COMPOZITIA DIALOGULUI (PLANURI DE DESFASURARE)

COMPOZIŢIA DIALOGULUI (PLANURI DE DESFĂsURARE)

Comentatorii sīnt cu totii de acord ca din punctul de vedere al structurii dramatice ne aflam īn fata celei mai echilibrate compo­zitii platoniciene. īmpartirea dialogului īn introducere, cinci acte (sau "scene") si īncheiere a devenit traditionala. Este vorba deci de sapte microdialoguri dint 12212n1323m re care primul si ultimul servesc drept cadru exterior pentru desfasurarea celorlalte cinci; īnauntrul aces­tora, care formeaza continutul propriu-zis al dialogului, structura este ritmata prin alternarea perfecta a protagonistilor: prima scena, a treia si a cincea sīnt eristice, initiate adica si conduse dupa tipi­cul "dialecticii" eristice de catre cei doi sofisti, Euthydemos si Dionysodoros; scena a doua si a patra sīnt socratice, atīt prin ideea cīt si prin agentul lor. īntre aceste cinci parti ale dialogului princi­pal, trecerea este mijlocita de patru momente de legatura. Sche-

GABRIEL LIICEANU

matic deci, structura dialogului poate fi reprezentata astfel (vezi, cu minime modificari, KEUIvEN, 1971, 6 - 7) :

Introducere (expositio) (271 a -275 d) Prima scena eristica (275 d -277 c)

Intermezzo (277 d -278 e) Prima scena socratica (278 e -2S2 d)

Intermezzo (282 d-283 b) A doua scena eristica (283 b-288 b)

Intermezzo (288 b-288 d) A doua scena socratica (288 d -292 e)

Intermezzo (292 e-293 b) A treia scena eristica (293 b -304 b)

īncheiere (304 b-307 c).

Daca avem īn vedere tehnica compozitiei, Euthydemos face parte (laolalta cu Menexenos, Protagoras, Banchetul, Phaidon si Parme-iiide) din tipul de dialog asa-numit "de referire" (cf. RAEDER, 1920, 49) : actiunea principala nu se desfasoara "īn direct", ci sub forma unei narratio ; un personaj, īndeobste Socrate, relateaza altuia (īn cazul nostru lui Criton) o īntīmplare care devine conti­nutul principal al īntregului dialog. īn Euthydemos, aceasta teh­nica este perfect transparenta. Dialogul prim - Socrate-Criton - face loc unei narratio care deschide catre dialogul secund. "Am sa īncerc sa-ti povestesc totul de la īnceput, asa cum a fost", spune Socrate (272 d). Povestirea lui Socrate devine īn fapt repro­ducerea fidela a unei discutii care avusese loc cu o zi īnainte si, īn editiile moderne ale lui Euthydemos, ea este marcata cu ghilimele. Revenirea la planul prezentului, deci la planul dialogului prim (Socrate-Criton), se mai petrece o data īn mijlocul dialogului secund (290 e-293 a) si apoi īn final, rotunjind īntreaga compozitie prin regasirea nivelului initial. Dispunerea momentelor "īn direct" este astfel perfect simetrica (īnceput, mijloc, final) si asigura com­pozitiei īn ansamblu un element de unitate formala. Recurenta expresiilor dicendi (atīt de frecvente, īncīt īn traducere avi fost par­tial eliminate), precum si redarea de catre Socrate a starilor si reactiilor stīrnite de cele īntīmplate cu o zi īnainte si povestite acum (toate acestea īnsetnnīnd tot atītea reveniri la planul prezent) īntre­tin permanent constiinta celor doua planuri de desfasurare si īl īmpiedica pe cititor sa uite ca se afla īn fata unei narratio. Acest

-V-

LĂMURIRI PRELIMINARE LA EUTHYDEMOS

procedeu de "referire" este reluat la proportii mai mici, si ilustrat de asta data prin Criton, īn finalul dialogului (304 d -305 b) ; īn planul vorbirii directe Criton-Socrate, se deschide un plan secund: Criton relateaza, tot sub forma de dialog, īntīlnirea pe care a avut-o, imediat dupa sfīrsitul evenimentelor povestite de Socrate, cu logo-graful anonim. Reluarea tehnicii planului dublu sporeste astfel numarul elementelor de simetrie.

Introducerea dialogului (271 a- 275 c), dupa cum am con­semnat, joaca rolul de expositio. Aceasta sectiune este realizata cu mijloace devenite īntre timp traditionale. Conversatia a doua personaje slujeste drept mijloc pentru consolidarea cadrului actiunii si pentru prezentarea personajelor prin care se va īmplini actiunea sau "conflictul dramatic". īn speta, din conversatia lui Socrate cu Criton aflam ca actiunea s-a petrecut cu o zi īnainte, anume īn Lyceion, si ca la ea au participat Socrate, cei doi frati sofisti, tinerii Ctesippos si Cleinias; iar ca simpli auditori, suita de admi­ratori ai lui Socrate, respectiv aceea a sofistilor. Finalul adauga la evenimentele petrecute īn plan trecvit (ieri) un episod nou (īntīlnirea lui Criton cu logograful anonim), survenit īn marginea celor relatate si mijlocind, abia el, deznodamīntul. In felul acesta, cadrul consolidat initial este parasit, linearitatea este īntrerupta si compozitia, prin aceasta complicatie neasteptata, capata o forta noua īn clipa īn care lucrurile pareau ca sfīrsesc īn vechiul tipar. Cele cinci scene alternate care constituie dialogul principal sīnt dominate de doua tonuri: scenele eristice (I, III si V) sīnt parti­turi de comedie bufa, extrem de alerte, īn care partenerii de discutie ai sofistilor se schimba īn permanenta, tocmai pentru ca personali­tatea lor le este acestora indiferenta īn raport cu identitatea ferma a rolului pe care ei trebuie sa-1 joace. Partiturile socratice (sce­nele II si IV) sīnt īn schimb grave, respira o atmosfera de initiere si au sens ascensional (dincolo, conversatia descria obsesiv aceeasi miscare circulara). Aici, partenerul de discutie nu poate fi decīt unul si acelasi, un subiect al educatiei, candidatul la scoala vir­tutii si īntelepciunii; un tīnar deci, un tinar ales, adica Cleinias. Este evident ca toate aceste elemente formale slujesc tema recurenta a dialogului: opozitia ireductibila dintre eristica sofistica si dialectica socratica.

Un ultim cuvīnt despre valoarea artistica a dialogului. Scrierile lui Platon au fost īn general comentate din perspectiva filologica.

%t\

GABRIEL LIICEANU

iar valoarea lor literara, desi unanim recunoscuta, nu a devenit decīt rareori obiectul unei analize detasate de comentariul filosofic, deprins sa faca din fiecare dialog o secventa integrabila īntr-un mare si unic discurs al ideii. Judecata artistica a trebuit de aceea sa cedeze pasul īn fata celei istoric-filosofice si este interesant de vazut cum majoritatea comentatorilor au īncercat sa salveze acest dialog despre eristica facīndu-i loc īn registrul mediu care leaga problematica etica a scrierilor timpurii de aceea logica a dialogurilor tīrzii. īnsa, indiferent de bilantul interpretarii īn planul ideii, Eu-thydemos trebuie sa-si gaseasca īn constiinta noastra de lectori moderni, locul privilegiat pe care īl detine īu fapt. Sa spunem deci, supunīndu-ne altor rigori, ca Euthydemos este cel mai scenic si mai ,,cinematograf ic" dialog din Corpus-ul platonician. Aici nu mai e vorba de literatura īn general; sīntem īn fata unei piese de teatru moderne care īsi revendica regizorul si actorii. Euthy­demos asteapta, din aceasta alta perspectiva, sa fie demontat "ver­set cu verset", asa cum din perspectiva filosofica, critica a stiut sa o faca la noi cu o patrundere fara echivalent īn alte culturi.