Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























DOMENII DE APLICATIE PRACTICA A REACTIVARII INFORMATIILOR

Psihologie




DOMENII DE APLICAŢIE PRACTICĂ A REACTIVĂRII INFORMAŢIILOR

4.1. Recunoasterea




4.1.1. Reguli privind desfasurarea recunoasterii

Daca privita sub aspect psihologic, recunoasterea reprezinta un "proces cu mult mai simplu si mai usor de realizat" daca reproducerea, deoarece "actualizarea impresiilor anterioare . nu cere memoriei subiectului eforturi deosebite" ((13), p.248), în cazul marturiei acesta dobândeste caracterul unei activitati complexe, si aceasta deoarece recunoasterea înglobeaza în sine reproducerea faptelor; aceasta activitate reuneste de fapt cele doua modalitati de evocare a informatiilor: reproducerea si recunoastere propriu-zisa ((3), p.159).

Într-adevar, pentru a se asigura recunoasterii o baza solida, mai înainte de a se înfatisa persoana sau obiectul care trebuie recunoscuta martorul este invitat sa faca o descriere a acelor însusiri ale persoanei sau obiectului care fac posibila identificarea lor. Audierea martorilor ca activitate care preceda recunoasterii persoanelor si obiectelor, prezinta toate caracterele ascultarii propriu-zise ale martorilor cu particularitatea ca aici reproducerea are un continut mai limitat, deoarece nu priveste faptele în dinamismul lor, ci descrierea acelor însusiri ale persoanelor si obiectelor care le atribuie caracter articular, individual, care fac deci posibila identificarea lor. Sub acest aspect, reproducerea constituie de mai multe ori o activitate mai anevoioasa decât revocarea împrejurarilor savârsirii infractiunilor, data fiind dificultatea reala pe care o încercam atunci când trebuie sa descriem exact un obiect.

Caracterul complex al recunoasterii este dat si de faptul ca de exacta sau falsa recunoastere a persoanei sau obiectului aflate în raporturi determinate cu infractiunea sau cu faptuitorul se leaga consecinte de extrema importanta.

Astfel, în cazul persoanelor, prin mijlocirea recunoasterii se urmareste, se poate spune fara exceptie, individualizarea celui care a savârsit infractiunea, care odata identificat, urmeaza a fi supus raspunderii penale. Tot astfel, în cazul obiectelor, ele reprezinta de regula, mijlocul de identificare a infractorului. Aici, pe o cale ocolita, adica prin mijlocirea recunoasterii obiectului se ajunge la acelasi rezultat: identificarea infractorului, care, ca si în prima situatie, urmeaza  a fi supus raspunderii penale ((3), p.160). De aceea recunoasterea când obiectul ei îl constituie identificarea unor persoane sau obiecte, trebuie sa fie însotita de maximum de prudenta.

4.1.2. Factorii care influenteaza fidelitatea recunoasterii

Recunoasterea, fiind întemeiata pe elemente de ordin subiectiv, pe aptitudinile variabile si fluc 111u201b tuante ale martorilor de a fi conceput si memorat acele însusiri de natura a individualiza o persoana sau un obiect, de cele mai multe ori în conditiile improprii ale savârsirii infractiunii, nu este scutita de erori, de false identificari.

Aprecierea valorii recunoasterii este dificila si datorita lipsei unor elemente, a unor indicii atât subiective, cât si obiective de diferentiere a recunoasterii precise de falsa recunoastere. Ori, de exacta recunoastere a unei persoane sau obiect se leaga, asa cum s-a precizat, consecinte din cele mai importante; odata identificat infractorul urmeaza a fi supus raspunderii penale.

Ca si în cazul marturiei propriu-zise, valoarea recunoasterii este direct dependenta de momentele care îl preceda: perceptia si memoria. Fidelitatea recunoasterii este în mare masura influentata de conditiile contextuale perceptiei si de masura în care perceptia anterioara a fost conservata în memorie.

De aceea, în recunoastere îsi vor gasi reflectare toate impreciziile perceptiei anterioare, ale actualizarii ei, ale memorarii si ale operatiei de comparare a celor doua acte succesive de perceptie.

Valoarea recunoasterii este dependenta într-o mare masura de analizatorii prin mijlocirea carora persoanele si obiectele ce urmeaza a fi recunoscute au fost percepute (vaz, auz, miros) si de însusirile percepute si memorate, proprii persoanelor si obiectelor pe care martorul îsi întemeiaza convingerea de recunoastere.

De aceea aprecierea valorii recunoasterii implica luarea în considerare a conditiilor obiective si subiective în care s-a petrecut perceptia initiala precum si a celor în care a avut loc contactul repetat cu persoana sau obiectul care trebuie recunoscuta. Aprecierea valorii recunoasterii presupune cunoasterea conditiilor în care s-a petrecut perceptia initiala, adica împrejurarilor de loc si de timp ale perceptiei, precum si a factorilor legati de conditia psihica a martorului deoarece aici rezida cauza celor mai multe false recunoasteri.

Practica recunoasterii si studiul experimental al ei arata ca asupra fidelitatii recunoasterii influenteaza, în general, aceleasi categorii de cauze ca si în cazul marturiei propriu-zise. Deci cauzele de factura obiectiva si subiectiva sunt comune si în consecinta influenta lor se va resimti deopotriva asupra marturiei propriu-zise, cât si asupra recunoasterii, dar recunoasterea poate fi influentata într-o mai mare masura de interventia vreuneia din ele.

4.1.2.1. Împrejurari comune perceperii obiectelor si persoanelor

Dintre factorii obiectivi ale caror consecinte se pot repercuta favorabil asupra preciziei recunoasterii trebuie amintite: conditiile de vizibilitate existente în momentul perceptiei, distanta care separa martorul de persoana sau obiectul perceput, unghiul sub care ele au fost percepute, durata perceptiei, existenta unor elemente de asemanare între persoane si obiecte.

Precizia recunoasterii este influentata într-o directie favorabila sau defavorabila de durata perceptiei initiale. Când perceptia initiala a avut loc în împrejurari legate de comiterea actiunii, durata ei este de regula scurta, fie datorita tendintei infractorului de a parasi cât mai curând locul infractiunii sau, uneori, datorita naturii infractiunii ai carei activitate materiala presupune o durata scurta de timp.

Când contactul initial cu persoana sau obiectul care trebuie recunoscuta a avut loc în alte conditii decât cele legate de momentul savârsirii infractiunii, perceptia se poate caracteriza printr-o anumita durata, de regula mai îndelungata, care poate explica retinerea temeinica a unui numar mai mare de particularitati.

Cea mai mare dificultate, de multe ori un obstacol în calea recunoasterii, cauza cu frecventa cea mai ridicata a falselor identificari ale persoanelor o constituie asemanarea, adica existenta unor elemente de apropiere, a unor însusiri comune a unui însemnat numar de persoane si obiecte care fac anevoioasa încercarea de discriminare a acelor atribute care le confera înfatisare, aspect individual. Astfel, multor persoane le poate fi comuna talia, constitutia, culoarea parului.

Alaturi de aceste cauze principale de denaturare de factura obiectiva, recunoasterea poate fi influentata si de o serie de cauze de natura obiectiva, nemijlocit legate de conditia psihologica a martorului.

Astfel, perceptia initiala desfasurata pe fondul unei puternice tulburari psihice, unei emotivitati sporite declansata de natura afectogena a faptei la producerea careia asista (omor, atacuri etc.), de numarul de participanti, de succesiunea rapida a activitatilor întreprinse de infractor poate explica perceptia denaturata, lacunara, atribuirea unor gesturi, miscari, cuvinte unor alte persoane si în consecinta recunoasterea nesigura si chiar gresita.

Recunoasterea exacta, falsa identificare sau nerecunoasterea îsi pot avea cauza si într-un element extrem de labil si fluctuant: atentia. Atentia dirijata asupra unor laturi, trasaturi definitorii persoanelor si obiectelor, statura iesita din comun, tinuta vestimentara ciudata, colorit particular al parului, o forma deosebita - ofera caracter de certitudine recunoasterii, dupa cum concentrarea acesteia asupra unor actiuni, situatii colaterale sau nesemnificative persoanei sau obiectului face sa dispara din câmpul perceptiei tocmai acele aspecte care interesau (obiectul si fondul perceptiei).

Aprecierea valorii recunoasterii impune, de asemenea, sa se tina seama de analizatorii prin mijlocirea caror au fost percepute însusiri ale persoanelor si obiectelor care urmeaza a fi identificate deoarece, dupa cum se stie, organele de simt nu concura în aceeasi masura la formarea marturiei.

Astfel, unele din acestea - organul vizual si auditiv sunt capabile sa furnizeze cele mai sigure informatii din mediul exterior si sa efectueze, totodata, analiza cea mai fina, cea mai nuantata a informatiilor, altele - simturile tactil, olfactiv si gustativ - dimpotriva, sunt mai putin evoluate, nu ofera decât o analiza rudimentara a informatiilor din lumea externa.

4.2. Reguli privind prezentarea pentru recunoastere

Dupa cum perceptia initiala a persoanei a avut loc într-o încapere sau într-un loc deschis aceasta va fi prezentata pentru recunoastere într-o încapere, si, corespunzator, pe un loc deschis.

Astfel, pentru a se verifica exactitatea perceptiei prin mijlocirea analizatorilor vizuali si auditivi se impune ca recunoasterea sa aiba loc în aceleasi conditii de vizibilitate si de auditie.

Valoarea recunoasterii, ca si a marturiei propriu-zise, este conditionata, de asemenea de intervalul de timp ce separa perceptia de contactul repetat cu persoanele si obiectele ce trebuie identificate. Nu numai scurgerea unor intervale mari de timp poate antrena modificari, schimbarile în tinuta, în înfatisarea faciala, ci chiar la intervale mai scurte de timp în care cel care urmeaza a fi recunoscut, fie deliberat, fie fara a urmari un anume efect aduce ajustari, modificari tinutei care daca nu fac imposibila recunoasterea sunt în orice caz, de natura a o îngreuna - schimbarea coafurii, faptul de a-si lasa barba, mustata.

Un alt aspect, poate cel mai însemnat, legat de valoarea recunoasterii se refera la raporturile existente între capacitatea de descriere a martorului si exactitatea recunoasterii.

S-a aratat ca prezentarea în vederea recunoasterii a persoanelor si obiectelor este precedata de descrierea acestora, prin care se urmareste obtinerea a cât mai multe si mai exacte elemente caracteristice persoanelor si obiectelor care urmeaza a fi recunoscute, pentru a se verifica în ce masura convingerea de recunoastere se întemeiaza pe elemente fidel conservate în memorie. Asadar, capacitatea de descriere detine un rol însemnat în recunoastere ((3), p.163).

Se pune problema raporturilor existente între capacitatea de descriere si exactitate a recunoasterii si daca este posibil sa nu fie recunoscuta o persoana sau un obiect care au fost descrise cu exactitate de martor. Reversul problemei este daca incapacitatea martorului de a descrie persoana sau obiectul exclude posibilitatea recunoasterii lor.

Situatiile care se pot ivi în aceasta privinta în practica pot fi grupate astfel:

A.      Martorul descrie corect acele însusiri proprii persoanelor si obiectelor care urmeaza a fi recunoscute. Dare descrierea corecta nu probeaza posibilitatea recunoasterii si nici conservarea exacta a imaginii memorate.

a.     Martorul recunoaste prompt, fara ezitare, persoana sau obiectul care i se înfatiseaza, ale caror însusiri, astfel cum au fost descrise, coincid pâna la detalii.



Descrierea comporta valori diferite dupa cum se refera elemente individualizatoare persoanelor si obiectelor sau la însusiri comune ale acestora. Descrierea prezinta o valoare ridicata atunci când furnizeaza detalii precise, elemente de diferentiere, de individualizare, valoarea acesteia sporind si mai mult atunci când ea se refera la semne cu totul particulare (cicatrice, deformari, asimetrii etc.). Daca se întemeiaza pe elemente care pot fi comune mai multor persoane (statura, constitutie etc.) valoarea descrierii este relativa nu numai datorita faptului ca astfel de însusiri pot fi comune mai multor persoane, ci si pentru ca asemenea atribute constituie ele însele aprecieri subiective ale martorilor.

b.    Martorul, convins ca a retinut exact însusirile persoanei sau obiectului face descrierea detaliata a acestora, dar constata ca obiectul descrierii sale este mult deosebit de cel perceput si în consecinta nu îl poate recunoaste.

B.      Martorul nu reuseste sa descrie persoana sau obiectul care urmeaza a fi recunoscute sau descrierea este inexacta, contine erori. Neputinta martorului de a descrie persoana sau obiectul nu constituie indiciul unei erori.

Incapacitatea martorului de a descrie persoana sau obiectul nu exclude posibilitatea recunoasterii. Neputinta sau capacitatea redusa de descriere se poate datora uitarii sau reamintirii anevoioase a înfatisarii unor persoane pe care ni le reamintim foarte greu. Cu alte cuvinte, putem sa recunoastem o persoana, un obiect chiar si atunci când nu reusim sa le evocam, sa le descriem sau sa le descriem anevoios. În aceasta privinta, practica judiciara semnaleaza situatii de felul urmator: cinci martori care au vazut infractorul în momentul savârsirii faptei l-au descris în mod diferit, dar l-au recunoscut fara sovaire atunci când a fost înfatisat împreuna cu alte persoane asemanatoare; de aici se desprinde concluzia ca si atunci când martorul nu reuseste sa descrie persoana sau obiectul ori când aceasta descriere contine erori, persoanele si obiectele trebuie înfatisate în vederea recunoasterii.

Neputinta de a descrie însusirile persoanei percepute poate sa rezide si în capacitatea redusa a martorului de a comunica, de a verbaliza datele percepute, dupa cum alteori aceasta rezida o dificultate obiectiva de a descrie anumite însusiri cum ar fi, de exemplu caracteristicile mirosului degajat de infractor sau timbrul vocii. Recunoasterea, în astfel de cazuri, nu este mai putin verosimila, chiar daca martorului i-au fost cu neputinta sa faca o descriere, asadar, capacitatea de descriere nu se suprapune capacitatii de recunoastere 3.

4.3. Recunoasterea persoanelor

4.3.1. Formele recunoasterii - prezentare generala

Obiectul recunoasterii îl constituie, în majoritatea aproape absoluta a situatiilor, infractorul a carei identitate nu este cunoscuta sau este îndoielnica, iar în mod exceptional victima infractiunii. Recunoasterea persoanelor prezinta, neîndoios, cea mai mare importanta si trebuie efectuata cu luarea tuturor precautiilor. si aceasta nu numai datorita frecventei,   ci mai ales consecintelor daunatoare pe care le-ar putea antrena falsele identificari ((3), p.165).

În recunoastere, ca de altfel în marturie în general, pe primul plan se situeaza analizatorii vizual si auditiv; lor le revine în perceptie atât a persoanelor, cât si a obiectelor. Anumite însusiri ale acestora pot fi însa percepute si prin mijlocirea altor organe de simt. De aceea, în mod obisnuit, persoanele sunt recunoscute pe baza imaginilor vizuale si auditive.

În primul caz recunoasterea se face dupa înfatisare sau dupa mers, iar în al doilea caz, dupa voce si vorbire. Atunci când însa perceptia a fost atât vizuala, cât si auditiva, recunoasterea se poate întemeia pe ambele forme de perceptie - vizuala si auditiva.

În sfârsit, într-un numar restrâns de situatii recunoasterea se face si dupa mirosul caracteristic al infractorului.

4.3.2. Recunoasterea persoanei dupa înfatisare

aceasta forma de recunoastere se întemeiaza pe conservarea în memoria martorului fie a acelor însusiri care pot fi comune mai multor persoane, fie a acelor însusiri care sunt definitorii, care atribuie fiecarei persoane caracter particular individual.

Cele mai însemnate semnalmente care pot fi percepute si retinute de martori se refera la talia persoanei, parului, pigmentatia pielii etc. Dar cea mai mare valoare identificatoare o prezinta acele particularitati, abateri de la tipul comun, cum ar fi: infirmitati si particularitati anatomice si functionale; lipsa unui membru, ticuri, mers caracteristic etc.

Un loc însemnat în recunoasterea dupa înfatisare îl ocupa descrierea îmbracamintei si în general a tuturor obiectelor aflate asupra persoanelor în momentul perceptiei.

Îmbracamintea precum si obiectele aflate asupra persoanei (geanta, umbrela, ochelari, baston etc.) constituie adeseori un pretios auxiliar al recunoasterii peroanelor, dupa cum, alteori acestea pot crea aparente de asemanare care pot constitui sursa unor erori de recunoastere.

Taietura, croiala, felul materialului, stridentele vestimentare, culoarea, pot reprezenta elemente utile de identificare. De multe ori, tinuta vestimentara reprezinta un element cu valoare redusa  de identificare deoarece acesta, mai cu seama în cazul barbatilor, este asemanatoare, nu se caracterizeaza printr-o mare varietate si de aceea nu constituie de regula, obiectul atentiei oamenilor.

Descrierea exacta a obiectelor de îmbracaminte sau încaltaminte se poate datora exersarii profesionale sau a altor cauze de diferentiere individuala. Croitorii, cizmarii, fata de asemenea obiecte exercita o atractie profesionala, pot furniza informatii de o mare exactitate.

Tot astfel, femeia este o mai buna observatoare decât barbatul a figurilor si a îmbracamintei.

Talia, statura persoanei reprezinta în general, o caracteristica cu valoare redusa de identificare, nu numai pentru ca aceasta poate fi comuna mai multor persoane, ci si pentru ca conditiile în care a fost perceputa aceasta initial pot da nastere unor erori (iluzii).

Astfel, talia, constitutia agresorului poate fi supraapreciata nu numai atunci când contrasteaza cu statura scunda a victimei, ci si atunci când nu exista astfel de discrepante deoarece, din experienta de fiecare zi, suntem tentati sa vedem infractorul care-si domina fizic victima persoana de constitutie robusta ((3), p.167).

Tot astfel, statura persoanei poate fi sub sau supraapreciata în raport cu dimensiunile obiectelor în contextul carora apare (iluzie de contrast). Numai atunci când talia persoanei se abate, într-un sens  sau altul, cu mult de la timpul comun, de la înaltimea medie (foarte înalta, gigantica, foarte scunda, pitica) poate avea valoarea unui indiciu singur.

Tot astfel, înaltimea poate fi perceputa diferit în raport cu pozitia persoanei în momentul perceptiei: sezând, stând pe loc sau alergând. Se retin mai usor persoane apropiate ca vârsta si conditie sociala decât cele de vârsta si conditii diferite.

Dar, asa cum învedereaza canalele justitiei, precum si un anumit gen de literatura cu largi audiente pentru cazurile judiciare - cel al proceselor celebre sau al erorilor judiciare - falsele recunoasteri îsi afla cel mai adeseori cauza în acele trasaturi care apropie persoanele, care fac sa para asemanator. Exemplu: este vorba de condamnarea la moarte, în procesul cunoscut sub denumirea "Afacerea curierului din Lyon" a lui Joseph Lesurques în locul adevaratului faptuitor - Dubesq - cu care fusese confundat de catre martori, datorita asemanarii coloritului parului. Pentru a îngreuna identificarea, în timpul savârsirii infractiunii, Dubesq purta o peruca blonda, foarte apropiata coloritului parului lui Lesuresques ((5), p.63-65).

4.3.3. Recunoasterea dupa voce si vorbire

În raport cu împrejurarile asupra carora martorul este chemat sa redea vorbirea, se pot distinge urmatoarele situatii frecvent întâlnite la ascultarea martorului auditiv:

Martorul care a perceput cuvinte, propozitii, fraze, este chemat sa recunoasca pe baza vocii si vorbirii persoana de la care emana aceste emisiuni vocale, aceasta în situatiile când identitatea persoanei nu este cunoscuta.

Vocea - ca element de baza prin mijlocirea caruia omul poate comunica ideile si sentimentele lui - caracterizeaza omul ca individ, în virtutea particularitatilor anato-fiziologice, de vârsta, de sex si a altor particularitati ale omului.

Caracterul individual al vocii este dat de însusirilor ei: înaltimea tonului principal, volumul, timpul de rezonanta si timbrul vocii, iar posibilitatea identificarii persoanei dupa voce este asigurata de perceptia laolalta a acestor însusiri.

Rolul decisiv în identificarea persoanelor îl detine timbrul vocal, o însusire caracteristica fiecarui om.

Alaturi de acele componente fundamentale comune tuturor celor care vorbesc o anumita limba (lexic si structuri gramaticale), vorbirea cuprinde si o seama de elemente proprii fiecarei persoane deoarece limbajul se formeaza la fiecare individ în conditiile vietii sociale. Fondul de cuvinte folosite (vocabularul), stilul, modul de exprimare, accentul, pauza dintre cuvinte reprezinta însusiri proprii fiecarei persoane. Folosirea unui limbaj bogat, alaturarea unei fraze corecte, utilizarea unor termeni de circulatie mai restrânsa, proprii unei anumite specialitati, respectarea regulilor gramaticale sau ignorarea lor, pronuntarea incorecta a unor termeni, dezacordurile de persoane, de numar, sunt tipice nu numai unei anumite categorii de persoane ci si fiecaruia în parte ((3), p.32).

Alte caracteristici de identificare a vorbirii sunt ritmul vorbirii (rar, repezit, linistit, rastit), claritatea (vorbire clara si neclara) si particularitati determinate de anumite defectiuni de vorbire (vorbire peltica, bâlbâiala, graseierea) este folosirea unor regionalisme, prezenta accentului local sau al unei alte limbi etc.

Frecventa în vorbire a unui însemnat numar de elemente particulare, proprii fiecarei persoane, explica perceptia si memorarea mai fidela a particularitatilor vorbirii în raport cu trasaturile fetei unei persoane. De aceea se recomanda ca prezentarea pentru recunoastere dupa înfatisare sa fie precedata de prezentarea în vederea recunoasterii persoanei dupa voce si vorbire.

Martorului i se cere sa reproduca fidel termeni, expresii, cifre rostite, percepute de el în diferite împrejurari.



Interesul reproducerii exacte a însusi cuvintelor rostite se refera la acele situatii în care cuvintele sau expresiile reprezinta însasi activitatea materiala prin care se realizeaza latura obiectiva a infractiunii (infractiuni savârsite prin cuvinte sau "orale"), deoarece însasi existenta infractiunii poate fi conditionata de exacta lor stabilire, precum si atunci când de determinarea lor exacta depinde stabilirea unor împrejurari esentiale ale comiterii infractiunii, aflarea identitatii autorilor si celorlalti participanti la comiterea infractiunii etc.

În astfel de împrejurari, fireste, martorului nu i se poate cere sa reproduca fidel decât cuvinte, termeni izolati, numere, cifre, expresii, scurte propozitii si nicidecum sa reproduca în termenii ei exacti o întreaga conversatie.

De aceea, în mod curent, martorului auditiv nu i se cere sa reproduca fidel nici termenii care alcatuiesc o fraza, nici chiar nuantele unei conversatii, ci sensul convorbirii, acesta tocmai pentru ca este cu putinta ca cineva sa retina si sa reproduca toti termenii care o alcatuiesc.

Legitatile care guverneaza procesul de memorare - caracterul ei dinamic si uitarea, ca efect al curgerii timpului - explica de ce marturia auditiva, de cele mai multe ori, nu reprezinta o reproducere a însasi cuvintelor percepute, ci este rezultatul unei reconstituiri, prelucrari, refaceri, interpretari a convorbirii auzite ((3), p.33).

Reproducerea sensului unei convorbiri este riguros conditionata de întelegerea vorbirii, de capacitatea celui care percepe de a discrimina, de a deosebi sunetele verbale unele de altele si de a degaja semnificatia vorbirii, a continutului de senzational, semantic.

Perceptia unei discutii într-o alta limba este conditionata de masura în care celui care percepe îi sunt cunoscute lexicul si structura gramaticala ale acelei limbi ((3), p.35).

Când vocea si vorbirea au fost percepute în conditiile savârsirii infractiunii nu trebuie sa se piarda din vedere ca de multe ori cuvintele se rostesc pe un anumit fond afectiv, în conditiile unei emotivitati sporite, cauzata de starea de tensiune sub stapânirea careia se afla infractorul. Acesta ar putea explica aparitia unor modificari de timbru, de intonatie etc. care sa le faca greu de recunoscut. Alteori, astfel de modificari se pot datora chiar încercarilor intentionate ale infractorului cât acesta intuieste ca se urmareste identificarea sa.

4.3.4. Recunoasterea persoanei dupa mers

La recunoasterea persoanei dupa mers se recurge atunci când martorul, datorita conditiilor contextuale perceptiei nu a putut remarca trasaturile fetei,iar infractorul parasea locul infractiunii în mers sau fugind.

În mersul persoanelor pot fi identificate o seama de elemente proprii, deoarece deplasarea pune în evidenta miscarea întregului corp, pozitia capului si mâinilor.

Dar particularitatile persoanei, asa cum se reflecta acestea în mers, pot fi utile recunoasterii numai atunci când elementele mersului unei persoane se deosebesc fundamental de mersul majoritatii persoanelor (de exemplu inegalitatea distantei dintre pasi cauzata de schiopatare sau târârea unui picior etc.).

Recunoasterea persoanei dupa mers, în anumite cazuri, poate fi usurata de senzatiile auditive, asociate celor vizuale în momentul perceptiei. Aportul acestor senzatii este limitat însa la acele cazuri când particularitatile mersului se reflecta si în plan acustic, cum ar fi inegalitatea duratei de timp a perceptiei zgomotelor produse de pasi când persoana prezinta unele defectiuni de mers (e exemplu schiopatarea, târârea piciorului etc.), zgomotul produs de o proteza, de obiectele care au servit de sprijin, cum ar fi un baston care însoteste un mers cadentat sau ritmic etc. ((3), p.169).

4.3.5. Recunoasterea dupa miros

Într-un numar restrâns de situatii, se recurge la recunoasterea persoanei dupa miros, adica la recunoasterea întemeiata pentru reamintirea senzatiilor olfactive caracteristice corpului omenesc în ansamblul sau a unor regiuni ale sale.

Emanatiilor odorante ale corpului i se pot adauga si alte mirosuri, de asemenea, caracteristice care se datoreaza de aceasta data  profesiei sau mediului profesional, ori folosirii unui anumit parfum, tutun etc.

4.4. Recunoasterea cadavrelor

Într-o masura poate mai însemnata decât în cazul persoanelor, recunoasterea cadavrelor este îngreunata de o serie de factori care adeseori sporesc posibilitatile de eroare.

Astfel, în vreme ce la recunoasterea persoanelor pot concura atât semnalmentele statice cât si cele dinamice sau functionale, puse în evidenta de diverse pozitii, atitudini pe care le adopta în diferite ipostaze (mers, vorbire, miscari, gesturi, lucruri caracteristici care dau o anumita expresie persoanei), în cazul cadavrelor recunoasterea se întemeiaza exclusiv pe trasaturile statice, de nemiscare, în cadrul carora rol hotarâtor joaca trasaturile fetei, talia, constitutia, anumite semnalmente particulare (cicatrice, tatuaje, negi, urme ale unor interventii chirurgicale, stomatologice etc.) eventual îmbracamintea, precum si obiectele aflate asupra acestora ((3), p.169).

O prima dificultate în calea recunoasterii cadavrului o constituie pozitia nefireasca în care este perceput acesta - pozitia orizontala - care poate explica neconcordanta dintre amintirea pastrata despre persoana în viata si imaginea pe care si-o formeaza martorul atunci când percepe cadavrul în aceasta pozitie (persoanele sunt percepute, cunoscute de noi, de cele mai multe ori sau exclusiv în pozitie fireasca, verticala).

La aceasta se adauga expresia, fizionomia mult modificata fata de cea atât de caracteristica omului în viata, modificarea determinata de starea de imobilitate în care se afla cadavrul.

Un element cu valoare ridicata de identificare îl reprezinta expresia fizionomiei care ajuta la evocarea unei persoane cunoscute, ori rigiditatea si lividitatile cadaverice ce se instaleaza într-un timp mai mult sau mai putin îndelungat de la survenirea mortii, imobilitatea, "caderea muschilor fetei" confera cadavrului o expresie mult mai diferita de cea pastrata despre persoana în viata.

si mai anevoioasa este încercarea de identificare a cadavrului atunci când datorita obiectului vulnerabil cu care s-au provocat leziunile (de exemplu corpuri contondente) naturii si numarului leziunilor (plagi taiate, înfundate, etc.), regiuni lezate (de exemplu leziuni ce produc importante modificari ale trasaturilor fetei), mediul în care s-a aflat cadavrul (în stare de submersiune), intervalul de timp scurs din momentul încetarii din viata si pâna în momentul recunoasterii sau datorita manoperelor folosite de autor menite de a îngreuna descoperirea si recunoasterea cadavrului (deplasarea cadavrului) si a altor asemenea situatii, deoarece alterarea trasaturilor fetei, fenomenul de descompunere, de putrefactie mai mult sau mai putin a cadavrului, într-un cuvânt, toate modificarile post-mortem constituie serioase piedici în calea identificarii.

Pentru a se limita cauzele obiective ale falselor identificari ale cadavrelor, în mod unanim, literatura si practica judiciara recomanda, mai înainte de a se proceda la recunoastere, folosirea tehnicii preconizate de Mina Minovici de tratarea a cadavrului ("toaleta cadavrului"), aplicata azi pe plan mondial prin care se urmareste însufletirea cadavrului, adica încercarea de a i se da un aspect si o expresie cât mai apropiate celor avute în viata. În cadrul acestei tehnici o atentie aparte se acorda reconstituirii expresiei fetei, pe care nimic nu o caracterizeaza mai deplin ca ochii ((7), p.169-172).

Daca cei chemati a face identificarea unui cadavru l-au perceput simultan în conditii similare (de exemplu cadavrul este vazut în momentul scoaterii din apa), valoarea recunoasterii poate fi influentata si de un alt factor: sugestia colectiva, fenomen caruia cercetarile moderne îi acorda o însemnatate tot mai mare. Experimental s-a demonstrat ca cei mai multi subiecti tind sa adopte o judecata eronata, daca o asemenea judecata a fost formulata în fata lor de catre mai multe persoane. În astfel de împrejurari, chiar si în absenta unor elemente reale de apropiere sub raport fizic, de multe ori cadavrul ce se înfatiseaza spre recunoastere este suficient sa prezinte un neg, o cicatrice care ne evoca o alta persoana pentru a se ajunge la false recunoasteri. Exemplu: Gustave Le Beu, Psychologie des foules, Paris, 1900, p.33-34 citeaza între altele un caz de falsa recunoastere a cadavrului unui copil de catre propria mama si a alte persoane apropriate, datorita unei cicatrice pe fruntea pe care o prezenta atât cadavru cât si copilul.

Când recunoasterea se practica la morga, nuditatea, lipsa vestimentatiei care dupa cum ne este cunoscut, joaca un rol însemnat la identificarea cadavrului (omul în viata este vazut aproape exclusiv îmbracat) poate crea o imagine cu totul diferita de cea legata de persoana în viata.

Cei chemati a face recunoasterea cadavrelor se recruteaza din rândul persoanelor carora cei ce au încetat din viata le era mai mult sau mai putin cunoscut. M,ai sigura va fi recunoasterea facuta de cei carora victima le era bine cunoscuta (rude, prieteni, vecii, etc.) dupa cum valoarea recunoasterii sporeste în raport cu semnalmentele particulare sau comune mai multor persoane ce au stat la baza convingerii de recunoastere.

4.5. Recunoasterea dupa fotografii

Aceasta modalitate de recunoastere, care se refera mai cu seama la persoane si într-un numar mai redus de situatii la cadavrele neidentificate, este si ea însotita de o seama de neajunsuri, de posibilitati de eroare de care trebuie sa se tina seama la evaluarea unor atare identificari.

Principalul neajuns al recunoasterii dupa fotografii îl constituie faptul ca acestea redau imaginea inanimata, statica a persoanei care oricât de fidel ar reproduce trasaturile fetei niciodata nu pot înlocui realitatea vie.

Recunoasterea se poate practica pe trei genuri de fotografii, diferite ca mod de executie, fiecare din ele prezentând avantaje si dezavantaje.

a)      astfel când cel ce urmeaza a fi recunoscut a fost supus înregistrarii penale, recunoasterea se poate efectua dupa fotografiile de identificare aflate în evidenta organelor operative.

Recunoasterea dupa fotografiile de identificare prezinta avantajul de a reda atât semnalmentele din fata cât si cele din profil, ceea ce permite confruntarea imaginii formate în momentul savârsirii infractiunii indiferent de pozitia în care a fost vazut infractorul.

Totodata conditiile de executare a fotografiilor de identificare a persoanelor si cadavrelor (capul descoperit, fara fular, fara ochelari, urechea descoperita, scara obligatorie de 1/7 di marimea naturala, punerea în evidenta a cicatricelor, tatuajelor si altor asemenea semne articulare, inadmisibilitatea retusului, utilizarea unor surse de lumina frontale si laterale pentru a se atenua umbrele si a se da relief imaginii, iar în cazul cadavrelor executarea fotografiilor numai dupa ce li s-a dat înfatisare apropiate elei avute în viata), permit obtinerea unor imagini care reproduc fidel cele mai importante semnalmente ((3), p.173-174).



b)      apoi, recunoasterea persoanelor poate fi efectuata si cu ajutorul fotografiilor numite artistice. Acestea confera avantajul de a reda cu mare claritatea imaginea persoanei si neajunsul de a fi supuse operatiilor de retusare, care ajusteaza, înfrumuseteaza figura, astfel, în cazul fotografiilor executate ca urmare a retusului, o seama de detalii pretioase precum identificarea persoanei (negi, cicatrice, riduri, alte semne particulare) pot fi mult atenuate sau chiar înlaturate.

c)      În sfârsit, când recunoasterea se practica pe fotografii executate de amatori, pe instantanee fotografice, acestea pot usura recunoasterea când surprind persoana în atitudini caracteristice, cunoscute si dimpotriva o pot îngreuna când surprind persoana în ipostaze neobisnuite, ciudate, surprinzatoare.

În cazurile recunoasterii dupa fotografii executate comercial si dupa instantanee fotografice, erori de recunoastere se datoreaza înainte de toate efectelor luminii.

Natura si numarul surselor de lumina, intensitatea si pozitia acestora în raport cu subiectul fotografiat pot provoca astfel de denaturari încât fotografii ale aceleiasi persoane par a fi absolut diferite, dupa cum fotografii ale unor persoane diferite par a reprezenta un si aceeasi persoana.

Iata, reproduse dupa Salvatore Ottolenghi, principalele efecte de denaturare ale luminii în raport cu directia în care este orientata sursa: lumina orientata frontal asupra subiectului înlatura proeminentele chipului, atenueaza sau face sa dispara cutele, adânceste orbitele si pometii, largeste nasul.

Lumina orientata de sus asupra chipului sporeste contrastul dintre partile proeminente si adâncituri (depresiuni), mai cu seama în segmentul inferior al obrazului care este mai puternic iluminat, arcadele orbitelor devin mai putin proeminente, nasul pare mai turtit, se atenueaza adâncitura de sub buze; buza inferioara apare mai proeminenta decât cea superioara, baza nasului apare mai larga, pometii si arcadele sprâncenelor devin mai proeminente, din care cauza fruntea apare mai adânca.

Lumina orientata lateral lasa în umbra partea opusa. Partea expusa luminii apare mai puternic dezvoltata, fata se prezinta alungita, barbia mai putin ascutita ((3), p.174).

Alte neajunsuri rezida în cele doua modalitati de realizare a fotografiilor dupa care se face recunoasterea: fotografia alb-negru si fotografia în culori. Ambelor modalitati si fiecarei în parte le sunt proprii o seama de avantaje si dezavantaje.

Astfel, atât fotografia alb-negru, cât si fotografia color reproduc persoana static, la dimensiuni mult reduse, iar relieful este mult redus la o singura însusire: imaginea finala. În cazul fotografiei alb-negru, policromia fetei si a îmbracamintei este redusa la nuante, la tente de gri. Fotografia color, fie artistica, fie de amator si chiar de identificare, în aceasta din urma situatie numai în cazul cadavrelor prezinta avantajul de a reda mai mult sau mai putin fidel coloritul pigmentatiei pielii, al ochilor, al parului precum si al îmbracamintei. Dar complexitatea operatiilor de executare a fotografiei color, rolul predominant al compozitiei luminii si dificultatea de prelucrare a materialelor fac ca imagini perfect echilibrate din punct de vedere cromatic sa se obtina foarte greu. În functie de o serie de factori, echilibrul culorilor sufera modificari, iar adeseori se constata predominarea unei anumite tente de culoare.

Uneori, prezentarea persoanelor sau cadavrelor în vederea recunoasterii este precedata de înfatisarea fotografiilor care reprezinta acele persoane si cadavre.

Un astfel de mod de a se proceda contine în sine sursa unor posibile erori de unde se desprinde recomandarea potrivit careia, odata obtinuta recunoasterea dupa fotografii, prezentarea interioara a persoanei sau cadavrului devine inutila; astfel spus, este indicat, când acest lucru este posibil, sa se prezinte nemijlocit persoana sau cadavrul fara ca în prealabil sa se fi înfatisat fotografiile acestora.

Explicatia acestei surse de eroare este ca atunci când amintirea pastrata despre o persoana este palida, imprecisa, acesta risca sa se identifice cu imaginea furnizata de fotografia prezentata pentru recunoastere care, în realitate, poate sa nu corespunda imaginii persoanei. În felul acest amintirea martorului dobândeste o anumita stabilitate iar atunci când i se prezinta persoana sau cadavrul va confrunta nu adevarata amintire pastrata despre ele, ci amintirea imaginii din fotografie.

În aceasta privinta, o mentiune speciala se impune cu privire la recunoasterea cadavrelor. Când recunoasterea este precedata de prezentarea unor fotografii, acestea pot data dintr-un moment anterior încetarii din viata sau pot fi executate post-mortem (fotografii ale cadavrelor).

În astfel de situatii avem de a face cu o dubla recunoastere care, virtual, poate fi însotita de doua categorii de erori: cele proprii recunoasterii dupa fotografii si cele proprii recunoasterii propriu-zise ale cadavrului. si aceasta cu atât mai mult cu cât sentimentul sau convingerea de cunoastere se întemeiaza în prima situatie de confruntare a imaginii din fotografia ce reprezinta victima în viata sau pe imaginea inanimata a victimei, în a doua situatie, obtinuta post-mortem, care va reflecta toate aceste modificari pe care le antreneaza încetarea din viata.

Chiar daca recunoasterea persoanelor si cadavrelor dupa fotografii este însotita de multiple cauze de denaturare a realitatii, recunoasterea întemeiata pe astfel de elemente nu este lipsita în toate cazurile de certitudine. În astfel de situatii valoarea recunoasterii depinde de o multitudine de factori dintre care pe primul plan se situeaza masura în care fotografia persoanei sau a cadavrului reproduc fidel trasaturile caracteristice ale acestora si masura în care persoana sau cadavrul sunt bine cunoscute martorului.

Este anevoios a fi identificata si de aceea va prezenta o valoare ridicata recunoasterea dupa fotografii a unei persoane putin cunoscuta, vazuta pentru prima data în conditiile savârsirii infractiunii într-un rastimp de câteva secunde.

Concluzii privind valoarea recunoasterii persoanelor, cadavrelor si a recunoasterii dupa fotografii

Independent de obiectul acesteia (persoane, cadavre, fotografii), valoarea recunoasterii poate fi într-o însemnata masura influentata de conditiile în care se petrece al doilea contact cu persoanele si obiectele ce trebuie identificate.

Într-adevar multe din neajunsurile care se pot repercuta negativ asupra recunoasterii pot fi atenuate si chiar anihilate, iar concluzia de recunoastere sau nerecunoastere asezata pe o baza solida, daca al doilea contact cu persoana sau obiectul perceput anterior se petrece în conditii de natura a conduce la concluzii certe, daca aceasta activitate este efectuata cu observarea stricta a acelor reguli a caror utilizare si eficienta au fost verificate de practica ((3), p.179).

Conditiile în care se va petrece al doilea contact cu persoanele si obiectele care trebuie recunoscute vizeaza selectarea cu atentie a persoanelor, obiectelor, fotografiilor împreuna cu care urmeaza a fi simultan prezentate persoana sau obiectul care trebuie recunoscute si totodata asigurarea unui cadru cât mai apropiat celui existent în momentul perceptiei initiale.

Daca persoana sau obiectul ce urmeaza a fi recunoscute, a fi înfatisate martorului însotite de întrebarea: "Recunosti în persoana ce ti se prezinta pe cel ce a savârsit infractiunea?", se întelege, recunoasterea a fi tendentios sugestiva, deoarece conditiile în care este prezentata aceasta (sediul organului judiciar, eventual în stare de arest, însotite de organele de paza etc.), ar fi de cele mai multe ori, de natura a provoca un raspuns afirmativ, chiar în absenta unor elemente reale de asemanare sau când asemanarea este doar vaga.

De aceea, practica efectuarii acestei activitati recomanda regula potrivit careia persoana sau obiectul ce urmeaza a fi recunoscut trebuie prezentate într-un grup de alte 3-5 persoane (obiecte) necunoscute celui ce urmeaza a face recunoasterea si care, totodata, nu au nici o legatura cu cauza.

Pentru a nu se da loc unor prezentari tendentios sugestive persoanele (obiectele) împreuna cu care urmeaza a fi prezentata cel (cea) ce urmeaza a fi recunoscute trebuie selectate din rândul celor ce prezinta o seama de însusiri asemanatoare. Se cere deci evitarea contrastelor izbitoare, a stridentelor care ar putea conduce la recunoasteri gresite. Astfel, daca pentru recunoastere urmeaza a fi înfatisata o persoana scunda, este necesar ca aceasta sa fie prezentata împreuna cu persoane de aceeasi talie sau de talie apropiate.

Pentru aceleasi ratiuni trebuie evitate discrepantele frapante si în ceea ce priveste tinuta vestimentara a persoanei.

Astfel, taietura si coloritul frapante ale tinutei vestimentare a celui ce urmeaza a fi recunoscut, pe fondul sobru al tinutei celor ce alcatuiesc grupul pot contribui prezentarii unui caracter sugestiv.

Asemanarea celui ce urmeaza a fi recunoscut cu cei împreuna cu care va fi prezentat presupune identitate de sex, o anumita apropiere a trasaturilor fizice si a tinutei vestimentare precum si vârsta apropiata. În ce priveste aspectul general al înfatisarii va trebui sa se tina seama de talie, constitutie, culoarea parului etc.

Când recunoasterea persoanelor sau cadavrelor se practica pe fotografii, regula prezentarii într-o serie de fotografii ce reprezinta persoane sau cadavre între care exista elemente de apropiere (înfatisare, vârsta, sex etc.), trebuie, de asemenea respectata cu mentiunea ca, pe cât este cu putinta, aceasta sa reprezinte persoana în pozitii si atitudini diferite si sa dateze din momente diferite.

Pentru motive lesne de înteles regula prezentarii în grup nu-si gaseste aplicare în cazul cadavrelor.

Regula prezentarii în grup a celui ce urmeaza a fi recunoscut sporeste certitudinea recunoasterii, dar nu este infailibila, nu întotdeauna duce la recunoasteri precise: Lailler et Vonoven (Les erreurs judiciaires et leurs causes p. 77) citeaza cazul unui martor care, introdus în cabinetul de instructie trebuia sa identifice printre mai multe persoane asasinul unei fete. Spre consternarea tuturor martorul ocular dintre cei de fata la desemnat cu certitudine drept asasin pe ... procurorul general ((17), p.210-211).

De aceea, pentru a se evita posibilitatea ivirii unor false recunoasteri, în literatura psihologica se recomanda un procedeu simplu, dar nici acesta nu este scutit de erori: acela al prezentarii a doua grupuri de persoane, martorul urmând a i se atrage atentia ca numai în unul din grupuri va fi prezent cel ce urmeaza a fi recunoscut.

De aceeasi însemnatate în cazul persoanelor este si asigurarea cadrului, a conditiilor în care acestea vor fi prezentate. Conditiile prezentarii trebuie sa fie cât mai apropiate celor existente în momentul perceptiei initiale deoarece numai acestea pot facilita reamintirea si totodata si corecta identificare ((3), p.191).










Document Info


Accesari:
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2022 )