașe și zone de atracție pentru tinerii din alte orașe și din mediul rural care găsesc de muncă, dar nu-și permit locuință în alte zone ale orașului. În total, populația sosită după 1990 reprezintă trei sferturi din întreaga populație a acestor zone. Atitudinea autorităților locale față de aceste zone este diferențiată de la o localitate la alta: dacă unii le iau în administrare și încearcă să le repare pentru a le transforma în locuințe sociale de un standard acceptabil, alții le utilizează drept "rezervații pentru săraci" în starea deplorabilă în care se află. De asemenea, interesul pieții imobiliare este puternic diferențiat, în sensul că în orașele mai dezvoltate, multe dintre aceste structuri au fost cumpărate de firme private care le-au transformat în clădiri de birouri.

Zonele din centrele istorice ale orașelor sunt, în mare parte, formate prin intervenția directă a autorităților. Din punct de vedere al rezidenților, aceste zone sunt mai stabile decât cele prezentate anterior, populația "veche", stabilită în zonă înainte de 1990, reprezentând 40% din populația rezidentă totală. Istoria centrelor vechi este de asemenea diferită. Casele din aceste zone au fost majoritatea naționalizate în regimul socialist. Ele au fost locuite de chiriași care zeci de ani de zile nu au investit în repararea și întreținerea lor. După 1990, ajunse într-o stare de degradare avansată nu sunt revendicate de nimeni (sau nu sunt retrocedate) fiind folosite ca locuințe sociale de către primării sau fiind ocupate abuziv de populația sărăcită a orașului. Afluxul puternic de după 1990, cu persoane majoritar în sărăcie extremă, a grăbit și accentuat procesul de sărăcire a zonei. În cazul acestor zone, actorii influenți de pe piața imobiliară privată sunt interesați de zonă datorită potențialului său deosebit de dezvoltare, dar nu au acces la aceasta.

Cartierele vechi de case de la periferia orașelor sunt zone vechi, stabile, sărăcite recent. Au fost deschise mai ales înainte de 1990, pentru cei din sate. După 1990 devin relativ inaccesibile în lipsa unor legături de rudenie (sau căsătorie) care să susțină venirea în zonă. Majoritatea noilor sosiți sunt dintr-o altă zonă a orașului, care însă nu reprezintă un aflux de sărăcie extremă, majoritatea lor fiind în situații de criză sau în situație de normalitate critică.

Concluzia principală a acestui capitol este mai degrabă o ipoteză care necesită încă investigații aprofundate. Pe baza argumentelor prezentate anterior, în România, sărăcia atât la nivelul comunităților, cât și la nivelul gospodăriilor, este concentrată teritorial.

Sărăcia de consum și sărăcia comunitară predomină mediul rural, dar .

o       Mediul rural este înalt diferențiat

o       Satele mici, periferice în cadrul comunei, izolate (departe de orașe, de un drum european, de capitala de județ) sunt considerabil mai sărace decât satele mari, centru administrativ de comună, mai ales dacă se află în vecinătatea unui oraș sau drum european

o       În satele mari dezvoltate sunt în proces de formare zone de concentrare a gospodăriilor în sărăcie, și anume zonele de romi și zonele de venetici.


Sărăcia de consum și sărăcia comunitară au dimensiuni reduse în mediul urban, dar .

o       Orașele mici, cu cel mult 30 mii locuitori, mai ales cele în declin (descrise în pag. 28), sunt considerabil mai sărace decât celelalte orașe și chiar decât unele comunele mari dezvoltate

Sărăcia extremă definită multi-dimensional și asociată cu excluziunea socială este specifică mediului urban. În toate tipurile de orașe sunt în proces de dezvoltare zone intra-urbane sărace caracterizate de sărăcie comunitară mai accentuată decât cea rurală și de sărăcie extremă a gospodăriilor rezidente.

Nu există date pe baza cărora să se poată face estimări privind gradul de concentrare teritorială a săracilor. Cert este însă că toate tipurile de zone de concentrare discutate anterior se pot identifica cu costuri minime (multe dintre acestea sunt bine cunoscute de către autoritățile locale). În cadrul Planurilor Județene Anti-Sărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale identificarea și constituirea unor baze de date cu zonele de concentrare teritorială a sărăciei comunitare și a săracilor (inclusiv a zonelor sărace din cadrul orașelor) ar aduce un plus de valoare considerabil pentru decidenți în vederea unei bune focusări a acțiunilor întreprinse la nivel județean și local.


3. Furnizarea bunăstării: o analiză instituțională

Luana Miruna Pop


Ultima perioadă a fost o perioadă de efervescență în ceea ce privește legislația în domeniul asistenței sociale dar și în ceea ce privește înființarea unor actori instituționali în jurul cărora să se coaguleze programe și strategii în domeniul asistenței sociale

Se înființează astfel începând cu anul 2000 o serie de noi actori instituționali responsabili pentru elaborarea, coordonarea și furnizarea programelor în domeniul asistenței sociale. Cele mai semnificative structuri instituționale înființate în această perioadă sunt: Comisia Națională Anti-sărăcie și de Promovare a Incluziunii Sociale (2001), Comisiile Județene Anti-sărăcie și de Promovare a Incluziunii Sociale (înființate în 2002/ 2003), Comisia Interministerială privind Asistența Socială, coordonată de MMSS (2001), Serviciile Publice de Asistență Socială înființate la nivelul autorităților publice locale ca departamente specializate (2001/2003), Consiliul Național Consultativ de Dialog Social pentru Problemele Persoanelor cu Handicap (2002).

Principalele legi adoptate în această perioadă se constituie ca un cadru pentru politicile adresate tinerilor, persoanelor marginalizate și sărace, persoanelor cu handicap, dar și pentru întreaga rețea de servicii sociale. Unele legi adoptate în domeniul asistenței sociale sunt pe deplin funcționale, implementarea acestora fiind atent monitorizată iar eficacitatea, eficiența și impactul acestor programe instituite fiind documentate prin studii de evaluare realizate la cererea diferitelor instituții publice, responsabile pentru elaborarea strategiilor în domeniu. Acesta este în special cazul legii 416/ 2001 privind venitul minim garantat dar și a ajutoarelor și subvențiilor acordate pentru plata energiei termice și pentru asigurarea încălzirii locuințelor pe perioada de iarnă . Același interes este manifestat și față de programul de acordare a alocațiilor complementare, reglementate de către OUG 105/2003. Alte cadre legislative (ca de exemplu legea 17/2000 privind protecția vârstnicilor, legea 116/2002 privind combaterea marginalizării sociale) nu au ajuns încă să fie adoptate în practica autorităților publice locale, fie datorită lipsei resurselor financiare (în special atunci când serviciile sunt gândite să fie furnizate, organizate și finanțate la nivel local, i.e. de primărie, ca în cazul serviciilor comunitare pentru persoane vârstnice), fie datorită unei lipse cronice de capacitate administrativă (ca în cazul programelor de stimulare a inserției tinerilor pe piața muncii, conform legii privind combaterea marginalizării,    în care ANOFM ar trebui să dețină un rol central).

Studiile asupra sărăciei au cunoscut și ele o amploare deosebită. Concluziile acestor studii pun însă în evidență factorii structurali, individuali sau regionali ai sărăciei. Două aspecte esențiale sunt de luat în considerare în discuția despre furnizarea bunăstării la nivel local. Un prim aspect este legat de nevoile social determinate care generează și întrețin starea de sărăcie. Și, legată de acest prim aspect, se articulează întrebarea: În ce măsură aceste nevoi și incapacități ale instituțiilor furnizoare de bunăstare la nivel local sunt diferite în mediul urban de cele din mediu rural? Cel de-al doilea aspect vizează impactul diferit al design-ului legislativ și instituțional asupra sărăciei, respectiv nevoilor și incapacităților sociale, în mediul rural și urban.

Materialul de față se va structura deci de-a lungul acestor dimensiuni: (1) nevoi și incapacități generatoare de sărăcie în mediul urban comparativ cu mediul rural; accentul va cădea asupra factorilor comunitari ce determină nevoile generatoare de sărăcie și (2) impactul diferențiat - în funcție de mediul de rezidență - al design-ului legislativ într-un context instituțional și administrativ dat.   


Agregarea nevoilor generatoare de sărăcie în mediul rural și urban

Așa cum arătam în capitolele anterioare, se înregistrează decalaje considerabile la nivelul mediului de rezidență: chiar și micile orașe, a căror număr de locuitori este similar cu cel al marilor comune, prezentând o poveste aparte. Diferența între sat și oraș constă în special în dependența locuitorilor orașelor de venituri monetare, de forme comunitare de locuire și de segregarea la nivel de servicii sociale.

Stabilitatea bunăstării, sentimentul existenței unui control asupra propriei existențe și accesul la servicii sociale de calitate scad substanțial probabilitatea sărăciei. Am plecat, deci, de la următoarea presupoziție: indiferent cât de sărac este un individ, acesta va dezvolta mecanisme și strategii de a face față situației în condițiile în care riscul ca acțiunile sale să nu destabilizeze situația sa actuală este redus. Dacă situația materială și non-materială a unui individ este relativ stabilă, există sentimentul unui control asupra propriei existențe și există capacitatea de a interacționa eficace cu autoritățile locale și furnizorii de servicii sociale.

Principalul garant al stabilității bunăstării în România este munca salarială oficială ("cu carte de muncă'). Dependența populației urbane de venituri monetare întărește acest factor ca determinant al stabilității în mediul urban. Nici o altă formă de venit din muncă sau din transferuri sociale nu poate garanta stabilitatea bunăstării în România în momentul de față; cel mai adesea pierderea venitului salarial duce la degradarea în timp a bunăstării individului și la fluctuații monetare majore. În România nu există alternativă viabilă la munca salarială, este concluzia susținută și de către raportul asupra sărăciei în România, realizat de Banca Mondială în 2003.

Un alt factor asociat cu cel al muncii salariale oficiale este starea de sănătate. Orice problemă de sănătate reprezintă o potențială fatalitate pentru bunăstarea familiei. În mediul rural problemele de sănătate ale populației vârstnice devin mai importante.

Lipsa capacității de control a costurilor în mediul urban, datorită în principal inelasticității costurilor de locuire și formelor colective de locuire, reprezintă un factor ce favorizează instabilitatea bunăstării.

Un alt factor esențial în menținerea unui stabilități a bunăstării îl reprezintă stabilitatea familială; multe povești despre sărăcire încep printr-o despărțire. Despărțirile stau în cele mai multe cazuri la baza lipsei de locuire sau a unei locuiri precare.

Locuirea se constituie nu numai ca factor ce poate determina sau menține instabilitatea bunăstării, dar și ca element esențial al capacității de control a individului asupra propriei existențe. Într-o oarecare măsură percepția existenței unui control asupra propriei existențe se asociază cu stabilitatea veniturilor; aceasta nu reprezintă însă decât un aspect al problemei. Dacă în mediul rural percepția controlului asupra propriei vieți se asociază mai degrabă cu existența unei strategii viabile de câștig din agricultură, în mediul urban percepția unei oarecare forme de control asupra propriei existențe este puternic dependentă de forma de locuire. În România, locuirea nu este un "bun cumpărabil", în condiții normale: o locuință nu poate fi cumpărată în mod normal din veniturile din muncă sau economii din muncă, închirierea unei locuințe pe piața privată se face cu costuri exagerat de mari în raport cu veniturile medii, creditele pentru achiziționarea sau construirea unei locuințe fie sunt inaccesibile celor cu venituri reduse, fie sunt excesiv de scumpe și sunt considerate inadecvate (piața creditelor este încă la început). Oamenii ajung deci să intre în posesia unei locuințe fie prin moștenire, fie prin cumpărare într-un moment favorabil de la stat (în primii ani de după 1989), fie prin căsătorie.

Locuința este pentru individ o formă foarte specială de proprietate. A deține o locuință reprezintă un prim pas către câștigul controlului asupra propriei existențe. În timp ce proprietatea asupra unei case te face 'mai proprietar' , traiul ,în comun' poate lua forme patologice în România. În general, problemele ridicate de locuirea colectivă se leagă de delimitarea, încă fragilă, dintre spațiul personal și cel comun (de unde până unde se extinde proprietatea și responsabilitatea mea?) și de posibilitățile financiare inegale a locuitorilor acestor zone mixte, din punct de vedere cultural și financiar.

Enclavele de sărăcie se caracterizează printr-o formă de proprietate specifică: săracii sunt chiriașii unui proprietar slab. Statul, ca proprietar slab, poate fi caracterizat prin: (a) evitarea responsabilităților asociate cu rolul de proprietar; (b) lipsa unui control efectiv asupra chiriașilor (aspect strâns legat de capacitatea sa acțională, percepția propriei poziții în cadrul comunității etc.); (c) lipsa capacității de control asupra utilităților publice. Există desigur și excepții, deci situații în care statul - structurile politice reprezentative locale - a reușit să devină proprietar 'credibil'

Principala consecință a statului ca ,proprietar slab' este degradarea spațiilor locative până la limita utilizabilului, cu consecințe la fel de dezastruoase și pentru chiriași. O fază intermediară în procesul degradării spațiilor de locuire este debranșarea locuințelor, respectiv blocurilor, de la utilitățile publice fundamentale: apă curentă, încălzire, electricitate. Locuirea într-o astfel de enclavă ce scapă de sub controlul oricărei autorități duce la discriminare socială. Și locuirea în proximitatea acestor enclave este adesea afectată, creând dezavantaje pentru locuitorii învecinați.

În concluzie, o varietate mare de situații de locuire determină o lipsă crescută de control a individului asupra propriului nivel de bunăstare. Formele colective de locuire, în special cele în care individul este chiriașul unui 'proprietar slab', manifestă o dependență puternică a individului de comunitate, în special de atitudinea și poziția definită de către autoritățile locale în raport cu problema utilităților publice. O atitudine pro-socială, ce favorizează soluții colective, duce la scăderea acestei dependențe și împuternicirea individului în raport cu propria bunăstare. O atitudine de retragere, ce pune accentul pe individualizarea soluțiilor, poate crea probleme majore în special la nivelul unui populații cu venituri reduse. În plus, individualizarea soluțiilor favorizează improvizații adesea periculoase, ce cu greu pot fi controlate pentru a preveni dezastre majore și accidente

Cea de-a treia dimensiune, referitoare la interacțiunea cu autoritățile publice și furnizorii de servicii sociale, vizează mai degrabă răspunsurile instituționale la nevoile individuale. Acest aspect este discutat în cele ce urmează. Un aspect esențial care trebuie însă menționat este fenomenul de segregare a serviciilor sociale fundamentale în funcție de nivelul bunăstării clienților, ce premerge segregarea rezidențială. Chiar dacă populația micilor orașe nu cunoaște încă o segregare rezidențială accentuată pe criterii socio-economice, la nivelul serviciilor sociale fundamentale - servicii de sănătate și școli, în primul rând - se poate remarca o pronunțată diferențiere în funcție de tipul ,clienților'. Școlile bune, cu șanse crescute de reușită pentru absolvenți, sunt școlile frecventate de copii proveniți din medii sociale ,bune'; la fel și medicii de familie, adesea supuși unui proces de selecție din partea indivizilor cu un nivel mai ridicat al bunăstării. Serviciile sociale fundamentale - medicul de familie și școala - reprezintă principalele mecanisme de adâncire și propagare a inegalității în mediul urban.


Furnizarea bunăstării la nivel local, principalele probleme

Legislația în domeniul social afectează toate aspectele discutate mai sus, referitoare la nevoia de stabilitate și de control asupra propriei existențe și acces la servicii sociale. În România legislația în domeniul social, în toate domeniile protecției sociale, s-a diversificat și diferențiat foarte mult în ultimii ani, ducând la conturarea unui cadru funcțional pentru articularea politicilor și programelor sociale. Aproape că nu poate fi identificat un aspect de protecție socială care să nu cadă sub incidența unei structuri legislative în domeniul social. Problemele deci nu vizează atât existența legislației, ci mai degrabă aspectele pragmatice, legate de eficacitatea acestora într-un mediu instituțional dat și în contextul unei capacități administrative și financiare limitate. Adesea, legile sunt considerate bune în sine, iar aplicarea acestora ca fiind deficitară. În fapt, cele două aspecte nu pot fi evaluate separat: legile trebuie evaluate în contexte particulare, specifice iar rezultatul politicilor și programelor sociale este consecința impactului agregat al design-ului legislativ, instituțional și organizațional.

Politicile în domeniul șomajului, centrate pe politici pasive, constituite din beneficii monetare de scurtă durată, afectează în principal capacitatea individului de angajare. În primul rând datorită rigidității și lipsei de eficacitate și eficiență a cursurilor și programelor de re-calificare/ re-orientare profesională (cu ANOFM, ca actor principal). În al doilea rând datorită lipsei unor rețele eficace de intermediere și facilitare a angajării. La aceste deficiențe ce țin de politicile active - aproape inexistente - în domeniul muncii, se adaugă încă două rigidități structurale: pe de-o parte lipsa unui sistem educațional vocațional și profesional care să reflecte, într-o oarecare măsură, nevoile și schimbările pe piața muncii și, pe de altă parte, lipsa mobilității forței de muncă, în primul rând datorită problemelor legate de locuire. Cu siguranță că atât efectele lipsei unor politici active eficace cât și lipsa mobilității forței de muncă au un impact mult mai puternic asupra vieții indivizilor din mediul urban.

În mediul rural se resimt mai degrabă lipsa unei reforme agricole.

În afara politicilor în domeniul șomajului, majoritatea programelor sociale sunt furnizate, organizate și/sau finanțate la nivel local. Primăria reprezintă actorul principal în finanțarea și/sau furnizarea serviciilor sociale și principalelor programe sociale. Principalele programe sociale care se derulează prin intermediul primăriei sau care sunt intermediate de către aceasta sunt prezentate în Anexa 2. În plus, la nivelul Consiliului Județean este organizată și protecția copilului aflat în dificultate.

Începând cu 2000 au fost practic descentralizate principalele programe /politici sociale non-contributorii.

O primă problemă legată de procesul de descentralizare, și în special de modul în care acesta s-a realizat, este de-motivarea primăriilor în finanțarea acestor programe/ servicii. Descentralizarea financiară a programelor /politicilor s-a realizat inițial, după adoptarea legii Finanțelor Publice Locale în 1998, fără a se indica surse suplimentare de venit care să asigure acest transfer al cheltuielilor. În 1999 are loc un prim șoc, foarte puternic de altfel, la nivelul bugetelor locale, grevate brusc de o serie de obligații și lipsite de sursele de venit pentru acoperirea financiară a acestora. În 2000 se revine, iar transferurile de la bugetul de stat sunt marcate, transformându-se, în marea lor majoritate în transferuri cu destinație specială. Practica inițiată înainte de adoptarea Legii Finanțelor Publice Locale, de a specifica anual într-o anexă a Legii Bugetului de Stat pentru anul următor obligații suplimentare ale autorităților locale, a continuat și după adoptarea unui cadru legal de specificare a acestor obligații/ responsabilități. Ambele practici au ca și consecință majoră lipsa posibilității unei proiectări bugetare bazate pe priorități stabilite la nivel local.


Tabel Procentul diferitelor tipuri de venituri în constituirea bugetului local - 2003



Comune

Orașe

Municipii


Venituri proprii, din care:





- cu destinație specială





Cote defalcate din impozitul pe venit





Procent venituri ,locale' (1+3)





Sume de echilibrare din impozitul pe venit repartizate prin intermediul consiliului județean





Procent venituri fără destinație specială, deci la discreția consiliilor locale (1 - 2 + 3 +5)





Sume defalcate din TVA pentru educație, creșe, centre consiliere agricole





Sume defalcate din TVA pentru subvenționarea energiei termice (producător)





Sume de echilibrare (includ sumele cu destinație specială pentru VMG, subvenții încălzire, cultură, protecția copilului




Grupuri ocupaționale

Rate de sărăcie (%)

Deficit mediu de consum (%)






Rural, necalificat, ne-ocupat





Rural, necalificat, agricultură





Urban, necalificat, agricultură





Rural, necalificat, sector servicii





Rural, necalificat, industrie





Urban, necalificat, ne-ocupat





Rural, necalificat, servicii către populație





Ne-ocupat, nu este în vârstă de muncă





POPULAȚIE TOTALĂ





Urban, necalificat, servicii către populație





Rural, calificat, agricultură





Urban, necalificat, sector servicii





Urban, necalificat, industrie





Rural, calificat, ne-ocupat





Rural, calificat, industrie





Urban, calificat, ne-ocupat





Rural, calificat, sector servicii





Rural, calificat, servicii către populație





Urban, calificat, industrie







Urban, calificat, sector servicii





Urban, calificat, agricultură





Urban, calificat, sector servicii





[17] în zona centrală a capitalei a pus în evidență o serie de probleme ale locuirii în arii rezidențiale vechi cu fond construit de valoare medie, afectat în ultimii 15 de ani de procese de degradare fizică, pe de o parte și de schimbarea statutului juridic și al proprietarului pe de altă parte. S-a observat astfel că populația săracă (apreciată la cca. 20% din total populație zonă) prezintă următoarele trăsături comune:

locuiește cu chirie, în case tip "vagon",

locuințe sunt supra-aglomerate și în stare avansată de degradare,

nivel de educație este scăzut,

sunt numeroase familii de romi,

sunt numeroase familii de șomeri, sau persoane neocupate,

nivel scăzut de echipare tehnică și cu bunuri de folosință îndelungată, a gospodăriilor,

lipsă de relații utile în rețeaua lor de cunoștințe și

lipsă de atașament față de locuință

Într-un alt studiu[18], într-o zonă adiacentă zonei centrale, dar de locuințe colective, este relevată o existență la pragul sărăciei, generată în special de condiția de pensionar, sau de persoană în vârstă, la sfârșit de carieră (50% din populație are peste 50 de ani). Calitatea locuirii este medie, apartamentele fiind realizate în anii '70, dar într-un proces de degradare continuă, pe fondul lipsei cronice de investiții în întreținere și modernizare.

Apartamentele sunt mici ca suprafață și număr de camere (suprafața medie a unei camere de locuit este de 12,00 mp, iar numărul mediu de camere pe apartament este de 2,5, suprafața medie a unei bucătării este de 6,5 mp, iar numărul mediu de persoane /cameră este de 1,1), iar instalațiile și ascensoarele sunt uzate.

Problemele unei asemenea zone sunt determinate de ponderea mare a populației vârstnice, însoțită de mobilitate redusă (respectiv o înnoire extrem de lentă a populației zonei) și lipsă de resurse materiale. Se constată de asemenea o viață comunitară redusă (interacțiuni și comunicare, limitate între membrii comunității) și o dependență crescută față de autorități, de la care se așteptă rezolvarea majorității problemelor locuirii.

Fațetele sărăciei urbane sunt desigur multiple, dar o reconstituire a acestora cu caracter de generalizare este dificilă. Se pot însă menționa și alte situații care completează tabloul general și permit anumite concluzii preliminare. Astfel, în urma unor cercetări de teren în orașe mijlocii[19], în perioada mai - iulie 2004 au fost identificate manifestări variate ale sărăciei urbane ca dimensiune sau ca localizare a fenomenului.

Din punct de vedere al dimensiunii, zonele identificate ca fiind sărace, sau cuprinzând populație săracă se situează între 2 și 5 blocuri de locuințe colective, cuprinzând între 60 și 200 de gospodării, sau între 20 și 50 de locuințe individuale.

Amplasamentul este variabil, de la zone centrale la zone periferice, de la zone rezidențiale la cartierele - colonii din vecinătatea zonelor industriale (colonia "Ideal" sau "Emailul Roșu" din Mediaș, sau zona Balta Sărată și ACH din Caransebeș).

Sărăcia urbană este de multe ori prezentă în zone distincte, separate de alte arii rezidențiale și relativ clar delimitate de cele cu un standard "normal" al calității vieții (cazul grupărilor din str. Luncii - locuințe colective, sau Wewern - locuințe individuale), dar de cele mai multe ori sub forma unor mici nuclee de sărăcie în mijlocul unor arii rezidențiale obișnuite, cu un standard mediu sau chiar ridicat al locuirii (este cazul unor situații de genul: "blocul NATO" din Caransebeș sau al locuințelor individuale din zona "Malu" sau colective din str. Sintezei din Onești[20]).

Motivele formării unor astfel de zone sunt variate și uneori greu de identificat și explicat. În numeroase cazuri, sărăcia urbană este asociată locuirii cu chirie, în locuințe preluate de Consiliul Local și întreținute de acesta, având uneori caracter de "locuință socială" (în sens de subvenționare a chiriei). În cele mai multe cazuri, sărăcia urbană se asociază cu forma de proprietate privată asupra locuinței, dar și cu lipsa de venituri și mijloace materiale de întreținere a acesteia, ceea ce duce la continua degradare atât în cazul locuințelor individuale cât și a celor colective.

Contrastele sunt uneori izbitoare:

în cartierul Malu (finalizat la începutul anilor '90) din Onești, în vecinătatea unor locuințe colective noi, de standard ridicat și a unora individuale (cu aspect de vilă) realizate în ultimii ani, se află un grup compact de case vechi, lipsite de utilități, din materiale de slabă calitate, mici, înghesuite și locuite de persoane în vârstă și cu venituri reduse (aceste locuințe au scăpat demolării, în decembrie 1989);

într-un cvartal de locuințe colective din nordul municipiului Caransebeș, în mijlocul unei grupe de locuit de o calitate care poate fi apreciată ca medie, se află un bloc cu mai multe scări (blocul NATO) a cărui imagine este terifiantă: fațade afumate, apartamente devastate (fără ferestre), intrări fără uși și înnegrite de fum și mucegai, mizerie generală în spațiul din jur.

Se poate aprecia că sărăcia urbană se manifestă printr-o serie de forme comune, întâlnite și la periferie și în zonele centrale și în ariile rezidențiale tradiționale și în orașe mari precum București sau în unele de mai mici dimensiuni precum Caransebeș. Aceste forme comune de manifestare sunt:

anumită suprapopulare a apartamentelor sau locuințelor

imagine de degradare fizică, uneori cu accente dramatice (este celebru cazul cartierului "Dallas" din Vulcan)

lipsa utilităților, precum apa curentă și canalizarea (în cazul vechilor zone de colonii muncitorești din Mediaș, locuințele sunt deconectate de la orice tip de utilitate cu excepția curentului electric) vizibilă și la exterior prin degradarea fațadelor

suprafața mică a apartamentelor /locuințelor și lipsa spațiilor auxiliare (sunt notorii imaginile blocurilor în care rufele sunt uscate pe sârme improvizate sub parapetul ferestrelor sau de-a lungul cursivelor comune (cazul grupărilor din cartierul Gura Câmpului din Mediaș)

sisteme de încălzire improvizate

împrejmuiri și învelitori degradate în cazul locuințelor individuale, (în anumite cazuri, locuințele în totalitate sunt din materiale nedurabile)

construcții parazitare și îngrămădiri haotice de acareturi în cazul gospodăriilor individuale

aspectul sărăcăcios al locatarilor

aspectul de "mahala" din jurul blocurilor sau locuințelor (acest aspect este relevat nu numai prin lipsa de întreținere a spațiilor comune cât mai ales prin prezența "în stradă" a copiilor și a populației adulte, având uneori darul de a genera și sentimente de insecuritate - nu neapărat justificate - trecătorilor)

prezența de grupuri de etnie romă

În toate cazurile menționate se mai poate semnala un aspect comun și poate cel mai grav și anume lipsa de implicare a autorității locale, dar și a comunităților învecinate pentru a remedia asemenea situații. În unele anchete realizate[21] se menționează lipsa de cooperare în cadrul comunităților precum și între acestea și administrații.

De altfel lipsa unor politici locale și centrale consecvente și coerente este una dintre cauzele apariției și extinderii formelor de manifestare a sărăciei urbane, agravate de declinul economic general și manifestările acute ale tranziției în cazul orașelor mici și mijlocii.



Harta Onești - a se vedea documentul anexat

Harta Mediaș - a se vedea documentul anexat

Harta Caransebeș - a se vedea documentul anexat

Anexa 3. Cadrul instituțional în domeniul social 2000-2004


Tabel Principalele legi adoptate în domeniul asistenței sociale între 2000 și 2004[22]

Legi

Scurtă descriere a legilor privind serviciile și beneficiile de asistență socială

Instituțiile implicate în implementarea legii

Sursa finanțării

Legea 17/2000


Legea stipulează drepturile persoanelor vârstnice la asistență socială și specifică forma acestei asistențe și instituțiile răspunzătoare de organizarea acesteia.

MMSSF, DJ

Primării

ONG-uri

Buget de stat

Bugete locale

Finanțare proprie

Surse extrabugetare

Legea 416/2001


Legea Venitului Minim Garantat re-formulează vechiul sistem de ajutor social, modificând criteriile de eligibilitate și sursele de finanțare ale beneficiului; stabilește pe baze legale instituirea ajutorului pentru încălzire acordat în baza testării veniturilor

MMSSF, DJAS

Primării

Bugetul de stat, prin transfer către bugetele locale, intermediat de către Consiliile Județene

Legea 705/2001



Legea specifică principiile ce stau la baza sistemului național de asistență socială, legiferează înființarea unei Comisii Interministeriale privind Asistența Socială, coordonate de MMSSF, a unor Servicii Publice de Asistență Socială, ca departamente în cadrul Direcțiilor Județene de Muncă și Solidaritate Socială, a Consiliilor Județene și a primăriilor

MMSSF, DJ

Consilii Județene

Primării

Buget de stat

Buget local

Legea 116/2002


Legea privind prevenirea și combaterea marginalizării sociale stabilește modalitățile de garantare a accesului indivizilor la drepturile elementare și fundamentale, ca de exemplu dreptul la muncă, la locuință și la servicii sociale de bază, la consumul utilităților publice pentru persoane cu venituri reduse; legea stabilește în mod special facilități de acces a tinerilor la locuri de muncă și locuire, dar și a persoanelor cu venituri reduse la locuire, educație pentru copii și consumul unor utilități publice fundamentale

Guvern

ANOFM

MMSSF

Consilii Județene

Primării


Buget de stat

Bugetul asigurărilor de șomaj

Bugetele locale

Legea 519/2002


Lege privind aprobarea OUG 102/1999 cu    privire la protecția specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap. Legea stabilește drepturile (beneficii și servicii) persoanelor cu handicap, dar și facilități pentru inserția pe piața muncii a acestor persoane; reprezintă o lege cadru esențială în elaborarea strategiilor de protecție a persoanelor cu handicap, specificând și instituțiile înființate în acest sens și stipulând obligațiile financiare ale primăriilor

CNCDSPPH

MSF

MMSSF

SSPH

Primării

Bugetul de stat, contribuția de 2% aplicată angajatorilor asupra fondului de salarii

HG 705/2002


Hotărâre privind constituirea, organizarea și funcționarea Comisiei Anti-Sărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale - CASPIS. Stabilește bazele instituționale ale politicilor anti-sărăcie și de promovare a incluziunii sociale

CASPIS

Bugetul de stat

HG 829/2002

Hotărâre privind aprobarea Planului Național Anti-sărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale Stipulează strategia de acțiune a guvernului în domeniul politicilor de combatere a sărăciei și crează oportunitatea înființării Comisiilor Județene Anti-Sărăcie și de Promovare A Incluziunii Sociale

CASPIS, CJASPIS

MMSSF

SSPH, MSF

Consilii Județene

Primării

Buget de stat

Bugete locale

OUG 105/2003


Ordonanță privind alocația familială complementară și alocația de susținere pentru familia monoparentală. Noul beneficiu înlocuiește vechea alocație suplimentară pentru familiile cu 2 și mai mulți copii, acordat pe criterii categoriale, cu o alocație acordată tot familiilor cu 2 sau mai mulți copii, dar focalizată asupra familiilor cu venituri reduse (mai mici decât 1 500 000 lei/ membru de familie). Alocația se dorește și un instrument de protecție focalizată a familiilor monoparentale, prin diferențierea nivelului alocației în funcție nu numai de numărul de copiii dar și în funcție de tipul de familie.

DJAS

Primării

Bugetul de stat, prin bugetul MMSS

OG 68/2003


Pune bazele clasificării/ criteriilor de acreditare a serviciilor sociale, responsabilitățile MMSS în domeniul proiectării/ acreditării serviciilor sociale, structura furnizării locale a serviciilor sociale

MMSSF

ONG-uri

Consilii locale

Buget de stat

Buget local

Surse extrabugetare

HG 90/2003


Hotărâre privind aprobarea Regulamentului-cadru de organizare și funcționare a serviciului public de asistență socială. Stabilește atribuțiile, structura și competențele serviciilor publice de asistență socială din cadrul Consiliilor Județene și a primăriilor.

MMSSF, DJAS

Consilii Județene

Primării


Bugete locale - județean, respectiv bugetul local al municipalităților

Acronime DJ - Direcții Județene, DJAS - Direcțiile de Județene de Asistență Socială din cadrul MMSSF, CNCDSPPH - Consiliu Național Consultativ de Dialog Social pentru Problemele Persoanelor cu Handicap, MMSSF - Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, MS - Ministerul Sănătății, SSPH - Secretariatul de Stat pentru Persoane cu Handicap, ANOFM - Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă.


Tabel Principalele programe sociale derulate prin intermediul primăriei

Program

Rolul primăriei

Venitul minim garantat

Finanțare parțială, eventual

Administrare

Furnizare

Subvențiile pentru încălzire (sub incidența legii 416/ 2001)

Finanțare parțială, eventual

Administrare

Furnizare

Alocații pentru copii

Intermediere dosare/ informație

Alocația complementară și alocația pentru familii monoparentale

Administrare parțială, prin realizarea anchetelor sociale necesare întocmirii dosarelor

Asistenții persoanelor cu handicap grav

Administrare - constă în verificarea dosarelor și angajarea acestora

Furnizare - plata se realizează prin bugetul local

Protecția copilului aflat în dificultate

Finanțare - parțial pentru copiii aflați în instituții de ocrotire socială, care provin de pe teritoriul municipalității

Intermediere/ Administrare - realizarea anchetelor sociale în vederea întocmirii dosarului către Serviciul Public Specializat de Protecția Drepturilor Copilului al Consiliului Județean

Cantină de ajutor social

Finanțare

Administrare

Furnizare

Servicii comunitare pentru persoane vârstnice

Finanțare

Administrare

Furnizare

Centre de zi, alte instituții de ocrotire medico-socială

Finanțare / eventual parțială

Administrare /eventual parțial

Servicii educaționale

Finanțare

Servicii în domeniul locuirii

Finanțare / parțial

Administrare

Furnizare





Referințe

Berevoescu Ionica, 2003, "Literature Review on Migration in Romania", în Romania: Rural-Urban Linkages Study, Raport al Băncii Mondiale, București.

Chircă Constantin și Teșliuc Emil (coord.), 1999, De la sărăcie la dezvoltare rurală, Banca Mondială și Institutul Național de Statistică, București.

Dăianu Daniel (coord.), 2001, Winners and Losers in the Process of European Integration. A Look at România, Centrul Român pentru Politici Economice / WP no. 31 / București, https://www.cerope.ro

Giddens Anthony, 2001, Sociologie, Ed. All, București.

Hall Petre, (traducere), 1999, Orașele de mâine, Ed. All, București.

Ianoș Ioan, Pascariu Gabriel, Platon Victor, Sandu Dumitru, 1996 - 1997, Disparități regionale în România, studii pilot (Alba, Dolj, Teleorman, Vaslui), București.

Ilie Simona, 2004, Inegalități în distribuția veniturilor și politica socială a veniturilor Lucrare de doctorat, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București.

Mingione Enzo (ed.), 1996, Urban Poverty and the Underclass. A Reader, Blackwell.

Neagu Gabriela, Stoica Laura, Surdu Laura, 2003, Educație și excluziune socială în societatea românească actuală, Raport ICCV.

Neagu Gabriela, Preoteasa Ana Maria, Stoica Laura, Urse Laureana, 2003, Diagnoza privind sistemul educațional din România. Determinarea cauzelor și disfuncțiilor interne, Raport ICCV.

Păuna Bianca și Păuna Cătălin, 2003, "Determinanții câștigurilor salariale și discrepanțele salariale între bărbați și femei în România - O analiză microeconometrică", în Dăianu D. și Isărescu M. (coord.), Noii Economiști despre Tranziția în România, p. 479-510, Ed. Enciclopedică, București.

Pop Luana Miruna, 2002, "Country Report - Romania. Autonomy of Local Government Administration in Romania", în G. Soos, G. Toka, G. Wright (coord.) The State of Local Democracy in Central Europe, OSI, Budapesta.

Pop Luana Miruna (coord.), 2002, Dicționar de Politici Sociale, Ed. Expert, București.

Sandu Dumitru, 1998, Rural community poverty in Romania. Targets for poverty alleviation for the Romania Social Development Fund, Raport al Băncii Mondiale, publicat și în Sociologie Românească, 4/1999, p. București.

Sandu Dumitru (coord.) Stănculescu Manuela, Berevoescu Ionica și Tufiș Claudiu, 1999a, The villages of Romania: development, poverty and social capital. Updating targeting for the Romanian Social Development Fund, Raport al Băncii Mondiale, București.

Sandu Dumitru, 1999b, "Community and Regional Poverty in Rural Romania", în Romanian Journal of Sociology, X, 1-2/1999, Ed. Academiei Române, București.

Sandu Dumitru (coord.), Stănculescu Manuela, Șerban Monica, Holt Sharon și Dobrescu Dana, 2000a, Social Assessment for Rural Development Project. Social Needs and Actions in Romanian Villages, Raport al Băncii Mondiale, București.

Sandu Dumitru, 2003, Sociabilitatea în spațiul dezvoltării, Ed. Polirom, București.

Stănculescu Manuela Sofia și Berevoescu Ionica (coord.), 2004, Sărac lipit, caut altă viață! Fenomenul sărăciei extreme și a zonelor sărace în România 2001, Ed. Nemira, București.

Stănculescu Manuela Sofia, 2004, "Working conditions of informal workers: European comparisons", pag. 169-199 în P. Adair și R. Neef (coord.), Shadow Economies and Social Transformation in Romania, în curs de apariție la Ed. LIT Verlag, Germania.

Teșliuc Cornelia, Pop Lucian și Teșliuc Emil, 2001, Sărăcia și sistemul de protecție socială, Ed. Polirom, București.

Teșliuc Emil, 1999, "Agriculture Policy: Achievements and Challenges", from Christof Ruhl and Daniel Dăianu (ed.) Economic Transition in Romania: Past, Present and Future, p. 91 - 142, Banca Mondială și Centrul Român pentru Politici Economica, Arta Grafica, București.

Vilnoiu Mihai, Abagiu Cristina, 2003, Study on Social Protection Systems in the 13 Applicant Countries: Country Report - Romania Comisia Europeană.

Vlăsceanu Lazăr (coord.), 2002, "Școala la răscruce. Schimbare și continuitate în curriculumul învățământului obligatoriu", Studiu de impact, Ed. Polirom, Iași.

Zamfir Cătălin (coord.), 1995, Dimensiunile Sărăciei, Ed. Expert, București.

Zamfir Cătălin (coord.), 2001, Sărăcia în România, ICCV și PNUD, București, https://www.undp.ro /news.htm

Zamfir Cătălin și Preda Marian (coord.), 2002, Romii în România, Ed. Expert, București.

Wallace, Claire (ed.), 2003, HWF Research Report #3. HWF Survey, HWF Research Consortium, Institute for Advanced Studies, Viena.


Rapoarte și documente oficiale

Banca Mondială, 2000, Cavalcanti, Public Expenditure Review - Romania, București.

Banca Mondială, 2002, România: Studiu asupra furnizării serviciilor sociale locale, Raport nr. 23492-RO, Unitatea Sectorului de Dezvoltare Umană, Regiunea Europei și Asiei Centrale, Banca Mondială.

Banca Mondială, 2003, Romania: Poverty Assessment. Volume II: Background Papers, Raport nr. 26169-RO, Unitatea Sectorului de Dezvoltare Umană, Regiunea Europei și Asiei Centrale, Banca Mondială.

CASE (Center for Social and Economic Research) și Banca Mondială, 2004, Operationalising Pro-Poor Growth. Case of Romania, Raport al Băncii Mondiale , Varșovia.

CASPIS, 2003, Universitate București, Institutul Național de Statistică, Harta Sărăciei în România, București.

CEMAT, 1994, Vision Around the Baltic Sea, Tallinn.

CEROPE, 2004, Dumitru Mihail, Diminescu Dana, Lazea Valentin, Dezvoltarea Rurală și Reforma Agriculturii Românești, București, www.cerope.ro

Comisia Europeană, 2003, European Trend Chart on Innovation, Thematic Report: Start-up of Technology-Based Firms, https://trendchart.cordis.lu/Reports/Documents/TR NTBFs September 2003.pdf

DFIF, MMSSF, Banca Mondială, 2004, MMSSF și Birks Sinclair & Associates Ltd., Evaluation of the Implementation of the Minimum Income Guarantee (Law 416/2001), Assistance to Social Sector Development - Romania, CNTR 01 2921, București.

Fundația pentru o Societate Deschisă și Delegația Comisiei Uniunii Europene, 2002, Stănculescu Manuela Sofia, Berevoescu Ionica, Pop Lucian, Ciupagea Constantin și Luca Lucian, Analiza rezultatelor - EuroBarometrul Rural, București.

Institutul Național de Statistică, 2001, Panduru Filofteia, Porojan Dumitru, Molnar Maria, Condițiile de viață ale populației din România, București.

Institutul Național de Statistică, 2002, Recensământul Populației și Locuințelor.

Institutul Național de Statistică, 2001, Forța de Muncă în România. Ocupare și Șomaj în anul 2000, București.

Institutul Național de Statistică, 2004, Forța de Muncă în România. Ocupare și Șomaj în anul 2003, București.

Ministerul Agriculturii și Alimentației, Comisia Europeană și Banca Mondială, 1997, Raportul asupra Agriculturii Private în România, București.

Ministerul Educației și Cercetării, Institutul pentru Științe ale Educației, 2002, Educația Rurală în România: Condiții, Provocări și Strategii de Dezvoltare, A doua ediție, București.

Ministerul Educației și Cercetării, Departamentul pentru Învățământ Preuniversitar, 2003, Starea Învățământului Preuniversitar în Anul Școlar 2002 - 2003, www.edu.ro.

United Nations Centre for Human Settlements, 2001, The State of the World Cities, Report.

Ministerul Integrării Europene, Planul Național de Dezvoltare 2004-2006, https://www.mie.ro

OECD, 2000, Labour Market and Social Policies in Romania, Paris.

PNUD, 1998, Wagner Pavel, Chircă Constantin, Zamfir Cătălin, Molnar Maria, Pârciog Speranța (coord.), Metode și Instrumente de Măsurare a Sărăciei, Proiectul de Eliminare a Sărăciei, București.

PNUD, 1999, Stănculescu Manuela Sofia (ed.), Sărăcia în România 1995-1998, Vol. I. Coordonate, dimensiuni și factori, Programul de Aleviere a Sărăciei, București.

PNUD, 2004, Raportul Național de Dezvoltare Umană, București.


Baze date

Fundația pentru o Societate Deschisă, 2002, Barometrul de Opinie Publică.

Institutul de Cercetare a Calității Vieții, 2004, Sărăcie urbană, sărăcie rurală.

Institutul Național de Statistică, 2002, Fișa Localității (Statistica Teritorial Administrativă).

Institutul Național de Statistică, 2002, Fișa Întreprinderilor.



The total tax burden on labor for low wage earners in Romania currently stands at 45.2%, similar to Belgium, Germany, Sweden and Italy, while the European average is around 38% and in countries such as Ireland, Cyprus and Malta it is below 20%". (European Commission, 2003)

Studiul se referă doar la activități cu conținut legal, dar total sau parțial neînregistrate oficial.

Households, Work and Flexibility (HWF) este un proiect internațional coordonat de Claire Wallace (Institute for Advanced Studies, Viena) și finanțat de Comisia Europeană în cadriul Programului Cadru Cinci, contract nr. HPSE-1999-00030. (Wallace, 2003).


Peste 6.300 de sate din România sunt sate mici cu mai puțin de 500 de locuitori (mărimea medie a satelor este de 810 locuitori) și acoperă aproape 15% din populația rurală totală. La extrema opusă, aproximativ 1.100 de sate mari (cu peste 2.000 de locuitori) acoperă peste 35% din populația rurală. (Recensământ 2002)

Ca regulă generală, satele mici tind să fie izolate sau situate la mare distanță de orașe (peste 30 km), satele mari tind să fie în vecinătatea unor orașe, în timp ce satele mijlocii sunt majoritar plasate la distanță medie (21 km) față de orașe. De asemenea, satele mici sunt majoritar (96%) sate aparținătoare, în timp ce satele mari sunt predominant (79%) sate centru de comună.

Ne referim atât la distribuirea resurselor de la nivel județean la nivel de comună, cât și la modul în care consiliile locale distribuie resursele între diferitele sate ale unei comune.

Multe dintre orașe, cu precădere orașele mici sub 30.000 de locuitori, nu îndeplinesc standardele de echipare și dotare minimală a orașelor și municipiilor recomandate prin lege (Legea 351 /2001). Pentru detalii, a se vedea studiile de fundamentare ale proiectului de lege, elaborate de INCD-Urbanproiect.

Sunt considerate orașe mono-industriale orașele care au un angajator (firmă) principal ce concentrează peste o treime din salariații din localitate. Conform Datelor din Fișa Întreprinderilor 2002 (INS), ponderea salariaților din principala firmă locală variază în orașe și municipii între 5% și 90% cu o medie de 31%; Valoarea 31% reprezintă și limita inferioară a quintilei a 4-a.

Firmele de turism reprezintă mai mult de 30% din numărul total de firme locale altele decât în comerț. Date din Fișa Întreprinderilor 2002 (INS).

Datele din Recensământul Populației 2002 arată că în orașele mici rata de ocupare a populației de 15-64 ani variază între 26% și 68% cu o valoare medie de 40%; Doar o cincime dintre orașele mici au rata de ocupare cel mult egală cu 35%.

Studiul distinge două sub-tipuri și anume: zone "semirural" și zone de tip Cotorga. Cele două sub-tipuri au profiluri diferite. De asemenea, studiul operează și cu un al șaselea tip de zone - zone de blocuri cu mari datorii la întreținere - care se aseamănă în cele mai multe privințe cu media urbană.

Vezi Anexa 2.

Vezi Cavalcanti, 2000 ce conține și o analiză ex ante a impactului subvențiilor pentru încălzire dar și raportul de evaluare a legii 416/2001 (DFID, MMSSF și BM, 2004).

Conform interviurilor realizate în cadrul studiilor de caz ; locuirea individualizată face individul mai dependent de propria sa situație, de propriile sale decizii, și mai puțin de cele ale întregii comunități. Problema utilităților publice există, chiar și în orașele mari,    în multe cartiere de case mai vechi. Dar soluțiile de a face față lipsei anumitor utilități pot fi individualizate.

Puține zone sărace se caracterizează prin formă privată de proprietate totuși astfel de zone există. Este de exemplu cazul unei străzi locuite integral de familii de romi, ce au case proprietate, într-o stare de degradare avansată, lipsite de cele mai rudimentare utilități. O astfel de locuire individualizată nu creează o dependență de comunitate atât de puternică ca și zonele colective de locuire.

O astfel de excepție o reprezintă orașul Onești, dar chiar și în cazul acesta, primăria a devenit proprietar 'credibil' numai în cazul construcțiilor noi, ridicate cu ajutorul ANL-ului, continuând să își mențină statutul de proprietar slab în raport cu proprietățile moștenite (e.g. blocul Evazatul).

Instalarea unor centrale termice improvizate a reprezentat o problemă majoră pentru câțiva ani buni ducând la modificarea legislației, care - în loc să rezolve problema - o agravează prin impunerea creșterea costurilor pentru soluții individualizate (nevoia plății unei revizii periodice etc.)

INCD - Urbanproiect, 2003. Zona de studiu a cuprins un teritoriu situat între Calea Călărașilor la nord, Bd. Unirii la sud, str. Mircea Vodă la vest și str. Delea Nouă la est.

INCD - Urbanproiect, 2002, Coman, Reabilitare urbană complexă studiu de caz: Lacul Tei - Colentina.

Cercetare ICCV, 2004, Sărăcie urbană, sărăcie rurală. Orașele cercetate au fost Mediaș, Onești și Caransebeș.

O situație interesantă și prin contrastul dintre noile locuințe ANL finalizate recent în aceeași zonă și care au aspectul unor locuințe colective cu standard ridicat și gruparea de locuințe ale populației sărace din imediata vecinătate.

A se vedea și studiile INCD-Urbanproiect.

Pentru o trecere în revistă a cadrului legislativ și instituțional vezi Pop în Pop (coord.), 2002 și Abagiu și Vilnoiu, 2003.

Alte acte normative ce au urmat legii 416/2001, în vederea stabilirii unor norme specifice sau reglementării condițiilor de acordare a ajutoarelor pentru încălzire sunt: Hotărârea Guvernului nr.1099 / 2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr.416 / 2001 privind venitul minim garantat, Hotărârea Guvernului nr.1037 / 2002 privind indexarea nivelului lunar al venitului minim garantat, Ordinul nr.41 / 2002 pentru aprobarea instrucțiunilor de îndrumare si verificare de către direcțiile generale de munca si solidaritate sociala județene, respectiv a municipiului Bucuresti, a aplicării prevederilor Legii nr.416/2001 privind venitul minim garantat, Ordonanța de urgență a guvernului nr.5 / 2003 privind acordarea de ajutoare pentru încălzirea locuinței, precum si unele facilitați populației pentru plata energiei termice, Hotărârea Guvernului nr.217 / 2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanța de urgenta a Guvernului nr.5 / 2003 privind acordarea de ajutoare pentru încălzirea locuinței, precum si unele facilități populației pentru plata energiei termice










Document Info


Accesari: 8958
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )