Ce este memoria

Ce este memoria?

1.1. Delimitari conceptuale

Pentru a raspunde la īntrebarea de mai sus am putea porni de la o observatie empirica banala : conditiile actuale ale omului depind, in cea mai mare parte, de experientele sale anterioare, iar aceste "experiente anterioare" nu sunt altceva decāt experientele cāndva actuale, prezente ale omului, transferate insa īn "trecut" si apoi scoase la suprafata pentru a fi reutilizate. Asadar, impresiile, imaginile si gāndurile elaborate, emotiile tr 939e41j aite, miscarile executate in prezent nu se pierd, nu se volatilizeaza, nu dispar fara a lasa vreo urma, ci, dimpotriva, se sedimenteaza, se cristalizeaza luānd forma experientei anterioare care, īn functie de necesitati, va fi reactivata si refoiosila. Asistam, īn felul acesta, nu numai la amplificarea continutului vietii psihice, ci si la desfasurarea normala si mai ales eficienta a activitatii umane. Pentru a realiza un asemenea "du-te-vino" din prezeni īn trecut si din trecut īn prezent omul are nevoie de un nou mecanism psihic pe care, cu un cuvānt, īl numim memorie. Observatii si remarci interesante īn legatura cu semnificatia semantica (dar nu numai) a termenului "memorie", asa cum apare el īn mai multe limbi (sanscrita, ebraica, araba, chineza, japoneza, basca, greaca, latina, franceza, turca, germana, engleza, spaniola, italiana, rusa) au fost facute cu mai multi ani īn urma de o serie de lingvisti īntr-o lucrare dedicata conceptului de memorie (vezi Zavialoff, Jaffard si Brenot, 1989, pp. 184-220). Prin memorie omul īntipareste, conserva si reutilizeaza atāt propria sa experienta de viata, cāt si experienta īntregii omeniri. īnteleasa īn acest mod, memoria apare ca fiind o forma de cunoastere; si anume cunoasterea trecutului (vezi Piaget, 1970).

Cele trei procese de baza ale memoriei (memorarea, stocarea, reactualizarea) apar mentionate īn mai toate definitiile date memoriei, indiferent de maniera acestora, mai simpla sau mai elaborata. "Conceptui de memorie se refera la relatiile functionale existente īntre doua grupe de conduite observabile separate printr-un interval de durata variabila [...], primele conduite apartinānd fazei de achizitie [...], conduitele ulterioare

apartinānd fazei de actualizare" (Flores, 1992, p. 5). Fara īndoiala ca "durata variabila" interpusa īntre cele duua categorii de conduite observabile nu este aitceva decāt durata pastrarii sau conservarii īn memorie a informatiilor. Reuchlin, sesizānd parca "izul" oarecum behaviorist al definitiei lui Flores, axata mai mult pe "conduitele observabile", muta accentul tocmai pe mecanismele care fac posibila reactualizarea informatiilor īntiparite. Memoria cuprinde "mecanismele prin care o achizitie oarecare ramāne disponibila, putānd fi reamintita si utilizata" (Reuchlin, 1988, p. 173). Prin aceasta definitie restrictiva, Reuchlin intentioneaza sa diferentieze memoria de īnvatare. Desi distinctia nu este absoluta, vorbim totusi de īnvatare atunci cānd un organism, plasat de mai multe ori īn aceeasi situatie, īsi modifica īntr-o maniera sistematica si relativ durabila conduita, iar de memorie - atunci cānd cunostinta/informati a īnvatata/achizi­tionata ramāne disponibila un oarecare timp. "Mecanismele''" pe care le are in vedere sunt cele de stocare (retinere) si de reamintire (reactivare, reactualizare). īn acest caz, psihologia studiaza modificarile intervenite īn materialul stocat, dificultatile de reamin­tire, uitarea etc.

si definitiile mai recente ale memoriei conserva īn ele procesele de baza si specifice ale acesteia. "Memoria este capacitatea unui sistem tfe tratare natural sau artificial de a encoda informatia extrasa din experienta sa cu mediul, de a o stoca īntr-o forma apropiata si apoi de a o recupera si utiliza īn ac{iunile sau operatiile pe care le efectueaza" (Lecocq, Lecome si De Schonen, 1997, p. 749). īncercarea de largire a sferei si de īmbogatire a continutului conceptului de memorie este evidenta. Memoria este raportata nu doar la sistemele naturale (umane sau infraumane), ci si la cele artificiale. Transpare si perspectiva psihocognicivista din care este definita memoria, ea reprezentānd o capacitate a unui sistem de tratare a informatiilor, alaturi de alte capacitati, cum ar fi cele senzorial-perceptivc, simbolic-reprezentative etc). Alan Baddeley, īntrebāndu-se cu ce anume ar putea fi asemanata memoria, cu un ordinator sau cu o biblioteca, opteaza pentru asemanarea cu biblioteca. Informatiile care sosesc trebuie sa fie convenabil stocate, bine protejate de efectele timpului si usor accesibile. Acestea sunt, dupa opinia psihologului englez, "trei operatii vitale pe care psihologii le cerceteaza pentru a le īntelege mai bine, fie studiind efectele leziunilor cerebrale asupra memoriei, fie punānd la punct experiente care permit descompunerea diferitelor etape ale functionarii memoriei" (Baddeley, 1994, p. 730). Cu multi ani īn urma, psihologul francez Alfred Binet folosea aceeasi metafora a "bibliotecii" atunci cānd se referea la memorie, numai ca, spre deosebire de Baddeley, el identifica memoria nu cu biblioteca, ci cu o carte aflata īn ea. Memoria, spunea el, usureaza activitatea gāndirii mai bine decāt ar putea-o face o biblioteca imensa. Daca, pentru a te servi de biblioteca, trebuie sa cunosti titlurile si autorii cartilor, sa le deschizi la pagina dorita, sa stii exact locul unde se afla cele cautate, memoria este "ca o mare carte īnsufletita si inteligenta, care-si deschide singura paginile la locul necesar". Desi procesul nu este chiar atāt de simplu dupa cum si-1 imagina Binct - pentru deschiderea acestei carti care este memoria fiind necesare uneori cautarea, tatonarea, efortul voluntar -. cuvintele lui ramān sugestive. Ele se adauga altor metafore folosite de-a lungul istoriei cu privire la memorie, cum ar fi, de exemplu, metafora memoriei ca o "tabla de ceara" (Platon) pe care se īnscriu, conservāndu-se sau intunecāndu-se, ca urmare a trecerii timpului, urmele senzatiilor; metafora memoriei ca un "teatru" (Giulio Camillo) īn care imaginile, ideile intra, se relationeaza si ies tot asa cum intra, se reiajioneaza si ies actorii īn/din scena ; metafora memoriei ca o vibratie a particulelor medulare activate de simturi (J.T. Hartley);

metafora memoriei ca o gravura (Malebranche). Mai aproape de zilele noastre, memoria este comparata cu fosforescenta organica a elementelor nervoase" (Luys), cu o "iritafie persistenta" (Richet), cu "condensatorii electrici" (R.N. Shepard), cu "centralele telefonice" (Eich), īn rāndul tuturor acestora un loc aparte ocupāndu-1 compararea memoriei cu un ordinator (vezi Lecocq, 1998, pp. 307-308).

Nu dorim sa insistam si asupra altor definitii date memoriei, mai mult sau mai putin asemanatoare, deoarece n-am face decāt sa ne repetam. Totusi, nu putem trece cu vederea faptul ca au existat si exista īnca unele īncercari fie de īngustare, fie de largire nepermisa a sferei conceptului de memorie. Un asemenea demers apare cu atāl mai socant cu cāt este īntālnit la unii si aceiasi autori. "Memoria umana este īn mod obisnuit definita ca o capacitate de a reactiva, partial sau total, īntr-o maniera veridica sau eronata, evenimentele trecutului" - scriu patru autori francezi (Tiberghien, Mendelsohn, Ans, George) īntr-un impresionant tratat de psihologie cognitiva (coordonat de Richard, Bonnet si Ghiglione, 1990, voi. II, p. 4). si tot ei noteaza: "Un sistem capabil de a produce acte de cunoastere este un sistem dotat cu memorie'' (ibidem). īn prima formulare, memoria este redusa la capacitatea de a reactiva, or, dupa cum am vazut din cele de mai sus, ea presupune nu doar reactivarea, cī si alte capacitati, cum ar fi memorarea si conservarea. De altfel, īnsisi autorii citasi, pe aceeasi pagina, cu cāteva rānduri mai jos, arata ca memoria comporta o faza de encodare si stocare, o alta de retinere si, īn fine, o faza de reactivare. Pe buna dreptate ne putem īntreba de ce a fost necesara reducerea memoriei la doar una din aceste faze, si anume la ultima? īn cea de-a doua formulare, sfera conceptului de memorie este mult largita. Considerarea memoriei ca fiind "capacitatea de a produce acte de cunoastere" antreneaza dupa sine fie pericolul diminuarii si minimalizarii complexitatii structural-functionale a mecanis­melor mnezice, fie pe cel al confundarii lor cu alte mecanisme psihice care, si ele, pot produce acte de cunoastere. Chiar daca autorii fac precizarea ca numai existenta unei "bucle de relroacfiune" esie conditia necesara ca un sistem sa fie dotat cu memorie, memoria sistemelor complexe fiind rezultatul īnlantuirii recursive a unor asemenea bucle de retroactiune, tendinta de a reduce memoria la alte mecanisme psihice se pastreaza. si totusi, dupa opinia noastra, maniera de operare a autorilor citati nu este gratuita. Ei restrāng sfera conceptului de memorie doar la capacitatea de reactivare a evenimentelor trecutului, considerānd, probabil, celelalte doua capacitati (encodarea si stocarea) ca fiind subīntelese, practic neputānd fi reactivat ceva care nu a fost īntiparit si fixat. Cāt priveste largirea sferei conceptului de memorie, aceasta a aparut din nevoia compatibilizarii memoriei cu alte mecanisme psihice, mai ales cu cele superioare, multa vreme psihologia traditionala studiind aproape īn exclusivitate memoria animalelor. Ne pastram totusi convingerea ca īn definirea memoriei este necesara precizarea expresa, explicita a celor trei procese (capacitati) specifice mecanismelor mnezice (memorare, stocare, reactualizare), pentru a nu da ocazia unor confuzii.

1.2. Caracteristicile memoriei

Memoria apare ca fiind o proprietate generala a īntregii materii, fie ea vie sau nu (organica sau anorganica). Ideea a prins contur īnca in cercetarile experimentale ale lui Hering, care considera memoria drept o īnsusire comuna īntregii materii organizate, īntālnindu-se apoi īn epoca actuala, cānd se vorbeste tot mai insistent de "memoria masinilor", de capacitatea acestora de a retine (stoca) o anumita cantitate de informatie,

apoi de a o furniza īn vederea reutilizarii ei. Fara īndoiala īnsa ca īntre memoria materiei anorganice (inclusiv a masinilor) si cea a unor forme inferioare de organizare a materiei organice, pe de o parte, si memoria umana, pe de alta parte, diferenta este enorma. īn evolutia sa istorica si filogenetica, memoria s-a diferentiat, organizat si ierarhizat, elaborāndu-si forme si structuri specifice. Daca pe anumite trepte ale evolutiei materiei īntālnim forme simple de memorie, rudimente ale ei, abia la om putem vorbi de un apogeu al dezvoltarii functiilor mnezice si de cea mai complexa organizare si ierarhizare a memoriei. Memoria umana capata forma unui mecanism psihic complex ce apare ca o veriga de legatura īntre situajii, evenimente separate īn timp, contribuind prin aceasta la reglarea si autoreglarea comportamentului uman. īn felul acesta, memoria reflecta {oglindeste) lumea si relatiile omului cu lumea din care face par le. Adica, nu doar lumea oamenilor, ci si lumea lucrurilor, īnsa a lucrurilor umanizate, impregnate de semnificatie sociala si umana. Omul retine proprietatile unui obiect nu atāt pentru ca acestea ar fi deosebite ca volum, forma, culoare etc, cāt mai ales pentru ca ele au o anumita semnificatie pentru el sau pentru cultura din care face parte.

Cel putin trei caracteristici individualizeaza memoria umana īn raport cu alte tipuri sau forme de memorie, si anume caracterul ei mijlocit, inteligibil si selectiv. Spre deosebire de mecanismele psihice de prelucrare primara a informatiilor, care sunt directe, nemijlocite, memoria umana este mijlocita, ceea ce īnseamna ca pentru a tine minte mai bine si pentru a reproduce mai usor, omul se serveste de o scrie de instrumente care au rolul de autentice mijloace de memorare. "Primele memorari - scria celebrul psiholog francez Pierre Janet - constau īn memorarea lucrurilor cu ajutorul lucrurilor" (Janet, 1928, p. 262). Pentru a tine minte cāte zile ale saptamānii, cāte saptamāni ale lunii si cāte luni ale anului au trecut, oamenii si-au facut crestaturi pe anumite obiecte ; pentru a-si aminti ceva ei īsi fac nod la batista. si daca la īnceput rolul de "stimul-tnijloc" pentru reamintire īl jucau obiectele materiale incluse mai mult sau mai putin īntāmplator īn situatia de īntiparire, mai tārziu cuvāntul sau gāndul, deci actiunea psihica interna, devin "stimuli-mijloc" si, ceea ce este si mai important, stimulii-mijloc sunt pregatiti dinainte pentru a asigura reproducerea īn bune conditii, ca si pentru a transforma memorarea involuntara īn memorare voluntara. "In memoria bazata pe folosirea sti-mulilor-mijloace ajutatori si care permite reproducerea voluntara sunt incluse deja toate caracteristicile care deosebesc memoria superioara a omului de memoria lui biologica inferioara" - scria A.N. Leontiev, īntr-o lucrare intitulati Dezvoltarea memoriei, editata īn 1933 (vezi Leontiev, 1964, p. 269). Pentru a demonstra aceasta. Leontiev a utilizat asa-numita metoda a "dublei stimulari", care presupune recurgerea la doua serii de stimulī ce īndeplinesc functii diferite (unii au functia obiectelor, altii, functia semnelor organizatoare ale activitatii). īntr-o prima serie se dau spre memorare cuvinte fara īnteles; īn seria a doua se cere memorarea cuvintelor cu īnteles; īn seria a treia si a patra se solicita memorarea cuvintelor cu īnteles, dar, pentru a usura acest proces, īn momentul pronuntarii cuvāntului ce trebuia memorat subiectul are posibilitatea sa-si aleaga o figura din mai multe prezente īn fata sa care, mai tārziu, urmeaza sa-i aminteasca cuvāntul memorat. īn primele doua serii era prezenta memoria nemijlocita (directa), in celelalte doua, memoria mijlocita (indirecta). Cum experimentul a fost aplicat pe subiecti de vārste diferite, s-a putut demonstra ca memoria mijlocita este mai productiva decāt cea nemijlocita si, de asemenea, ca mijloacele externe se transforma (se metamorfozeaza) cu timpul īn mijloace interne de retinere (pronuntarea cuvintelor īn gānd, apelul la experienta anterioara), deci se amplifica procesul de utilizare a unor procedee de

prelucrare mintala a materialului. Acesta este drumul spre intelectualizarea memoriei, spre trecerea ei de la concret-exterior la mintal-interior. īn figura 5.1, linia simpla reprezinta performantele memoriei nemijlocite (fara sprijin) a unor cuvinte fara sens, linia dubla, performantele memoriei nemijlocite (tot fara sprijin) a unor cuvinte cu sens, īn vreme ce linia punctata reda performantele memoriei mijlocite (cu sprijin pe stimuli exteriori: cartonase cu imagini) a unor cuvinte cu sens. Vīgotski, aratānd ca a fost "personal legat" de cercetarile īntreprinse de Leontiev, subliniaza consecintele imense ale acestora īn planul teoriei memoriei. Ele au demonstrat, pe de o parte, ca "dezvoltarea memoriei umane a mers, īn cursul evolutiei sale istorice, īn primul rānd pe linia memorarii mijlocite. Adica, omul a elaborat procedee noi cu ajutorul carora a putut controla desfasurarea memoriei, a putut sa o faca din ce īn ce mai voluntara, ca oglindire a particularitatilor specifice ale constiintei umane" (Vīgotski, 1971, p. 198). Pe de alta parte, cercetarile evocate au aratat ca accentul pus īn studiul experimental pe memorarea mijlocita schimba locul memoriei īn sistemul functiilor psihice. Astfel, daca īn perioadele initiale rolul ei este enorm, hotarātor pentru dezvoltarea psihica, īn perioadele mai avansate (īn adolescenta) raporturile dintre ea si gāndire se inverseaza. "Daca pentru copilul de vārsta mica a gāndi īnseamna a-si aminti, pentru adolescent a-si aminti īnseamna a gāndi. Memoria sa este īntr-atāt de logicizata, īncāt memoria īnseamna de fapt stabilirea si descoperirea raporturilor logice, īn timp ce aducerea aminte īnseamna cautarea punctului care trebuie gasit" (ibidem, 1971, p. 200). Asadar, cu ajutorul mijloacelor initial externe (materiale) si apoi interne (psihice), omul pune stapānire pe propria sa conduita mnezica, īn sensul ca organizāndu-si stimulii-mijloace, el īsi poate organiza si dirija memoria. stiind, de exemplu, ca īntāmpina dificultati īn reproducerea cunostintelor, omul īsi poate fixa o serie de puncte de reper (idei principale, nume de autori, date biografice etc.) care īi vor facilita reproducerea.

Alaturi de caracterul mijlocit, memoria umana are si un caracter inteligibil, deoarece presupune īntelegerea celor memorate si reactualizate, organizarea materialului memorat dupa criterii de semnificatie. Unele laturi ale ei implica judecata, sistematizarea,

clasificarea, fapt care asigura nu doar legatura memoriei cu gāndirea, ci si caracterul ei logic, rational, constient, īntr-un cuvānt, inteligibil. Omul apeleaza la o serie de procedee logice, scheme rationale, planuri mnezice (de exemplu: īmpartirea unui material īn fragmente, īncadrarea fragmentelor mici īn altele mai mari, realizarea asociatiilor etc), care pun īn evidenta prezenta unei conduite inteligente. Rareori memoria umana este pur mecanica, ilogica. Chiar si atunci cānd materialul de memorat nu contine īn sine o serie de relatii, de legaturi logice, acestea sunt "introduse" īn el de individ, care īl raporteaza si īl leaga īntr-un anumit fel de experienta sa, foloseste diferite procedee (numite mnemotehnice) pentru a-1 memora si pentru a facilita retinerea si actualizarea lui. In felul acesta, informatia fara semnificatie este "scoasa" din "izolarea" ei si īncadrata īn sistemele logice, fie ele si minore, dar logice. Nu īntāmplator īn momentul de fata psihologia cognitiva acorda o mare atentie tocmai studierii diferitelor modalitati de organizare a cunostintelor īn memoria individului, trecānd īn prim-plan inteligibilitatea memoriei umane.

Cea de-a treia caracteristica a memoriei umane, selectivitatea, trebuie pusa īn strānsa dependenta de continutul mnezic, īn sensul ca nu se memoreaza, nu se stocheaza si nu se reactualizeaza absolut totul, ci doar o parte a informatiilor. Selectivitatea memoriei este īn functie fie de particularitatile stimulului (se retin, de regula, īnsusirile mai "lari", mai "puternice", care īntr-un fel sau altul se impun de la sine), fie de particularitatile psihologice, subiective ale individului (se retine ceea ce corespunde vārstei, sexului, gradului de cultura, preocuparilor, dorintelor, intereselor). La om selectivitatea este strāns legata de constiinta si inteligibilitate, retināndu-se mai ales informatiile semni­ficative, cu valoare si utilitate sociala. Omul selecteaza constient si rational informatiile care urmeaza a fi stocate, cu atāt mai mult reactualizate. Retinerea tuturor continuturilot informationale nu este nici posibila (exista anumite limite ale organelor de simt ce nu pot fi depasite), nici necesara (nu totul are īnsemnatate pentru viata si activitatea cotidiana sau sociala). Daca omul ar fi obligat sa retina totul si nu ar dispune de posibilitatea operarii unor selectii inteligente, ar ajunge foarte repede la epuizare nervoasa, surmenaj, anxietate, iar daca de fiecare data ar trebui sa reactualizeze totul indiferent de ceea ce i se solicita, comportamentul lui ar deveni aberant. lata de ce selectivitatea memoriei, aceasta retinere sau reactualizare ghidata de ratiune, asigura functionalitatea optima a comportamentului.

Specificul memoriei umane provine nu doar din caracteristicile analizate, ci si din faptul ca este strāns legata de toate celelalte mecanisme psihice. Materialul care se stocheaza este de fapt materialul provenit prin contactul organelor de simt cu realitatea, ceea ce evidentiaza legatura memoriei cu procesele senzoriale; memoria nu īnseamna doar acumularea si stocarea informatiilor, ci si prelucrarea si chiar interpretarea lor, prin aceasta ea raportāndu-se la gāndire, la operatiile ei care faciliteaza sau perturba (īn functie de calitatea lor) o asemenea integrare ; apoi, nu se retine si nu se reactualizeaza orice, ci ceea ce produce placere, corespunde unor dorinte, aspiratii, fapt care scuatc la iveala relatia dintre memorie si mecanismele afecriv-motivationale ; memoria implica si prezenta unui efort voluntar, fiind legata deci de vointa; īn fine, trasaturile tempera­mentale si aptitudinal-caracteriale īsi spun cuvāntul īn ceea ce memoram, stocam si reactualizam, memoria legāndu-se astfel de personalitatea integrala a omului, fapt care permite ca ea sa joace roluri distincte īn diferite etape ale evolutiei personalitatii umane. Memoria nu este, asadar, "o functie liniara, izolata de celelalte, ci apare īn primul rānd ca o implicatie, o resursa si ca efect al tuturor celorlalte procese psihice, de la

cele mai simple pāna la cele mai complexe" (Popescu-Neveanu, 1977, p. 305, s.n.). Concomitenta tuturor acestor mecanisme psihice, interactiunea sau intersectia lor fac din memoria umana un mecanism psihic aparte mult individualizat īn raport cu alte mecanisme psihice, cu valente deosebite pentru viata si activitatea individuala si sociala a omului.

1.3. Rolul memoriei umane

Prin faptul ca memoria umana īntipareste, conserva si reactualizeaza mijlocit, inteligibil si selectiv experienta anterioara a omului si a societatii īn care acesta traieste, ea asigura continuitatea, consistenta, stabilitatea si finalitatea vietii psihice a individului. Ea este cea care sudeaza elementele anterioare de cele care vor urma (un gānd rostit de un altul ce urmeaza a fi rostit, o actiune planificata īn minte de una deja realizata sau care urmeaza a fi curānd realizata); ea da posibilitatea reactualizarii unor date anterioare ale cunoasterii, supunerii acestora unui examen critic, decelarii a ceea ce este nou de ceea ce este perimat etc, īmpingānd astfel cunoasterea mai departe. Pentru a īntelege mai bine caracterul absolut necesar al memoriei umane, fara de care viata ar fi practic imposibila, sa ne imaginam pentru o clipa ce s-ar īntāmpla fara memorie. Omul ar trai īntr-un continuu prezent, numai sub influenta datelor nemijlocite de reflectare, compor­tamentul sau fiind haotic, spontan, fara stabilitate si finalitate, (2ra durabilitate īn timp ; toate obiectele care ar actiona din nou asupra lui i s-ar parea absolut noi, necunoscute ; el n-ar avea posibilitatea de a folosi rezultatele cunoasterii, dimpotriva, aceasta ar trebui luata de fiecare data de la īnceput; gāndurile si actiunile lui n-ar putea fi asociate unele cu altele, viata sa psihica ar fi constituita din clemente disparate.

Persista la unii oameni ideea ca memoria ar fi mai putin importanta īn contextul vietii actuale, esentiale fiind inteligenta si creativitatea. Fara a subestima rolul si semnificatia acestor capacitati psihice, irebuie sa aratam ca īn absenta memoriei, a unui bagaj de informatii pastrat de ea, nici creativitatea si nici inteligenta n-ar fi eficiente, deoarece din "nimic" nu se poate crea nimic, de asemenea, deoarece "nimicul" nu poate fi relational cu nimicul. De regula, o inteligenta este cu atāt mai ampla si mai profunda, o creativitate cu atāt mai originala si viguroasa, cu cāt se bazeaza pe "rezervorul plin" al memoriei. Trebuie sa ai ce framānta" īn minte pentru a fi creator sau sclipitor. Caracterul necesar al memoriei decurge, asadar, din implicarea ei īn marile compor­tamente ale vietii omului: cunoastere si īnvatare, īntelegere si rezolvare de probleme, inteligenta si creativitate. "Viata psihica a omului fara memorie - scria psihologul danez Lange - este doar un ghem de impresiuni senzitive, adica un prezent fara trecut, dar si fara viitor." Prin imensa sa valoare adapiativa, prin rolul ei enorm pe directia echili­brarii organismului cu mediul, memoria īsi merita caracterizarea pe care i-a dat-o marele psihofiziolog rus I.M. Secenov (1829-1905), de conditie fundamentala a vietii psihice sau, īntr-o formulare si mai izbutita, de piatra unghiulara a vietii psihice. La fel de semnificative sunt si cuvintele unui psiholog contemporan: "Memoria nu este numai un proces psihic sau un bun pe care ti posedam, ci si o sarcina care trebuie īndeplinita, īn aceasta calitate, ea favorizeaza maturizarea personalitatii" (Bcnesch, 1995, p. 143).

īn pofida īnsemnatatii enorme pe care memoria o are pentru existenta umana, unii autori considera ca ea este insuficient cunoscuta. Un reputat psiholog canadian, l-am numit pe Endel Tulving, scria recent: "Memoria este unul dintre cele mai bine pastrate secrete ale Naturii. La īnceputul celui de-al doilea secol de studiu stiintific al memoriei, ea continua sa nedumereasca, sa nemultumeasca si sā-i īnsele pe cei care o studiaza.

Desi am aflat multe despre ea de~a lungul anilor, se pare ca ori de cāte ori descoperim ceva nou, reusim sa adaugam mai mul! la ceea ce trebuie stiut si nu la ceea ce slim despre memorie" (Tulving, 1995, p. 839). Cuvintele lui Tulving includ un oarecare grad de pesimism si induc o usoara unda de descurajare, ele sunt īnsa contrazise de realitate si chiar de rezultatele cercetarilor autorului lor. Progresul realizat de-a lungul timpului īn domeniul psihologiei memoriei este atāt de mare si evident, īncāt a-1 pune sub semnul īndoielii n-ar avea nici un rost. Marturie īn acest sens stau miile de lucrari publicate anual despre memorie. La cel de-al XXVI-lea Congres International de Psihologie (16-21 august 1996, Montreal. Canada), pe problematica memoriei au fost organizate sase simpozioane (īmbunatatirea memoriei prin medicamente: progrese, probleme si perspective; memoria pentru evenimentele actionale ; vārsta si memoria; neurostiintele, psihologia cognitiva si memoria; memoria implicita ; memoria de lucru īn īntelegere), patru sesiuni de prezentare a lucrarilor (memoria implicita; procesele memoriei I si II; bazele neuronale ale memoriei), doua īntālniri interactive pe baza de postere (memorie I si II). La toate cele de mai sus au fost prezentate peste 260 de lucrari.