Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload


loading...



















































SOCIALIZAREA

sociologie




Socialitate, sociabilitate, socializare





G.Simmel a remarcat faptul ca sociabilitatea cuprinde numai manifestarile pozitive ale socialitatii : altruismul, cooperarea, gregarismul, întrajutorarea etc. Deci, sociabilitatea poate fi definita ca fiind o forma, un tip de socialitate. Ion Ungureanu sugereaza ca în timp ce sociabilitatea este o dimensiune cantitativa a societatii ( "a formelor de inter-existenta umana") socialitatea reprezinta o dimensiune calitativa a societatii. De aceea, conchide autorul mai sus citat, pentru a cunoaste societatea trebuie sa analizam corelativ sociabilitatea si socialitatea. Se observa ca anumite forme de socialitate (cooperatoare sau concurentiale, dominatoare sau participative etc.) genereaza sau permit diferite grade de manifestare a sociabilitatii.

Vilfredo Pareto coreleaza sociabilitatea cu disciplina : "Societatea este imposibila fara oarecare disciplina si, în consecinta, între necesitatea sociabilitatii si cea a disciplinei exista o strânsa legatura."

Pareto analizeaza sociabilitatea ca o forma "reziduala" a disciplinei. Aceasta de pe urma constituie modalitatea prin care actorii sociali stimuleaza si controleaza asocierea dintre indivizii umani. În viziunea lui, sociabilitatea masoara marimea unei clase de sentimente sau instincte, dintre care cele mai importante sunt : sentimentul de "noi", nevoia de uniformitate, mila si cruzimea, altruismul, sentimentul ierarhiei si ascetismul.

Pe de alta parte, socialitatea este strâns legata de socializare. Omul nu se naste ci devine fiinta sociala. Cu alte cuvinte, ajungem la socialitate, prin socializare. Aceasta de pe urma reprezinta procesul prin care organismul biologic "Homo sapiens" se transforma într-o fiinta sociala, într-un membru efectiv al societatii. Socializarea este procesul psiho-social de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, normelor, conceptiilor, modelelor de comportament specifice unui grup în vederea formarii, adaptarii si integrarii sociale. B. Bernstein considera ca "efectul socializarii este sa-i faca pe oameni siguri si previzibili", întrucât în cursul acestui îndelungat proces "individul devine constient, prin intermediul diferitelor coduri pe care este chemat sa le îndeplineasca, de diferitele principii care actioneaza în societate".

În opinia lui, socializarea este procesul prin care individul dobândeste o anmita identitate culturala si în raport cu care reactioneaza, nu ramâne inert, pasiv.

Evidentiind functiile principale ale socializarii ( de "normalizare" a vietii sociale, de asigurare a continuitatii si coeziunii grupurilor sociale, de asigurare a stabilitatii si functionalitatii structurilor sociale), J.L. Child defineste socializarea ca acel proces prin care individul este orientat în a-si dezvolta comportamentul sau actual în concordanta cu standardele grupului din care face parte".

Abordând problema dintr-o perspectiva culturologica, R. Linton, A. Kardiner si E. Sapir au substituit notiunea de "relatii sociale" cu cea de "raporturi culturale" precum si cea de "socializare" cu cea de "enculturatie". Ca proces de enculturatie ( de învatare), socializarea este un proces de interiorizare a valorilor si normelor unei culturi date ce faciliteaza conformitatea si consensul (pentru ca permite adecvarea comportamentelor la valorile si normele sociale).

"Conformitatea sau obedienta la normele sociale se datoreaza contributiei a cel putin trei factori : a) procesul de internalizare a nor 23123c23x melor ; b) faptul ca, adeseori, individul nu este "constient" de posibilitatea alegerii unor moduri alternative de comportament ; c) constiinta faptului ca încalcarea normelor atrage dupa sine sanctiuni punitive, în timp ce conformitatea constituie un comportament socialmente normal".

Spre deosebire de conceptele care pun în evidenta aspectul producerii conformitatii prin socializare, exista si puncte de vedere care sustin caracterul activ, dinamic al acestui proces în cadrul caruia se schimba nu numai individul ci si mediul social.

Concomitent cu procesul socializarii are loc si cel al personalizarii. În procesul de asimilare a valorilor, normelor, regulilor, atitudinilor, acceptate social, individul îsi exerseaza si dezvolta totodata gândirea, imaginatia, capacitatea creatoare (L. Broom, Ph. Selznick, Malrieu etc.).

Sustinatorii acestui punct de vedere definesc socializarea ca un proces de "maturizare", de dezvoltare progresiva care "permite identificarea individului cu ceilalti membrii ai societatii din care face parte, discernamântul fata de mesajele primite si capacitatea de personalizare, adica afirmarea indvidului ca persoana unica".

În concluzie, putem spune ca, pe de o parte, socializarea presupune un proces de învatare sociala, are deci o latura conformista, iar pe de alta parte, un proces de "schimbare perpetua a mediului social", are deci o latura activa.

Socializarea are o multipla semnificatie : psihologica, culturala si sociologica si, în acelasi timp, ea nu se identifica nici cu adaptarea, nici cu integrarea. Continutul intrinsec al conceptului de socializare se refera la maturizarea copilului prin interiorizarea cerintelor si motivelor sociale (semnificatia psihologica), la învatarea unor noi roluri sociale, a drepturilor si obligatiilor aferente acestora (semnificatia sociologica), precum si la internalizarea valorilor si a normelor unei culturi (semnificatia culturala). Nefiind epuizat de nici una dintre aceste dimensiuni conceptuale separat, procesul de socializare nu se identifica nici cu procesul adaptarii sociale (ajustarea trasaturilor personalitatii si a conduitei înr-o situatie de interactiune sociala) si nici cu cel al integrarii sociale sau culturale (gradul de coeziune a elementelor unei societati, culturi, organizatii etc.)".



Natura versus educatie. Educatie versus natura.


A.    Importanta experientei sociale


Timp de doua secole, savantii s-au întrebat daca identitatea si comportamentul nostru sunt determinate de mostenirea biologica sau de experienta sociala, cu alte cuvinte "natura versus educatie".

Instinctivistii au crezut ca natura, comportamentul uman sunt rezultatul instinctelor.

McDougall (1908) afirma ca comportamentele sunt "modele de actiune înnascute, fixe, programate genetic care sunt comune unei specii si nu sunt dependente de experientele individului".

Bernard (1924) afirma ca au fost identificate peste 10 .000 instincte ca fiind cauze ale comportamentului social : de la instinctul "agresiv" (razboaie) la "asociativ" (constituirea societatii). Cu timpul, a devenit clar ca instinctele au fost o explicatie nepotrivita din doua motive : pentru fiecare forma de comportament identificata trebuia sa se "descopere" un instinct pentru a o explica ; în unele societati, comportamentele considerate instinctive fie nu au fost gasite, fie erau reversul la ceea ce se asteptase.


B) Punctul de vedere contrar, sustine ca, dimpotriva, mediul social determina comportamentele umane.

Mediul, educatia stau la baza dezvoltarii comportamentale.

Psihologul Watson (1924)a fost cel care a elaborat teoria determinarii comportamentale extreme de catre mediul social. Comportamentul uman si identitatea umana nu pot fi modelate în orice fel, oricum am dori. El sustine ca daca i s-ar da copii sanatosi si control total asupra mediului în care acestia traiesc, i-ar putea creste si educa astfel încât sa devina persoanele dorite de el.

"Dati-ne un copil de 8 ani si va garantez ca va fi bolsevic toata viata", afirma Lenin în 1923, într-o cuvântare în fata comisarilor educatiei.

Pe scurt, conform acestor teorii, mostenirea biologica a indivizilor este nerelevanta, doar lumea lor sociala (educatia) le determina comportamentul.

Pe aceasta teorie s-au bazat statele socialiste atunci când au adoptat si institutionalizat o noua pedagogie, care a luat forma sistemului national de reeducare. Noua pedagogie (Anton Makarenko) se întemeia pe urmatoarele doua axiome : 1. Ereditatea nu influenteaza procesul educational. Nu exista indivizi needucabili, ci metode educationale inadecvate. În concluzie, terapia "educationala" a statutlui era nu numai posibila, ci chiar si indicata. 2. Educatia are un caracter exclusiv colectiv. Nu exista educatie individuala. Educatia se face în si prin colectiv. De aici, în locul tezei individualitatii, a personalitatii umane a fost pusa cea a omogenizarii sociale.


C.    Corelarea celor doua puncte de vedere : natura si educatia


Astazi exista un consens general ca atât natura cât si educatia contribuie la dezvoltarea individului. Descoperiri recente în stiintele vietii evidentiaza faptul ca biologia joaca un rol important în dezvoltarea umana. A fost izolata o gena care pare sa fie implicata în dezvoltarea alcoolismului. Dar nu toti oamenii care au aceasta gena speciala devin alcoolici, ea creeaza doar predispozitia catre alcoolism. Daca aceasta predispozitie se va obiectiva sau nu, aceasta depinde de controlul social.

Conexiunea celor doi factori în forma identitatii si determinarii comportamentului indivizilor sunt dovedite cu tot mai multa elocventa de studiile recente asupra , cu o mostenire genetica identica. Aceastea au pus în evidenta si faptul ca univitelinii nu au personalitati si comportamente sociale identice. Deci, genetica singura, nu poate explica comportamentul uman. Totusi, gemenii univitelini deseori seamana mai mult decât cei bivitelini (care împartasesc doar o parte din mostenirea genetica) si seamana mult mai mult decât fratii care nu sunt gemeni.

Cercetarile privind copiii salbatici si efectele izolarii în copilarie (Singh si Zingg, 1942; Malson, 1972; Lane, 1976) au condus la ideea ca, în afara societatii, individul piere sau se dezumanizeaza.

Kamala si Amala (Mindapore) constituie un exemplu clasic de copii salbatici care, dupa ce au fost descoperiti, cu toate eforturile facute de cercetatori, ei nu s-au mai putut adapta la viata sociala. Totusi, niste concluzii generalizatoare nu au putut fi trase deoarece autorii acestor informatii, deseori, nu au fost savanti, specialisti în stiintele sociale si nu stiau ce fel de viata au avut acesti copii înainte de abandon. Oricum, aceasta informatie sugereaza câteva din efectele lipsei de contact uman, semnificativ asupra socializarii copiiilor.

Kingsley Davis (1940, 1947, 1948) studiaza doi copii crescuti în izolare : Anna, Isabelle. Anna este izolata complet (de bunicii dupa mama ), Isabelle este izolata împreuna cu mama sa (surdo-muta). Ele sunt descoperite la vârsta de sase ani.

Anna moare de hepatita dupa 4 ani, timp în care facuse progrese mici, învatase câteva expresii, indicatii simple legate de grija de sine.

Isabelle, tratata de o echipa de medici si psihologi, dupa 2 ani ajunge la un nivel de dezvoltare normala, merge la scoala. Problema este ca nu se stie daca rezultatele ei se datoreaza unei mai bune mosteniri biologice, izolarii în compania mamei sale sau atentiei date dupa descoperire. Un alt caz elocvent îl reprezinta (Curtis, 1977) fetita Genie, izolata la 2 ani si gasita la 13 ani. Desi a primit o îngrijire foarte buna, progresele ei au fost modeste. Aceste cazuri dovedesc importanta contactului uman în dezvoltarea normala a unei fiinte umane. Pe lânga acestea, studiile despre copiii din orfelinate (Spitz, 1945 ; Dennis, 1960, 1973; Rutter, 1974) au aratat ca acestia sunt retardati din punct de vedere fizic, afectiv comparativ cu ceilalti copii. Aceste deficiente tindeau sa persiste chiar dupa ce copiii paraseau aceste institutii.



Perspective teoretice


Socializarea a fost examinata din urmatoarele 3 perspective principale : psihanaliza, teoria cognitiva si interactiunea simbolica, pe care le vom prezenta pe rând.


A. Psihanaliza - S. Freud. S. Freud a apreciat ambii factori (natura si educatie) în formarea personalitatii.

Necesitatile umane universale (impulsurile) modeleaza comportamentul uman : Eros ("instinctul vietii") explica nevoia oamenilor de afectiune iar Thanatos ("instinctul mortii"), explica înclinatia spre agresivitate. Ele se afla adesea în opozitie. Drama existentei umane este consecinta acestui conflict. În viziunea lui Freud, personalitatea are 3 instante : id-ul (sinele), supraeul, eul. Interactiunea lor reprezinta substanta vietii mentale. Id-ul (sinele) magazia cu impulsurile noastre universale ; este inconstient în mare masura. Opereaza pe baza "principiului placerii". Sinele este o componenta biologica a personalitatii, reprezentant al influentelor ereditare, exponent al lumii interioare si al experientei subiective. Din aceasta perspectiva, sugarul reprezinta un id.



Supraeul (super-ego) este expresia existentei individului în societate, este purtatorul normelor etico-morale, este similar cu "constiinta".

Initial, el este format din prescriptiile si prohibitiile impuse conpilului de parinti. Pe masura ce creste, contributiile la supraeu cresc. Rolul lui este sa încerce sa refuleze impulsurile Id-ului, mai ales când acestea sunt de natura instinctivo-afectiva sau agresiva.

Id-ul si supraeul se aseamana mult : sunt exigente, inflexibile, deseori lipsite de contact cu realitatea. Deseori sunt în opozitie : Id-ul vrea ceva, iar supraeul, din cauza normelor sociale, îl constrânge. Sarcina de a media acest conflict îi revine eul-ului.

Eul este acea parte a personalitatii care se afla în contact cu realitatea. El mediaza între pretentiile deseori nerealiste ale id-ului si cerintele restrictive ale supraeului, încearca sa le adapteze pe amândoua la realitatea sociala.

În esenta, personalitatea contine în ea (id-ul si supraeul) acelasi conflict care exista între individ si societate, între natura si educatie.

Dezvoltarea personalitatii trece prin anumite serii de stadii succesive numite "psihosexuale". Ele sunt determinate de fixarea (cathexis) libidoului (energia sexuala derivata din instinctul vietii) pe diferite parti ale corpului.

Stadiul oral : 1 an : sugarul cauta placerea prin activitati orale (suptul, muscatul);

Stadiul anal : 2 ani : controlul intestinelor si la vezicii urinare ;

Stadiul falic : 3-5 ani : constientizarea sexuala initiala. Este un moment integrat în dialectica complexului lui Oedip : tendinta copilului spre un atasament puternic fata de parintele de sex opus si de a dezvolta o rivalitate ostila fata de celalalt. Conflictul se rezolva prin identificarea cu parintele de acelasi sex.

Stadiul latentei : 5 ani - pubertate : sexualitatea scade în importanta, creste dezvoltarea fizica si intelectuala ;

Stadiul genital : revenirea la viata a energiilor sexuale (schimbarile hormonale). În contrast cu stadiul falic, scena este acum pregatita pentru o sexualitate mai matura, implicând împartasirea cu altcineva.

Erik Erikson introduce în stadiile dezvoltarii psihosexuale ale lui Freud o mai mare constienta a contextului social si o explicare a lui, redefinind procesul ca unul de dezvoltare psihosociala.El s-a concentrat asupra dezvoltarii socializarii ca proces continuu si a descris stadii suplimentare ale dezvoltarii.


B. Teoria cognitiva : J. Piaget. În timp ce Freud s-a concentrat aproape exclusiv pe aspectul afectiv al socializarii, J. Piaget (1896-1980) a fost preocupat de zona dezvoltarii cognitive.

Punctul lor de vedere comun este ca procesul de dezvoltare se realizeaza contiuu printr-o serie de stadii universale, care-si au radacinile în biologie.

Piaget sustine ca dezvoltarea cognitiva are loc în 4 stadii :

Stadiul senzorial.motor : 1 1/2 de viata

- copiii învata prin simturi, prin contactul fizic cu lumea ; lumea lor este cea a experientelor fizice directe a mediului înconjurator ; nu folosesc simboluri, nu se pot angaja într-o gândire superioara.

Stadiul preoperational : 18 luni - 7 ani

- acum se dezvolta capacitatea de a folosi simboluri (îndeosbei limbajul) ;

- încep sa întâlneasca lucruri pe care nu le vad sau nu le ating ;

- poate face tot mai mare deosebiri între realitate si fantezie ;

- totusi au o perspectiva egocentrica : le este greu sa vada din perspectiva altuia (a întelege ca un prieten plânge pentru ca nu vrea sa-i dea o jucarie este greu, pentru ei, aproape imposibil);

În conceptia unor autori, acest stadiu include în sine urmatoarele 6 perioade :

- cea a exercitiilor reflexe (0 - 1 luna) ;

cea a primelor adaptari dobândite si a relatiilor circulare primare (1-5 luni) ;

- cea a reactiilor secundare si a procedeelor de a face sa dureze spectacolele interesante (5-9 luni);

- perioada coordonarii schemelor secundare si a aplicarii lor la situatii noi (9-12 luni);

- a reactiilor circulare tertiare si a descrierii de mijloace noi prin experimentare activa (12-18 luni);

- a inventiei de mijloace noi prin combinare netala.

Stadiul operational concret : 7-11 ani.

- se dezvolta capacitatea de a folosi logica si de a aprecia perspective alternative;

- logica le permite întelegerea cauzelor si a efectelor ;

- gândirea tinde sa ramâna mai mult legata de concret decât de idei abstracte ;

- încep sa înteleaga si perspectiva altora, puncte de vedere alternative, este un pas înainte în dezvoltarea sociala.

Stadiul operational formal (12 ani )

- încep sa gândeasca abstract ;

- nu numai ca pot compara posibilitatea punctelor de vedere alternative, ci îsi si pot imagina care sunt acelea ;

- încep sa depaseasca limitarile timpului si ale spatiului, pentru a vizualiza cu exactitate un viitor si locuri pe care nu le-au vazut.

Piaget a crezut ca vârstele exacte la care copiii trec prin aceste stadii variaza de la un copil la altul si de la o societate la alta.

Kohlberg (1969) elaboreaza o teorie despre dezvoltarea morala în 4 stadii.


C. Interactiunea simbolica - . Fondatorul aceste perspective este G.H. Mead (1863-1931), si împartaseste, în general, acelasi punct de vedere ca si Watson. Mead si-a numit metoda "behaviorism social" si spre deosebire de cel dintâi, acorda o pondere însemnata întelegerii proceselor cognitive care duc la comportamentul vizibil. Mead a explorat dezvoltarea si organizarea sinelui. L-a interesat rolul acestuia în polaritati ca libertate-control, schimbare-stabilitate, creativitate-comportament.

Sinele este trasatura centrala a modului de abordare simbolic-interactionist al socializarii.

Dezvoltarea sinelui (sentimentul de sine). Sinele se dezvolta din experienta sociala datorita capacitatii individului de a-si vedera actiunile din perspectiva altora. Acest lucru este posibil datorita limbajului care ne permite sa fim atât obiectivi cât si subiectivi în acelasi timp. În timp ce vorbim cu altii, ne auzim ce spunem (asa cum se aud si ei) si putem reactiona la acele afirmatii (asa cum reactioneaza si ei). În acele situatii suntem atât subiectul (persoana care "actioneaza") cât si obiectul actiunii (una din persoanele care "receptioneaza").

În esenta, sustine Mead, noi dezvoltam un sine prin luarea rolului celuilalt si prin reflectarea asupra noastra ca obiecte. Aceasta parere despre sine pune accentul principal pe contextul social în raport cu biologia.

În contrast cu Freud si Piaget, Mead nu a vazut acest proces producându-se printr-o serie de stadii legate de vârsta. El a vazut devenirea sinelui spre o tot mai mare complexitate ca rezultat al cercului experientei sociale care se extinde tot mai mult. Totusi, el distinge între dezvoltarea care are loc înainte si dupa folosirea limbajului.

În perioada preverbala, interactiunea este rudimentara. Copiii nu fac distinctii între ceea este sine si ceea ce nu este. Comunicarea depinde de altii, care "interpreteaza" (atribuie sensuri) actiunile copilului mic si le eticheteaza cu ajutorul simbolurilor verbale.

Perioada verbala se caracterizeaza prin dezvoltarea capacitatii de a întelege si a folosi comunicarea simbolurilor. Facultatea cognitiva se dezvolta tot mai mult prin interactiunea sociala. Joaca este prima forma a acestei interactiuni. Prin joc, învata sa ia rolul altuia, învata ca exista diferite roluri sociale, fiecare având o perspectiva diferita. Mai târziu, prin intermediul jocului organizat, se dezvolta facultatea de a întelege legaturile între roluri multiple si de a-si considera propriile roluri ca parte a unui sistem. (Ex : echipa de football). Copiii învata sa ia rolurile altora si sa reflecteze la propriile actiuni din perspectiva acestui rol.

Într-un stadiu superior, "celalalt generalizat", copiii reusesc sa se priveasca pe ei însisi nu numai din pozitia avantajoasa a unei alte persoane sau rol, ci, de asemenea, din perspectiva "comunitatii" ca întreg. Jocurile îi învata pe copii ce sunt regulile si ce importanta au ele pentru buna desfasurare a jocului, pregatindu-i pentru asimilarea si respectarea valorilor si normelor acceptate social.

Perspectiva"celuilalt generalizat" ne determina sa facem mai degraba ceea ce credem noi însine ca este bine, corect, decât ceea ce crede un parinte, prieten (ne elibereaza de sub influenta altora).

Cooley (1902) vorbeste despre "sinele oglinda", conceptia noastra despre noi însine, care îsi are originea reactia noastra la ceea ce credem noi ca sunt perceptiile altora despre noi.

Mead sustine ca sinele are doua forme (faze) de manifestare : "mine" si "eu". Simbolismul este, în esenta, un dialog între "eu" si "mine". Mine este faza sociala a sinelui, el este ordinea sociala, care include valori, norme, ordine ce promoveaza stabilitatea si controlul social. Eul este faza creatoare, libera, greu previzibila a sinelui : "mine" este un produs social, pe când "eu" are o relatie neclara cu experienta sociala. Sinele, asadar, este un produs al interactiunii dintre individul unic si contextul social. Fiecare dintre noi percepe si interpreteaza diferit realitatea, contextul social. Realitatea sociala a unei persoane difera de realitatea sociala a unei alte persoane. Eu si mine explica sinele ca subiect (eu) si ca obiect (mine), ca manifestare a libertatii (eu) si a controlului (mine), a schimbarii (eu) si a stabilitatii (mine).



Tipuri de socializare




Socializarea este un proces interactiv de comunicare, ce presupune luarea în consideratie atât a dezvoltarii individului cât si a influentelor sociale, respectiv modul personal de receptare si interpretare a mesajelor sociale si dinamica intensitatii si continuturile influentelor sociale.

Socializarea presupune învatare sociala ca mecanism fundamental de realizare a persoanei, finalizându-se în asimilarea individului în grupuri. Ea se poate clasifica dupa mai multe criterii :

a. în functie de finalitatea urmarita, se distinge între socializarea adaptativa (integrativa) si anticipatoare.

Socializarea adaptativa - conduce la formarea acelor capacitati care faciliteaza integrarea, participarea si realizarea sociala a unor activitati într-un cadru institutional dat ;

Socializarea anticipativa - consta în asimilarea acelor norme, valori care faciliteaza integrarea într-un cadru organizational viitor. Ea poate conduce individul la situatii de conflict valoric sau normativ. Socializarea anicipativa sustine R.K. Merton, este determinata de "conformismul social fata de valorile unui grup de referinta, diferit de grupul de apartenenta". El considera ca disputa dintre conceptiile "pasiviste" si cele "activiste" asupra socializarii pare sa se întemeieze pe o falsa problema si, pentru a demonstra aceasta, sociologul american a elaborat paradigma socializarii anticipative.

Conceptele centrale ale acestei paradigme sunt grupul de apartenenta si grupul de referinta. Primul desemneaza reuniunile de indivizi care satisfac urmatoarele trei conditii : 1. Indivizii respectivi se afla într-o interactiune continua. 2. Ei însisi se definesc ca membrii ai gupului. 3. Cei care nu participa la interactiune îi definesc, de asemenea, ca membrii ai grupului. Grupul de referinta reprezinta "punctele de comparatie la care se refera o proportie suficient de importanta de indivizi care apartin unei categorii sociale, cu scopul de a defini situatia care caracterizeaza respectiva categorie sociala".

Intensitatea socializarii este maxima în copilarie sau în perioada de tranzitie de la un stadiu de viata la altul. Dar ea se realizeaza pe tot parcursul vietii . Corelate ale socializarii sunt procesul de desocializare si resocializare (socializarea secundara).

Desocializarea presupune izolarea fizica si sociala a unei persoane, ruperea ei de contextele sociale care i-au satisfacut nevoile de interactiune si i-au sprijinit statusurile adoptate în vederea eliminarii modelelor de interactiune si comportament anterior însusite.

Resocializarea este concomitenta cu desocializarea si consta în orientarea învatarii sociale si controlului social catre asimilare si manifestari de comportament compatibile cu tabla de valori si atitudini specifice noului sistem integrator. Eficacitatea ei depinde nu numai de receptivitatea individului, ci si de intensitatea controlului social exercitat de noua agentie de socializare si de gradul de eliminare a factorilor gratificarii anteriori.

Resocializarea poate fi :

- voluntara (convertire religioasa, supunerea voluntara la psihoterapie), scopul ei fiind înlocuirea identitatii, a valorilr cu unele noi, schimbarea comportamentului

- involuntara ("reeducare", "spalarea creierului", în închisoare, spitale psihiatrice) si presupune instituirea unui control total si permanent asupra persoanei (zilnic, în fiecare clipa).

Unii sociologi considera ca resocializarea este un proces de reorientare si remodelare a personalitatii individului deviant, de reeducare a acestuia în raport cu normele de conduita socialmente acceptabile. Ea presupune schimbari fundamentale în comportamentul si conduita individului, implicând abandonarea unui mod de viata si adoptarea ("învatarea" ) altuia, prin dirijarea comportamentului individului deviant spre scopurile sociale dorite si permise în societate.

Aceasta "rupere cu trecutul" se realizeaza deseori printr-un control total asupra individului deviant, suprimarea statusurilor din trecut, sanctiuni si mijloace punitive etc.

Pentru ca individizii cu "deficiente de socializare" sa nu dobândeasca, pe parcurs, o "identitate delincventa", resocializarea trebuie sa creeze individului noi raporturi de referinta, noi trairi, atitudini, comportamente.

Fiind un fel de proces de convertire, în cadrul caruia se intentioneaza schimbarea normelor, valorilor si convingerilor individului deviant, prin inculcarea celor dezirabile din punct de vedere social, resocializarea este doar unul dintre mijloacele de control ale comportamentului marginal sau delincvent pe care societatea, grupul sau organizatia le au la dispozitie, în afara asa-numitelor sanctiuni punitive.

În literatura de specialitate, întâlnim si opinii care sustin ca în adevaratul sens al termenului, resocializarea de fapt nu exista ; în decursul vietii sale, fiecare individ este expus unor influente diverse, care provin din partea familiei, educatiei scolare, profesiuni, grupului de prieteni, toate acestea constituind aspecte ale procesului de socializare. Datorita acestor influente variate, individul achizitioneaza treptat norme si reguli de comportament, astfel încât el se socializeaza oricum, dar nu îsi va elabora neaparat conduite socialmente dezirabile. În esenta, "resocializarea consta în dirijarea spre scopuri socialmente dorite, atunci când la anumiti indivizi socializarea a fost stagnata si, initial, gresit orientata".

Nevoia de socializare dupa copilarie rezida în faptul ca, pe parcursul vietii :

obtinem noi si diferite statute, jucam noi roluri (profesionale, maritale), deci trebuie sa învatam cerintele noilor roluri;

apar schimbari sociale care modifica normele, deci trebuie sa învatam noile norme (exemplu, rolul asociat statutului de femeie s-a schimbat în ultimii 20 de ani) ;

între teoria normelor, valorilor (învatata în copilarie) si practica acestei teorii este o distanta care trebuie înteleasa, învatata.

Socializarea dupa copilarie presupune trecerea de la dependenta la autonomie si apoi influenta asupra altora (Goodman).

Multi gânditori au încercat sa analizeze raportul dintre socializare si libertate. Ei s-au întrebat mai întâi daca o socializare reusita reduce gradul de libertate al individului?

Wrong (1961) sustinea ca socializarea nu este niciodata completa, deci nu poate anihila libertatea individului. Mead afirma ca oamenii renunta la o oarecare libertate, dar câstiga avantajul relatiilor sociale. "Eu" si "mine" (aflati în interiorul sinelui) reprezinta un echilibru între nevoile societatii si nevoile individului. Perspectiva interactionist-simbolica este ca eu si mine nu sunt inerent în conflict (asa cum sugera perspectiva psihanalitica despre "id" si "supraeu"). Una nu reduce automat si complet libertatea celeilalte. Oamenii combina în mod personal diferite experiente de socializare. Socializarea nu poate înnabusi complet libertatea individului. Oamenii sunt liberi sa aleaga între diverse alternative. Socializarea presupune nu numai adaptarea la norme, valori. Omul este capabil si sa schimbe valorile, normele perimate . . Socializare poate fi autoritara (putând îmbraca forma îndoctrinarii) sau democratica (situatie în care gradul de libertate al individului este maimare).



5.5. Agentii socializarii


Desi în buna parte socializarea coincide cu procesul educatiei, sfera ei de cuprindere este totusi mai vasta, atât sub aspectul continutului cât si al obiectivelor sale. Socializarea se realizeaza prin intermediul mai multor "agenti" asa cum ar fi : familia, scoala, grupul de prieteni, diferite institutii (economice, socio-culturale, politice) precum si de mass-media. Ea începe înca din copilarie, odata cu exersarea primelor interactiuni si experiente sociale (socializare primara) si continua pe tot parcursul vietii de adult, odata cu dobândirea de statusuri si roluri succesive (socializare continua).

În copilarie, predomina influentele socializatoare exercitate de parinti si grupul de prieteni. Mai târziu, influenta exercitata de scoala, de mass media si alte institutii sociale vor completa, modifica capacitatile dobândite în cadrul socializarii de baza (primare).

Familia este prima si o continua lume sociala pentru copil. Ea îi ofera relatii intime, durabile, ea îl învata limba, vorbirea . Ea este cea care asigura identitatea sociala initiala a copilului în raport cu rasa, religia, clasa sociala, genul. sansele generale în viata (sanatate, educatie, profesie, sunt influentate de familie). Kohr (1963-1977) sustinea ca interactiunea între parinte si copil difera de la o clasa sociala la alta, datorita valorilor diferite pe care le insufla parintii care apartin unor clase sociale diferite.

scoala - este cea care mai târziu ofera informatii, deprinderi, valori utile pentru societate. Azi ne putem pune problema în ce masura, în România, scoala este ea constienta de rolul pe care îl are în socializarea tinerilor. Rolurile nu sunt intime, ci formale, oficiale; profesorul este cel care supravegheaza "ce face copilul" nu "cine este copilul" ; uneori, scoala este o experienta noua si dificila pentru acestia din urma. În scoala învata multe deprinderi de interactiune interpersonala, învata sa împarta cu altii, sa rezolve pe rând diferite sarcini, sa se compare cu egalii lor.

Grupa de vârsta (egali în statut : vârsta, statutul social general). Pozitia sociala în familie este automata (mostenitor), în grupele de vârsta trebuie câstigata. În familii si în scoala, socializarea este planificata, gândita ; în grupele de vârsta ea are loc fara planificare. Într-un fel, scoala si grupele de vârsta slabesc legaturile copilului cu familia (initial atotcuprinzatoare); ele asigura modele suplimentare (uneori alternative, pentru comportamente, uneori valori , norme .).

Mass-media. Daca ceilalti trei factori ai socializarii sunt implicati în contactul interactiv si personal, mass-media nu este. În acest caz, comunicarea este indirecta, mediata . Televiziunea are cea mai mare influenta, prin opiniile pro si contra pe care le arunca în discutie referitor la diferite probleme. Ea este considerata cea mai atractiva sursa de informare, divertisment, culturalizare, formare de opinii etc. (aparatele video, muzica etc., la fel). În prezent, exista o miscare pentru a marca discursurile si casetele potential daunatoare pentru procesul de socializare a copiilor si al tinerilor.



5.6. Persuasiunea coercitiva - forma specifica de resocializare involuntara


Persuasiunea coercitiva este o tehnica de manipulare, în care se afla în joc pârghii de convingere de natura psihologica si sociologica. Se cauta convingerea subiectului prin învatarea si adoptarea unor seturi de atitudini, credinte si comportamente intentionate de propagandist. Un exemplu l-au constituit tehnicile de spalare a creierelor din anii '50, care supralicitau stressul, factorul psihologic si forta fizica (prin încarcerare, abuz psihic sau pistolul la tâmpla sau candidatul manciurian). Mai târziu, metodele de persuasiune coercitiva au devenit mai subtile, mai nuantate, putând convinge fara utilizarea fortei fizice.

Conceptul de persuasiune coercitiva a fost prima oara utilizat în încercarea de a întelege comportamentul colaborativ al prizonerilor de razboi, care au fost supusi la interogatorii si îndoctrinari în timpul celui de al doilea razboi mondial si mai ales în timpul conflictului coreean (Schein, 1956, 1961).

Majoritatea prizonierilor raportau ca erau convinsi de inocenta lor, ca nu aveau nici o idee despre ce vorbeau interogatorii. Daca presiunea devenea destul de severa, ei erau dispusi sa semneze false confesiuni, sa se angajeze într-o atitudine colaborativa si sa permita a fi folosisi în activitati de propaganda, dar nu si-au acceptat niciodata vina. Studiile lui Lifton (1956) si Schein (1961) au aratat ca a existat un numar considerabil de civili (studenti, oameni de afaceri, misionari si diferiti membrii ai ordinelor religioase), care au trait în China si care s-au întors dupa mai multi ani de închisoare recunoscându-si vina, spunând ca au fost spioni si criminali si exprimându-si "gratitudinea" fata de cei care-i capturasera, pentru ca i-au tratat blând, explicându-le gravitatea crimelor lor (Lifton, 1956, Schein, 1961). Ei au trebuit sa treaca printr-un proces generativ de învatare. Ceea ce l-a facut generativ mai mult decât adaptativ, a fost ca repatriatii ajunsesera sa creada într-adevar în vina lor si multi dintre ei au muncit în locul temnicerilor lor, transmitând mesajul si altora, dupa cei ei fusesera eliberati si erau "liberi sa gândeasca orice voiau".



Esenta procesului de persuasiune coercitivta a fost de a creea o situatie în care mai multe conditii s-au obtinut simultan :

a. prizonierul a fost închis cu o sentinta imprecisa, rostita de temnicer ("nu vei scapa de aici pâna nu vei face o confesiune sincera si nu vei accepta vina ca spion si criminal si nu vei recunoaste ca valorile tale burgheze sunt un pericol inerent pentru poporul comunist");

b. prizonierul a fost pus într-un grup cu alti prizonieri care erau mult mai avansati în procesul de învatare ;

c. grupul a fost rasplatit pe baza progresului total. Numai daca toti membrii învatau "noul punct de vedere", grupul beneficia de mai multe privilegii si i se reduceau pedepsele;

d. noul punct de vedere a fost prezentat în mai multe feluri : personal, de catre interogator, prin lectura, materiale publicate si prin grupuri de membrii mai avansati în discutia informationala ;

e. principalul mijloc pentru învatarea si evaluarea gradelor studiului era confesiuena scrisa si autocritica, ce a fost ceruta ca o activitate obisnuita si a servit la stimula prizonierul sa regândeasca actiunile lui trecute si sa înceap sa le evalueze dintr-un nou punct de vedere.

f. Orice indiciu ca prizonierul a început sa înteleaga noul punct de vedere sau noile concepte a fost rasplatit imediat si, pe de alta parte, oice indiciu de nesinceritate sau superficialitate în procesul de întelegere a fost sever pedepsit ;

g. Comunicarile care, într-o maniera sau alta întareau punctul de vedere vechi sau care aminteau prizonierului de legaturile lui cu vechii prieteni sau grupuri de referinta, au fost interzise. Posta de acasa era predata doar daca avea vesti proaste, ca de exemplu faptul ca o sotie voia sa divorteze sau ca un prieten drag murise;

h. Presiunile psihice de toate felurile în care privarea de somn era cea mai puternica, erau aplicate constant pentru a slabi puterea psihicului prizonierului. "Tortura" era folosita numai ca pedeapsa pentru nesinceritate sau pentru lipsa de dorinta de a învata ;

i. Siguranta psihologica a prizonierului era conferita de catre tovarasii sai, avansati în procesul de reeducare, care-l puteau sprijini în efortul lui de învatare.

Lawrence Wollershein (1991) aprecia ca exista un numar de sapte tehnici de persuasiune coercitiva clasica, care se întrepatrund si se completeaza reciproc :

Cresterea confuziei mentale si a susceptibilitatii individului pentru a-l face sa se creada mai slab, mai neputincios. Se face prin hipnoza, prin reeducarea odihnei si a somnului,prin restrictii alimentare drastice (a caloriilor si a proteinelor), prin excesiva repetare a activitatilor simple, prin repetata prezentare audio, video, tactila a unui obiect sau a unei persoane pentru a se fixa în memorie si în subconstient. Un factor favorizant este distrugerea puterii de concentrare prin discursuri monotone.

Aplicarea unor pedepse grele non-violente. Tehnicile des folosite sunt umilirea, pierderea priveilegiilor, izolarea sociala, degradarea brusca a statutului social, inducerea anxietatii si a sentimentului de vinovatie. Paradoxal, anumite premieri pot întarii aceste metode. Un zâmbet, o strângere de mâna, o apreciere pot duce la confuzie si supunere fata de "fratele mai mare" sau "tatuca". Aceste premieri se folosesc în functie de context.

Promovarea izolarii sociale. Se face prin controlul timpului, a mediului social si a resurselor de suport social ale individului (familie, grup de prieteni, institutii ostile actiunii propagandistuui). Se faciliteaza, de asemenea, prin absorbirea individului într-un grup de actiune cu program de persuasiune coercitiva ce-i manipuleaza lecturile, îi schimba perceperea evenimentelor si a experientelor, precum si a trecutului (prin atacul valorilor si al credintelor trecute) si se cauta consumul timpului acestor indivizi în grupuri de persuasiune coercitiva, astfel încât afectarea timpului familiei, grupurilor de cunoscutti etc. sa devina o povara, o suprasarcina

Atacul conceptiei despre sine si a viziunii asupra lumii. Este cea mai eficienta tehnica. Se foloseste metoda deselor si amanuntitelor confesiuni si istorisiri ale trecutului unei persoane pentru a se creea sentimentul de culpabilitate si pentru a se destabiliza, a se diminua sinele si trecutul, constientizarea realitatii si mecanismul psihologic de aparare. Acest asalt psihologic forteaza individul sa-si reinterpreteze istoria vietii si sa adopte o noua vziune asupra cauzalitatii evenimentelor. Cel în cauza este convins treptat ca trecutul sau, fostele credinte, fosta familie, fostul grup de prieteni si cunoscuti sunt elemente negative. Se cauta inducerea ideii ca supravietuirea lui ca individ este posibila numai în cadrul grupului de persuasiune coercitiva.

Sustinerea intensa si frecventa a atacurilor la încrederea în sine a individului. Se intensifica, astfel, crearea sentimentului lipsei de putere. Desele plângeri si critici la adresa subiectului sunt manevrate în asa maniera încât se induce ideea ca sistemul are mereu dreptate si ca individul fara sistem mereu greseste.

Manipularea informatiei si a limbii. Informatiile fara suport sau cele ce dau nastere la idei opuse sunt evitate când se intentioneaza îndoctrinarea. Inteligentul amestec de minciuna si adevar poate fi folosit în evitarea descoperirii falsitatii informatiilor. Se creeaza un limbaj ("de lemn") artificial de grup, noi reguli de comunicare precum si noi câmpuri de subiecte permise si nepermise. Se dihotomizeaza realitatea prin "bun, constient, minunat - al nostru" si "rau, inconstient, ignorant - al lor". Aceasta tehnica împiedica gândirea independenta, descoperirea deceptiilor, tendinta de revolta, mentinând un sistem închis de logica si o stare de dezinformare. Aceasta tehnica sugestiv prezentata în celebra carte a lui Orwell - "1984" - arata cum cuvintele ce-si modifica sensul reusesc sa modifice si actiunile rezultate din ele.

Folosirea amenintarilor de tip secular ("ceva rau ti se va întâmpla de nu vei fi cu noi"). Consta în utilizarea de atitudini, credinte sau consecinte ale comportamentului care sunt direct amenintatoare sau care duc la inocularea convingerii ca o pedeapsa severa este iminenta. Exemple de acest fel de amenintari de tip secular sunt : afectiuni fizice sau mentale, dependenta de narcotice, colaps economic, esecul social, divort, ostracizare sociala etc.

Aceste sapte tehnici, combinate în mod efectiv produc o influenta coercitiva pe plan psihologic si sociologic si duc la modificari puternice în comportament.

Relativ la rezultatele persuasiunii coercitive, putem spune ca ele sunt metode eficiente, dar nu în toate cazurile infailibile, imbatabile. Eficacitatea lor depinde de experienta de viata, bagajul biologic, genetic si psihologic al subiectului, de durata si severitatea metodelor persuasiunii coercitive aplicate. Aceste sapte metode trebuie sa fie "orchestrate" pentru a da maximum de efect, fara a produce psihoze. Pentru a ajuta subiectul sa se adapteze, aplicarea acestor tehnici trebuie sa se faca în conditiile respectarii urmatoarelor reguli :

- pasi marunti, pentru a se evita perceperea schimbarilor efectuate la nivelul personalitatii si aprecierii realitatii ;

- inducerea ideii ca doar prin acceptarea noilor sisteme de valori si credinte se reduce mai mult sau mai putin presiunea din exterior ;

- mutarea subiectilor în grupuri ale persuasiunii coercitive în care sa nu se realizeze adevaratele scopuri ale persuasiunii. Când se identifica exact forta de presiune, pot aparea reactii puternice de opunere. Într-un grup de "prieteni si aliati", subiectii sunt mai usor de îndoctrinat.

Tehnicile persuasiunii coercitive trebuie sa fie aplicate concentrat si permanent, pentru a nu se acorda timp pentru reorganizarea noilor idei induse, pentru întrebari periculoase.

Se va acorda o atentie deosebita cultivarii , promovarii ideii ca schimbarile survenite la nivelul personalitatii si aprecierii realitatii exterioare sunt rezultatul unui proces intern, "pentru binele subiectului si liber alese de subiect" (schimbari voluntare).


Note:

I. Ungureanu, Paradigme ale cunoasterii societatii, Humanitas, Buc., 1990, p. 22.

Ibid., p. 23.

Vilfredo Pareto, Traite de sociologie generale, apud. I. Ungureanu, op. cit., p. 30.

Basil Bernstein, Langage et classes sociales, Paris, Les Editions de Minuit, 1975, p. 223.

Broom, Ph. Selznick, Sociology, IV. ed., N.Z., 1968, p. 107-111, apud Dan Banciu, Sorin Radulescu, M. Voicu, op. cit., p. 16.

Dan Banciu, Sorin Radulescu, Marin Voicu, Introducere în sociologia deviantei, Ed. st. si Enciclop., Buc., 1985, p. 15-16.

Ibid., p. 18.

Ibidem., p. 19.

R. Merton, Elements de theorie et de methode sociologique, Paris, Plan, 1965, p. 240.

L. Broom, Ph. Selznick, Sociology, IV ed., N.Y., p. 117.

H. Nufer, Sozial Pedadogische Thesen zur Freiheitsstafen, apud. D. Banciu, Sorin M. Radulescu, Marin Voicu, op. cit., p. 25.

Ibid.

T. Bogdan, Literatura stiintifica actuala si problemele teoretice si aplicative ale resocializarii în timpul detentiei, apud. D. Banciu, S. Radulescu, M Voicu, op. cit., p. 25.










loading...








Document Info


Accesari: 3114
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )