Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload






























EXISTENTIALISMUL SI SENTIMENTUL ABSURDULUI

Filozofie


EXISTENŢIALISMUL sI SENTIMENTUL ABSURDULUI

Dupa cum nu exista un "absurdism", o scoala literara a absurdului, tot astfel nu a aparut înca - si e putin probabil sa apara, cu toate încercarile în acest sens, îndeosebi ale lui Albert Camus - o gândire filosofica sistematica absurda. De altfel, însusi Camus, care în Le Mythe de Sisyphe (Mitul lui Sisif) a dat, cel dintâi, "un eseu asupra absurdului", arata ca nu exista o "filosofie absurda". Cei pe care ne-am obisnuit sa-i consideram parintii spiritualitatii absurde - Jean-Paul Sartre si Albert Camus - sunt de fapt, unul, filosof existentialist, altul, gânditor si scriitor care a pornit de la meditarea problemelor existentei. Gândirea lor - oricum s-ar defini ei însisi pe sine - e placen­tar legata de existentialism. Absurdul e, în fond, o tema de gândire a filosofiei existentialiste.



Am vazut ca Georg Luckŕcs - si nu numai el - îi încadreaza pe Kierkegaard, Heidegger, Jaspers, filosofii existentei, în seria gândi­torilor irationalisti. Într-adevar, nascut din aversiunea lui Kierke­gaard fata de dialectica hegeliana, existentialismul ia o atitudine pole­mica fata de ratiune. Dupa Martin Heidegger, "apelul la ratiunea umana sanatoasa da gres", metafizica fiind "un refugiu care demon­streaza cât de disperata e cauza ratiunii"21. Existentialismul consti­tuie, de asemeni, o reactiune împotriva rationalismului cartezian. Hei­degger îl critica pe Descartes care a încercat sa defineasca cogito-ul, dar "n-a încercat sa degajeze pe sum". Cogito (gândirea) nu poate sesiza pe sum (existenta). Ratiunea, dupa existentialisti, nu poate surprinde, în universalitatea abstracta a conceptelor & 333d39d #351;i deductiilor sale, singulari­tatea concreta a individualului. Ratiunea, cu legile sale necesare si absolute, falsifica existenta contingenta si finita, ea rupe fiinta de actul de reflexie asupra fiintei, obiectivând lucrurile, ne înstraineaza de intimi­tatea lor. Existentialismul creeaza deci între ratiune si realitate o prapastie de netrecut. În aceasta prapastie se va instala absurdul.

Putem considera paradoxul la Soeren Kierkegaard drept o prima aparitie a temei absurdului pe tarâmul filosofiei existentiale. Cunoas­tem predilectia lui Kierkegaard pentru ideea absurdului22. Desigur, paradoxul e o unire de termeni contradictorii - cum ar fi eternul si temporalul, libertatea si necesitatea - în aceeasi realitate, ori într-o formula a acelei realitati. "E vorba de a gândi un lucru, si în aceeasi clipa de a avea în sine ceea ce e mai opus acelui lucru, de a gândi în acelasi timp punctele extreme de opozitie si de a le uni în existenta"23. Kierkegaard descopera paradoxuri estetice, etice, religioase. Astfel, a uni pateticul si comicul, care par incompatibile, e apanajul paradoxului estetic. Dintr-un paradox nu poti întelege, dupa Kierkegaard, decât un singur lucru, si anume, ca el nu poate fi înteles si explicat, caci a-l explica înseamna a-l desfiinta ca paradox. Singura "explicatie" legitima a unui paradox consista în a-l sesiza tot mai profund ca paradox24. Exista un fel de pasiune a inexplicabilului: "Paradoxul e pasiunea gândirii, un gânditor fara paradox e ca un amant fara pasiu­ne"25. Dar, pentru Kierkegaard, tarâmul cel mai apropiat aplicarii paradoxului, cel pe care paradoxul e contingent cu absurdul, este tarâmul religios. Kierkegaard îndeamna gândirea rationala sa riste, sa se sacrifice pe sine, sa se supuna credintei care e fundamentul absurd, conform formulei medievale: Credo quia absurdum (cred, cu toate ca e absurd). El ne îndeamna sa ne lasam mintea prada absurdului, sa credem în absurditatea pe care o contine paradoxul credintei26. Pentru a crede, trebuie sa elimini, dupa el, orice consideratii ale ratiunii, orice proba, orice rationament, dialectica însasi, si sa vezi absurdul în toata claritatea sa, crezând într-însul27. Sunt absurde, în spiritul lui Kierkegaard, atât obiectul credintei, cât si actul credintei. Credinta absurda se naste din disperarea ratiunii. Ea e o solutie disperata. Anxietatea, cutremurarea în fata necunoscutului care ne înconjoara, disperarea, sunt categorii kierkegaardiene ce ne conduc la absurd.

Aceasta legatura a absurdului cu anumite teorii existentiale apare si în filosofia existentialista din secolul nostru. Deplasând accentul de pe cogito pe sum (Kierkegaard afirma ca, cu cât gândesti mai mult, într-un mod obiectiv, cu atât esti mai putin), existentialistii resping existenta abstracta, proiectata de ratiune ca o esenta obiectivata de gândire a existentei, si se apleaca asupra unui a fi concret, asupra unui act de a exista hic et hunc. Dupa existentialisti, nu se poate, asadar, specula asupra existentei, din afara ei. Sensul existentei - preocuparea de capetenie a filosofiei existentialiste - se reveleaza doar dinauntrul ei, din existenta concreta pe care noi însine o constituim. Problema lui a fi se reduce la faptul de a exista al acestei fiinte concrete care e omul. Dupa existentialisti (Heidegger, Jaspers, Sartre, Gabriel Marcel etc.), caracterul fundamental al existentei umane e finitudinea ei28. Ţine de realitatea umana, faptul de a fi într-o lume. Or, cel care exista în lume e azvârlit în ea, existenta e o dejectiune (Geworfenheit, Verfallenheit, la Heidegger). Lumea e, în acest sens, o lume existential traita, o lume a obstacolelor si uneltelor, o lume a grijii, mai degraba decât o modalitate a gândirii. Existenta în lume se reveleaza în si prin acele sentimente existentiale revelatoare (Enthüllende Gefühle - Heidegger) cum sunt anxietatea, plictiseala, disperarea si, la existentialistii fran­cezi, îndeosebi, sentimentul absurdului. Existenta apare în si prin aceste sentimente, fie în totalitatea ei, fie în neantul ei, în capacitatea "de-a-putea-sa-nu-fie".



O fenomenologie a absurdului, o tratare filosofica sistematica a sa apare în existentialismul francez, în opera lui Jean-Paul Sartre si Albert Camus. Desigur, la acesti gânditori, relatia kierkegaardiana între absurd si credinta dispare. Ramân însa, potentate chiar, aspec­tul irational al absurdului si delimitarea clara a unui sentiment al absurdului. Ne vom opri putin asupra prezentei absurdului în opera filosofica-eseistica a lui Sartre si Camus, urmând sa analizam modul în care apare absurdul în scrierile lor literare, în capitolele care le sunt consacrate.

Jean-Paul Sartre e de acord cu toti existentialistii ca: "fiinta e ireductibila la cunoastere"29. Daca Sartre îl aproba pe Kierkegaard care refuza sa fie depasit ca om de un act al ratiunii, pe Kierkegaard care socotea ca, prin cunoasterea rationala, o nefericita constiinta indi­viduala nu se elibereaza, el se apropie si de Karl Marx pentru care "cunoasterea alienarii (chiar si prin cauzele ei) nu suprima alienarea însasi"30. Temele centrale ale existentialismului sartrian se nasc, de fapt, nu numai din problematica unei constiinte zbuciumate (ca si în cazul lui Kierkegaard), ci si din reflectia asupra crizei societatii capi­taliste contemporane. Sartre e constient ca filosofia sa e o meditatie asupra impasului existentei, într-o lume în criza, lume pe care el însusi o considera si o declara absurda. La reflectia sa se adauga revolta împotriva absurditatii acelei lumi, afirmarea puterii omului de a se smulge din haos, de a-l depasi, de a conferi haosului un sens, o ordine. "Au trebuit sa treaca doua secole de criza, criza a credintei, criza a stiintei, pentru ca omul sa recupereze acea libertate creatoare pe care Descartes i-o atribuia lui Dumnezeu, si pentru ca sa se banu­iasca, în sfârsit, acest adevar ca o baza esentiala a umanismului"31.

Absurdul se iveste în opera filosofica (si, cum vom vedea mai târziu, literara) a lui Jean-Paul Sartre, nu numai din dezacordul ratiunii cu realitatea umana, ci si ca o urmare a pozitiei speciale pe care o are constiinta umana în lume. Omul exista într-o lume a lucrurilor inerte. Constiinta umana se naste din contactul cu "aceasta lume inerta"32 pe care ea o observa, pe care o descopera treptat, si care este lucrul. Totalitatea lucrurilor inerte, sistemul global al realitatii brute e lipsit de orice justificare rationala. Acest sistem, constituind în-sinele reali­ta­tii, e, dupa Sartre, absurd, adica lipsit de sens. Astfel, vorbind des­pre o lume în-sine (l'en-soi), careia constiinta umana nu i-a atribuit nici o semnificatie, Sartre afirma ca lumea aceasta e absurda. Dar în aceasta lume absurda a lucrului în-sine, intervine constiinta umana. Constiinta, constituind în terminologia sartriana pentru-sinele (le pour-soi), se misca în interiorul acestei realitati a lucrurilor inerte. Luata în sine, constiinta e un vid. Ea devine ceva doar proiectata spre ceva "ce nu este constiinta"33. Considerând constiinta în afara raporturilor cu realitatea, ea nu e - în perspectiva sartriana - mai putin absurda decât realitatea în afara relatiilor ei cu constiinta. Ca si lucrurile, constiinta în sine e inerta. De altfel, o asemenea limita negativa a constiintei, se poate spune, nu e de conceput. Primul act al constiintei e acela de a se surprinde pe sine. Constiinta nu îsi înde­plineste functia sa, nu devine constiinta cu adevarat, decât proiec­tându-se asupra realitatii exterioare. "Ea se surprinde pe sine întâi în deplina ei gratuitate, fara cauza si fara scop, necreata, nejustifi­cata..."34, deci absurda. Din haosul lucrurilor, constiinta detaseaza anumite forme carora le da sensuri. Astfel, dintr-o aglomerare fara semnificatie de lucruri, apar anumite obiecte determinate. Pentru a le detasa unele de altele, pentru a da sensuri lucrurilor, a le trans­forma în obiecte, constiinta trebuie sa se detaseze ea însasi de lumea lucrurilor. Aceasta actiune de detasare si de decupare a realitatii pe care o exercita constiinta umana Sartre o numeste neantizare. Con­stiinta "neaga" oarecum lucrurile, se desprinde de ele, pentru a da sens realitatii si pentru a dobândi ea însasi un sens. Caci obligatia de a da sensuri se conjuga cu libertatea de a alege orice sens, libertatea omului de a-si alege felul de a vedea lumea.

Asadar, conform filosofiei lui Sartre, exista o dubla absurditate: pe de o parte, aceea a unei lumi care nu a primit o semnificatie din partea constiintei umane ("lumea e absurda" afirma el), pe de alta parte, aceea a constiintei care nu-si exercita functia de a conferi sensuri realitatii care ramâne, ca un lucru inert, prinsa în "facticitatea" ei ("existenta noastra - a constiintei - e fara scop si fara ratiune"35).

Absurdul nu poate fi depasit decât prin comunicarea dintre con­stiinta si obiectele constiintei, între om si lume, între pentru-sine si în-sine. si aici apare sursa celei de a treia categorii a absurdului. Într-adevar, între cele doua regiuni ontologice, între în-sine si pentru-sine, între constiinta si lumea obiectelor exista o incomunicabilitate. Desi constiinta exista doar raportându-se la realitate, desi realitatea dobândeste un sens doar prin raportarea constiintei la ea, nu exista, totusi, sensuri acordate de constiinta realitatii, sensuri care sa cuprinda, sa posede realitatea în întregul ei. Am vazut ca Sartre (ca si ceilalti existentialisti, de altfel) nu crede în adecvarea totala a cunoasterii rationale ca mijloc de cuprindere a realitatii. Semnificatia, sensurile pe care constiinta le acorda realitatii sunt adeseori inadecvate. Revenim astfel la prapastia pe care existentialismul o sapa între ratiune si realitate. În aceasta prapastie spuneam ca se instaleaza absurdul. De fapt, însasi aceasta prapastie, aceasta incomunicabilitate între ratiune si realitate, între constiinta si lucruri, constituie absurdul.



Caci absurdul e, în mod esential, un divort. Nici ratiunea, nici rea­li­tatea asupra careia ea se apleaca spre a o cunoaste nu sunt ab­surde. Absurdul ia nastere, dupa Albert Camus - teoreticianul cel mai sistematic al absurdului - din discrepanta între dorinta de clari­tate a ratiunii umane si irationalitatea, obscuritatea lumii reale, între nostalgia unitatii si diversitatea haotica a lucrurilor si a vietii, între elanul omului spre eternitate si caracterul finit al existentei sale. Repetam, absurdul consta în divortul dintre nevoia de a întelege si de a explica, proprie ratiunii, si caracterul presupus ireductibil, irati­o­nal al lumii si al existentei. Plecând de la acest iremediabil conflict al existentei si ratiunii în interiorul constiintei umane, epitetul de "absurd" se aplica fiecarui lucru care exista, întrucât e singular, unic si, deci, refuza înglobarea în categoriile ratiunii. Mai mult decât atât, lumea devine absurda prin faptul ca nu poate fi circumscrisa, iar ratiunea însasi devine absurda prin radicala sa incapacitate de a stapâni rational situatia în care se gaseste.

Absurdul a fost obsesia de o viata a lui Camus. Dovada ne sunt acele Carnets ale sale, publicate postum. Vom urmari, mai târziu, meandrele gândirii si simtirii "absurde" în viata si opera acestui scriitor. Ne oprim aici doar asupra contributiei sale la o filosofie a absurdului, la o ideologie careia, fara îndoiala, el i-a fost cel mai însemnat si, în acelasi timp, cel mai contradictoriu profet. Desi, într-un preambul la eseul sau Mitul lui Sisif, el declara ca în aceasta lucrare se ocupa cu "o sensibilitate absurda care se poate gasi în secolul nostru"36 si nu ofera o filosofie absurda pe care timpul nostru, la drept vorbind, n-a cunoscut-o, acest eseu este singura introducere la o filosofie a absurdului, pe care o avem pâna astazi.

Autorul Mitului lui Sisif si-a avut, desigur, dascalii sai literari, în ce priveste problematica absurdului. Dostoievski, Kafka, Malraux, Montherlant, Melville sunt - cum vom vedea - cei mai importanti printre acesti precursori ai sai. Dar, afara de acestia, Camus, a avut contacte mai mult ori mai putin profunde cu gândirea filosofica a lui Kierkegaard si Nietzsche, cu fenomenologia lui Husserl, cu existen­tialismul37. Paradoxul kierkegaardian îl atrage îndeosebi. De aseme­nea, meditatiile lui sestov cu privire la nelegitimitatea ratiunii în con­tact cu incoerentele lumii38. Totusi, Camus nu este existentialist. Dim­potriva, el nu pierde nici un prilej pentru a face o declaratie anti­existentialista. "Nu, nu sunt existentialist"39, a declarat el într-un interviu ce i s-a luat în 1945. În Mitul lui Sisif el pretinde ca critica filosofia existentialista40. În realitate, cu toate criticile pe care le aduce existentialismului, tema sa face parte din sfera preocuparilor acestei filosofii, solutiile sale fiind înrudite cu cele - de pilda - ale lui Sartre. Dar înrudirea nu înseamna identitate, si vom avea prilejul sa facem numeroase disocieri între ideile celor doi scriitori.

Camus considera, în eseul sau, absurdul drept un punct de plecare. El intentioneaza sa ofere o descriere în stare pura a unei "maladii a spiritului"41. El nu vrea sa edifice o metafizica ci, repetam, sa descrie o fenomenologie a absurdului. Problema absurdului e în strânsa legatura cu problema sensului vietii. "Nu exista decât o problema filosofica cu adevarat serioasa: sinuciderea. A judeca daca viata merita sau nu sa fie traita, înseamna a raspunde la întrebarea fundamentala a filoso­fiei"42. Sinuciderea implica o recunoastere a absentei oricarei ratiuni de a trai, pierderea oricarei iluzii, oricarei încrederi în lume. În lu­mea absurda, omul se simte un strain, un exilat. E vorba, de fapt, într-un asemenea caz de "un divort între om si viata sa, între actor si decorul sau"43. În acest divort rezida, dupa Camus, "sentimentul absurditatii"44. Desigur, între acest sentiment si o anumita aspiratie spre neant, spre anihilarea de sine, exista un raport direct. Este oare sinuciderea o solutie a absurdului? - se întreaba Camus. Pentru el - gânditor si scriitor aspirând sa dea un sens vietii care sa o legitimeze în fata constiintei, care sa determine atitudinea, actiunea umana - ceea ce trebuie împacat e o contradictie fundamentala pe care a trait-o în toate fibrele unei naturi pasionale: a admite absurditatea si a nu capitula totusi în fata ei. Or, sinuciderea înseamna o capitulare.

La început, Camus constata un climat al absurdului care duce, trep­tat, la constituirea unui univers absurd. Numeroase experiente ne introduc într-un climat al absurditatii, provoaca în noi un sentiment al absurdului. Viata de toate zilele, înainte de toate, ofera prilejuri pentru revelarea absurdului. Uneori, omul devine constient de ceea ce e strain, e straniu în el însusi. Alteori, plictiseala (trairea asupra careia au meditat existentialistii) ori un soc oarecare, face ca decorurile între care se desfasura pâna atunci o viata banal-cotidiana, masinala, sa se prabuseasca, si omul sa-si dea seama de conditia sa reala. Un sentiment apropiat care genereaza absurdul e "greata" (la nausée) sartriana, pe care o resimti în fata inumanitatii omului (de pilda, în fata aspectului mecanic al gesturilor, al pantomimei lipsite de sens). Tot ce ne apare ca strain în natura, în lume, tot ce e straniu, poate sa reveleze absurdul. Aceasta îndeosebi atunci când omul se descopera pe sine strain de sine însusi, într-o lume indescifrabila, populata cu elemente irationale pe care se straduieste sa le înteleaga, sa le reduca la categoriile cunoscute ale lumii sale obisnuite. Dar adeseori în zadar: din confruntarea omului cu lumea, nu apare decât un sentiment al absurdului. Nu lumea în sine e absurda, accentueaza Camus, dupa cum - fireste - nici efortul uman, rational, spre întele­gere, nu e absurd. Absurdul depinde însa tot atât de mult de om, cât si de lume. Irationalitatea lumii, nostalgia ratiunii umane, care tinde spre cuprinderea ei, si absurdul care apare din întâlnirea lor, iata "cele trei personaje ale dramei absurde"45.



Descrierea fenomenologica a unui sentiment al absurdului e o introducere la analiza gândirii absurde. Camus se constituie pe sine debitorul filosofiilor irationaliste, asociind îndeajuns de necritic, ele­mente nietzscheene, fenomenologice si existentialiste. Departe de a se declara, în acest sens, antiexistentialist, el îi elogiaza pe repre­zentantii filosofiilor existentei, de a fi prezentat "un univers în care domneste contradictia, antinomia, anxietatea si neputinta"46. Între o lume populata de factori irationali, pe de o parte, si eforturile ratiunii pe de alta parte, e o incompatibilitate. "Absurdul e în mod esential un divort"47, declara Camus. Înclinat, prin structura, spre explicatii în care factori opusi întretin o tensiune ireductibila, Camus vede în absurd o confruntare, o lupta fara încetare, fara speranta. Fara îndo­iala, refuzul unei sperante iluzorii nu e identic cu disperarea.

Absurdul nu e un motiv de renuntare, o sursa de pasivitate. Ira­tionalitatea lumii nu trebuie sa împiedice asaltul ratiunii asupra ei. "Absurdul n-are sens, decât în masura în care nu consimtim la el"48. În mod paradoxal, experienta absurditatii incita la actiune si pre­supune chiar lupta contra absurdului.

În fata acestei experiente, Camus proiecteaza trei atitudini posi­bile. În primul rând, cel care-si da seama de absurditatea existentei, si-o poate suprima. Sinuciderea - dupa Camus - e o solutie a omului con­stient de absurd. Dar e o solutie care, fugind de constiinta absur­dului, elimina însasi constiinta. Solutia sinuciderii nu e, asadar, o solutie. Apoi, experienta absurdului se poate eluda printr-o metafi­zica consolatoare. Desi Camus se arata de acord cu existentialistii care au "barat drumul regal al ratiunii"49, el îi acuza de a nu fi fost consecventi cu premisele lor, de a fi cautat o mângâiere filosofica, o evadare din universul închis si limitat pe care-l constata. Astfel, ei si-au pus, nejustificat, o preaumana speranta tocmai în ceea ce oprima omul. "În esecul sau, scrie Kierkegaard, credinciosul îsi afla triumful"50. În acest fel, anti­nomia, paradoxul devin pentru Kierke­gaard criteriile divinului. Ese­cul ratiunii, dupa Jaspers, deschide posibilitatea transcenderii. Iar sestov afirma: "Singura iesire se afla tocmai acolo unde nu mai e iesire"51 pentru judecata omeneasca. Existentialistii fac din absurd Dumnezeul lor, un Dumnezeu care nu se sustine decât prin negarea ra­tiunii umane. Omul se mântuieste, dupa ei, prin irational. Dar, aceas­ta atitudine existentiala, aceasta evaziune din absurd în transcedent este, dupa Camus, identica cu o "sinucidere filosofica".

Cele doua modalitati de sinucidere (cea reala si cea filosofica) fiind excluse, singura solutie legitima ar fi aceea a mentinerii conflictului, a trairii în divortul constiintei permanente a absurdului, dar si a necon­simtirii la absurd, a revoltei. Absurdul nu poate fi suprimat, negându-se unul din termenii sai sau evadând din el într-o trans­cedenta mistic-filosofica; el e însasi ratiunea lucida care îsi constata limitele sale. Camus nu neaga în mod absolut ratiunea. El o socoate eficace în experienta umana, dar absurdul se naste mereu - dupa el - la întâl­nirea acestei ratiuni limitate cu irationalul. Omul absurdului ar fi omul revoltei contra absurdului; el nu dispretuieste ratiunea, desi ad­mite irationalul. Revolta - tot atât de esentiala la Camus ca si absur­dul - înseamna mentinerea termenilor opusi ai experientei absurde într-o tensiune continua, lucida. Astfel, plecând de la o descriere a unui sentiment al absurdului - întemeiat pe analizele existentiale - trecând prin constatarea unei gândiri absurde, bazata pe o filosofie irationalista dar negând transcenderea existentialista, Camus ajun­ge la propunerea unei etici absurde, gasind sensul vietii omului ab­surd în revolta. Încercând sa se legitimeze, filosofia absurdului trece, astfel, de pe planul epistemologic-ontologic, pe acela al filosofiei valorilor si, în special, pe acela al eticii si esteticii.





Document Info


Accesari: 9958
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2024 )