EXPERIMENTUL IN PSIHOLOGIA SOCIALA

EXPERIMENTUL IN PSIHOLOGIA SOCIALĂ

Psihologia sociala a optat de la început pentru metoda experimentala. Ea poate fi astazi socotita, fara îndoiala, o stiinta experimentala. Experimentul de laborator a fost utilizat în 2 treimi din studiile efectuate în granitele acestei stiinte.

Psihologia sociala este singura stiinta sociala care a adoptat ca modalitate principala de administrar 333g61d e de probe, singura ce se aplica experimental la sisteme sociale complexe.

J. P. Deconchy apreciaza ca departe de a se margini la descrieri, cunoasterea stiintifica trebuie sa se constituie ca un demers explicativ cauzal, ca o continua cautare a invariantilor, a legilor si principiilor.

Experimentul ca studiu cauzal, prin excelenta, poate oferi psihologiei sociale garantii stiintifice. Într-adevar , numai experimentul poate face ca aceasta disciplina sa fie altceva decât un discurs la nivelul simtului comun, o cunoastere naiva.

Termenul de sensibilitate, epistemologic este preferat în sfera psihologiei sociale, de aici si sprijinul stiintific pe ideea de experiment. Priccipiul fundamental al experimentului este interventia cercetatorului, producerea in miniatura a fenomenului natural studiat.

Experimentul trebuie constituit ca un studiu cauzal, ce urmareste în mod  esential ca relatia de determinare sa devina cât mai evidenta cu putinta. Crearea de simulari în laborator a proceselor sociale este motivata de neputinta de a stabili totdeauna cauza si efectul în evenimentele natural corelate.

Scenariul experimental, concentrând dimensiunile unui proces, are drept nucleu producerea conditiilor ce amplifica, sau diminueaza probabilitatea interventiei factorului respectiv si numai a lui. Manifestarea acestuia în calitate de cauza se va produce in ,,conditii pure".

Metoda experimentala este destinata validarii unei explicatii asupra unui obiect, eveniment sau proces social. Înaintea confirmarii aceasta explicatie are statut de ipoteza.

Ipoteza constituie coloana vertebrala a experimentului, ce stabileste reactiile asteptate ale subiectilor si conditiile de desfasurare ale cercetarii. Ea însesi are o esenta cauzala câta vreme anticipeaza efectele ce vor aparea dupa "injectarea cauzei".

Una din dificultatile cercetarii experimentale (moment de creativitate!) este traducerea ipotezei în termeni operationali.

Operationalizarea corespunde specificarii operatiilor prin care conceptele pot fi masurate. Conceptele neoperationale îsi gasesc cu greu loc în stiinta experimentatorilor. J. A. Perez aprecia ca dificultatea metodei experimentale nu sta în fundamentele ei epistemologice ci în aplicarea tehnica.

Transpunerea ipotezei în termeni operationali da nastere variabilelor. Notiunea de variabila este esentiala pentru demersul experimental, si de altminteri, pentru întreaga stiinta psihologica. Daca factorul manipulat de cercetator corespunde variabilei independente, rezultatul observabil constituie variabila dependenta. 

Fundamentând demersul pe notiunea de variabila, cunoasterea stiintifica actuala, fata de stiinta clasica, nu mai încearca a surprinde lucrurile în ele însele, absolute ci adopta o perspectiva relativista; temeiul cunoasterii unui lucru este bazat pe altul care este deja cunoscut.

Majoritatea experimentelor în psihologia sociala vizeaza testarea unor ipoteze privitoare la existenta sau natura unor relatii (Matalon). Orice experiment presupune cel putin 2 grupuri de subiecti carora li se aplica tratamente experimentale diferite si ale caror performante vor fi comparate. Planul experimental, ce concretizeaza maniera sistematica de a concepe si organiza experimentele, nu face decât sa faciliteze aceste comparatii.

Conceptul de interactiune, crucial in cercetarea experimentala, se refera la situatiile în care efectul unei variabile independente este în functie de efectul celeilalte variabile. Într-un plan experimental simplu putem crea numeroase modificari ale variabilei independente, pentru a urmari apoi tendintele în date, în noi valori. Modificarea sistematica a variabilei independente va dezvalui o relatie clara între variabila independenta si variabila dependenta.

Metoda stiintifica are la baza o conceptie determinista potrivit careia natura este ordonata si guvernata de legi. Evenimentele sunt determinate de cauze obiective si nu de factori accidentali. Pusa în slujba cunoasterii experimentale aceasta viziune a condus la sinteza dintre variabila independenta (stimul - care poate fi constant sau variabil) si variabila dependenta (ce corespunde reactiei).

Despre un experiment, care pune în evidenta de o maniera pregnanta o conexiune de tipul cauza-efect între variabila interna si variabila externa, se spune ca are validitate interna.

Exemplu:

A efort batai cardiace B

S_a→R_a  alcool concentrare S→R₁

S_b→R_b  functie de conducere serotonina S→R₂

S_c→R_c  S→R₃

In varianta A: cresteri si modificari ale stimulului antreneaza cresteri constante în planul reactiei, cauza este evidenta, la un nivel de generalitate.

Ex: de câte ori mâncam peste masura avem de suferit - nivelul 1 de explicatie; nivelul 2 de explicatie: digestia proteinelor este îngreunata de lipsa acizilor sau insuficienta lor. Eliberarea unor cantitati mari de radicali chimici provoaca senzatia de maleza la nivelul sinapselor. Exista deci, nivele de explicatie si grade de generalizare care în fond delimiteaza granite si obiecte distincte de cercetare.

În varianta B : daca acelasi stimul, aceeasi intensitate provoaca modificari diferite ale reactiei, înseamna ca în designul experimental sunt prezente una sau mai multe variabile care antreneaza modificari ale aceluiasi subiect experimental sau reactiile sunt diferite pentru ca subiectii sunt diferiti.

Orice demers experimental se bazeaza pe identificarea factorilor de mediu care atunci când sunt manipulati produc schimbarile dorite.

Experimentul demonstreaza ca nu s-ar fi obtinut efectul dorit daca n-ar fi fost introdus factorul manipulat de cercetator. Evident ca planul de cercetare nu poate fi redus la o teorie a cauzalitatii de tipul ,,daca x atunci y", fapt ce ar postula ca lumea sociala este caracterizata de ,,main effects" pe care le identifica experimentele. O descriere completa a unei dinamici sociale nu este posibila  dat fiindca ea depinde de o constelatie de factori sociali.

Exemple: Care este cauza cresterii nivelului de trai al unei natiuni? Care sunt factorii cauzali de progres , sunt mereu aceiasi? În fiecare tara, în orice faza de dezvoltare sau regim social? Care este cauza unui stil eficient de lidership?

Variatia concomitenta a 2 relatii, entitati, poate fi surprinsa si fara interventia de tip experimental. În cercetarea corelationala se abordeaza serii de valori si rezultate prezente în viata cotidiana.

În analiza de corelatie nu se pot fumiza probe cu privire la existenta unei relatii de tipul cauza-efect.

Principalele acuzatii aduse experimentului în psihosociologie sunt obiectii cu privire la realitatea mult simplificata a manipularii de laborator; examinarea interventiei unui factor sau relevarea unei interactiuni este insuficienta, dovedind un reductionism pagubitor. Numai daca în contextul cercetarii este imitata lumea reala, atunci concluziile ar putea fi extrapolate integral.

Contraargument: întelegerea realitatii poate avea loc pe calea mediata a proceselor logice si experimentale, complexe, din lumea stiintei.

stiinta nu-si propune nici o clipa sa reproduca realitatea ci sa degaje legile generale care o argumenteaza. Orice stiinta procedeaza la construirea unor modele care filtreaza anumite aspecte ale realitatii sociale.

Din punct de vedere al partizanilor experimentului, aspectul simplificator este asumat.

Experimentul urmareste o adecvata interpretare a faptelor. Un model teoretic conduce la constructia materialului experimental, pe de o parte si la interpretarea rezultatelor pe de alta parte. Ca atare, ceea ce se simuleaza nu este realitatea sociala ci o teorie asupra acestei realitati astfel încât, în fata unui experiment nu trebuie sa ne întrebam daca el constitue o buna reprezentare a realitatii ci mai curând ce teorie încearca sa reprezinte si daca este o buna reprezentare a acesteia.

Mai realist, in spatiul european, reprezentantii scolii de la Geneva, W. Doise si Gabriel Mugny, insista asupra analizei atente a variabilelor contextuale, astfel încât generalizarea, de la subiectii de laborator la cei din populatia de referinta, sa fie valida.

Generalizarea cere multa prudenta, având în vedere ca în laborator s-a construit o realitate simplificata. O solutie pentru consolidarea validitatii externe o confera experimentul de teren - manipularea se efectueaza în mediul social iar în astfel de cazuri problema generalizarii dispare.

Deconchy considera ca distinctia între experimentul de laborator si cel de teren este nerelevanta si ambigua. De aceea, experimentul dispune de un soi de imunitate care îl face daca nu inatacabil, cel putin indispensabil. Psihologia sociala se vede constrânsa de exigenta stiintifica sa-si mentina metoda experimentala.