Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























Grija si sineitate

Filozofie




Grija si sineitate




Unitatea momentelor constitutive ale grijii - existentialitatea, facticitatea si starea de cadere - a facut posibila o prima delimitare ontologica a integralitatii īntregului structural al Dasein-ului. Structura [317] grijii a fost formulata existential astfel: faptul-de-a-fi-īnaintea-lui-īnsusi-fiind-deja-īn(tr-o lume) ca fapt-de-a-fi-īn-preajma (fiintarii īntīlnite intramundan). Integralitatea structurii grijii nu ia nastere abia cīnd are loc cuplarea celor doua si cu toate acestea ea este una articulata Acest rezultat ontologic a trebuit sa-l evaluam īn functie de gradul īn care el satisface cerintele unei interpretari originare a Dasein-ului11. La capatul consideratiilor noastre a reiesit ca nici īntregul Dasein si nici putinta sa autentica de a fi nu fusesera luate ca tema. Totusi, īncercarea de a surprinde fenomenal īntregul Dasein-ului a parut ca esueaza tocmai atunci cīnd era vorba de structura grijii. Acel īnaintea-lui-īnsusi" ni s-a īnfatisat ca un "īnca nu". Īnsa acest "īnaintea-lui-īnsusi", caracterizat īn sensul unui rest, s-a dezvaluit observatiei genuin-existentiale ca fiinta īntru sfīrsit, ca fiinta īntru sfīrsit care orice Dasein este īn temeiul fiintei sale. Īn acelasi timp, am lamurit faptul ca grija, prin chemarea constiintei, convoaca Dasein-ul catre putinta sa de a fi cea mai proprie. Īntelegerea interpelarii - īnteleasa originar - s-a vadit a fi starea de hotarīre anticipatoare. Ea cuprinde īn sine o putinta autentica de a fi īntreg a Dasein-ului. Structura grijii nu vorbeste īmpotriva unui posibil fapt-de-a-fi-īntreg, ci ea este conditia de posibilitate a unei asemenea putinte existentiele de a fi. Pe parcursul acestor analize a devenit clar ca īn fenomenul grijii sīnt ancorate fenomenele existentiale ale mortii, constiintei si vinei. Integralitatea īntregului structural este astfel si mai bogat articulata iar īntrebarea privitoare la unitatea acestei integralitati a devenit si mai imperioasa.

Cum trebuie sa concepem aceasta unitate? Cum poate Dasein-ul exista ca o unitate īn modurile si posibilitatile amintite ale fiintei sale? Evident ca el nu poate exista astfel decīt īn masura īn care este el īnsusi aceasta fiinta īn posibilitatile sale esentiale, īn masura īn care eu sīnt de fiecare data aceasta fiintare. "Eul" este, aparent, cel care face cu putinta, tinīnd laolalta toate momentele ei, integralitatea īntregului structural. Īn "ontologia" acestei fiintari, "eul" si "sinele" au fost concepute dintotdeauna ca temei sustinator (substanta, respectiv subiect). Analitica de fata, īnca din faza īn care a caracterizat cu titlu pregatitor cotidianitatea, s-a vazut confruntata cu īntrebarea privitoare la "cine"-le Dasein-ului. S-a putut vedea ca Dasein-ul, īn prima instanta si cel mai adesea, nu este el īnsusi, ci este pierdut īn sinele-impersonal. Acest sine-impersonal este o modificare existentiela a sinelui autentic. Īntrebarea privitoare la constitutia ontologica a sineitatii a ramas fara raspuns. Ce-i drept, [318] firul calauzitor al problemei a fost deja fixat īn linii mari12: daca sinele este una dintre determinarile esentiale ale Dasein-ului, iar "esenta" acestuia rezida īn existenta, atunci egoitatea si sineitatea vor trebui concepute existential. Īn varianta negativa, s-a putut vedea de asemenea ca daca vrem sa caracterizam ontologic impersonalul "se" ne este interzis sa folosim īn vreun fel categoriile ce privesc simpla-prezenta (substanta). Un lucru a devenit clar īn principiu: ca grija nu trebuie derivata ontologic din realitate si nu trebuie construita cu categoriile realitatii13. Grija adaposteste de la bun īnceput īn sine fenomenul sinelui, daca este īntr-adevar īndreptatita teza ca expresia "grija pentru sine", formata dupa modelul grijii-pentru-celalalt ca grija pentru un altul, este o tautologie . Īnsa atunci problema determinarii ontologice a sineitatii Dasein-ului ia o forma mai exacta, si anume ca īntrebare privitoare la "legatura" existentiala dintre grija si sineitate.

Pentru a elucida existentialitatea sinelui vom lua ca punct "natural" de plecare explicitarea de sine cotidiana a Dasein-ului care, exprimīndu-se cu privire la "el īnsusi" spune īntotdeauna "eu" Aceasta nu e necesar sa o spuna cu voce tare. Spunīnd "eu", aceasta fiintare se are īn vedere pe sine īnsasi. Continutul acestui cuvīnt trece drept ceva nespus de simplu. El ma are de fiecare data īn vedere pe mine si nimic altceva. Fiind ceva atīt de simplu, "eul" nu este apoi o determinare a altor lucruri, el nu este nici macar predicat, ci este "subiectul" absolut. Ceea ce este exprimat si numit atunci cīnd spunem "eu" este considerat īntotdeauna ca ceva care persista si ramīne identic cu sine. Caracterele de "simplitate", "substantialitate" si "personalitate", pe care Kant, de pilda, le pune la baza teoriei sale despre paralogismele ratiunii pure15, iau nastere dintr-o autentica experienta prefenomenologica. Ramīne īntrebarea daca ceea ce a fost experimentat ontic īn acest fel poate fi interpretat ontologic cu ajutorul "categoriilor" amintite.



Desigur, Kant, īn stricta conformitate cu continutul fenomenal dat atunci cīnd spunem "eu", arata ca tezele ontice despre substanta sufletului, deduse din caracterele amintite, sīnt lipsite de legitimitate. Īnsa prin aceasta nu facem decīt sa respingem o explicatie ontica gresita a eului. N-am obtinut totusi nicidecum o interpretare ontologica a sineitatii si nici macar nu ne-am asigurat-o si nu am pregatit-o īn chip pozitiv. Kant, cu toate ca īncearca, mai riguros decīt predecesorii lui, sa fixeze continutul fenomenal al rostirii lui "eu", aluneca [319] īn aceeasi ontologie inadecvata a substantialului, ale carei fundamente ontice, īn teorie, i le refuzase eului. Tocmai acest lucru trebuie aratat īn chip mai precis, pentru a putea apoi sa ne fixam sensul ontologic al punctului din care demareaza analiza sineitatii cīnd e vorba de rostirea lui "eu". Analiza kantiana a lui "eu gīndesc" nu trebuie ilustrata aici decīt atīt cīt e necesar pentru clarificarea problematicii amintite16.

Eul este o simpla constiinta care īnsoteste toate conceptele. Prin el "nu este reprezentat nimic altceva decīt un subiect transcendental al gīndirii"(?). "Constiinta īn sine nu este atīt o reprezentare..., cīt o forma a reprezentarii īn genere"17. Acel "eu gīndesc" este "forma aperceptiei, care este inerenta oricarei experiente si o precede"

Kant concepe pe buna dreptate continutul "eului" īn expresia "eu gīndesc" sau, daca includem si "persoana practica" atunci cīnd vorbim de "inteligenta", ca "eu actionez". Rostirea lui "eu" trebuie īnteleasa īn sens kantian ca rostire a lui "eu gīndesc". Kant cauta sa fixeze continutul fenomenal al "eului" ca res cogitans. Īnsa daca acest "eu" el īl numeste aici "subiect logic", aceasta nu vrea sa īnsemne ca "eul" īn genere ar fi un concept obtinut doar pe cale logica. "Eul" este mai degraba subiectul comportamentului logic, al legarii-laolalta. "Eu gīndesc" īnseamna "eu leg laolalta". Orice legare-laolalta revine la un "eu leg laolalta". Īn orice luare-laolalta si īn orice punere īn relatie, "eul" sta din capul locului la baza - poke.menon. De aceea subiectul este "constiinta īn sine" si nicidecum o reprezentare, ci mai degraba "forma" acesteia. Ceea ce īnseamna: acel "eu gīndesc" nu este ceva reprezentat, ci structura formala a actului reprezentarii ca atare, cea prin care, acum mai īntīi, devine posibil ceva precum lucrul reprezentat. Forma reprezentarii nu are īn vedere vreun cadru si nici vreun concept general, ci are īn vedere ceea ce, ca edoj, face din orice lucru reprezentat si din orice act al reprezentarii ceea ce ele sīnt. Daca eul e īnteles ca forma a reprezentarii, aceasta echivaleaza cu a spune ca el este "subiect logic".

Analiza lui Kant are doua aspecte pozitive: mai īntīi ca el vede imposibilitatea de a reduce ontic eul la o [320] substanta, apoi ca fixeaza eul ca "eu gīndesc". si totusi, el concepe acest eu tot ca subiect, si o face īntr-un sens care ontologic este inadecvat. Caci conceptul ontologic de subiect nu caracterizeaza sineitatea eului ca sine, ci identitatea si permanenta unei fiintari din capul locului simplu-prezenta. A determina ontologic eul ca subiect īnseamna a-l postula ca pe o fiintare din capul locului simplu-prezenta. Fiinta eului este īnteleasa ca realitate a lui res cogitans

Cum se face īnsa ca, la Kant, autenticul punct de plecare fenomenal din acel "eu gīndesc" nu este valorificat ontologic si ajunge sa recada la nivelul de "subiect", [321] adica de substantial? Eul nu este doar un "eu gīndesc", ci "eu gīndesc ceva". Totusi, nu subliniaza Kant īnsusi de nenumarate ori faptul ca eul ramīne legat de reprezentarile sale si ca fara acestea el nu este nimic?

Aceste reprezentari sīnt īnsa pentru el "empiricul", care e "īnsotit" de catre eu, ele sīnt fenomene care sīnt "inerente" eului. Kant nu precizeaza īnsa nicaieri care e felul de a fi al acestei "inerente" sau "īnsotiri". Īnsa felul acesta de a fi este īnteles īn temeiul lui ca o permanenta simpla-prezenta-laolalta a eului cu reprezentarile sale. Ce-i drept, Kant evita sa desparta eul de gīndire, si totusi el nu ajunge sa-l postuleze pe īnsusi acel "eu gīndesc" īn plenitudinea esentei sale - ca pe un "eu gīndesc ceva" - si mai cu seama nu ajunge sa vada "presupozitia" ontologica pentru acest "eu gīndesc ceva", īn calitatea lui de determinatie fundamentala a sinelui. Caci punctul de plecare al acelui "eu gīndesc ceva" este la rīndul lui insuficient determinat ontologic, de vreme ce acest "ceva" ramīne nedeterminat. Daca prin "ceva" noi īntelegem o fiintare intramundana, atunci aici este cuprinsa, īn chip neexprimat, presupozitia lumii; si tocmai acest fenomen determina constitutia fiintei eului, daca e adevarat ca el trebuie sa poata fi ceva de felul lui "eu gīndesc ceva". Rostirea lui "eu" are īn vedere fiintarea care sīnt de fiecare data eu īnsumi īn sensul de "eu-sīnt-īntr-o-lume". Kant nu a vazut fenomenul lumii si a fost destul de consecvent pentru a īndeparta "reprezentarile" din continutul aprioric al acelui "eu gīndesc". Īnsa astfel eul a fost redus din nou la un subiect izolat, care īnsoteste reprezentarile īntr-o maniera cu totul nedeterminata din punct de vedere ontologic20.

Īn rostirea lui "eu" se exprima Dasein-ul ca fapt-de-a-fi-īn-lume. Dar atunci rostirea cotidiana a lui "eu" se socoteste ea pe sine ca fiintīnd-īntr-o-lume? Aici trebuie facuta o distinctie. Desigur ca Dasein-ul, spunīnd "eu", se refera la fiintarea care este de fiecare data el īnsusi. Explicitarea de sine cotidiana a Dasein-ului tinde īnsa a se īntelege pe sine pornind de la "lumea" de care el se preocupa. Īn felul īn care el se socoteste ontic pe sine, Dasein-ul se īnsala cu privire la felul de a fi al fiintarii care este el īnsusi. Iar acest lucru este valabil mai cu seama cīnd e vorba de constitutia fundamentala a Dasein-ului, de faptul-de-a-fi-īn-lume.21



Dar prin ce anume este motivata aceasta rostire "fugitiva" a lui "eu"? Ea e motivata prin caderea Dasein-ului, care face ca acesta sa fuga din fata lui īnsusi, refugiindu-se īn impersonalul "se". Cīnd vorbim īn chip "natural" despre "eu", tocmai sinele-impersonal este cel care vorbeste. Īn "eu" se exprima "sinele", dar, īn prima instanta si cel mai adesea, eu nu sīnt īn chip autentic acest sine. Pentru cel ce se contopeste cu multiplele īnfatisari ale cotidianului, nerabdator sa ajunga la fiintarea de care el se preocupa, sinele acelui "eu ma preocup" care uita de sine se arata ca fiind permanent acelasi, īnsa de o simplitate nedeterminata si goala. Esti, pīna la urma, acel ceva de care te preocupi. Faptul ca vorbirea ontica "naturala" despre "eu" trece cu vederea continutul fenomenal al Dasein-ului avut īn vedere prin acest "eu" nu ofera interpretarii ontologice a eului nici un drept sa faca si ea aceasta omisiune si sa impuna problematicii sinelui un orizont "categorial" inadecvat.

Ce-i drept, interpretarea ontologica a "eului" nu obtine nicidecum solutia problemei numai prin aceea ca refuza vorbirea cotidiana despre "eu", īn schimb ea obtine prefigurarea directiei īn care trebuie sa mearga mai departe cu interogarea ei. "Eul" are īn vedere fiintarea care sīntem cu totii ca "fiintatori-īn-lume". Faptul-de-a-fi-deja-īntr-o-lume, ca fapt-de-a-fi-īn-preajma-fiintarii-la-īndemīna-intramundane īnseamna īnsa, tot atīt de originar, a fi "īnaintea-lui-īnsusi". Prin "eu" avem īn vedere fiintarea care are ca miza fiinta fiintarii care ea este. Prin "eu" se exprima grija, dar īn prima instanta si cel mai adesea ea se exprima īn forma "fugitiva" īn care preocuparea vorbeste despre "eu". Daca sinele-impersonal este cel care spune sus si tare "eu" si iar "eu", aceasta se īntīmpla tocmai pentru ca, īn fond, el nu este īn chip autentic el īnsusi, si pentru ca se sustrage putintei autentice de a fi. Daca constitutia ontologica a sinelui nu poate fi redusa nici la un eu-substanta si nici la un "subiect", ci invers, modul fugitiv-cotidian de a spune fara īncetare "eu" trebuie īnteles pornind de la putinta autentica de a fi, atunci de aici nu se poate desprinde de fel ideea ca sinele este temeiul simplu-prezent si permanent al grijii. Sineitatea nu poate fi descifrata existential decīt din putinta autentica de a fi sine, adica din autenticitatea fiintei Dasein-ului ca grija. Tocmai pornind de la grija īsi afla clarificarea persistenta sinelui*, ca asa-zisa permanenta a subiectului. Īnsa fenomenul putintei autentice de a fi deschide deopotriva cīmpul privirii noastre catre persistenta sinelui, īn sensul ca acesta a dobīndit acum stabilitate. Persistenta sinelui, care īnseamna deopotriva stabilitate si constanta, este posibilitatea autentica care este contrara acelei persistente-a-ne-sinelui de la nivelul caderii si al starii de nehotarīre. Persistenta-sinelui nu īnseamna, existential vorbind, nimic altceva decīt starea de hotarīre anticipatoare. Structura ontologica a acesteia din urma dezvaluie existentialitatea sineitatii sinelui.

Dasein-ul este īn chip autentic el īnsusi atunci cīnd se individualizeaza īn chip originar acea stare de hotarīre plina de discretie si care se īncumeta sa īnfrunte angoasa. [323] Ca unul ce pastreaza tacerea, autenticul fapt-de-a fi-sine tocmai ca nu spune fara īncetare "eu", ci, īn discretia pe care si-o asuma, el "este" acea fiintare aruncata, fiintarea care poate fi īn chip autentic. Sinele, care dezvaluie discretia existentei aflate īn starea de hotarīre, constituie baza fenomenala originara pentru īntrebarea privitoare la fiinta "eului". Abia atunci cīnd vom lua ca reper fenomenal sensul de fiinta al putintei autentice de a fi sine vom fi īn stare sa discutam ce legitimitate ontologica pot sa aiba substantialitatea, simplitatea si personalitatea īn calitatea lor de caractere ale sineitatii. Cīnd īn vorbirea curenta revine fara-ncetare "eu", ceea ce este implicat īntotdeauna īn detinerea noastra prealabila este un lucru-sine simplu-prezent si deopotriva constant. Or, īntrebarea ontologica privitoare la fiinta sinelui trebuie abatuta de pe aceasta cale.



Grija nu are nevoie sa fie fundata īntr-un sine, ci existentialitatea, ca un constitutiv al grijii, ofera constitutia ontologica a persistentei-sinelui, careia, corespunzator cu continutul structural deplin al grijii, īi apartine deopotriva caderea factica īn persistenta-ne-sinelui. Structura grijii, conceputa īn deplinatatea ei, cuprinde īn sine fenomenul sineitatii. Iar clarificarea acestui fenomen se realizeaza sub forma interpretarii sensului grijii, prin care, dupa cum am vazut, a fost determinata integralitatea fiintei Dasein-ului.



Cf. § 41, p. [191] si urm.

Cf. § 45, p. [231] si urm.

Cf. § 25, p. [114] si urm.

Cf. § 43 c, p. [211].

Cf. § 41, p. [193].

Cf. Critica ratiunii pure, editia a II-a, p. 399; si mai cu seama versiunea din editia I, p. 348 si urm.

Despre analiza apeceptiei transcendentale cf. acum M. Heidegger, Kant und das Problem der Metaphysik / Kant si problema metafizicii, editia a II-a neschimbata, 1951, sectiunea a III-a.

Critica ratiunii pure, p. 404.

Ibid., A 354.

Īn fond, Kant a surprins caracterul ontologic al sinelui persoanei din orizontul unei ontologii inadecvate a fiintarii-simplu-prezente intramundane, si anume ca "substantial", iar acest lucru se poate vedea din materialul prelucrat de H. Heimsoeth īn studiul sau Persönlichkeitsbewußtsein und Ding an sich in der Kantischen Philosophie / Constiinta personalitatii si lucrul īn sine īn filozofia kantiana (extras din Immanuel Kant. Festschrift zur zweiten Jahrhundertfeier seines Geburtstages, 1924). Tendinta studiului depaseste nivelul unei prezentari istorice si are īn vedere problema "categoriala" a personalitatii. Heimsoeth spune: "Interactiunea strīnsa dintre ratiunea teoretica si cea practica, asa cum o realizeaza si o proiecteaza I. Kant, a fost si continua sa fie prea putin luata īn seama. Prea putin se observa cum, aici, pīna si categoriile (spre deosebire de felul īn care, o data aplicate la natura, ajung sa devina principii ) īsi pastreaza īn chip explicit valabilitatea si urmeaza sa-si afle, sub primatul ratiunii practice, o aplicare noua, fara legatura cu rationalismul naturalist (substanta, de pilda, īsi afla aplicarea īn persoana si īn durata nelimitata pe care o presupune nemurirea persoanei, cauzalitatea devine cauzalitatea libertatii», interactiunea are loc acum īn comunitatea fiintelor rationale s.a.m.d.). Ele se pun īn slujba unui alt mod de acces la neconditionat, ca mijloace intelectuale de fixare, fara ca pentru aceasta ele sa vrea sa ofere o cunoastere rationalizatoare a obiectului." p. 31. - Totusi, aici, problema ontologica autentica este trecuta cu vederea. Nu putem sa nu ne punem īntrebarea daca aceste "categorii" īsi pot pastra valabilitatea originara, trebuind doar sa fie utilizate īn alt fel sau daca ele nu cumva rateaza, chiar din temeiul ei, problematica ontologica a Dasein-ului. Chiar daca ratiunea teoretica este īnglobata īn cea practica, problema existential-ontologica a sinelui nu numai ca nu īsi afla solutia, dar nici macar nu este pusa. Pe ce baza ontologica urmeaza sa se īmplineasca "colaborarea" dintre ratiunea teoretica si cea practica? Felul de a fi al persoanei este determinat oare de comportamentul teoretic sau de cel practic? Sau nici una dintre ele? si atunci de care comportament anume? Oare paralogismele, īn pofida semnificatiei lor fundamentale, nu ne dezvaluie lipsa de teren ontologic ferm a problematicii sinelui īncepīnd cu res cogitans al lui Descartes si pīna la conceptul hegelian de spirit? Nu trebuie cītusi de putin sa gīndim "naturalist" sau "rationalist" pentru a ramīne totusi dependenti - cu atīt mai fatal cu cīt ea pare mai subīnteleasa - de ontologia "substantialului". Cf., ca o completare esentiala a studiului amintit, Heimsoeth, Metaphysische Motive in der Ausbildung des kritischen Idealismus / Motive metafizice īn formarea idealismului critic, īn Kantstudien, vol. XXIX (1924), p. 121 si urm. Cu privire la critica conceptului kantian de eu cf. si: Max Scheler, Der Formalismus in der Ethik und die materiale Wertethik / Formalismul īn etica si etica materiala a valorii, partea a II-a, īn acest anuar [Jahrbuch für Philosophie und phänomenologische Forschung], vol. II (1916), p. 388 si urm. despre "persoana si eul aperceptiei transcendentale".

Cf. critica fenomenologica la "Respingerea idealismului" a lui Kant, § 43 a, p. [202] si urm.

Cf. §§ 12 si 13, p. [52] si urm.

Problema persistentei Dasein-ului si a sinelui sau mai apare si la p. [117] si apoi la p. [128]. Vocabularul lui Heidegger implica o ramificatie de cuvinte care pleaca din cuvīntul ständig, pe care l-am tradus īn mod curent prin "permanent" sau "constant". Heidegger foloseste apoi sintagma Ständigkeit des Selbst, pe care am tradus-o prin "persistenta sinelui", respectiv Unselbständigkeit - care trebuie īnteles ca Unständigkeit des Selbst sau ca Unselbständigkeit - si pe care l-am tradus prin "nepersistenta de sine". Separat, el foloseste perechea Selbst-ständigkeit si Unselbst-ständigkeit, īn care de asta data e vorba de persistenta sinelui, īn opozitie cu cea a ne-sinelui. Īn primul caz, "persistenta sinelui" se cupleaza cu "nepersistenta sinelui", īn cel de al doilea "persistenta sinelui" se cupleaza cu "persistenta ne-sinelui". Asadar, "nepersistenta sinelui" semnifica o incapacitate a sinelui de a prinde contur si de a deveni sine ferm, īn timp ce "persistenta ne-sinelui" nu semnifica nici mai mult nici mai putin decīt constanta si fermitatea ne-sinelui, īnteles ca sine-impersonal (Man-selbst).










Document Info


Accesari: 1838
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2022 )