Potrivirea cu viziunile clasice
Domeniului neuropsihologiei ii corespunde o larga perspectiva de cuprindere a fenomelor, de raportare a proceselor psihice la suportul lor organic neuronal, afundat in metabolismul celulei, in genom. De acea s-a propus ca la acest nivel functioneaza un veritabil organism de cunoastere, capabil sa plaseze activitatea pe trasee spatio-temporale tot mai complexe si mai bine organizate conativ si cognitiv. Dar ca sa ajunga aici explicatia psihoneurologica are la indemana solutii diferite, unele impuse de insasi domeniul de cunoastere, altele care urmeaza o anumita traditie si apartenenta la scoali sau curente de gandire traditionale sau mai nou aparute.. In cele de mai jos vor fi reproduse principalele astfel viziuni, care ii incadreaza si pe cercetatorii in domeniu.
Viziunea mecanicista
Este punctul de vedere cel mai la indemana si cel mai usor de impartasit de oricine vrea sa gandeasca putin psihoneurologic. Din aceasta perspectiva psihicul este conceput asemenea unei masinarii mai complicate, ale carei constituenti neuronali reprezinta elemente neanimate, cu nimic diferite de cele ale motorului unui autoturism, de computerul personal din ultima generatie etc. In aceasta viziune sistemul psihoneurologic functioneaza pe baza legilor mecanicii, la o adica al electronicii, unde hrana este ingerata din exterior spre a fi folosita ca sursa energetica, una neesara efectuarii unui act mental, care este asemenea unui lucru mecanic, care se traduce prin pornirea si exploatarea motorului masinii pentru a se deplasa, al computerului pentru a memora, pentru a procesa etc.
Din pacate acestei viziuni de gandire altfel agreabile ii lipsesc o serie de elemente de baza care sa-l faca viabil. Acestea privesc cu deosebire cele care asigura autoreglarea, autoreproducerea, cele necesare dezvoltarii sistemului, cum ar fi cele ale griji acordate pentru progenitura, in imposibilitate sau greu raportabile mecanic la conditiile variabile ale mediului. Ce mai devin intr-un asemenea sistem "constituentii masinariei psihice"? Simple piese a caror animare in final ajunge a fi dependenta de forte supra-naturale. Este motivul principal pentru care adeptii unei asemenea viziuni psihoneurologice in final accepta interventia unr forte de natura teologica. Fara asa ceva "sufletul" masinariei devine inexplicabil. Iar cand se admite, totusi, prezenta sa pentru antrenarea masinariei care sustine viata psihica, in momentul urmator acesta iese din cadrul de cuprindere al stiintelor naturii.
Apelul la o asemenea viziune mecanicista are radacinile filozofice adanci si indepartate in timp. Invocarea acestora este un bun pretext pentru a ne aduce aminte de Leucip si Democrit, dar mai curand de Newton. De atunci si pana acum explicatia mecanicista a psihicului se tot bucura de o mare atractivitate; tot de la Newton progresiv ea si-a probat si relativitatea sa explicativa. Adica, in fizica aceiasi explicatie mecanicista newtoniana s-a continuat pe un drum sinuos spre campul electromagnetic a lui Maxwell, a trecut pe urma la descoperirea naturii cuantice ambivalente particulare si energetice a luminii de catre Planck, iar cu contributiile lui Einstein a reusit demonstrarea echivalentei dintre materie si energie - unde lumina poate fi subiect al efectelor gravitationale. Pe urma explicatiei lui Einstein i s-a atasat modelul cvasi-mecanic de explicare a atomilor de catre Rutherford - unde electronii se rotesc in jurul nucleului intr-o maniera asemnatoare in care se rotesc planetele in jurul soarelui, un model 838d37i care va fi inlocuit de un altul a lui Bohr, unde rotatia pe orbita a electronilor se supune unei restrictii cuantice selective . , care pe mai departe, prin ipoteza lui Broglie, confirmata ulterior experimental si matematic de Schrödinger, Born s.a ajunge a se opuna total conceptiei asupra materiei si energiei pe care a reprezentat-o la acea vreme Newton - si unde ideea de baza se rezuma sa confere atomilor un comportament similar cu cel al bilelor de biliard, celei a existentei unor proprietati ondulatorii ale atomilor (materiei), celei a existentei unor elemente de energie condensata, care sa traga semnul de echivalenta dintre ele etc. Ori toate aceste explicatii ce apartin fizicii mecanice, in vremuri diferite au reprezentat in mod egal modele si surse de inspiratie pentru cei care au incercat sa cuprinda si sa explice psihicul intr-un mod dinamic si functional. Multitudinea si complementaritatea viziunilor fizice asupra lumii materiale este tocmai ceea care le-a facut atat de atractive si interesante pentru psihologie - atat cat psihicul putea fi considerat ca obiect al stiintelor naturii. Ele au avut un merit incontestabil, de a reprezenta o schita si un punct de plecare interesant in explicarea suportului material al psihicului. Cu atat mai mult ele astazi se cer a se institui ca teorii psihoneurologice de sine statatoare, care altfel raman neputincioase sa solutioneze problemele ce privesc comportamentul intentional, cel de directionare si reglare, cel de dezvoltare ., neajunsuri ale viziunilor mecaniciste, pe care le-a trait din plin de fiecare data biologia inaintea psihologiei.
Este interesant de evocat ca cea mai reusita evocare a limitelor viziunilor mecaniciste in explicarea vietii psihice vine din insasi domeniul biologiei. Desigur, aici este vorba de un domeniu interdisciplinar, unde punctul de plecare al acestei interactiuni se afla la nivelul creierului, al sistemului nervos, al neuronului, al viscerului . si sfarseste la nivelul mecanismelor senzoriale, perceptive, mnezice, reprezentative . de cunaostere Tot ceea ce acolo se intampla la nivel organic are legatura cu viata psihica, face parte din sistmeul viu, neputandu-se extrage domeniului de cunoastere al stiintelor naturii, de a fi obiectul unei discipline distincte, de a aprtine in final unui "organ" de cunaostere. Poate nu intamplator insemnatatea domeniului a fost deja identificata si recunoscuta de Darwin. Era perioada cand inca psihologia ca stiinta de sine statatoare era doar pe cale de a se naste. Dar eveniment cert la Darwin, el recunoaste existenta acestui nivel superior de integrare comportamentala, care in forma a diverse comportamente instinctive bine precizate, ca proprii doar anumitor specii de animale, si-au gasit gasesc suportul in activitatea sistemului nervos central. Realitatea faptica descrisa din aceasta perspectiva evolutionista era cea a existentei nu numai a unei imense diversitati de forme comportamentale in natura, dar si a unor moduri constante inconfundabile de comportare. Descrierea lor a servit ca baza pentru formularea unor legi generale ale biologiei, al selectiei naturale, a luptei pentru existenta
"Mecanica" aflata la baza acestor fenomene naturale descrise este si ea diferita de cea a lui Newton, care nu se opreste la nivelul indivizilor, unde faptele considerate sunt expresia unui determinism care actioneaza statistic la nivelul populatiilor, materializandu-se in conservarea genetica peste generatii a caractere comportamentale avantajoase. Aici relatia dintre producerea unui eveniment A si evenimentul B care il urmeaza trebuie acceptata ca este mai mult decat una de simpla cauzalitate fizica de succesivitate. Care eveniment (B), chiar daca se produce doar cu probabilitate variabila, faptul ca in cele din urma totusi se produce, cu o probabilitate tot mai crescuta, acesta va cantari tot mai greu pentru postularea cauzalitatii de relatie necesare dintre elemente altfel disparate. Un principiu care deja depaseste cu mult cauzalitatea newtoniana care, daca este acceptat in psihoneurologie (ca si in alte domenii ale stiintelor naturii), reprezinta necesarul fundament pentru a putea fi aliniata alaturi de alte discipline moderne predictive. In acord cu noul mod de gandire mecanicist se poate ajunge la stabilirea unor noi raporturi cauzale, capabile sa explice o finalitate directionata a comportamentului, susceptibila la a se perfectiona intr-un interval de timp natural istoric; sa se demonstreze natura mecanica a comportamentului intentional, o dezvoltare a sa lineara etc. Este tocmai ceea ce realizeaza teoria moderna a instinctului, capabila sa valorifice pe un plan superior rezultatele obtinute in experientele de neurofiziologie.
Bazandu-se pe o realitate probabila explicatiile astfel ajung sa dobandeasca o valoare predictiva. Mai mult, ele isi pot pastra valabilitatea si in unele domenii de investigatie cu totul speciale, cum ar fi cea a paleopsihologiei. Sunt termeni in care gandirea mecanicista se poate extinde spre abordarea unor probleme cu totul noi, cum ar fi cele ce privesc relicvele unor forme vechi de comportare - cum ar fi natura instinctiva a reactiei reflexe in cazul "pielii de gaina" (vezi p. ); in final, si cele care evidentiaza caracterul autoreglator al adaptarii, cele care privesc caracterul directional si intentional al proceselor reproductive, a celor de dezvoltare. Dintr-o asemenea perspectiva, gandirea teleologica ramane sa reprezinte doar o simpla iluzie, incapabila sa cuprinda intentionalitatea fenomenala a unui organism care se autointretine.
Viziunea vitalista
Evocarea unei alternative la conceptiile si solutiile mecaniciste propuse pentru explicarea fenomenelor sufletesti a avut loc deja tot din perioada antica. Aceasta a fost imaginata si realizata de Aristotel, care propune o solutie diferita. Ea consta in a conferi fenomenelor materiale si sufletesti o forta de propulsie deosebita, una capabila sa puna in miscare ansambluri materiale si imateriale, sa le dea pur si simplu viata. Desi, in fond, o asemenea solutie se dovedeste dualista, ea a avut exclusivitate in perioada evului mediu si sa se bucure de agreere si in zilele noastre. Ca sa explice natura unor asemenea forte aparte este invocata interventia unui asa-zis homunculus. Acesta este raspunzator pentru ceea ce se intampla in creier, ceea ce se intampla la nivelul viscerelor; aceasta va fi invocat pentru a explica ce se intampla la diverse nivele de organizare a sistemului nervos central, la nivelul neuronului ca unitate functionala primara a acestuia. O explicatie care in cazul fenomenelor naturale si a celor sufletesti, a celor neuronale, viscerale sau senzoriale, pentru ca face apel la un impuls extern, la acel homunculus, ca diferit si superior detrminismului natural, s-a apreciat ca este vorba de o solutie explicativa vitalista
Evocarea viziunii vitaliste de explicare a fenomenelor sufletesti cunoaste un interes aparte si este apropiata perspectivei de abordare psihoneuroplogice. Cu precizarea ca, spre deosebirea de solutia mecanicista, aici nu doar se postuleaza pentru o forta imanenta de propulsie vitala a fenomenelor sufletesti, ci le si determina cauzal, ca expresie a unui nivel superior de integrare adaptativa la mediu. Primii pasi ai fost facuti cand inca stiintei propriu-zise a psihologiei inca mu i se semnase actul de nastere. Astfel, despre fenomenul limbajului existau insa prea putine cunostinte cand totusi in 1861 si pe urma in 1865 Broca - un neuropatolog, sa postuleze pentru o posibila legatura dintre producerea unor tulburari psihice de vorbire si de coordonare motoare (afazie motorie) si existenta unui asemenea focar patologic in creier. Tot ce i-a stat acestuia la dispozitie a fost analizarea post-mortem a creierelor a doi fosti pacienti ai sai cu afectiuniunile mentionate de vorbire Unde insa Broca a descoperit existenta la aceste persoane a unor leziuni a portiunii posterioare a circumvolutiunii frontale inferioare din emisfera stanga a creierului. A avut insa perspicacitatea ca acestora sa le intuiasca insemnatate in vorbire si sa le si dea denumirea si de atunci s-a consacrat denumirea de 'centrul Broca' al vorbirii.
La un interval de numai zece ani de la comunicarea lui Broca, un alt cercetator patolog numit Wernicke (1871) a descris un fenomen de interactiune similar. El a aratat ca lezarea treimii posterioare a circumvolutiunii temporale superioare din emisfera stanga provoaca tulburarea capacitatii de intelegere a limbajului oral adresat. Se stabilise deci o legatura cauzala precisa intre un fenomen psihic - cel al limbajului oral - si un altul neurologic - o portiune bine delimitata de portiunii temporale a emisferei stangi. Aici era locul Homuncusului, unde se decidea asupra producerii limbajului oral. Pe baza acestor constatari s-a conchis ca zona respectiva reprezinta "centrul imaginilor senzoriale (auditive) a cuvintelor". S-a acceptat invocarea si localizarea la nivelul zonei respective a unui mic centru nervos. Concluzia trasa a fost insusita si mentinuta pana astazi ca o achizitie decisiva pentru aparitia si fundamentarea psihologiei ca stiinta de sine statatoare.
Pe aceasi linie investigativa se inscriu si lucrarile devenite clasice ale lui Fritsch si Hitzig publicate in 1870. Ei procedeaza la excitarea electrica a anumitor zone ale lobului frontal la caine si constata producerea unor raspunsuri motorii distincte. Un fapt confirmat ulterior de experiente pe maimute, iar apoi la om. De asemenea, din aceeasi perioada dateaza si cercetarile lui Betz, care in 1874 a reusit sa descopere in circumvolutiunea centrala anterioara celulele gigantice piramidale, celule carora le-a conferit o functie de conducere dominant motorie. Cand a procedat la extirparea la un caine a anumitor zone din lobii occipitali, rezultatul a fost ca desi animalul continua sa vada, acesta pierdea capacitatea psihica de recunoastere a obiectelor.
Au fost inceputurile conturarii unei noi conceptii localizationiste despre activitatea cerebrala. Ea avea sa fie completata cu rezultatele a numerosi alti cercetatori care s-au impus cu autoritate in deceniile trei-patru ale secolului XX. S-au distins in acest sens lucrarile lui Kleist, care in 1934 reuseste sa alcatuiasca o harta cu precizarea detaliilor localizarii a diverse functii psihice. Aceasta harta va fi completata reusit de catre Vogt in 1951, care propune un model tipic al organizarii functionale a creierului. Alte cercetari ale lui Wernicke si Geschwind realizate in anii '60 aduc contributii experimentale si metodologice pentru fundamentarea perspectivei neuro-anatomice localizationiste de interpretare a raportului creier-psihic. De asemenea, au avut si au faima cercetarile pe care le-au intreprins Penfield, Sperry, Delgado dupa anii '60. Astfel, Penfield, cu metoda stimularilor directe a anumitor zone corticale, a reusit sa obtina raspunsuri de mare complexitate, realizarea de vizualizari, a unor stari emotionale etc. De asemenea, Delgado a obtinut rezultate pe linia identificarii in creier a anumitor zone de "placere", de stimulare "la distanta" a diverselor zone din creierul animal si uman.
Sunt rezultate interesante de mentionat, pentru ca ele vor sta la baza nu numai a constituirii in psihoneurologie a curentului localizationist, dar si a unui opus acestuia, celui echipotentialist. Este vorba de o tendinta de gandire si interpretare a fenomenelor cerebrale dintr-o alta perspectiva metodologica. Autorii acestui curent sunt aceiasi neuroanatomisti exploratori ai functiilor creierului, cu deosebirea ca rezultatele lor experimentale vin sa sustina ideea unei echipotentialitati functionale a diferitelor structuri anatomice ale activitati cerebrale. Creatorul curentului echipotentialist a fost Flourens, experientele sale efectuandu-le in primele decenii ale secolului al XIX-lea. El a avut ca subiecti de experienta porumbeii. In cursul experientelor sale, a recurs la extirpari progresive a diferitelor portiuni din emisferele cerebrale si a observat ca dupa un interval de timp tulburarile constatate initial se diminuau, iar unele chiar se remiteau complet. Fenomenul compensarii se desfasura la fel, indiferent care parte a creierului era afectata prin extirpare. Cu acest punct de plecare, Flourens s-a hazardat sa concluzioneze asupra caracterului structural amorf si echifunctional al creierului. In acest sens n-a luat in considerare mai multi factori determinanti pentru realizarea reflectarii psihice, cu deosebire faptul ca scoarta cerebrala ramane inca insuficient dezvoltata in raport cu ceea ce se poate constata la mamiferele superioare si la om.
Cu toate acestea se poate aprecia ca echipotentialistii isi intemeieaza aprecierile pe date experimentale concrete, spre deosebire de localizationisti, ale caror date aveau de fiecare data si o dimensiune speculativa. Ideea echipotentialismului formulata de Flourens va fi reluata si dezvoltata in deceniile urmatoare. Intre 1876-1881 cunoscutul neurofiziolog german Goltz efectueaza o serie de experiente constand din extirparea unor portiuni ale scoartei cerebrale la caine. Analizand consecintele leziunilor cauzate, Goltz ajunge la concluzii similare celor ale lui Flourens. Astfel, in faza postoperatorie imediata au fost constatate tulburari cu caracter global, generalizat, interpretate de Goltz ca un raspuns global al creierului la vatamare. Ulterior insa, tabloul incepe treptat sa revina la normal. Ceea ce a ramas este considerat ca fiind rezidual si consta intr-o pierdere mai mare sau mai mica a coordonarii in miscari, o reducere a capacitatilor manipulative si de indemanare. Goltz a afirmat ca oricare structura sau zona cerebrala poate fi in mod egal implicata in realizarea oricarei functii psihice. In ceea ce priveste gradul deficientei rezultate prin lezarea operata, acesta este proportional doar cu zona portiunii lezate prin extirpare.
Cu aproape o jumatate de veac mai tarziu, in 1929, neurofiziologul american Lashley aduce date noi, toate menite sa sustina concluziile formulate de Goltz. El a procedat la extirparea a diverse portiuni din scoarta cerebrala la cobai. In primele zile dupa experienta animalele prezentau tulburari profunde ale functiilor de relatie, de discriminare, de orientare in spatiu, coordonare senzorio-motorie. Treptat insa, aceste tulburari au diminuat semnificativ, pentru ca in final comportamentul sa revina la un nivel de eficienta satisfacator. Insemnatatea psihologica a acestor reveniri sau refaceri, dependenta acestora de varsta la care interventia a fost facuta Lashley inca n-a putu s-o intrevada.
In interpretarea faptelor psihice atat reprezentantii curentului localizationist, ca si cei ai curentului echipotentialist se aliniaza si sustin un punct de vedere vitalist. Indiferent daca se face referire la existenta unui anume sediu din creier responsabil pentru un anume mod de comportare sau la capacitatea creierului de a deveni suport prin oricare parte a lui pentru desfasurarea unor procese psihice, implicit acesti reprezentati inoculeaza in creier prezenta tainica a aceluiasi homunculus guvernator si responsabil de producerea vietii psihice. Si intradevar, sistemul nervos prin diversele structuri ale sale reprezinta premiza organica pentru producerea oricarui proces psihic. Pretentia insa ca producerea si dezvoltarea acesteia poate sa fie facuta simplist dependenta de activitatea unui sau altui centru nervos, de capacitatea sa functionala distanta este enorma. Universul vietii psihice este mult prea bogat si divers pentru ca acesta sa poata fi controlat si directionat cu punct de plecare din unele evenimeente ce au loc in anumita parte a creierului.
Viziunea cibernetista
Este o viziune care s-a impus mai recent pe taramul psihoneurologiei si in stransa legatura cu aparitia teoriei sistemelor, a informaticii si a noii metodologii investigative, a ciberneticii si roboticii. Lor li se datoreaza un mariaj reusit de cooperare dintre psihologie si neurologie - stiinte altfel fundamentale, incercate la acea vreme de tendinte de faramitare si nicidecum de unire a lor sub un stindard cognitiv comun. Noua perspectiva de gandire astfel constituita a fost posibila, cu deosebire datorita teoriei sistemelor, capabila sa uneasca in jurul ei domenii altfel separate, analoage insa prin schimbul informational, evolutie si finalitate (Golu)). Numitorul comun dintre ele a fost asigurat de dispozitivele cibernetice, care mecanic sau electronic au reprodus functional ceea ce se intampla ca similar in sistemul de comanda la nivel neuronal, ca sistem de transmitere in retele neuronale, in sisteme functionale cu finalitate organica si semnalizatoare, perceptiva sau simbolice etc. In acest fel teoria sistemelor a reusit sa uneasca in jurul ei cele doua domenii de activitate, sa le identifice similitudinea iar prin mecanisme cibernetice fizice si electronice sa le reproduca analogic functionarea. Un mod de investigatie si explicare nou si tot mai necesar pentru cunoasterea fenomenelor aflate la mijlocul drumului dintre biologic si psihologic.
De fapt, viziunea cibernetista a contribuit decisiv la fundamentarea psihoneurologiei ca o disciplina interdisciplinara distincta, metodologia sa specifica a servit la realizarea de sinteze de baza, de reunificare a lor formala, sistemica si informationala. Altfel, psihologia si neurologia sunt doua domenii fundamentale distincte ale cunoasterii stiintifice. Dar nota distincta a acestei interdisciplinaritati dintre ele a fost data atat de recunoasterea domeniului psihologiei, ca unul autonom si de rang egal neurologiei, ci si de extinderea acestei interdisciplinaritati la un nivel de integrare adaptiva superiooara celui organic. Este un nivel la care comportamentul inceteaza a reprezenta, asa cum arata Golu, doar un simplu artefact suprapus fenomenelor biologice neuronale, cu a caror producere, adesea se asociaza spatio-temporal atat de bine; dimpotriva, in cadrul acestei interdisciplinaritati psihologia se distinge ca un partener de interactiune cu un determinism propriu si distinct, menit sa-si subordoneze o anumita ordine si linie de producre a fenomenelor neuronale de suport si nu altele. Pentru ca, la fel cum fenomenele biologice neuronale sunt mult mai bogate decat prin ce ele sunt interesante pentru explicare proceselor psihice, nu mai putin cele psihice cunosc o imesa diversitate, carora doar unei infime parti li se poate indica suportul neuronal. Domeniul psihoneurologiei pretinde deci obligatoiu recunoasterea unui determinism ambivalent, nu doar formal, ci si informal, acolo unde pot fi integrate generic in ansamblul "stiintelor neurocognitive" (Delacour).
Doar cu ajutorul teoriei sistemelor cele doua domenii de cunoastere distincte au putut fi atat de generos reunite. Dar aceasta s-a intamplat nu printr-o simpla juxtapunere a lor si cautare a zonelor de inferenta dintre ele, ci prin reproducerea pe planuri corespunzator diferite a circuitului informational, care analog fiind, confera perspectivei explicative cibernetice o imensa valoare euristica. Cibernetic important este ca in anumite conditii stimulative (S), indiferent de sistemul in cauza, efectul (R) sa fie acelasi. Cum insa se produce astfel, aceasta este pus pe seama "cutiei negre", care principial poate sa actioneze atat in domeniului psihologiei, cat si cel al neurologiei - expresie a existentei si interventiei in sistem a aceleiasi variabile intermediare responsabile. Nu doar in sensul ca ceea ce se afla in "cutia neagra" va conduce cu obligativitate la descoperirea variabilei intermediare in cauza; dimpotriv, prin ce in principiu deschide o cale pertinenta sustinerii unor linii investigative bine determinate, de aproximare progresiva a drumului catre acesta.
Viziunea cibernetica in psihoneurologie pune accent pe informatie, pe calitatea acesteia. In acord cu N. Winner, schimbul informational este caracteristic atat valorii semantice, cat si celei substantiale a stimulilor. De aceea informatia se raporteaza in mod egal la continutul semantic al stimulilor, cat si la cel neurohormonal de suport. Un bun pretext pentru invocarea interactiunii reusite dintre cele doua domenii stiintifice implicate, dintre psihologie si neurologie, care creaza un camp inepuizabil de inferenta intre ele: disponibilitatea de incarcare semantica a conditiilor stimulative cu informatii tot mai interesante, care conteaza mereu pe un sistem nervos superior adanc imersat in substanta organica a somei si invers. Altfel se ajunge la situatia hilara, ca aceea de a pretinde unei hidre sau meduze de mare sa dovedeasca sensibilitate la frumos sau urat, fata de ce este bine si ce este rau. Situatia aceata in cibernetica a fost transata direct prin formularea unor principii de intercatiune de baza, cum sunt cel al cerebralizarii, al corticalizarii, al specializarii s.a. Respectand prezentele principii se creaza premizele valorificarii atat de necesarei experiente filogenertice, indispensabile atat pentru realizarea de fel a actului de reflectare, cat si pentru imbogatirea informationala semnatica a stimulilor.
Descrierea fenomenelor psihoneurologice in termenii ciberneticii are avantajul de a se putea raporta mai usor la realitatea nemijlocita a mediului inconjurator, la dinamica vie a acestei relatii, de a modela si evoca mecanisme cibernetice analoage, care puse fiind in funtiune pot patrunde, reproduce si descrie respectivul nivel psihologic superior de integrare adaptativa la mediu. Schimbarile stimulative cauzeaza modificarea sistemului, care in raport cu natura si complexitatea schimbarii stimulative produse sunt de natura reglatoare si autoreglatoare. Corespunzatoarele mecanisme actioneaza incepand de la nivelul organic, de la cel biochimic, hormonal, se continua mai apoi la cel neuronal, al retelelor neuronale, al sistemelor de semnalizare .., spre a se desavarsi la nivelul psihologic comportamental, al mecanismleor senzorio-perceptive, a celor mnezice, de reprezentare s.a.. Prin ele sistemul isi reface mereu echilibrul anterior interventiei agentilor stimulatori, unde antrenarea acestor mecanisme urmeaza un proces evolutiv, asistat in permanenta de subsisteme de comanda, control si autocontrol. Rolul acestora este de a asigura finalitate functionala sistemului, de a interveni si pentru pastrarea echibrului homeostatic al diverselor subsisteme implicate.
3.4. Viziunea cognitivista
Este o viziune aparuta consecinta a sintetizarii mai multor perspective de gandire proprii stiintelor pozitive, filozofice, neurologice, clinice, cognitive s.a. De aici a rezultat un consens teoretic, denumit modular elaborat intre tot atatea puncte de vedere diferite - initiatorii de baza au fost: filozoful J. Fodor, specialistul in psihofiziologie P. Rozin, neuropsihologul M Gazzanica, specialistul in psihologie cognitiva A. Allport s.a. Pe de o parte se disting fenomenele neuronale de mare complexitate de la nivelul scoartei cerebrale, pe de alta parte nevoia de potrivire la ele a formelor tot mai elaborate de reflectare simbolica, de descifrare a mecanismelor de procesare informationala, de accesare cognitiva a ceea ce este reflectat.
S-a plecat in acest sens de la postulatul ca in cursul evolutiei fiinta umana a ajuns la un moment dat sa posede mijloace proprii de procesare informationala, carora li s-a acordat denumirea de "mecanisme computationale". Pe unele dintre ele le impartim ca analoage cu ceea ce se intampla la animalele - cum ar fi perceptia fetei; altele insa sunt proprii doar omului - cum este cea care se produce in cazul unei analize gramaticale. Mai mult, unele dintre ele actioneaza la nivel molecular - cum ar fi detectarea receptiva a liniilor la nivelul receptorilor vizuali, altele actioneaza la nivel molar - cum este controlul voluntar al miscarilor.
Despre "mecanismele computationale" s-a apreciat ca au, de asemenea, o automomie a lor functionala proprie. Aceasta actioneza in doua sensuri diferite: primul, are in vedere cum fiecare astfel de mecanism opereaza in acord cu propriile principii, fara a fi subordonat la nici unui alt modul; al doilea, pune in evidenta cum mijloacele de procesare informationala pot sa opereze fara sa fie in vreun fel directionate. Intrarea in functiune sau "declansarea" acestor mecanisme poate fi cauzata de evenimente anume sau de informatii cu insemnatate deosebita din ambianta. Toate aceste mecanisme propuse sunt considerate "cognitiv impenetrabile" sau "capsulate"; cu toate ca unele dintre ele pot ajunge la a se constientiza, de a cadea sub control voluntar. Dar aceasta capacitate a lor de a fi operatiomale intr-un sistem procesare a informatiilor este o caracteristica diferentiala specifica acreditata prin definitie doar fiintelor umane. Este vorba aici de un "inconstient cognitiv", la care accesul "mecanismelor computationale" nu este totdeauna posibil. Adica antrenarea lor in joc este independenta si neinfluentabila in nici un fel de constientizarea unora din operatiile sale. Cum ar fi cazul in care, desi subiectii cunosc la ce trebuie sa priveasca, la ce sa asculte, aceastea inca nu este suficient pentru ca o iluzie de perceptie vizuala sau auditiva sa nu se produca.
Multi reprezentanti al unor asemenea perspective modulare sunt incercati de adversitate cand se incearca incadrarea lor alaturi de cei care sustin ideea interventiei unor mecanisme centrale de procesare informationala. Aceasta le-ar inscrie pe linia celor care admit interventiei in procesare a unui homuncus - idee in general nu prea agrata.. Dar prea multa simpatie nu se dovedeste nici fata de acei reprezentanti sustinatori ai postulatului interventiei unei memorii general lucrative, folosite cu scop special de mecanismele computationale. De aceea, mai de graba se accepta invocarea ideii unei pozitii de orientare biologica, in acord cu care mecanismele cerebrale ar lucra manate de propriul lor impuls sau de nevoi primare, pentru care folosesc propriile lor capacitati perceptuale si de memorie, decat sa se sustina cauza unui imprumut energetic de la alte module in functiune. Pentru ca in cursul evolutiei, imprumuturi daca s-au produs, acestea au avut loc nu intre module, ci intre sisteme sau intre combinatii de sisteme, de unde au rezultat mecanismele ce stau la baza formelor complexe de comportare.
Astfel, actul computational (mental) are propria sa independenta si face jonctiunea dintre mecanismele simbolice (cognitive) si cele neurologice. Acesta are specificitatea sa chiar daca ceea ce este supus procesarii sunt simboluri culturale - dar care reproduc pe o scara superioara a spiralei aceluiasi proces evolutiv (Eibl-Eibesfeld) legile biologice generale ale luptei pentru existenta, a mostenirii caracterelor evantajoase etc. Dar in timp ce aceasta perspectiva modulara se poate altoi la principiul general al plasticitatii comportamentale - unde ca mecanism computational contribuie la valorificarea operationala a experientei timpurii, cea care sustine ideea redistribuirii aceleiasi plasticitati in sisteme diferite, poate intampina restrictii mai multe cand vine vorba sa fie comparat cum actioneaza si se manifesta la specii de animale diferite etc.
|
