Gândirea
Descriind
gândirea extravertita, am caracterizat pe scurt si gândirea introvertita,
asupra careia as vrea sa revin acum. Gândirea introvertita
se orienteaza în primul rând dupa factorul subiectiv. Acesta este
reprezentat cel putin de un sentiment subiectiv al directiei, care
determina în ultima instanta judecatile. Uneori e
vorba si de o imagine mai mult sau mai putin completa care
slujeste cumva de masura. Gândirea se poate ocupa de marimi
concrete sau abstracte, ea se orienteaza însa întotdeauna, în momentul hotarâtor, dupa datul
subiectiv. Asadar, ea nu duce la experienta concreta din nou la
datul colectiv, ci la continutul subiectiv. Starile de fapt
exterioare nu sunt cauza si scopul acestei gândiri, cu t6oate ca
introvertitul ar dori sa-i dea o
atare aparenta, ci gândirea lui începe în subiect si duce apoi
la subiect, chiar daca întreprinde incursiuni foarte întinse în domeniul faptelor reale. De
aceea, în ce priveste stabilirea de fapte noi, ea nu are decât indirect
valoare, caci mijloceste precumpanitor opinii noi si doar
mult mai putin cunoasterea de fapte noi. Ea pune probleme si
creeaza teorii, deschide orizonturi si perspective catre
interior, dar se arata rezervata fata de fapte. Acestea
sunt pentru ea bune exemple ilustrative, cu conditia sa nu fie
niciodata precumpanitoare.
Faptele sunt adunate ca dovezi niciodata pentru ele însele. Daca
totusi se întâmpla si asa ceva, sensul demersului este de
reverenta adresata stilului extravertit. Faptele sunt pentru
aceasta gândire de importanta secundara, în vreme ce
dezvoltarea si reprezentarea ideii subiective, a imaginii simbolice
initiale, ce îi pluteste mai mult sau mai putin obscur prin
fata privirii interioare, sunt pentru ea de o importanta
capitala. De aceea ea nu tinde niciodata sa reconstruiasca
în idee realul concret, ci sa modeleze imaginea obscura, transformând-o într-o idee plina de
lumina. Ea aspira sa ajunga la real, sa vada cum
faptele exterioare îi umplu cadrul de
idei, iar forta ei creatoare se confirma în producerea acelei idei
care, fiind absenta din faptele exterioare, este totusi expresia cea
mai adecvata a acestora. Sarcina gândirii este împlinita atunci când ideea creata de ea pare
sa izvorasca din faptele exterioare care, la rândul lor, îi
demonstreaza valabilitatea.
701. Dar dupa cum gândirea
extravertita nu izbuteste sa smulga faptelor concrete
empiric solid si nici sa produca fapte noi, tot astfel gândirea
introvertita nu ajunge întotdeauna sa traduca imaginea sa initiala într-o idee
adecvata faptelor. Dupa cum în primul caz aglomerarea de fapte pur empirice mutileaza gândirea
si înabusa sensul, tot asa gândirea introvertita
înclina primejdios sa constrânga faptele sa intre în forma
imaginii ei sau înclina chiar sa le ignore, spre a-si putea
desfasura în voie produsul propriei fantezii. În acest caz, ideea
reprezentata nu va putea sa-si renege originea situata în
imaginea arhaica obscura. Ea conserva o trasatura
mitologica, interpretata ca "originalitate", iar în cazuri mai grave
ca "toana", deoarece caracterul arhaic nu-i apare imediat specialistului
care ignora motivele mitologice. Forta subiectiva de convingere
a unei astfel de idei obisnuite sa fie mare , cu atât mai mare cu cât
vine mai putin în atingere cu faptele exterioare, Desi aceluia care
reprezinta ideea i se poate parea ca materialul faptic saracacios de care dispune
constituie baza si cauza credibilitatii si
valabilitatii propriei sale idei, lucrurile nu stau asa,
caci ideea îsi extrage forta de convingere din arhetipul ei
inconstient, care, ca atare, este general valabil si adevarat
si va fi astfel în eternitate. Dar acest adevar este atât de general si de simbolic,
încât pentru a deveni un adevar
practic de o oarecare importanta vitala, el trebuie sa se
însereze în cunostintele momentane admise si recunoscute ca
atare. Ce ar însemna, de pilda, o cauzalitate care nu ar putea fi în nici un fel identificata în cauze
si efecte practice?
702. Gândirea introvertita se pierde
usor în adevarul imens al factorului subiectiv. Ea creeaza
teorii de dragul teoriilor, aparent cu referire la faptele reale sau cel
putin posibile, dar cu tendinta de a trece da la ideal la simtul
imaginar. Astfel apar intuitiile a nenumarate posibilitati, dintre care nici una nu o
realizeaza, si, în fine, imagini care nu mai exprima nici o
realitate exterioara, ci sunt "doar" simboluri ale incognoscibilului pur
si simplu. Aceasta gândire devine astfel mistica si la fel
de sterila ca o gândire care se desfasoara doar în cadrul
faptelor obiective. Dupa cum aceasta din urma coboara la nivelul
reprezentarii faptelor, cea dintâi se absoarbe în reprezentarea nereprezentabilului,
care nu ar putea fi tradus nici macar în imagini. Reprezentarea faptelor
este de un incontestabil adevar, caci factorul subiectiv este exclus,
iar faptele se impun prin ele însele. Primul spune: est, ergo est; n schimb, ultimul cogito, ergo
cogito. Gândirea introvertita împinsa la extrem ajunge la
evidenta propriei fiinte subiective; la rându-i, gândirea ajunge la
evidenta deplinei sale identitati cu faptul real. Dupa cum
ultima se reneaga pe sine, absorbindu-se cu totul în obiect, prima se goleste de orice continut
si se multumeste cu simpla sa existenta. În felul acesta, înaintarea vietii este, în ambele cazuri,
refulata din functia de gândire si îndreptata catre
domeniul celorlalte functii psihice, aflate pâna atunci într-o
relativa inconstienta. Saracirea gândirii
introvertite în materie de fapte obiective este compensata de o
abundenta de fapte inconstiente. Cu cât constiinta
limiteaza functia gândirii la un cere foarte restrâns si pe cât
posibil vid, dar care pare sa contina întreaga plenitudine a
divinului, cu atât fantezia inconstienta se
îmbogateste cu o multitudine de fapte de forma
arhaica, un pandemonium de dimensiuni magice si irationale care,
potrivit genului de functie care înlocuieste gândirea ca
purtatoare a vietii, dobândesc o înfatisare
speciala. Daca este vorba de functia intuitiva, atunci
,,cealalta parte" este vazuta cu ochii unui Kubin sau unui
Meyrink. Daca avem a face cu functia simtirii, atunci apar
relatii si judecati afective fantastice, nemaiauzite, de
caracter contradictoriu si incomprehensibil. Daca, în fine, este
vorba de functia senzatiei, atunci simturile descopera
lucruri noi, nemaitraite înainte în propriul corp si în afara lui. O
examinare amanuntita a acestor transformari poate
demonstra fara dificultate aparitia aici a unei psihologii primitive
cu toate caracteristicile ei. Fireste, experienta de viata
nu este în acest caz doar primitiva, ci si simbolica, si cu
cât ea are o înfatisare mai veche, mai originara, cu atât
este mai aproape de adevaruri viitoare. Caci tot ceea ce este vechi
în inconstientul nostru semnifica ceea ce urmeaza sa
vina.
703. În împrejurari obisnuite, nici
macar trecerea de ,,cealalta parte" nu izbuteste,
nemaivorbind de traversarea salutara a inconstientului. Trecerea spre
,,cealalta parte" este de cele mai multe ori împiedicata de
rezistenta constienta la supunerea eului de catre realul
inconstient, de catre realitatea determinanta a obiectului
inconstient. Starea este o disociere, cu alte cuvinte, o nevroza
având caracterul unei uzuri interne asociate cu epuizarea cerebrala
crescânda, deci a unei psihastenii.
