Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload




























Paradigmele memoriei

Psihologie


Paradigmele memoriei

Memoria se încadreaza în rândul acelor mecanisme psihice care au generat un numar impresionant de cercetari chiar de la începutul psihologiei experimentale, asa încât la ora actuala materialul recoltat este imens. O sinteza a acestor cercetari poate fi gasita în cel putin patru lucrari fundamentale aparute la intervale de timp din ce în ce mai scurte. Este vorba despre: "La memoîre", capitol redactat de Cesar Flores în Tratat de psihologie experimentala, volumul IV, sub directia lui Fraisse si Piaget, care contine o reusita sistematizare a cercetarilor experimentale asupra memoriei pâna în 1964, anul aparitiei lucrarii; Human Memory. Theory. Research and Individual Differences, lucrare publicata de Michael W. Eysenck în 1977 în prestigioasa serie de psihologie experi­mentala a editurii Pergamon Press ; Memory in historical perspective : The literature before Ebbinghaus, publicata de D.J. Hermann si R. Chaffin în 1988, centrata îndeosebi pe antecedentele istorice ale unor ipoteze asupra memoriei; Memory Systems 1994, aparuta în 1994 (a doua tiparire în 1995) sub redactia a doi psihologi, Daniel L. Schacter si Endel Tulving, cu cea mai recenta tratare a memoriei. în aceste lucrari, si desigur în multe altele, gasim riguros conturata atât istoria cercetarilor asupra memoriei, cât si problematica acesteia, criteriul istoric îmbinându-se cu cel ideatic. în ceea ce ne priveste, nu vom fi preocupati de schitarea evolutiei cercetarilor referitoare la memorie, deci de istoria memoriei, ci vom încerca sa deslusim principalele paradigme formulate de cercetatori care au jalonat si schimbat radical optica abordarii teoretico-experimentale a memoriei. Un asemenea demers, dificil în sine si riscant pâna la un punct, ne va ajuta, probabil, sa întelegem mai bine esenta eforturilor depuse de cercetarea psihologica în investigarea memoriei.



"Paradigmele memoriei" sunt uneori sugerate sau usor schitate în lucrarile de sinteza, dedicate memoriei sau chiar în titlurile lor, alteori ele sunt expres formulate si profund analizate. De exemplu, printre lucrarile citate anterior, cea a lui Flores si cea a lui Hermann si Chaffin sugereaza existenta unor conceptii si cercetari asupra memoriei înainte si dupa Ebbinghaus, fapt care ne face sa ne întrebam daca nu cumva acestea sunt bazate pe moduri diferite de abordare a memoriei. Apoi, Michael W. Eysenck în

introducerea lucrarii sale enumera patru categorii de dificultati aparute pâna în 1977 în studiul memoriei, fiecare dintre ele cu importante consecinie asupra teoriei si investigarii memoriei: a) dificultatea specificitatii, care consta în tendinta generalizarilor si teoreti­zarilor bazate exclusiv pe situatiile limitate ale experimentarii; b) opozitia binara, adica tendinta autorilor de a acorda prioritate unui factor determinant al memoriei în detrimentul altuia, acestia fiind considerati ca exclusivi, ceea ce introduce grave limitari ale conceptiilor; c) pletora conceptelor, multitudinea conceptelor nou introduse între care nu exista întotdeauna delimitarile necesare, fapt asociat cu pericolul confuziilor si ambiguitatilor; d) problema decuplarii, concretizata în tendinta izolarii sistemelor majore de alte sisteme cognitive sau psihice care antreneaza dupa sine izolarea siste­melor unele de altele si în final imposibilitatea întelegerii fiecaruia dintre acestea: cum am putea întelege memoria si mai ales diferentele individuale în afara motivatiei, afectivitatii, personalitatii ? (vezi Eysenck, 1977, pp. 1-5). Nu este greu sa remarcam ca cel putin una dintre aceste dificultati sugereaza necesitatea schimbarii opticii si a modului de abordare a memoriei, de exemplu, depasirea specificitatii unei singure situatii experi­mentale prin considerarea a varii situatii, iar de aici si pâna la extinderea sau înlocuirea cercetarii propriu-zis experimentale a memoriei cu cercetarea ei naturalista nu mai e decât un pas. Interesant este apoi si faptul ca unii autori vorbesc despre memorie în general, ca mecanism unitar, în timp ce altii discuta despre memoria umana sau despre mai multe feluri de memorie, distincte. Nu cumva, ne putem înt 444h72e reba, aceste formulari (titluri) ascund în ele optici diferite de concepere a memoriei ? Noi credem ca da! Iata de ce in continuare vom schita cele câteva paradigme ale memoriei asa cum s-au conturat ele pâna în prezent si asa cum le întelegem noi.

2.1. Paradigma "memoriei umane"

Multa vreme cercetarea psihologica s-a oprit asupra investigarii memoriei infraumane. Aceasta era abordata fie distinct, de sine statator, fie, cel mai adeseori, în cadrul problematicii mai vaste a învatarii. Studiul învatarii (formarii) deprinderilor senzorio--motorii de catre animale, în diferite custi, cutii, labirinturi etc, era cadrul cel mai propice de investigare a memoriei. Nu este greu de înteles de ce în aceste conditii cercetarile referitoare la memoria umana n-au progresat. La un moment dat s-a introdus însa în studiul memoriei materialul verbal, ceea ce a dat o noua turnura cercetarilor, de data aceasta memoria umana aparând in calitate de "protagonista" principala. Abia din acest moment "o evolutie importanta devenea posibila si s-a produs efectiv" (Reuchlin, 1988, p. 173). în functie de natura materialului verbal utilizat s-au conturat însa doua tendinte diferite, contradictorii chiar, una inaugurata de Ebbinghaus, care a preferat materialul verbal fara sens, alta promovata de Bartlett, cu preferinte pentru materialul verbal semnificativ.

. Hermann Ebbinghaus, în celebra sa lucrare Ober das Geaachtnis, aparuta în 1885, propune si utilizeaza consecvent în studiul experimental al memoriei silabele fara sens constituite dintr-o vocala încadrata între doua consoane, acestea fiind estimate ca fiind simple, egale în dificultate, cuantifiabile, susceptibile de a produce raspunsuri distincte si masurabile. Contributiile lui Ebbinghaus în studiul memoriei umane sunt numeroase si extrem de semnificative: conceperea unei metodologii experimentale de investigare a memoriei (folosirea silabelor fara sens în functie de o serie de variabile, cum ar fi: cantitatea silabelor, numarul repetitiilor, intervalul dintre silabe, timpul de retinere etc);

Hermann Ebbinghaus

fundamentarea unor metode de investigare a memoriei, dintre care cele mai cunoscute sunt metoda achizitiei sau a reproducerilor succesive, metoda economiei, metoda antici­parii ; realizarea primelor studii empirice asupra memoriei umane, el fiindu-si propriul sau subiect; formularea unor importante constatari privind dependenta memoriei de o serie de factori (oboseala, momentul din zi când se memoreaza, lungimea listei de silabe) sau diversele efecte ce apar în timpul memorarii si reproducerii (efectul de primaritate si de recenta în reamintire, efectele pozitive ale repetitiilor esalo­nate comparativ cu cele negative ale repetitiilor comasate etc). Dar nu asupra acestor contributii remarcabile am dori sa insistam, ci asupra fap­tului ca, utilizând un material verbal fara sens, Ebbinghaus spera sa surprinda particularitatile unei memorii pure sau cât mai pure cu putinta. El credea ca semnificatia cuvintelor sau frazelor este în masura a perturba functionalitatea memoriei si, ca urmare, performantele obtinute. Prin aceasta el s-a înde­partat însa de una dintre caracteristicile memoriei umane, si anume de caracterul ei inteligibil. Activi­tatile de structurare si organizare logica a mate­rialului reprezinta, dupa cum am aratat ceva mai înainte, una dintre particularitatile esentiale ale mecanismelor mnezice umane. în pofida unei asemenea limite, rezultatele cercetarilor lui Ebbinghaus au fost preluate si încadrate în diferite teorii ale învatarii (cu precadere în cea a lui Huli) sau au sugerat punerea la punct a unor noi metode de cercetare experimentala a memoriei, ca de exemplu, metoda recunoasterii (Wolfe, 1886, reelaborata de Binet si Henri în 1894), metoda elementelor reproduse (Bolton, 1892), metoda cuplurilor asociate (Calkins, 1894), metoda reconstructiei (Munsterberg si Bigham, 1894), metoda egalizarii învatarii (Woodworth, 1914) etc. (pentru detalii, vezi Flores, 1964, pp. 182 si urm.).

. Frederic C. Bartlett, în lucrarea sa Remembering, aparuta în 1932, considera ca folosirea de catre Ebbinghaus a materialului verbal fara sens în studiul memoriei 1-a facut pe acesta sa uite chiar "esenta memoriei". Apoi, propriile sale cercetari, ca si cele ale altor autori care l-au precedat (Glaze, 1928), l-au convins pe Bartlett ca silabele fara sens nu dispun de calitatea omogenitatii si simplicitatii pre-zumata de Ebbinghaus. Mai mult, el considera ca silabele fara sens sugereaza subiectilor asociatii verbale sau verbalizabile semnificative (cuvinte, grupuri de cuvinte, expresii verbale), ceea ce face ca fiecare silaba sa posede un oarecare grad de semnificatie, diferit de la una la alta. Iata de ce el a propus introducerea materialului verbal semnificativ (texte, fraze, povestiri) în studiul experimental al memoriei umane. Efectuând investigatii pe subiecti apartinând mai multor culturi, el face o serie de observatii interesante asupra functionalitatii proce­selor de retinere si mai ales de reamintire, asupra

Frederic C. Bartlett

strategiilor folosite de subiecti în retinerea informatiilor, în fine, asupra factorilor ce produc distorsiuni în reamintirea informatiilor. El remarca compatibilizarea unor caracteristici ale memoriei cu particularitatile culturii subiectilor investigati. Bartlett a introdus conceptul general de "schema" cognitiva, iar în legatura directa cu memoria, pe cel de mnemoschema. Dupa opinia lui, mnemoschemele individuale sunt "conven-Jionalizate" psihosocial, ele aparând ca expresii nemijlocite ale modului de sudare a experientei individuale cu cea sociala. Confruntarea mnemoschemelor a doua grupuri etnice duce la aparitia unor efecte primare ; a) asimilarea la propriile forme de organizare si semnificatie ; b) simplificarea ; c) impunerea propriilor trasaturi specifice ; d) pre­lucrarea constructiva.

Introducerea materialului verbal (cu sens sau fara sens) în studiul memoriei a condus, asadar, la formularea unei importante paradigme, si anume a paradigmei memoriei umane. Totodata, ea a permis conturarea în timp a doua tendinte opuse, cu importante consecinte în teoria si experimentarea memoriei. Autorul articolului "Memoria" din Grand dictionnaire de la psychologie considera ca "aceasta opozitie [...] continua sa traverseze cercetarile contemporane asupra memoriei" (Lecocq, 1994, p. 460). în primul rând, ea s-a repercutat asupra modului de concepere a memoriei umane: pe de o parte, memoria ca o capacitate care stocheaza caracteristicile evenimentelor pentru ca mai apoi sa le reactualizeze si deci sa le utilizeze din nou ; pe de alta parte, memoria ca o capacitate care "administreaza" cunostintele pentru a le putea folosi continuu. în al doilea rând, cele doua tendinte opuse fundamenteaza distinctia facuta de Tulving între memoria episodica si cea semantica, precum si distinctia recenta dintre memoria explicita (intentionala sau directa) si memoria implicita (incidentala sau indirecta), memoria episodica si cea explicita înscriîndu-se pe linia lui Ebbinghaus, pe când memoria semantica si cea implicita, pe linia lui Bartlett. în al treilea rând, opozitia dintre Ebbinghaus si Bartlett se exprima nu doar în plan teoretic, ci si metodologic, repercutându-se asupra modului de administrare a probelor: în experimentarea clasica se variaza parametrii locali, încercându-se observarea si masurarea incidentei acestei variatii asupra subiectului model, în timp ce în experimentarea moderna, bazata pe simulare, se doteaza un sistem cu o baza de informatii si cu procedee de control, cercetatorul încercând sa înteleaga modul de tratare a unei sarcini în conditiile oferirii mijloacelor de acces atât la starile sistemului, cât si la trecerile de la o stare la alta.

Dupa opinia noastra, semnificatia cercetarilor lui Ebbinghaus si Bartlett consta nu atât în generarea unor tendinte opuse în studiul memoriei, cât în accentuarea rolului materialului verbal în cercetarea experimentala a memoriei, postulându-se astfel speci­ficul memoriei umane si depasindu-se caracterul limitat al cercetarii memoriei exclusiv la nivel infrauman.

2.2. Paradigma "memoriei prospective"

La întrebarea "Care este continutul informational al memoriei ? ' sau, altfel spus, "Ceanume reflecta memoria ? ", raspunsul formulat de psihologi a fost unanim : trecutul. Memoria reflecta experienta anterioara a individului, ea îi ofera omului posibilitatea de a se reamplasa în trecut si de a-1 reactualiza. în legatura cu aceasta afirmatie s .m facut doua precizari care ni se par a fi demne de mentionat. Prima : memoria reflecta trecutul ca trecut. Este usor sa ne imaginam ce s-ar întâmpla daca un eveniment trecut, o întâmplare petrecuta cu mult timp în urma ar fi considerata ca desfasurându-se in

prezentul existential al individului. Daca cineva ar crede ca o persoana disparuta mai traieste înca si s-ar comporta ca si când aceasta ar fi prezenta, comportamentul sau ar fi bizar, de neînteles si în mod sigur catalogat ca patologic. Firesc este, de aceea, ca ceva care a trecut sa fie considerat ca atare. A doua precizare : chiar daca memoria reflecta trecutul ca trecut, ea îl readuce în prezent tinând cont de conditiile schimbate sî actuale ale prezentului. Aceasta evidentiaza cel putin trei caracteristici esentiale ale memoriei strâns legate între ele : selectivitatea - readuce în prezent nu toate informatiile, ci doar o parte dintre ele, si anume cele solicitate sau necesare ; caracterul situational - reactua­lizarea trecutului are loc dependent de coordonatele de timp, spatiu si semnificatie si chiar de starea prezenta (actuala) a subiectului; relativa fidelitate - se readuce in prezent trecutul, nu în forma identica în care s-a întiparit, ci cu o oarecare aproximatie, cu modificari datorate Ultrajului personal" operat de subiect. Cele doua precizari au întarit convingerea psihologilor ca memoria reprezinta "cunoasterea trecutului", dupa cum afirma si Piaget. De asemenea, ele au fundamentat caracterul eminamente retro­spectiv al memoriei. Chiar descrierea unor forme ale memoriei, cum ar fi, de exemplu, memoria autobiografica, a contribuit la înradacinarea ideii potrivit careia memoria s-ar referi numai la experientele (informatiile) trecute ale omului.

Mai recent, specialistii s-au întrebat daca nu cumva este necesara si retinerea unor experiente (informatii, evenimente etc.) care urmeaza sa se produca într-un viitor mai apropiat sau mai îndepartat. Raspunsul afirmativ la aceasta întrebare este de domeniul evidentei. într-adevar, individul trebuie sa retina si sa reactualizeze nu doar experientele din trecut, ci si pe cele care îi vor influenta si determina existenta viitoare. în felul acesta a început sa prinda contur paradigma "memoriei prospective", potrivit careia memoria este orientata nu doar spre trecut, ci spre viitor. Caracterul prospectiv al memoriei a fost intuit timid chiar de catre Ebbinghaus. Iata ce scria el în manualul sau de psihologie publicat în 1908: "Prin faptul ca sufletul reproduce în reprezentari ceea ce a existat înainte, el poseda deja o cunostinta despre cele ce exista în mod obiectiv, înainte ca ele sa fi lucrat asupra lui. El devine independent de prezent si actual. El întrevede ceea ce este ascuns, înca înainte ca sa devina vizibil si tangibil, iar viitorul îl întrevede, înca înainte de a fi devenit realitate" (Ebbinghaus, 1920, p. 80, s.n.). în psihologia actuala paradigma memoriei prospective este afirmata cu mare vigoare si pregnanta. Descrierea memoriei ca fiind doar o reactivare a trecutului este considerata a fi "prea îngusta pentru a tine cont de ansamblul faptelor experimentale". în esenta, "memoria determina larg ceea ce va ft prezentul nostru perceptiv. Memoria produce, într-o maniera per­manenta, scheme ierarhizate si încapsulate care fasoneaza anticipatiile noastre, fiind purtatoare de surprize potentiale. Functia ei este nu numai de a reactiva trecutul, ci si de a detecta noutatea si de a permite învatarea" (Tiberghien et al., in Richard, Bonnet si Ghiglione, 1990, voi. II, p. 4).

Diversi autori cred ca supratemporalitatea este una dintre caracteristicile esentiale ale memoriei. Experienta individuala a actelor trecute, chiar cea a nenumaratelor generatii anterioare, se conserva, apoi intra în psihicul nostru actual si ajuta la solutionarea diferitelor probleme. Emanciparea relatiei temporale se aplica însa nu doar axului trecut-prezent, cî si viitorului. Daca dorim sa taiem o foaie de hârtie, întreaga experienta anterioara câstigata pâna în prezent în ceea ce priveste taierea foilor de hârtie va servi pentru planificarea unei asemenea actiuni în viitorul apropiat. Supratemporalitatea prelungeste psihicul de la trecut catre prezent si apoi catre viitor (vezi Benesch, 1995, p. 127). Orientarea memoriei catre viitor nu este altceva decât caracterul ei prospectiv.

Memoria prospectiva actioneaza cu precadere în viata cotidiana si tocmai din acest considerent a atras în mod deosebit atentia cercetatorilor. Daca în laborator subiectul trebuie sa-si reaminteasca continutul unui material în functie de indicatiile date de experimentator, în viata reala situatia se inverseaza: continutul informatiei ce trebuie reamintita este deseori extrem de facil, in schimb, stabilirea si respectarea momentului când acesta trebuie reactualizat sunt mai dificile. De exemplu, individul stie ca are de luat anumite medicamente la ore fixe, dar uneori uita aceste ore. în acest caz, el trebuie sa-si furnizeze singur indicii pentru a-si reaminti. în studierea experimentala a memoriei prospective au fost utilizate metode variate: formularea cerintei ca subiectii sa trimita carti postale experimentatorului sau sa-i telefoneze la date precise; contactarea expe­rimentatorului la momente determinate etc.

Prin aplicarea acestor metode au fost relevate o multitudine de aspecte: efectele indicilor de recuperare si ale intervalelor de retinere asupra memoriei prospective; relafia dintre natura sarcinii, tipul sarcinii, vârsta si memoria prospectiva ; rolul percep­tiei si al motivatiei in memoria prospectiva. De pilda, Meacham si Leiman (1982) au distins doua categorii de activitati ale memoriei prospective : "obisnuite" (în care este vorba de reamintirea efectuarii unor acte îndeplinite rutinier) si "episodice" (care presupun activitati ce nu sunt efectuate prea des). Harris (1984) a aratat ca aceasta diferentiere este prea grosiera, fiind valabila doar pentru situatiile extreme, nu si pentru cele medii. El propune ca sarcinile memoriei prospective sa fie clasificate în unice, duble, simple, complexe. în memoria prospectiva o mare importanta o au si mijloacele (interne sau externe) utilizate în vederea reamintirii, mai productive dovedindu-se a fi cele externe, care joaca rol de indici de recuperare, influentând nu doar recuperarea, ci si engramarea. O trecere în revista detaliata a cercetarilor dedicate memoriei prospective poate fi întâlnita într-una dintre lucrarile lui Martial Van der Linden, publicata în 1989. Trebuie mentionat faptul ca nu toti cercetatorii sunt de acord cu distinctia dintre memoria prospectiva si memoria retrospectiva. Baddeley si Wilkins (1984) aratau ca aceasta distinctie are o slaba relevanta teoretica, ea justificându-se numai datorita faptului ca pâna acum nu a fost luata în considerare. Teoriile formulate cu privire la memoria retrospectiva, cred ei, sunt valabile si pentru memoria prospectiva. Noi consideram ca paradigma memoriei prospective este promitatoare. Oricum, cercetarile sunt în curs de desfasurare si vor aduce, probabil, clarificari suplimentare.

2.3. Paradigma "memoriei reconstructiv-creatoare"

La o alta întrebare formulata in legatura cu memoria, si anume "Cum se face reflectarea în memorie ? ", raspunsul invariabil formulat a fost urmatorul: într-o maniera cât mai reproductiva. Asadar, când se refera la memorie, psihologii au în vedere în primul rând caracterul ei reproductiv. Mai toate definitiile memoriei accentueaza functia acesteia de a întipari §i reda (reproduce) informatiile într-o forma cât mai exacta si completa cu putinta. Chiar daca cele trei caracteristici ale memoriei la care ne-am referit ceva mai înainte (selectivitatea, caracterul situational, relativa fidelitate) atenueaza oarecum caracterul reproductiv al memoriei, în ansamblu el ramâne predominant. Nu este greu sa sesizam însa ca informatiile memorate nu sunt reactualizate exact în forma în care au fost fixate, "iesirile" din sistemul mnezic necorespunzând întotdeauna cu "intrarile" din el. Aceasta înseamna ca pe parcursul stocarii informatiilor se produc nenumarate schimbari, transformari si restructurari, o serie de noi organizari si ierarhizari,

amplificari sau diminuari ale lor. Paradigma caracterului reproductiv al memoriei se cerea, de aceea, completata cu noua paradigma a memoriei reconstructîve. Aceasta din urma a fost sesizata de unii psihologi de mai multa vreme, chiar daca nu s-a impus exact în forma enuntata.

Brunschwicg (1924), de pilda, afirma textual ca memoria nu este "un tablou, ci o reconstructie". "Se pare ca trecutul nostru ni se ofera sub forma unui tablou care ar fi un obiect de intuitie [...] dar aceasta nu este adevarat decât pentru straturile firave de durata ce adera ia actualitatea constiintei mele prezente [...]; memoria ne abandoneaza repede daca nu este decât o contemplare pasiva. în fapt, ea se însoteste de un travaliu retrospectiv de organizare si de sistematizare a viitorului în vederea actiunii, pentru care sunt încordate si puse la lucru toate resorturile activitatii intelectuale. [...] Când credem ca încercam sa ne interogam trecutul, noi completam raspunsurile si le reconstruim" (apud Dumas, 1936, voi. V, p. 337). Cel care a argumentat însa chiar pe baza unor cercetari experimentale caracterul reconstructiv al memoriei a fost Bartlett, în lucrarea sa din 1932. El a cerut unor studenti englezi sa citeasca o povestire intitulata Razboiul fantomelor, care continea un numar de detalii referitoare la spatiu, timp, personaje, evenimente si se încheia cu moartea unui luptator care si-a dat seama ca lupta cu fantomele. S-a cerut studentilor sa-si reaminteasca sî sa redea povestirea imediat, dupa câteva ore sau dupa câteva zile. Rezultatele obtinute arata ca studentii au retinut câteva fapte-cheie (în special tema povestirii), dar au construit o cu totul alta povestire. Fiecare dintre ei a completat povestirea initiala cu material din propria experienta, ajungând la o versiune unica. Woodworth (1949) sustinea o aceeasi idee : când se încearca reprodu­cerea din memorie a unei povestiri, mai ales daca între memorare si reactualizare s-a scurs un timp mai îndelungat, practic se pastreaza doar atmosfera generala, istoria fund reconstruita de la început pâna la sfârsit.

Paradigma memoriei reconstructîve s-a impus în psihologia memoriei nu atât în ceea ce priveste terminologia, cât în privinta spiritului ei. Multi psihologi prefera termenul de activ în locul celui de reconstructiv sau penduleaza între unul si altul. Noi însine, într-o lucrare publicata în 1979 (Secretele memoriei), utilizam ambii termeni. Memoria, aratam atunci, reflecta trecutul într-o maniera activa, ea tinde sa-1 transforme, nu doar sa-! reproduca pur si simplu. Ea implica nu numai o simpla înmagazinare de cunostinte, ci o analiza, interpretare si prelucrare a acestora, o confruntare a lor cu necesitatile si cerintele actuale ale vietii omului care, de regula, difera de cele ale trecutului. Numai ca urmare a acestei confruntari se va sedimenta ceea ce este necesar, util, favorabil pentru viata si activitatea omului. Memoria nu este ca o biblioteca în care cartile stau fixate o data pentru totdeauna, ci ca o biblioteca în care acestea îsi schimba mereu locul în functie de necesitatile celui ce o utilizeaza, clasificarea lor putându-se face când dupa un criteriu (dupa autori), când dupa altul (cel tematic). Activismul, mobilitatea informatiilor din memorie (chiar daca nu suntem constienti întotdeauna de un asemenea fapt) conduc spre restructurari, spre reasamblarea informatiilor într-o noua formula care, cel mai frecvent, este mult mai buna decât cea anterioara. Memoria permite fie includerea experientei actuale în cea anterioara, fapt care duce la restructurarea acesteia din urma, fie includerea experientei anterioare în rezolvarea unor probleme actuale, ceea ce favo­rizeaza evitarea erorilor comise în trecut, eliminarea verigilor de prisos care au creat dificultati înainte, dar care s-au dovedit a fi putin semnificative, în fine, ea permite extragerea si retinerea din experienta actuala a informatiilor relevante ce confirma sau infirma experienta anterioara. Caracterul activ-reconstructiv al memoriei se realizeaza

de cele mai multe ori de la sine, dar el poate fi si dirijat, orientat într-un asemenea sens. Cu cât se creeaza conditii optime pentru aceasta, cu atât informatiile vor fi mai trainic însusite, asimilate si reactualizate (vezi Zlate, 1979, pp. 12-13).

Caracterul activ-reconstructiv-creativ al memoriei era subliniat în acea lucrare nu doar în legatura cu mecanismul integral al memoriei, ci si în legatura cu fiecare dintre procesele ei. întiparirea, aratam acolo, nu trebuie considerata un proces de tip fotografic --pasiv, asa cum se întâmpla cu placa fotografica, cu banda de magnetofon sau cu pelicula cinematografica, ci, dimpotriva, un proces activ, capabil de a prelua informa­tiile în concordanta cu necesitatile vietii omului (pp. 18-19). Pastrarea este prin excelenta un proces activ, dinamic, deoarece implica organizarea si reorganizarea celor memorate, includerea lor în noi sisteme de legaturi, ca urmare, obtinerea unor efecte relativ noi (p. 21). Cât priveste reactualizarea, aceasta pune în lumina modificarile, schimbarile sau, mai plastic spus, "metamorfozele" pe care le-a suferit materialul conservat (p. 23).



si în alte lucrari mai recente este subliniat caracterul reconstructiv-creativ al memo­riei, ca o prelungire si completare fireasca a celui reproductiv. Francois Pire arata ca daca prezentam unor subiecti silabe fara sens, în reamintirea lor subiectii procedeaza prin gruparea lor. Apoi, daca prezentam serii de cuvinte ei le vor grupa, în reproducere, dupa anumite criterii: viu-neviu, fructe-legume, tânar-batrân etc. (vezi Pire, 1988). Ideea potrivit careia memoria nu este o simpla functie reproductiva, ci una activ-constructiva, chiar creatoare, este cu pregnanta subliniata în psihologia contemporana. Se foloseste chiar termenul de "memorie constructiva" (vezi Atkinson et al., 1993, p. 323).

Paradigma memoriei reconstructive nu are doar o semnificatie teoretica, ci si una aplicativa. Ea îsi gaseste ilustrarea în diferite sectoare ale vietii cotidiene, cum ar fi reamintirea unor istorii, reamintirea trecutului, dar mai ales in marturia oculara, în identificarea vinovatilor. Depozitia unui martor ocular poate avea o importanta cruciala pentru viitorul acuzatului, uneori chiar al întregii natiuni. Nu rareori însa memoria martorului este influentata de o serie de factori (timpul scurs de la incident la reamintirea si relatarea lui, apartenenta etnica etc). De exemplu, un studiu al lui Shepard din 1967 a aratat ca oamenii erau capabili sa identifice imagini cu o precizie de 100% dupa trecerea a doua ore, 4 luni mai târziu ei realizând o precizie de 57%. S-a demonstrat apoi ca martorii oculari latini au mari dificultati în a distinge mai multi suspecti asiatici. Cercetarile efectuate de Loftus (1993) asupra marturiei evidentiaza aparitia tendintei de deformare sau abatere a memoriei de la realitate ca urmare a procesului reconstructiv (vezi Halonen si Santrock, 1996, p. 227).

2.4. Paradigma "memoriei ecologice"

Timp de aproape un secol, memoria a fost studiata în laborator, deci în conditii artificiale, mult simplificate si riguros controlate, departe de cele naturale din viata cotidiana. Pâna prin anii '70, memoria era, în principal, psihologia învatarii verbale în laborator, indiferent de materialul folosit (verbal - cu sau fara semnificatie; nonverbal -cu sau fara semnificatie). Or, astfel de cercetari presupun mai întotdeauna un pret de platit, si anume faptul ca teoriile formulate de ele sunt greu, daca nu chiar imposibil, de aplicat în viata reala, cotidiana. Iata de ce la un moment dat s-a resimtit nevoia orientarii pe alte directii a cercetarii memoriei. Astfel, începând cu a doua jumatate a anilor '70, se manifesta timid o noua paradigma asupra memoriei si anume, paradigma memoriei

ecologice, adica a memoriei asa cum se prezinta ea în viata cotidiana, în conditiile si contextele absolut naturale ale existentei umane.

Cel care a intuit necesitatea unor asemenea studii a fost Ulrich Neisser, care a criticat virulent sterilitatea cercetarilor efectuate în laborator asupra memoriei. în cartea sa Cognition and Reality, aparuta in 1976, desi sunt putine date despre memorie, gasim formulata ideea orientarii mai degraba ecologice a cercetarii proceselor mintale, decât psihocognitivista. Neisser marturiseste ca a fost influentat în formularea acestei ipoteze de rezultatele cercetarii de catre alti autori (Brunswick, 1957 ; Gibson, 1969) a perceptiei în conditiile vietii reale. Un moment important în conturarea noii paradigme asupra memoriei îl reprezinta anul 1978, când a avut loc primul congres cu tema "Aspectele practice ale memoriei", considerat de unii autori ca punct de reper în cercetarea memoriei, congres pe care Neisser a avut onoarea de a-1 deschide si la care a prezentat o importanta comunicare. Ideea principala ce se degaja din comunicarea lui Neisser si pe care autorul a formulat-o direct mai târziu, într-o alta lucrare, este aceea ca studiul natural al memoriei, in vivo, poate fi mult mai productiv decât orice studiu de laborator. Intentia participantilor la congres, de a substitui controlul experimentului din laborator al memoriei cu o analiza si o întelegere naturalista a acesteia, a reiesit cu multa pregnanta.

Prima contributie importanta în încercarea de impunere a noii paradigme o constituie însa lucrarea colectiva Memory Observed. Remembering în Natural Contexts, aparuta în 1982 sub coordonarea directa a lui Neisser. Lucrarea contine 44 de studii selectate, referitoare la memoria unor personalitati faimoase (Goethe, Toscanini etc), la descrierea memoriei speciale a europenilor, africanilor, asa cum apare ea în poezii, în istoriile tribale, în mitologie, în proza etc, modul de manifestare a memoriei în copilarie sau la batrânete, în marturia judiciara, în cazul oamenilor cu o memorie exceptionala. în prefata acestei lucrari gasim remarci extrem de agresive la adresa experimentelor de laborator asupra memoriei si mai ales a teoretizarilor extrase din ele. Se reproseaza prolificitatea cercetarilor experimentale ("au existat mai multe experimente privind memoria decât poate numara oricare dintre noi"), neînsotita insa de o serioasa fundamentare teoretica ("nu exista o suficienta baza teoretica") si soldata cu formularea unor concluzii eronate ("am acumulat un tip de cunostinte gresite"). în ceea ce priveste teoriile psihologice ale memoriei, acestea sunt etichetate ca fiind "neinteresante" sau "atât de vagi, încât nu satisfac din punct de vedere intelectual" (Neisser, 1982, pp. 1-12).

Cum era si firesc, lucrarea lui Neisser a suscitat atitudini diverse, uneori chiar la unul si acelasi autor. Baddeley, de pilda, el însusi unul dintre partizanii studiului memoriei în conditii naturale, dupa cum vom vedea imediat, nota: "Este o carte delicioasa, util de a fi consultata, eu ma tem însa ca ea ne învata mai degraba despre gustul si entuziasmul lui Neisser decât despre maniera în care trebuie studiata memoria. Ea prezinta multe observatii fascinante si câteva experimente intrigante, dar este departe de o cercetare coerenta a memoriei umane, asa cum sunt colectiile victoriene de istorie naturala fata de un laborator modern de biologie" (Baddeley, 1993, p. 11). Alti autori au fost mult mai severi, nu doar în legatura cu cartea lui Neisser, ci cu însasi paradigma memoriei ecologice. Banaji si Crowder (1984), citati de Baddeley, deplângeau falimentul cercetarilor memoriei în viata cotidiana. Iata deci cum, treptat, cercetarea memoriei în viata cotidiana a generat o adevarata si chiar acerba controversa, unii autori denigrând cercetarile traditionale asupra memoriei în laborator, aljii declarând nici mai mult, nici mai putin decât falimentul cercetarilor memoriei în conditii si contexte naturale. Ca nici unul dintre aceste puncte de vedere extreme nu este nici adevarat si nici convenabil

pentru investigarea memoriei, aceasta este de domeniul evidentei. Iata de ce opiniile autorilor care cred ca este necesara îmbinarea celor doua tipuri de observari ni se par a fi mult mai realiste. Printre acestia se numara si Baddeley, care nota în lucrarea sa din 1990 : "Pentru a testa teoriile este nevoie de rigoarea si comoditatea laboratorului. In acelasi timp trebuie facuta proba adecvarii si generalitatii lor în afara laboratorului. Momentul când vom fi strâns un material vast de istorie naturala care sa nu mai necesite studii teoretice este înca departe. Iata de ce nu am nici eu intentia de a include date culese în conditii naturale de activitate. Nu ezit deloc în a descrie multe cercetari de laborator, dirijate riguros de teorie. Avem absoluta nevoie de aceste doua tipuri de cercetari" (Baddeley, 1993, pp. 6-7). Asadar, problema trebuie pusa nu în termeni absolutizanti, exclusivi, un tip de cercetare eliminându-1 pe celalalt, ci, dimpotriva, în termeni de complementaritate.

Nimeni nu mai poate nega astazi faptul ca cercetarile experimentale realizate în laborator n-ar avea aplicatii directe în lumea reala si nici faptul ca modul concret de manifestare al memoriei în viata cotidiana n-ar fi sugestiv pentru imaginarea unor noi metodologii de cercetare experimentala. De asemenea, nimeni n-ar putea sustine, fara a gresi, ca studiul memoriei ecologice [ine de moda. Chiar daca perioada actuala este mult diferita de cea initiala, dupa cum remarca tot Neisser în cuvântul de închidere a celui de-al doilea congres cu tema "Aspectele practice ale memoriei", tinut cu noua ani mai târziu, deci în 1987, paradigma memoriei ecologice nu poate fi pusa pe seama "modei de moment".

Principalele directii în care evolueaza cercetarile actuale asupra memoriei ecologice sunt urmatoarele: a) dezvoltarea unor teorii ale memoriei care sa tina seama de datele recoltate în mediul natural al vietii omului (punctul de pornire al acestor teorii consti-tuîndu-1 totusi paradigmele furnizate de investigatiile de laborator care ofera suportul necesar, ele însele putând fi re interpretate în lumina noilor descoperiri); b) cercetarea memoriei dîntr-o perspectiva darwiniana prin legarea componentelor memoriei de problemele mediului înconjurator (dupa Bruce, 1985, trei probleme având importanta din aceasta perspectiva: evaluarea diferentelor individuale prin raportarea lor la functiile presupuse de memorie, identificarea proceselor mnezice care opereaza în sarcinile vietii cotidiene, încercându-se a se raspunde nu doar Ia întrebarea "cum memoram ? ", ci si la întrebarea "pentru ce memoram ? " ; studiul memoriei pentru a evidentia diferentele existente între specii); c) producerea unor noi concepte specifice paradigmei memoriei ecologice (Baddeley si Wilkins, 1984, considerau ca expunerea complexitatii lumii reale poate ajuta atât la dezvoltarea unei teorii, cât si la testarea generalitatii teoriilor existente).

2.5. Paradigma "metamemoriei"

Daca multe dintre mecanismele psihice ale omului nu suscita un interes deosebit din partea marelui public, acestea Fiind considerate cu prudenta si chiar cu scepticism, nu acelasi lucru s-ar putea spune despre memorie. Fiecare individ are impresia sau poate certitudinea ca stie foarte multe lucruri despre propria lui memorie : ce calitati si defecte are, în ce situatii este performanta, care tip de memorie îl serveste cel mai mult, ce ar trebui sa faca pentru a-si îmbunatati memoria, cum sa lupte împotriva uitarii etc. în aceste conditii, unii autori, constatând ca de la Ebbinghaus încoace nu s-au facut progrese prea mari în întelegerea si explicarea memoriei, propun orientarea spre studierea cunostintelor pe care oamenii le au despre propria lor memorie, acestea fiind

reunite sub termenul de "metamemorie". Tulving si Madigan (1970), fara a folosi expres acest termen, se refera implicit la el. Dupa opinia acestor autori si a altora, evident, informatiile detinute de individ despre propriile sale capacitati mnezice ar putea contribui la lamurirea unor probleme neclare, confuze din psihologia memoriei. în felul acesta, paradigma metamemoriei a început sa prinda contur si sa capteze atentia cercetatorilor.

Mai întâi au fost stabilite categoriile de informatii pe care oamenii le poseda despre memoria lor. Dupa parerea lui Flavell (1978, 1981), acestea se divid în doua mari categorii: prima categorie este constituita din cunostintele referitoare la strategiile mnezice necesare solutionarii unor probleme particulare (oamenii stiu ca unele sarcini presupun un anumit proces mnezic, în timp ce altele presupun recurgerea la un alt proces mnezic sau pur si simplu nu necesita nici un fel de strategie mnezica); a doua categorie de cunostinte vizeaza aspectele particulare ale situatiilor mnezice. Acestea sunt mai complexe si, la rândul lor, se subdivid în trei componente variabile, esentiale: a) variabila "subiect" - cuprinde cunoasterea capacitatilor (posibilitatilor) si limitelor propriei memorii; de exemplu, o persoana stie ca are mari dificultati în memorarea numerelor; o alta persoana stie ca atunci când se afla în impas trebuie sa recurga la o anumita metoda, sa spunem la metoda asocierilor în lant, pentru a-si reaminti; b) variabila "sarcina" - vizeaza cunoasterea particularitatilor sarcinii cu care se confrunta subiectul, si anume o sarcina de memorare, de recunoastere sau de reproducere ; un subiect stie ca este mai performant în memorarea informatiilor decât în recuperarea lor; c) variabila "strategie" - corespunde cunoasterii semnificatiei si utilitatii unor strategii mnezice; de pilda, un subiect stie ca în învatarea unui capitol dintr-o lucrare, strategia SQ3R -Survey, Question, Read, Recite, Review este mai buna decât strategia PQRST - Preview, Question, Read, Self-recitaîion, Test, de aceea va recurge mai frecvent la ea. Aceste variabile pot fi combinate în diverse feluri. De exemplu, o persoana stie ca este eficace în retinerea numelor proprii (variabila "subiect"), dar ca învatarea a 20 de nume noi reprezinta pentru ea o sarcina dificila (variabila "sarcina") si ca ducerea la bun sfârsit a acestei sarcim presupune utilizarea unor strategii sau modalitati mnemotehnice bazate pe imaginatie (variabila "strategie"). Cavanaugh si Perlmutter (1982) sunt de parere ca mai importanta decât stabilirea taxonomiei cunostintelor despre memorie este identi­ficarea §i evaluarea informatiilor absolut necesare îndeplinirii unei sarcini particulare de memorare, cum ar fi sarcina de encodare sau cea de recuperare (vezi Martial Van der Linden, 1989, pp. 42-50).

Cunostintele pe care individul le are despre propria sa memorie, deci metamemoria, l-ar putea ajuta pe acesta sa-si înteleaga si explice mai bine performantele sau esecurile mnezice. S-a demonstrat experimental ca metamemoria joaca un rol important în autoreglarea activitatii de executie a unei sarcini mnezice atunci când aceasta se desfa­soara în conditii constrângatoare (Huet, 1996, p. 54). Au fost stabilite chiar si o serie de corelatii dintre memorie si metamemorie. De exemplu, studiindu-se relatia dintre memorie si metamemorie prin compararea a trei conditii de encodare (incidentala; intentionala cu sarcina de orientare a tratarii; intentionala fara sarcina de orientare a tratarii - ortografica, fonetica, semantica), s-a descoperii ca exista o legatura foarte strânsa între cunoasterea sarcinilor si gestiunea eficace a proceselor mnezice (vezi Combe si Martin, 1996, p. 199). Totusi, corelatiile dintre memorie si metamemorie nu s-au dovedit atât de puternice pe cât se astepta. S-a constatat si faptul ca uneori metamemoria nu este suficient folosita (copiii, de pilda, desi cunosc importanta gruparii în categorii, nu o practica atunci când au de retinut o lista de cuvinte). Metamemoria

influenteaza Ia maximum performantele mnezice atunci când realizarea unui scop mnezic este dorita cu ardoare de subiect. Ramân de investigat influentele diferentelor individuale în structurarea metamemoriei si în utilizarea practica a acestor cunostinte.

2.6. Paradigma "sistemelor mnezice"

Psihologia traditionala considera memoria ca reprezentând o entitate unitara, monolitica, procesele ei (întiparirea, stocarea si reactualizarea) desfasurându-se în acelasi mod în toate formele sau tipurile ei. Prin anii '80, psihologii încep sa se îndoiasca de un asemenea fapt, ei presupunând, dimpotriva, existenta unei memorii multiple, mai mult, a unor adevarate sisteme mnezice. în 198-2, doi reputati psihologi, unul american, celalalt canadian, cu importante contributii în studiul memoriei, i-am numit pe Daniel L. Schacter si Endel Tulving, aratau ca nceea ce numim memorie reprezinta în fapt un numar de sisteme separate, dar care interactioneaza. Toate aceste sisteme au o functie comuna : ele fac posibila utilizarea cunostintelor achizitionate si retinute" (Schacter si Tulving, 1982, pp. 33-34). într-o noua lucrare, publicata peste mai bine de zece ani, cei doi autori marturisesc ca atunci când au formulat consideratiile de mai sus au intentionat sa orienteze interesul studentilor si al cercetatorilor asupra unei chestiuni apreciate de ei ca fiind importanta din punct de vedere stiintific, desi ea nu fusese urmarita sistematic. Daca întelegerea acestei probleme parea a fi înca de atunci o conditie necesara, chiar vitala pentru progresul cercetarilor în domeniul memoriei, cu atât mai mult ea este valabila astazi, când a devenit obiectul principal al investigatiilor. "Daca memoria poate fi într-adevar divizata tn sisteme si subsisteme multiple care difera fundamental unul de celalalt, atunci proiectele si ideile general teoretice asupra naturii memoriei nu mai au valoarea cu care au fost investite; ele trebuie aplicate si adaptate fiecarui sistem si subsistem în parte" (Schacter si Tulving, 1994, p. 1).

Paradigma "sistemelor mnezice" începe sa se înradacineze în psihologia actuala a memoriei, generând o multitudine de cercetari, dar si numeroase probleme carora nu li s-a gasit înca raspunsul, ba chiar au generat aprige controverse. Printre problemele deschise enumeram: conceptul de "sistem mnezic"; natura si numarul sistemelor mnezice; caracterizarea relatiilor si interactiunilor lor; logica corelarii observatiilor empirice privind performantele sarcinilor de memorie cu enunturile teoretice si concep­tele privitoare la sistemele neurocognitive inferate; regulile specifice de functionare a sistemelor mnezice etc. Nu putem trece cu vederea nici disputa generata de noua paradigma, multi cercetatori (Jacoby, 1984; Humphreys, Bain si Pike, 1989; Masson si MacLead, 1992 etc), citati de Schacter si Tulving, ramânând la ideea ca nu este nici necesar, nici util sa se faca distinctii transante între diferitele tipuri sau forme ale memoriei. Ipoteza independentei sistemelor de memorie este înca destul de greu de sustinut. Lussier si Peretz (1991) au aratat ca datele invocate în favoarea sustinerii acestei ipoteze sunt departe de a fi decisive: în primul rând, datele relative la disocierile neuropsihologice simple nu sunt incompatibile cu ideea unui singur sistem mnezic (existenta cazului de mentinere a memoriei explicite si de perturbare a memoriei implicite reprezinta un argument convingator, dar care nu a fost niciodata demonstrat); în al doilea rând, faptul ca doua tipuri de reamintire sunt sensibil diferentiate fata de efectele diverselor variabile experimentale nu implica si faptul ca ele releva sisteme mnezice distincte ; în sfârsit, independenta statistica a sarcinilor nu permite excluderea formala a relatiilor de dependenta între sarcini. Dupa opinia unor autori, mult mai nimerita este

pastrarea vechii notiuni de memorie unitara, care poate fi folosita în numeroase moduri. Nu ne propunem sa analizam sau sa comentam acum nici problemele deschise ale paradigmei "sistemelor mnezice", nici controversa generata de ea; aceste aspecte, data fiind importanta lor, vor fi abordate într-un paragraf distinct. Deocamdata subliniem noutatea si valoarea intrinseca a noii paradigme a memoriei, care aduce cu sine nece­sitatea unei întelegeri superioare si profunde a proceselor memoriei umane.

2.7. Constatari concluzive

Trecerea în revista a principalelor paradigme ale memoriei ne face sa credem ca autorii care critica situatia actuala a cercetarilor din domeniul mecanismelor mnezice nu au dreptate. "Daca ar trebui sa recurgem la un singur adjectiv pentru a caracteriza cercetarile actuale în domeniul memoriei la om si la animal, probabil ca termenul ^eclectic» ar conveni cel mai mult. Chiar daca el este folosit uneori cu o conotatie peiorativa, el convine pentru ca semnifica simplu forme de elemente împrumutate de la sisteme diverse" (Laroche si Deweer, 1994, p. 473). Ca cercetarile din domeniul memoriei umane si infraumane sunt departe de a fi eclectice ne vom convinge ceva mai târziu, pe masura ce vom prezenta si analiza mai profund problematica memoriei. Ca aceste cercetari se bazeaza nu doar pe simple împrumuturi de la sisteme sau stiinte diverse (psihologie experimentala, neuropsihologia, neurobiologie, ecologie, inteligenta artificiala, genetica, biologia moleculara) ne putem da seama din simpla definire a memoriei, mecanism psihic cu un specific distinct, chiar daca are conotatii diverse, dar mai ales din paradigmele expuse. Evolutia acestora are o logica interna, iar trecerea de la una la alta echivaleaza cu un progres decisiv în modul de concepere a memoriei si în maniera de investigare a ei.

Dupa opinia noastra, "paradigmele memoriei" au o tripla semnificatie.

In primul rând, ele contureaza si creioneaza cadrul problematic al mecanismelor mnezice, contextul teoretico-metodologic al cercetarilor si investigatiilor din acest domeniu, multitudinea si varietatea perspectivelor posibile de abordare a memoriei; totodata, sugereaza nevoia realizarii unei sinteze în problematica memoriei. Este posibila o teorie globala a învatarii si memoriei? se întreba Bruno Will. Asa cum diferitele orientari psihologice si-au elaborat propriile "talismane" ("debit de raspuns", "operant") care au deschis portile editoriale ale celor mai bune reviste stiintifice, tot asa si psihologia cognitiva si-a elaborat propriile ei concepte, unele destul de "vaporoase", utilizate cu acceptiuni diferite. Ce semnifica, de pilda, termenii "imagine mintala" sau "harta cognitiva" când ei se refera la specii diferite cum ar fi greierele si omul? Ce semnifica termenul "memorie" aplicat la bacterie sau la o retea neuronala formala? Fara îndoiala ca psihologia cognitiva, considera Will în continuare, îsi va elabora propriile ei "talismane", este însa de sperat ca termenii cvasimetaforici, cum ar fi cei de "stocaj", "traseu mnezic", "consolidare", "strategie cognitiva", "nod de retea", chiar "informatie" sa nu capete aceeasi putere de inhibitie a gândirii ca aceea posedata cândva de termeni ca "operant" sau "întarire". Autorul îsi propune sa treaca în revista cele mai semnificative achizitii în problematica învatarii si memoriei. De aceea, el insista asupra meritelor si limitelor unei "prime sinteze", cea facuta de behaviorism, cu argumentele lui "etho--logice", apoi asupra unei "noi sinteze", realizata prin anii '70 si urmatorii, cu argumen­tele ei "eco-logice", "psiho-logice", "ana-logice", "neuro-logice". Desi sinteza tuturor acestor perspective este destul de dificil de înfaptuit, ea nu este imposibila. Oricum, ea

trebuie facuta, deoarece are o mare utilitate teoretica si practica pentru cercetarea si ameliorarea memoriei (vezi Will, 1994, cap. VI/1). Dupa opinia noastra, "paradigmele memoriei" pun cel mai bine în lumina progresul realizat în directia obtinerii unei sinteze autentice a problematicii memoriei. Totodata, credem, în consens cu Will, ca noile concepte de "memorie prospectiva", "memorie constructiva", "memorie multipla" etc. nu trebuie sa inhibe gândirea psihologilor, asa cum au facut-o pentru multa vreme conceptele de "memorie retrospectiva", "memorie reproductiva", "memorie unitara".

în al doilea rând, paradigmele memoriei pun în evidenta salturile si câstigurile cognitive realizate de-a lungul timpului în studiul memoriei, unele dintre ele de-a dreptul spectaculoase, care rastoarna pur si simplu viziunea traditionala; trecerile de la unele modalitati de concepere, abordare si cercetare empirica relativ simple si limitate la altele complexe si extinse, cu mari deschideri spre domenii noi aparute în psihologie, sunt atât de evidente, încât nu merita sa mai insistam asupra lor ; nu avem de-a face cu simple renovari conceptuale, ci cu profunde schimbari de conceptie.

In al treilea rând, prin controversele generate, ca si prin problemele înca nesolutio­nate, paradigmele memoriei sugereaza noi piste de abordare si, concomitent, nevoia sistematizarii si unificarii mai riguroase; chiar daca evolutia formidabila a paradigmelor memoriei implica si unele riscuri, acestea din urma s-ar putea dovedi profitabile pentru ajungerea la noi sinteze integrative.






Document Info


Accesari: 4005
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2024 )