Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























Eul social

Resurse umane






Eul social

Acest capitol abordeaza urmatoarele probleme:

sursele si formele cunoasterii de sine: introspectia, perceptia propriului comportament, influenta celorlalti, amintirile autobiografice, perspective culturale, scheme ale Eului

respectul (stima) de sine; mecanisme de autosubliniere: autoperceptii convenabile, autohandicaparea, gloria vicarianta, comparatia sociala cu indivizi inferiori

exteriorizarea Eului: prezentarea strategica si verificarea sinelui

diferente individuale de automonitorizare

Întrebari-test pentru bunul-simt:

Oamenii sunt singurele animale care se recunosc în oglinda?

Daca zâmbesti, te simti mai fericit?

Este adevarat ca uneori, cu cât te straduiesti mai mult sa îti controlezi un gând, sentiment sau comportament, cu atât reusesti mai putin sa o faci?

Au oamenii tendinta de a fi superoptimisti în ceea ce priveste viitorul lor?

Credeti ca oamenii îsi saboteaza adesea propriile performante pentru a-si apara respectul de sine?

Modificarea propriului comportament, în functie de situatie, este mai adaptativa decât consecveta comportamentala în toate situatiile?

Termeni cheie

amintiri blitz

autohandicapare

automonitorizare

autoreflexivitate

autoverificare

comparatie sociala cu indivizi inferiori

concept de sine

cultura colectivista

cultura individualista

exteriorizare a Eului

glorie vicarianta

introspectie

motivatie extrinseca

motivatie intrinseca

perceptii de sine convenabile

respect de sine

scheme ale Eului

supradimensionare a sinelui

supramotivatie

tendinta egocentrica

tendinta inflationista

tendinta profetica

tendinte deformatoare

teoria autoperceptiei (Bem)

teoria bifactoriala a emotiei (Schachter)

teoria comparatiei sociale (Festinger)

n spiritualitatea occidentala, de-a lungul multor veacuri, omul a fost înteles nu numai ca 'animal social' - idee aristotelica ce si-a gasit multi adepti, dar si destui contestatari - ci mai ales ca 'animal rational', gândirea si constiinta de sine fiind considerate drept atributele definitorii ale umanitatii si elemente esentiale de ase­manare între om si Dumnezeu.

Nu-i de mirare ca Wilhelm Wundt, unul dintre fondatorii psihologiei experi­mentale, a considerat ca actele comportamentale pot fi întelese si explicate pornind de la descifrarea proceselor si mecanismelor cognitive, prin care oamenii îsi reprezinta subiectiv lumea si propria individualitate. Ansamblul acestor procese si mecanisme formeaza ceea ce anglo-americanii numesc cognition, din care deriva termenul tehnic 'cognitie' - familiar psihologilor si psihosociologilor, desi destul de straniu în vorbirea curenta. Wundt s-a bazat pe introspectie în tentativa sa de întelegere a experientelor cognitive ale oamenilor. Aceasta metoda nu a dus însa prea departe si nu a facut scoala, deoa­rece nu este riguros stiintifica: experientele subiective nu sunt direct accesibile observatiilor neutre, din exterior.

Reactia behaviorista (Watson, Thorndike, Skinner) a facut ca ter­menul cognitie sa fie prohibit în psihologie aproape jumatate de secol, preferându-se studierea comportamentului observabil, explicat ca asociere între stimuli si reactii, întarite de recompense si pedepse.

Dar dupa 1960, psihologii au redevenit interesati de procesele cogni­tive, deoarece behaviorismul parea incapabil sa explice numai cu mij­loacele si metodele sale limbajul si comunicarea interumana. Lumea este din ce în ce mai mult domi­nata de manipularea si transferul de informatie, a carei prelucrare devine o tema tot mai presanta si mai incitanta. Un rol foarte important în reabilitarea cognitiei ca tema esentiala în cercetarea psihologica l-a jucat si revolutia informatica; aceasta a încu­rajat modelarea si simularea unor procese cognitive umane de mare com­plexitate.

Spre deosebire de psihologia generala, psihosociologia a fost aproape întot­deauna accentuat cognitivista. În viziunea lui Kurt Lewin, unul dintre fondatorii acestui domeniu, comportamentul social poate fi cel mai bine înteles ca functie a percep­erii lumii de catre oameni si a modu­lui în care ei manipuleaza imaginile lor despre lume, ceea ce plaseaza gândirea si per­ceptia sociala - un alt termen echi­valent cognitiei - chiar în miezul cercetarilor psihosociologice. În cadrul acestor cercetari, perceptia sociala a fost abordata din unghiuri de vedere diferite, contu­rându-se câteva modele teoretice.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, în anii '40 si '50, a fost intens studiata schimbarea atitudinilor, pornindu-se de la convingerea ca oamenii urmaresc în tot ceea ce fac consistenta cognitiva, fiind motivati sa reduca la minimum discrepan­tele percepute de ei între diferitele lor achizitii cognitive (F 252k1012c estinger, 1957; Heider, 1958). Teoriile consis­tentei cognitive si-au pierdut popularitatea în anii '60, dupa ce s-a constatat ca, în conditii normale, oamenii sunt destul de toleranti fata de incongruentele lor cog­nitive.

La începutul anilor '70 s-a dezvoltat modelul savantului naiv, care considera ca oamenii simt nevoia sa atribuie anumite cauze comporta­mentului propriu si celui observat la ceilalti, pentru a face din lumea în care traiesc un mediu plin de semnificatie, în care sa poata actiona rational. Pe acest model s-au articulat teoriile atribuirii, care au domi­nat psihosociologia în deceniul al optulea. Modelul savan­tului naiv presupune ca oamenii sunt în esenta rationali si ca atunci când vor sa înteleaga comportamentul propriu sau al celorlalti oameni procedeaza la fel ca si savantii, urmarind sa descopere niste legaturi de tip cauzal. Numai ca descoperirile savantului naiv nu sunt foarte profunde, din cauza lipsei de informatie si din anu­mite cauze de ordin motivational, care interfereaza deformator cu analiza ratio­nala.

Spre sfârsitul anilor '70, s-a constatat însa ca oamenii obisnuiti, chiar si în circumstante ideale, nu sunt niste 'savanti' prea grijulii si nici din cale afara de dotati. Capacitatea lor de prelucrare a informatiilor este destul de limitata, ei prefe­rând sa recurga aproape întotdeauna la cele mai simple si mai elementare scheme explicative, care le permit un com­portament adaptativ, efici­ent. S-a nascut astfel modelul teoretic numit cognitive miser - expresie aproape intraductibila în româ­neste: ad litteram, "miser" înseamna "amarât", "sarman", "nevoias" sau "lipsit de mijloace". Ar fi vorba, prin urmare, despre ceea ce autorii nostri numesc "lenesul cognitiv", care se multumeste cu mijloa­cele cognitive minime, de vreme ce acestea sunt suficiente pentru a-i satisface niste nevoi cognitive extrem de sumare. În aceasta viziune, erorile frecvente de judecata, datorate unor înclinatii subiec­tive, parti­nitoare si deformatoare, nu sunt alterari ale unui proces ideal de prelucrare obiectiva a informatiei - spre care ar tinde spontan toti oamenii, asa cum apreciaza teoria savantului naiv - ci fac parte din chiar modul de gândire obisnuit al oame­nilor în viata sociala.

Dezvoltarea modelului cognitive miser a scos în relief importanta motivatiei în perceptia sociala, generând modelul tacticianului moti­vat: subiectul perceptiei sociale dispune de multiple strategii cogni­tive, din care poate sa aleaga pe acelea care sunt în concordanta cu motivele, nevoile si scopurile sale; câteodata, alegerea este înte­leapta, în interesul adaptarii practice, alteori este defensiva, urma­rind nu reusita în actiune, ci apararea respectului de sine al individului.

Definind asadar cognitia sau perceptia sociala drept ansamblul proceselor cognitive prin care indivizii îsi formeaza în mod spontan, nepreme­ditat si partial inconstient un ansamblu de reprezentari si conceptii despre realitatea sociala, pe baza carora îsi coordoneaza comporta­mentul în diferite situatii sociale, vom împarti din punct de vedere tematic acest vast câmp de investigatie al psihologiei sociale în trei capitole: Capitolul 2, intitulat Eul social, abordeaza perceptia de sine sau autoperceptia - formarea unei imagini globale despre calitatile si defectele propriei identitati sociale. Capitolul 3, intitulat Perceptia celorlalti, se refera la forma­rea unei imagini globale despre cei cu care venim în contact, vazuti ca entitati indivi­duale autonome si diferentiate atât fata de sinele observatorului, cât si între ele. Capitolul 4, intitulat Perceptia gru­purilor, abordeaza formarea unei imagini glo­bale despre caracteristicile defini­torii ale unor multimi sau categorii de oameni, judecati în ansamblu, ca entitati colective.

Identitatea personala este o conditie necesara a umanitatii; prin atri­butul esen­tial al constiintei de sine, omul este singura fiinta care sintetizeaza si rapor­teaza toate experientele sale fata de o entitate constanta - Eul, în a carui memorie se pastreaza amintirea experi­entelor trecute si care îsi proiecteaza în viitor motivele si intentiile, actionând pentru îndeplinirea lor. Desi este o componenta launtrica, adânc subiectiva a personalitatii, Eul sau Sinele poarta amprenta reali­tatii sociale în geneza, structura si functionalitatea sa.

Geneza Eului:
sursele si formele cunoasterii de sine

Vi s-a întâmplat vreodata sa va auziti numele rostit de cineva aflat la distanta, într-o încapere aglomerata si foarte zgomotoasa? Acesta este asa-numitul cocktail party effect - capacitatea de a culege dintr-un mediu complex un stimul relevant pentru propria persoana. Specialis­tului în psihologie cognitiva fenomenul îi sem­naleaza faptul ca atentia oamenilor este selectiva. Psihosociologului i se reveleaza faptul ca Eul sau sinele reprezinta un obiect important al atentiei noastre.

Forme incipiente de structurare a Eului

În afara de om, singurele animale care se recunosc în oglinda sunt mai­mu­tele antropoide, fapt demonstrat de experimentele lui Gallup (1977). Toate celelalte specii se comporta fata de imaginea lor în oglinda ca si cum s-ar afla în prezenta unui individ diferit. Numai antropoidele, dupa câteva zile, încep sa se manifeste astfel încât pro­beaza faptul ca se recunosc în imaginea reflectata. Iata unul dintre experi­mentele lui Gallup: maimuta este anesteziata si, adormita fiind, este mânjita în dreptul sprâncenelor cu o substanta inodora, de culoare rosie; privindu-se în oglinda, maimuta începe sa se curete pe frunte, dovedind astfel ca stabileste o identitate între imagine si propria fap­tura. (Iata, asadar, ca raspunsul corect la prima întrebare-test pentru bunul-simt este: fals.) Prin acelasi gen de experimente, Gallup a dovedit ca majoritatea copiilor încep sa se recunoasca în oglinda la vârsta de 18-24 de luni. Acest fenomen reprezinta prima expresie clara, dar numai primul pas al procesului de configurare a conceptului de Eu: suma reprezentarilor si ideilor despre sine ale unui individ, tot ceea ce acesta crede si poate sa comunice despre persoana sa.

Urmatorul pas implica factori sociali. În 1902, Charles Horton Cooley intro­duce termenul looking-glass self -"Eul în oglinda" - pentru a sugera faptul ca ceilalti reprezinta oglinzi în care ne vedem propria imagine. Dezvoltând aceasta idee, în 1934, George Herbert Mead sus­tine ca adesea ajungem sa ne cunoastem pe noi însine imaginându-ne ceea ce alte persoane, a caror opinie ni se pare impor­tanta, gândesc despre noi, încorporând aprecierile lor în imaginea de sine. Ideea lui Mead este consonanta cu rezultatele unora dintre experimentele lui Gallup. Acesta a constatat ca maimutele care au fost crescute în izolare nu sunt capabile sa se recunoasca în oglinda; abia dupa ce au fost integrate într-o populatie de semeni, dupa câteva luni au reusit sa îsi identifice propria imagine, prin contrast cu celelalte maimute.

Cercetarile mai recente confirma ideile lui Cooley si Mead: imaginea de sine sau conceptul Eului reflecta ceea ce noi percepem ca fiind opiniile si aprecierile celorlalti despre noi însine, dar numai cu o corectie importanta: ceea ce noi gândim despre propria persoana nu este întotdeauna în deplin acord cu ceea ce altii cred efectiv sau realmente despre noi. În mod cert, nu ne nastem cu anumite con­vingeri despre noi însine - ca suntem timizi, cruzi, razbunatori, prie­tenosi sau distanti. Se pune întrebarea: de unde provin opiniile prin care ne autodefinim Eul propriu? În cele ce urmeaza, vor fi analizate cinci surse ale conceptului de sine: introspectia, perceptia propriului comportament, influenta altor persoane, amintirile autobio­grafice si cultura din care facem parte, dupa care vom prezenta unele rezultate ale cercetarilor întreprinse asupra stimei sau respectului de sine - o componenta impor­tanta a personalitatii.

Introspectia

Pentru cei mai multi dintre noi, introspectia - autoobservarea propri­ilor noastre gânduri, sentimente si motivatii - reprezinta calea cea mai sigura si cea mai directa spre cunoasterea de sine. Cine altcineva decât noi însine poate sa stie cu precizie si cu deplina certitudine ce se petrece în sufletul nostru?

Indiscutabil, introspectia reprezinta un mijloc important de autocunoas­tere. Cercetarile experimentale demonstreaza acest lucru. Iata un ast­fel de experiment. Un lot de studenti sunt pusi sa se descrie si sa se autoanalizeze în situatii impor­tante prin care au trecut de-a lungul vietii lor. Un prim grup este instruit sa se concentreze asupra starilor sufletesti interioare; un al doilea grup este instruit sa se concentreze asupra comportamentului exterior; al treilea grup trebuie sa îsi descrie atât starile interioare, cât si comportamentul exterior. Dupa experiment, primul grup a apreciat ca si-a clarificat mai multe aspecte ale propriei personalitati decât celelalte doua. De asemenea, un grup de observatori independenti, care au citit autocaracterizarile întregului lot de participanti, au apreciat ca s-au conturat cel mai bine personalitatile din primul grup. Într-un alt studiu, pusi sa ordoneze pe o scala modalitatile de autocunoastere, marea majoritate a subiectilor au plasat în capul listei introspectia.

În general, oamenii presupun ca pentru a cunoaste cu adevarat pe cineva trebuie sa ai acces la experientele sale subiective, private. Cer­cetarile au stabilit însa ca de multe ori indivizii nu-si pot explica în mod adecvat cauzele propriului compor­tament. Se pune atunci între­barea: sporeste introspectia acuratetea cunoas­terii de sine? De multe ori, nu. Un studiu realizat de Wilson în 1985 a stabilit ca atitudinile raportate fata de anumite situatii corespund comportamentului exte­rior al subiec­tilor: cu cât o activitate este mai interesanta, cu atât i se dedica mai mult timp, cu cât un peisaj este mai frumos, cu atât expresia faciala de încântare este mai pregnanta, cu cât e mai mare atractia fata de un partener, cu atât relatia dureaza mai mult etc. Când li s-a cerut subiectilor sa îsi analizeze motivele sentimentelor pe care le traiesc, atitudinile marturisite nu au mai corespuns comportamentu­lui lor. Într-un alt expe­riment, unui grup de studenti li s-a cerut sa anti­cipeze evolutia relatiei lor cu o alta persoana; unii si-au motivat rational predictiile, altii au raspuns spontan, ghidati numai de intuitie. De departe, cele mai putin confirmate anticipatii au apartinut grupului de subiecti care si-au analizat introspectiv relatia cu persoana res­pectiva. Aparent, s-ar putea spune ca prea multa reflectie intro­spectiva nu produce altceva decât confuzie.

Rezulta cumva ca introspectia este inutila sau chiar daunatoare? Câtusi de putin. Ea contribuie în mod substantial la conturarea Eului, dar numai daca înde­plineste anumite conditii:

Atunci când încearca sa-si explice propriul comportament, oame­nii invoca fie motive rationale, fie sentimente; daca actiunile sunt determinate în primul rând de factori cognitivi (o investitie, un parteneriat de afaceri etc.) analiza intro­spectiva a motivelor ratio­nale poate spori acuratetea cunoasterii de sine; dar daca un anumit comportament este determinat afectiv (relatii erotice, pla­ceri este­tice etc.), e mai bine sa ne concentram pe autoobservatia proprii­lor înclinatii si sentimente.

Utilitatea introspectiei depinde si de timpul disponibil pentru auto­analiza, precum si de resursele cognitive ale subiectului.

Perceptia propriului comportament

În 1972, Daryl Bem emite self-perception theory - teoria perceptiei de sine sau, mai scurt, teoria autoper­cep­tiei, potrivit careia oamenii se cunosc pe ei însisi la fel cum îi cunosc si observatorii din exterior, adica urmarindu-si propriul comporta­ment. Atunci (dar numai atunci) când starile launtrice sunt de mica intensitate ori greu de interpretat, oamenii infera ceea ce gândesc sau ceea ce simt pornind de la observarea propriului comportament si a situatiei în care se produce acesta. De exemplu, câteo­data ne dam seama cât suntem de irascibili si de suparati abia dupa ce ne surprindem certându-ne foarte artagosi cu cineva; alteori, abia dupa ce am înfulecat un sand­wich sau am sorbit pe nerasuflate un pahar de apa remarcam cât eram de înfometati sau de însetati etc.

Autoperceptia emotionala

E bine stiut si confirmat experimental ca starile noastre emotio­nale se exprima prin mimica, gestica, postura sau prin ritmul si tonalitatea vorbirii. Observarea lor ne poate ajuta sa ne constientizam anumite stari afective. Cercetatorii s-au întrebat daca nu cumva se confirma si ipoteza unui feed-back facial, postural sau oral. Experi­mente ingenioase au dovedit ca adoptarea intentionata a unor expresii faci­ale (zâmbet, încruntare, ridicarea sprâncenelor a mirare etc.), a unor pozitii ale corpului (gârbovit, drept, cu umerii adusi în fata sau trasi puternic spre spate, capul plecat sau barbia ridicata etc.) sau a unui anumit mod de vorbire (soptit, rastit, lent, repezit etc.) influen­teaza efectiv starile emotionale ale subiectilor. Deocamdata explicatiile feno­me­nului sunt controversate, concurând teorii neuro­fiziologice si teorii pur psiho­logice. (În orice caz, raspunsul corect la cea de-a doua întrebare-test pentru bunul-simt este: adevarat.)



Autoperceptia motivatiei

Motivatia actelor noastre ramâne de cele mai multe ori partial misterioasa, fiind greu de constientizat si de explicat.

Psihanaliza ofera o cheie universala, dar speculativa de descifrare a motiva­tiei noastre inconstiente, prin intermediul conceptelor sale specifice de libido, pul­siune, refulare, cenzura, acte ratate, simptom nevrotic etc. Actele noastre urma­resc întotdeauna pla­cerea (libido), însa educatia morala ne impune anu­mite restrictii, de care constiinta vrea si trebuie sa tina seama, exercitând asupra deciziilor noastre asa-numita cenzura. Dorin­tele noastre interzise nu dispar însa, ci sunt refulate în inconstient, de unde încearca sa se realizeze în forme deghi­zate, aparent inofen­sive, care sa însele vigilenta cenzurii morale.

Teoriile behavioriste (B. F. Skinner) sustin, dimpotriva, ca toate actele noastre se bazeaza pe formarea prin învatare a unor reflexe conditionate de rasplata si pedeapsa. Tindem sa repetam acele acte care sunt însotite de o recompensa si sa evitam a comite actele însotite de o sanctiune. Potrivit behaviorismului, motivatia actelor noastre este întotdeauna dorinta de recompensa, respectiv teama de a suporta anumite sanctiuni.

Mark Twain face însa o remarca foarte pertinenta. Existau în Anglia, pe vre­mea lui, gentlemen bogati care conduceau cu placere postalioane trase de patru cai pe linii regulate de 20-30 de mile, pentru ca era o distractie foarte costisitoare. Daca li s-ar fi oferit însa vreo recompensa materiala, ar fi privit ceea ce faceau nu ca pe o distractie, ci ca pe o forma de munca si ar fi renuntat la ea. Trebuie sa distingem motivatia intrinseca - placerea de a desfasura o anumita activitate de dragul ei, întrucât ne ofera o satisfactie prin ea însasi - de motivatia extrinseca - interesul de a face ceva numai ca mijloc în vederea unei recompense aflate dincolo de ceea ce facem. Experimentele arata ca exista uneori un efect de supramotivatie: atunci când suntem platiti sa facem ceea ce ne place, motivatia extrinseca poate sa estompeze sau chiar sa elimine motivatia intrinseca, facându-ne sa ne pierdem inte­resul fata de ceea ce înainte faceam din pura placere, cu efecte nega­tive asupra calitatii si a performantei.

Iata un experiment, realizat de catre Mark Lepper si colegii sai în 1973, care confirma realitatea efectului de supramotivatie. La o gradinita, un lot de prescolari au primit hârtie de desen si markere colorate (ceea ce noi numim carioca), fiind lasati se se joace cu ele nesupravegheati. Observând cât timp au petrecut copiii desenând si colorând, cercetatorii au putut sa masoare motivatia lor intrinseca. Dupa doua saptamâni, copiii - având cu totii acelasi nivel de motivatie intrinseca -au fost împartiti în trei grupe. Celor din prima grupa li s-a cerut sa deseneze si sa coloreze ce vor, fara nici o alta mentiune. Copiilor din a doua grupa li s-a promis ca daca vor desena si colora cu markerele generos distribuite, vor primi o distinctie de copii talentati - mai exact, o diploma cu stea aurita ci cu funda rosie. În sfârsit, copiii din a treia grupa au fost lasati sa coloreze dupa cum au avut chef si abia dupa ce au terminat li s-a oferit placuta surpriza de a primi si ei distinctia de copii talentati.

Dupa înca vreo saptamâna, educatoarele au pus pe mese hârtie de desen si markere, în timp ce experimentatorii observau clasa printr-un geam transparent dintr-o singura directie. Întrucât de aceasta data nu s-a mai oferit nici o distinctie, timpul petrecut de copii desenând si colorând era de natura sa reflecte motivatia lor intrinseca. Conform predictiilor, copiii care, data trecuta, se asteptasera sa fie recompensati, n-au mai fost la fel de interesati de jocul cu markerele. Nu acelasi lucru s-a întâmplat cu copiii din celelalte doua grupe - cei care nu primisera nici o rasplata pentru munca lor si cei care fusesera rasplatiti, dar fara sa se fi asteptat sa se întâmple acest lucru. Motivatia lor intrinseca nu a suferit modificari (vezi Grafi­cul 2.1)

Graficul 2.1 Efectul de supramotivatie

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Acest paradox al faptului ca rasplata poate sa diminueze, în loc sa amplifice motivatia intrinseca, a fost de multe ori observat, atât la copii, cât si la adulti. Daca primesti bani pentru ceea ce faci de placere, fara sa-ti dai seama, 'jocul' se trans­forma în 'munca'. În 1966, Theresa Amabile si colegii sai, au realizat mai multe studii, cerând participantilor sa scrie poezii, sa deseneze ori sa picteze, sa gaseasca solutii originale unor probleme economice etc., constatând ca oamenii sunt mai creativi atunci când se simt atrasi si provocati de activitatea ca atare decât atunci când sunt împinsi de dorinta de a câstiga bani sau trofee competitionale, de a-si îndeplini o obligatie, de a respecta un termen limita sau de a-i impresiona pe cei­lalti. Într-unul din aceste studii, Amabile a cerut unor critici de arta sa evalueze lucrarile unor artisti plastici profesionisti si a descoperit ca operele 'comandate' au primit aprecieri mai putin favorabile decât lucrarile executate sub impulsul liberei inspi­ratii. Se pare, asadar, ca oamenii sunt mai creativi atunci când sunt animati de o motivatie intrinseca, fara presiunea unor forte exterioare.

Rezulta ca ar trebui sa se renunte la motivatia extrinseca? Depinde de natura acestei motivatii (laude, premii de prestigiu etc. sau recompense banesti, avantaje materiale etc.), de diferentele dintre indivizi si de natura activitatii. În domeniile în care predominanta este creativitatea, motivatia intrinseca trebuie sa primeze; în consecinta, managementul unitatilor de cercetare si proiectare, creatie artistica, ino­vatie tehnica etc. trebuie sa fie diferit de managementul unor uni­tati productive, în care activitatea este monotona si lasa prea putin loc pentru creativitate.

Influentele exercitate de ceilalti

Mult mai semnificativa în psihologia sociala este însa întrebarea: în ce masura con­tribuie ceilalti la formarea si modificarea imaginii despre sine a individului?

Teoria comparatiei sociale

Cum ati raspunde în numai trei minute la întrebarea "Cine esti tu?" La ce fel de atribute v-ati gândi în primul rând? Experimentele arata ca oamenii au tendinta de a se descrie întotdeauna în asa fel încât sa se deosebeasca de ceilalti din anturajul foarte apropiat. Copiii se gândesc sa îsi precizeze sexul mai ales daca este vorba de baieti crescuti în familii cu majoritate feminina, invers la fetite. Printre stu­denti, cei din anii terminali au mai des tendinta sa îsi precizeze vârsta decât bobocii etc. De aici se desprinde o concluzie: daca se modifica mediul social al cuiva, se modi­fica si autodescrierea spontana, ceea ce arata ca Eul este un construct social si ca noi ne definim, cel putin partial, folosindu-i pe ceilalti drept etalon.

Este ceea ce sustine, în 1954, Leon Festinger în teoria comparatiei sociale: atunci când oamenii nu sunt siguri de capacitatile si de opi­niile lor (pentru ca infor­matiile obiective nu le sunt la îndemâna), ei se autoevalueaza prin comparatie cu alti indivizi asemanatori.

Cercetatorii au vrut sa verifice aceasta teorie, concentrându-si atentia asu­pra urma­toarelor doua întrebari: (1) Când ne orientam spre ceilalti pentru informatii comparative? si (2) Cu cine preferam sa ne comparam?

Raspunzând la întrebarea "când?", cercetarile arata ca indivizii prefera sa se autodefineasca prin comparatie cu altii chiar si atunci când le sunt accesibile standarde obiective de evaluare. Iata un experiment revelator, efectuat în 1977 de William Klein. Se cere unui lot de studenti sa emita judecati despre arta. Lotul se împarte în doua grupuri: celor din grupul A li se spune ca 40% dintre raspunsuri sunt corecte; celor din grupul B li se spune ca 60% din raspunsurile lor sunt corecte. Ambelor grupuri li se spune ca performanta lor se situeaza cu 20% peste medie. Se repeta apoi experimentul în aceleasi conditii, cu grupele C si D, cu deosebirea ca lor li se spune în final ca performanta realizata se situeaza cu 20% sub medie. Când li s-a cerut sa îsi autoevalueze performanta, s-a vazut ca participantii nu au fost influentati de cifrele absolute, ci de relatia comparativa cu colegii lor: era preferabil sa fi avut 40% raspunsuri corecte, dar sa fi fost peste medie, decât sa fi avut 60% raspunsuri corecte, dar sa te situezi sub medie.

La întrebarea "cu cine ne comparam?", studiile arata ca de obicei ne compa­ram cu cei apropiati noua, evitând sa facem comparatii cu altii mult mai perfor­manti. Daca joc fotbal ca amator, nu ma voi compara cu un superstar din Champions League, ci cu vecinii si prietenii cu care joc din când în când. Vom vedea ca exista si exceptii, cazuri când preferam sa ne comparam cu altii mai putin dotati sau mai putin norocosi decât noi însine.

Teoria bifactoriala a emotiei

Pare usor de acceptat ideea ca recurgem la comparatia sociala ca sa ne evaluam capacitatile si opiniile. Facem însa acelasi lucru si în cazul unor trairi mult mai personale si subiective, cum sunt starile afective? În 1959, Stanley Schachter a încercat sa raspunda la aceasta întrebare prin urmatorul experiment. Unii dintre participanti au fost speriati înainte de experiment, spunându-li-se ca daca vor raspunde gresit la întrebari, vor avea de suportat socuri electrice puternice. S-a constatat ca majoritatea au cautat compania celorlalti - ceea ce nu s-a întâmplat cu un alt grup de participanti, carora li s-a spus ca socurile electrice vor fi abia sesizabile. Un alt aspect este si mai relevant: par­ticipantii speriati au cautat numai compania altora care se gaseau în aceeasi situatie - mai exact atunci când toti subiectii din grupul expe­rimental urmau sa treaca prin aceeasi experienta; atunci când s-au amestecat subiecti "speriati" cu altii relaxati, cei din prima categorie au cautat numai compania celor aflati în aceeasi stare de tensiune, nefiind interesati sa se apropie de ceilalti. Comentariul lui Schachter: "Nenorocirea nu iubeste orice fel de companie; ea iubeste numai com­pania nenorocita."

Pasul urmator este raspunsul la întrebarea: nu cumva, în cazul în care oamenii nu sunt siguri de natura starilor lor emotionale, se orien­teaza catre comparatia cu ceilalti, fiind si influentati de starile lor afective? Pentru a raspunde la aceasta întrebare, se cer întruniti doi factori: în primul rând, persoana trebuie sa simta o stare fiziologica de excitatie (arousal) - puls accelerat, transpiratie, respiratie agi­tata, cârcei în stomac etc. În al doilea rând, persoana trebuie sa elaboreze o inter­pretare cognitiva a sursei care i-a provocat excitatia, moment în care intervin ceilalti: reactiile lor ne ajuta sa ne interpretam propria noastra stare de agitatie.

Pentru a testa aceasta teorie bifactoriala a emotiei, Schachter si Jerome Singer au realizat, în 1962, un experiment celebru. Au fost trei grupe de parti­ci­­panti (barbati). Cei din grupa A au fost injectati cu epinephrine, un drog care provoaca agitatie, si li s-a explicat care sunt efectele dro­gului. Celor din grupa B li s-a facut aceeasi injectie, dar nu li s-a spus nimic despre efectele drogului. Cei din grupa C au fost injectati cu o substanta inofensiva. Tuturor li s-a spus ca se experimen­teaza efectele unei vitamine. În toate cele trei grupe s-a aflat câte un complice al expe­rimentatorilor, strecurat printre participanti ca un oarecare. În prima serie de experimente, complicele din fiecare grupa s-a comportat euforic: a început sa chiuie, sa danseze, sa faca avioane de hârtie pe care le-a aruncat spre ceilalti etc. În cea de a doua serie de experi­mente, complicii s-au comportat nervos si agresiv: au mototolit chestionarele si le-au azvârlit la cos, au suduit, au batut cu palma în masa etc. Dupa experiment, cei din grupele A si C nu au fost influ­entati de comporta­mentul complicelui: primii aveau o explicatie a starii lor de excitatie, ceilalti nu au simtit nimic. În schimb, partici­pan­tii din grupa B au fost influentati de comporta­mentul complicelui: în prima serie s-au simtit si s-au comportat la rândul lor euforic, în cea de-a doua serie au fost cu totii nervosi si agresivi. Desi contro­versata, teoria bifactoriala a emotiei are multe implicatii deosebit de semnificative în explicatia psihosociologica a iubirii pasionale, a furiei si agresivi­tatii sau a altor experiente afective.

Amintirile autobiografice

Este evident ca fara aportul memoriei, Eul nu ar avea consistenta; stim cine suntem în masura în care ne amintim experientele noastre trecute, din care extragem identitatea noastra personala.

Memoria umana nu este însa o arhiva computerizata, care înregis­treaza totul, ci este selectiva. De regula, sunt proaspete în memorie evenimentele din trecutul apropiat, întâmplarile din adolescenta si din tinerete - perioade intens formative si pline de experiente decisive - si evenimentele inaugurale: "prima oara când...".

Nu toate experientele si evenimentele traite lasa aceeasi impresie. Pâna de curând, în America aproape oricine fusese contemporan cu evenimentul, putea sa raspunda la întrebarea: "Ce ati facut în data de 22 noiembrie, 1963?" (asasinarea lui John F. Kennedy). De acum îna­inte, noile generatii vor putea sa raspunda la întrebarea: "Ce ati facut pe 11 septembrie?" (ziua tragica a atentatelor sinucigase cu avioane de linie deturnate de teroristii islamici Al-Kaeda). La noi, majoritatea oamenilor ar putea sa raspunda la întrebarea: "Ce ati facut pe 22 de­cembrie 1989?" Acestea sunt asa-numitele flashbulb memories, amintiri blitz, care marcheaza un moment de referinta în viata individului si a societatii. Ele nu sunt totdeauna foarte fidele, dar sunt însotite de sentimentul acuitatii si al prospetimii.

Conservarea trecutului nu este doar selectiva, ci si fluida, plastica, suferind anumite deformari subiective:[1]

Tendinta egocentrica: în reamintirea evenimentelor trecute, rolul celui care îsi aminteste se amplifica, sporindu-si importanta. John Dean, fost consilier al lui Richard Nixon, a fost audiat în afacerea Watergate si a uimit pe toata lumea cu memoria sa prodigioasa, relatând pe 245 de pagini convorbirile la care a asistat; conform relatarilor sale, Dean a jucat un rol proeminent la Casa Alba. Ulte­rior au fost recuperate stenogramele reuniunilor la care a par­ticipat Dean; din ele a reiesit ca rolul sau a fost, în realitate, mult mai putin important.

Tendinta profetica sta sub semnul bine-cunoscutelor replici: "eram sigur ca asa se va întâmpla" sau "nu ti-am spus eu ca...". Cu totii avem uneori tendinta de a crede post factum, dupa consu­ma­rea unor evenimente, ca am prevazut de la început desfasurarea lor ulterioara. Dupa ce au fost cu greu convinsi de efectele bene­fice ale sistemului school busing - transportul copiilor la scoala cu autobuze speciale - multi parinti americani au relatat ca s-au declarat de acord cu sistemul înainte sa fi fost convinsi de catre experti si consilieri. Alti americani au fost insistent sfatuiti sa se spele cât mai frecvent pe dinti, dupa care si-au amintit ca s-au con­vins singuri de efectul benefic al igienei bucale înainte sa fi fost sfatuiti.

Tendinta inflationista se manifesta ori de câte ori amintirile unei persoane sufera deformari de natura sa îmbunatateasca imaginea persoanei respective, eliminând sau estompând defectele si ampli­ficând sau inventând meritele sale. Studentii îsi amintesc rezul­tatele lor scolare din liceu cu lacune - cu atât mai mari cu cât notele au fost mai mici, si cu deformari inflationiste - "umflarea" notelor (vezi Graficul 2.2).

Perspective culturale

Conceptul Eului este influentat si de factori culturali. În America se spune: The squeaky wheel gets the grease ("Roata care scârtâie este unsa"); în Japonia se spune altceva: "Cuiul care scoate capul este lovit de ciocan". Noi, "ca tot românul impartial", le avem pe amândoua: "Obraznicul manânca praznicul" si "Capul plecat sabia nu-l taie". În SUA, parintii le spun copiilor sa fie inde­pendenti, siguri pe ei si afirmativi, în Japonia copiii sunt crescuti sa se integreze în comu­nitate.

Graficul 2.2 Tendinta inflationista a memoriei

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Prima cultura este individualista, promovând virtuti precum inde­pendenta, autonomia si încrederea în fortele proprii. Cealalta este o cultura colectivista, care pretuieste interdependenta, cooperarea si armonia sociala. Sub stindardul indi­vi­du­alismului, scopurile personale au prioritate fata de proiectele grupale. În culturile colectiviste, per­soana este în primul rând un membru loial al familiei, echipei, com­pa­niei, al bisericii si al statului.

Majoritatea americanilor si vest-europenilor au o viziune indepen­denta asupra Eului, conceput ca o entitate distincta, autonoma, închisa în sine si înzestrata cu dispozitii unice. Ceilalti au o viziune interde­pendenta despre sine, conceput ca parte a unei retele sociale mai largi, care include familia, tovarasii de munca si alti indivizi de care este legata o persoana. Unii spun: "Singura persoana pe care te poti bizui esti tu însuti" sau "Îmi place sa fiu unic si diferit de ceilalti", pe când ceilalti spun: "Sunt si eu de vina daca un membru al familiei sau al echipei din care fac parte greseste" si "fericirea mea depinde de feri­cirea celor din jurul meu". Aceste orientari contrastante sunt descrise în Figura 2.1.

Iata ce rezultate a avut un experiment foarte interesant. Un grup de studenti americani si unul de studenti chinezi au compus mai multe fraze, toate începând cu "Eu sunt...". Americanii au indicat anumite trasaturi de personalitate - "Sunt timid", "Sunt atletic", "Sunt inteli­gent" etc., pe când chinezii s-au identificat prin afiliere la un grup - "Sunt student la Colegiul X", "Sunt membru al asociatiei Y".

Figura 2.1 Viziuni culturale asupra Eului

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

În 1991, Markus si Kitayama redau sintetic câteva deosebiri între concep­tiile individualiste despre Eu si cele colectiviste, dupa o serie de studii asupra unor loturi de americani si de japonezi.

Americanii se vad ca fiind mai putin asemanatori între ei decât japonezii.

Americanii exprima cel mai adesea sentimente egocentriste, pre­cum mândrie, gelozie, independenta; la japonezi predomina oime (recunostinta), fureai (ata­sament) si shitashimi (familiaritate).

Americanii se lupta pentru reusita personala, pe când japonezii sunt mai satis­facuti de apartenenta la un grup social respectat.

Americanii supraestimeaza contributiile lor la efortul colectiv, îsi atribuie suc­cesul, dar pun esecurile pe seama celorlalti; japonezii îsi subestimeaza aportul personal si se prezinta într-o lumina mai modesta.

O influenta multiculturala îsi pune si ea amprenta asupra con­ceptiei despre Eu. Iata ce a revelat un experiment foarte interesant, realizat în 1997 de Trafimow si colegii sai, la care au participat chinezi bilingvi din Hong Kong, vorbitori de chi­neza si engleza. Unora li s-a pus întrebarea: "Cine esti tu?" în chineza, celorlalti li s-a pus aceeasi întrebare în engleza. Credeti ca aceasta variatie a influentat rezul­tatele? Graficul 2.3 arata ca diferentele au fost considerabile. Cei care au raspuns în chineza au utilizat termeni de afiliere la o colectivitate, pe când cei care au ras­puns în engleza au preferat termeni de autodefinire prin tra­saturi de personalitate.

Graficul 2.3 Poate limba sa modifice diferite aspecte
ale Eului? (Trafimow et al., 1997)

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Scheme ale Eului

Am vazut care sunt sursele din care provine Eul. Dar în ce consta conceptul de sine si cum ne influenteaza acesta reprezentarile asupra realitatii sociale? Dupa Hazel Markus, conceptul de Eu este alcatuit din 'molecule cognitive', numite scheme ale Eului: opinii si credinte despre sine, care orienteaza prelucrarea informatiilor rele­vante pentru un anumit individ. Aceste scheme ale Eului sunt pentru constiinta de sine a cuiva ceea ce sunt ipotezele pentru o teorie sau cartile pentru o biblioteca. Un ins se poate considera masculin sau feminin, independent sau dependent, libe­ral sau conservator, introvertit sau extravertit. Drept urmare, un anumit atribut specific poate fi relevant pentru conceptul de sine al cuiva, dar nu pentru toata lumea. Un bun exemplu este schema greutatii corporale. Oamenii care se considera supraponderali ori subponderali, sau cei pentru care alura corporala reprezinta un aspect important al Eului sunt considerati schematici în privinta greutatii. Spre deosebire de acestia, indivizii care nu considera ca au o greutate corporala anor­mala sau cei pentru care greutatea nu este o problema esentiala sunt aschematici în legatura cu aceasta caracteristica.



Schemele Eului sunt importante deoarece ne fac sa interpretam si sa memoram experientele noastre de viata în functie de relevanta lor pentru fiecare dintre noi. Pentru indivizii schematici în privinta greutatii corporale, o mare varietate de întâmplari cât se poate de banale - precum o raita la supermarket, schimbarea îmbraca­mintei, o masa la restaurant, o zi de plaja sau obisnuintele culinare ale unui prieten - pot declansa gânduri relevante pentru Eul lor. Atunci când prelucreaza informatiile, oamenii (1) emit judecati rapide despre ei însisi sau despre chestiunile relevante pentru schemele Eului lor; (2) remarca, îsi amintesc ori reconstruiesc cu mare iuteala evenimentele din trecut care sunt compatibile cu schemele Eului lor; (3) resping informatiile incompatibile cu aceste scheme. De asemenea, oamenii îi vad frecvent pe ceilalti prin lentilele schemelor care îi definesc pe ei însisi. Sche­maticii în privinta greutatii corporale, de exemplu, observa aproape întotdeauna pe cei care manânca prea mult sau care au pus un kilogram în plus.

Alcatuit din numeroase astfel de scheme, Eul prezinta fatete diverse. Trebuie sa tinem seama si de faptul ca oamenii tind sa reflecteze nu numai asupra Eurilor  actuale, ci si asupra Eurilor posibile - ceea ce ei ar putea, le-ar placea ori se tem ca ar putea sa devina în viitor. Atunci când li s-a cerut unor studenti americani sa se autoevalueze pe o scala de atribute, s-au constatat mari diferente între viziunea lor asupra Eului actual si imaginea celui posibil. Cel mai adesea, ei s-au aratat foarte optimisti, vazându-se în viitor ca niste oameni fericiti, buni parinti, sanatosi, res­pectati, plini de succes si în deplina siguranta. Conceptiile despre Eurile posibile ne furnizeaza schite imaginare ale telurilor si planurilor noastre viitoare.

Respectul de sine

Ce sentimente aveti fata de propria persoana? Sunteti în general satis­facuti de înfatisarea, personalitatea, capacitatile si prietenii vostri? Sunteti optimisti în ceea ce priveste viitorul? Atunci când vine vorba de Eul propriu, oamenii sunt rareori niste observatori impartiali si de­tasati. Mai degraba suntem emotionali si foarte grijulii cu respectul nostru de sine - o componenta a Eului cu mare încarcatura afectiva.

Respectul sau stima de sine este o componenta afectiva a Eului, constând în autoevaluarile pozitive si negative ale unei persoane. Unii indivizi au un mai mare respect de sine decât altii, iar acest atribut poate avea un impact profund asupra modului în care gândesc si simt fata de propria persoana. Sentimentul valorii personale nu este o trasatura permanenta si invarianta, ci mai degraba o stare de spirit care variaza în urma unor succese si esecuri, a unor întorsaturi ale norocului, a unor interactiuni sociale si a altor experiente traite. Oamenii al caror respect de sine este instabil si fluctuant reactioneaza mai puternic în urma unor evenimente favorabile sau nefavorabile decât indivizii al caror sentiment al valorii proprii este stabil si ferm. De asemenea, întrucât conceptul sinelui este alcatuit din multiple paliere, indivizii îsi apreciaza diferitele componente ale Eului în mod diferit: unele parti se bucura de aprecieri mai favorabile decât altele, ori sunt jude­cate cu mai multa claritate sau li se atribuie o mai mare importanta.

Nevoia respectului de sine

Nimeni nu se îndoieste de faptul ca fiecare om doreste sa se poata vedea într-o lumina favorabila. De ce? Cum se explica nevoia respec­tului de sine? În multe pri­vinte, satisfacerea acestei nevoi este critica pentru întreaga noastra viziune asupra vietii. Indivizii care au o imagine de sine pozitiva tind sa fie fericiti, sanatosi, pro­duc­tivi si sa reuseasca în viata; ei persevereaza mai mult în rezolvarea unor sarcini dificile, dorm mai bine si au mai putine ulcere. Sunt de asemenea mai toleranti fata de ceilalti si mai putin predispusi sa se conformeze presiunii grupului din care fac parte. În contrast, indivizii cu imagini de sine negative sunt mai anxiosi, depresivi, pesimisti în ceea ce priveste viitorul si predispusi la esec.

Oamenii cu înalt respect de sine au încredere în ei si raspund pro­vocarilor vietii cu o atitudine motivata de învingatori. Prin contrast, oamenii cu un respect de sine scazut nu au încredere în fortele proprii si abordeaza noile sarcini cu o atitudine de învinsi, care îi atrage într-un cerc vicios al autoînfrângerii (vezi figura 2.2). Astep­tân­du-se sa piarda, sunt anxiosi, depun un efort mai scazut si se feresc de provo­carile majore; dupa ce pierd, se autoînvinuiesc, ceea ce îi face si mai putin perfor­manti. Scaderea stimei de sine poate chiar dauna sanatatii, afec­tând sistemul imunitar.

Figura 2.2 Cercul vicios al respectului de sine scazut

Ce anume determina sentimentele indivizilor fata de propria per­soana? Dupa E. Tory Higgins, respectul de sine se defineste prin concordanta sau discordanta dintre felul în care ne vedem si felul în care am vrea sa ne putem vedea pe noi însine. Faceti urmatorul exercitiu: pe o coala alba, scrieti zece trasaturi care descriu ce fel de persoana sunteti realmente (destept? descurcaret? sexy? emotiv? etc.). Alcatuiti apoi o a doua lista de zece trasaturi care descriu ce fel de persoana ar trebui sa fiti, caracteristici pe care ar trebui sa le aveti pentru a va multumi simtul datoriei si pentru a face fata obligatiilor si raspunderilor ce va revin. Alca­tuiti a treia lista, care descrie idealul vostru, modul în care v-ar placea sa fiti, încor­porând sperantele, dorin­tele si visele cele mai tainuite. Veti avea trei liste, care descriu Eul vostru actual, pe cel normativ sau impus de datorie si Eul ideal.

Prima lista defineste conceptul Eului; celelalte doua definesc standardele voastre personale sau reperele orientative ale Eului (self-guides). În masura în care nu corespundeti acestor standarde, veti avea un respect de sine scazut, o stare afectiva negativa si, în cel mai rau caz, tulburari afective. Daca exista discrepante între Eul vostru actual si cel impus de datorie, va simtiti vinovati, rusinati si resentimentari; puteti avea chiar tulburari anxioase si temeri excesive. Daca se ivesc discrepante între Eul vostru actual si cel ideal, va simtiti frustrati, tristi, dezamagiti si neîmpliniti; în cazuri extreme, se poate ajunge la depresie. E limpede ca toti avem astfel de discrepante, caci nimeni nu este per­fect. si totusi, nu toti suferim de tulburari afective serioase. Dupa Higgins, respectul de sine depinde de doi factori: marimea discrepan­tei si gradul în care suntem preocupati de aceste discrepante. Al doilea factor pune o problema importanta: ce ne face sa fim mai mult sau mai putin preocupati de neîmplinirile noastre?

Capcana autoreflexivitatii

Daca va revedeti rutina zilnica veti fi surprinsi cât de putin timp acordati reflectiei asupra propriei persoane. Un experiment este reve­lator în acest sens. Au participat peste o suta de persoane, între 19 si 63 de ani, echipate cu beep-uri, care semnalau la fiecare doua ore, între 7:30 AM si 10:30 PM. La fiecare semnal, persoana aten­tionata trebuia sa noteze la ce se gândea în acel moment. Din 4.700 de obser­vatii, 8% consemneaza reflectii asupra sinelui. Iar atunci când se gân­deau la propria persoana, subiectii au declarat ca nu erau bine dispusi si ca ar fi dorit sa faca altceva.

Robert Wicklund propune self-awareness theory - teoria auto­reflexivitatii, în care sustine ca reflectia asupra propriei persoane este dezagreabila, deoarece scoate în evidenta neîmplinirile si carentele noastre. Din acest motiv, preferam sa evitam intensificarea meditatiei asupra Eului propriu. Câteodata însa nu putem face acest lucru. De ce?

Situatii ego-focalizante

Anumite situatii (self-focusing situations) ne forteaza sa ne supra­veghem si sa devenim obiectul atentiei noastre: atunci când vorbim despre noi însine, când ne privim în oglinda, când ne aflam în fata unei asistente sau în fata unei camere de luat vederi, când ne urmarim înregistrati pe videotape sau iesim cumva în evidenta si suntem fortati sa ne intensificam autoreflexivitatea, ceea ce scoate în evidenta carentele noastre în raport cu standardele la care subscriem, fapt ce determina o scadere temporara a respectului de sine. În general, cu cât indivizii sunt mai pre­ocupati de ei însisi sau ego-focalizati, cu atât sunt mai predispusi la alcoolism, depresie, anxietate si alte tulburari clinice.

În fata framântarilor intense provocate de discrepantele între ceea ce suntem si ceea ce am vrea sau stim ca ar trebui sa fim, oamenii re­curg adesea la una dintre urmatoarele doua solutii: 1. schimbarea com­portamentului pentru reducerea discre­pantelor; 2. amortirea sau adormirea constiintei de sine. Alegerea solutiei depinde de încrederea în posibilitatea reducerii discrepantelor si de satisfactia oferita de pro­gresele înregistrate. Daca acestea lipsesc, individul cauta sa uite de sine, urma­rind tot felul de distractii sau, mai rau, cazând prada depen­dentei de alcool sau droguri. Procesul este reprezentat în Figura 2.3.

Figura 2.3 Cauzele si efectele autoreflexivitatii

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

În general, cercetarile sustin predictia ca atunci când sunt ego-focalizati, oa­menii tind sa adopte comportamente conforme cu valorile lor personale sau cu modelele socialmente acceptate. Într-un studiu de teren, desfasurat în noaptea de Halloween, copiii colindatori - mascati, pictati si costumati - au fost primiti în casa unui cercetator, lasati singuri într-o camera si invitati sa ia niste bomboane de pe masa. Desi li s-a spus sa nu ia decât o bomboana fiecare, 34% dintre copii au nesocotit aceasta cerere. Totusi, atunci când vasul în care se aflau bomboanele a fost asezat sub o oglinda de mari dimensiuni, numarul copiilor neascultatori a sca­zut la 12%. Dupa cât se pare, oglinda i-a fortat pe copii sa devina ego-focalizati, determinându-i sa se comporte în conformitate cu buna-cuviinta. Într-un alt studiu ce ilustreaza efectele pozitive ale efectului de autoreflexivitate, C. Neil Macrae si colegii sai au constatat ca participantii erau mai putin înclinati sa recurga la stereo­tipuri în descrierea celorlalti - un tabu social tot mai autoritar - atunci când erau asezati în fata unei oglinzi, când se puteau vedea pe un monitor sau când numele lor apareau intermitent pe un ecran.

Teoria autoreflexivitatii sustine ca daca reducerea discrepantelor este impro­babila, indivizii vor urma o a doua ruta: evadarea din starea de autoreflexivitate. Roy Baumeister crede ca abuzul de droguri, masochismul sexual, consumul exce­siv de alimente si chiar sinuciderea sunt toate solutii de evadare. Probleme deosebit de grave apar datorita consumului abuziv de alcool. Jay Hull considera ca oamenii îsi îneaca amarul într-o sticla pentru a scapa de implicatiile negative ale autorefle­xivitatii. Spre a testa aceasta ipoteza, Hull si Richard Young au dat participantilor un pretins test de inteligenta, dupa care, prin feedback-ul rezultatelor comunicate, pe unii i-au facut sa creada ca au reusit, pe ceilalti ca au esuat. A urmat ceea ce parea un al doilea experiment, în care participantilor li s-a cerut sa aprecieze calita­tea mai multor soiuri de vin. Experimentatorii au tinut evidenta cantitatilor baute timp de 15 minute. Conform predictiei, dintre participantii predispusi la autorefle­xivitate, cei cu rezultate slabe la testul de inteligenta au baut mai mult decât cei cu rezultate bune - probabil ca sa atenueze disconfortul scaderii respectului de sine. Aceste diferente nu s-au înregistrat însa în rândul participantilor care nu aveau înclinatii spre autore­flexivitate. Rezultate similare s-au obtinut într-un alt studiu, efectuat asupra unor indivizi internati pentru o cura de dezintoxicare alcoolica si apoi externati. Dupa trei luni de la iesirea din spital, cei care erau autoreflexivi si stresati au revenit la obiceiul de a bea peste masura - ceea ce nu este surprinzator, daca avem în vedere cât de raspândita este opinia ca alcoolul ne poate îndulci si atenua tensiunea emoti­onala.

Claude Steele si Robert Josephs cred ca intoxicatia alcoolica ofera mai mult decât un mijloc de deviere a atentiei de la problemele personale si discrepantele Eului. Facându-i pe oameni sa piarda contactul cu realitatea si temperându-le inhi­bitiile, bautura provoaca o "inflatie alcoolica a Eului". Într-un studiu, de exemplu, participantii si-au evaluat Eurile actuale si ideale, în functie de anumite trasaturi - unele importante pentru respectul de sine, altele fara importanta deosebita. Dupa ce au baut fie un cocktail cu vodca foarte tare, fie un lichid inofensiv, participantii s-au autoevaluat din nou, pe aceleasi coordonate. Dupa masurarea discrepantelor perce­pute între Eul actual si cel ideal, s-a constatat ca subiectii care bausera alcool si-au format o imagine inflationista despre ei însisi, mai ales în legatura cu acele trasaturi pe care le considerau importante.

Personalitati ego-focalizante

Unii indivizi (self-focusing persons) sunt prin firea lor mai intens preocupati de propria persoana decât altii. Cercetarile disting între:

autoreflexivitatea privata, cu tendinta introspectiva, dominanta fiind preocu­parea fata de propriile stari launtrice;

autoreflexivitatea publica, în care dominanta este tendinta de autosuprave­ghere a comportamentului exterior.

Indivizii din prima categorie com­pleteaza rapid si cu multa finete chestionare de genul "Sunteti..."; cei din a doua categorie sunt atenti la felul în care se vad din afara. Diferentele pot fi scoase usor în evi­denta. De exemplu, într-un experiment li s-a cerut participantilor sa-si lipeasca pe frunte litera "E"; în cazul subiectilor la care dominanta este autoreflexivitatea privata, doar 6% si-au lipit litera E pe frunte in­vers, ca sa poata fi citita normal de catre un observator din afara; în cazul subi­ectilor din cealalta categorie, având ca nota dominanta auto­reflexivitatea publica, procentul a fost de 43%. Diferentele se mani­festa mai ales prin modul în care se încearca reducerea discrepantelor: indivizii din prima categorie se lasa condusi de 'vocea interioara' a constiintei lor, care le solicita imperativ sa se ridice la nivelul proprii­lor exigente, în vreme ce indivizii din cea de-a doua categorie se supun în primul rând unor standarde sociale, întrucât nu concep sa fie vazuti de ceilalti într-o lumina nefavorabila. Acestea sunt niste tipuri ideale; în realitate, fiecare dintre noi poseda, în diferite proportii, ambele tipuri de auto­reflexivitate.

Efecte paradoxale ale autoreflexivitatii

Autosupravegherea poate avea efecte 'perverse' sau paradoxale, sporind sansele noastre de a rata comportamentul dorit. Daniel Wegner descrie asa-numitele ironic processes: cu cât ne straduim mai mult sa inhibam un anumit gând, sentiment sau com­porta­ment, cu atât sansele de reusita scad. Wegner mentioneaza experimen­tul în care li se cere participantilor sa nu se gândeasca la "ursul alb"; majoritatea subiectilor marturisesc faptul ca nu au reusit sa elimine orice reprezentare a ursului alb, oricât s-au straduit. La fel se întâmpla, cel putin câteodata, cu juratii carora li se cere de catre judecator sa nu ia în consideratie o anumita proba, fie în favoarea sau contra acuzatului. Încercati si voi sa nu va pese cât de greu va este sa adormiti si veti adormi si mai greu etc. (Iata, asadar, ca raspunsul corect la cea de-a treia întrebare-test pentru bunul-simt este: adevarat.)

Autosupravegherea creeaza teama de esec, de unde efectul ironic sau para­doxal. Acesta se produce mai ales atunci când suntem cogni­tiv ocupati, distrati, grabiti sau stresati. Unor subiecti li s-a cerut sa tina un pendul cât mai mult timp nemiscat. Cei care au fost instruiti suplimentar sa împiedice miscarile pendulului în planul paralel cu o margine a mesei la care stateau au înregistrat rezultate mai slabe decât ceilalti, având un aspect în plus de urmarit. Cele mai slabe rezultate au fost înregistrate de subiectii carora li s-a distras atentia, fiind pusi sa numere des­crescator de la 1000 sau din 7 în 7.

Mecanisme de supradimensionare a sinelui[2]

Autoreflexivitatea poate fi inconfortabila si poate diminua respectul de sine, foca­lizând atentia asupra discrepantelor dintre aspiratii si per­formantele reale ale cuiva. Oamenii evita adesea reflectia asupra sinelui si întorc spatele adeva­rurilor nepla­cute, dar nu o pot face întot­deauna. Cum ne împacam, atunci, cu propriile noastre greseli, slabi­ciuni si cu un viitor nesigur?

Majoritatea oamenilor au, de regula, o foarte buna parere despre ei însisi. Experimentele arata ca subiectii apreciaza trasaturile pozitive ca fiind acelea care îi descriu, mai degraba decât cele negative; se evalueaza pe ei însisi mai presus decât pe ceilalti si mai favorabil decât sunt descrisi de catre ceilalti; îsi supra­estimeaza contributia la reusitele colective; exagereaza controlul pe care îl detin asupra eveni­mentelor din vietile lor; îsi anticipeaza un viitor luminos. Oamenii îsi evalueaza trasaturile care îi descriu drept preferabile celor care nu îi carac­teri­zeaza: multi cred ca pâna si literele din numele lor sunt prefe­rabile altor litere sau ca produsele de consum pe care le poseda sunt superioare celor pe care nu le pose­da. Nu ne flatam astfel în mod constient, ci o facem în mod automat. Ce anume sustine aceasta iluzie atât de comuna?

Perceptii de sine convenabile[3]

Mai multe studii au aratat ca, de regula, studentii pusi sa-si aminteasca rezultatele lor scolare din liceu îsi supra­estimeaza notele - mai ales cei cu note mici - chiar daca li se spune ca relatarile lor vor fi verificate. Când obtin la examene note mari, studentii îsi atribuie meritele succesului; când rezultatele sunt slabe, dau vina pe exami­nator sau pe dificultatea exagerata a întrebarilor. Când cercetatorilor li se accepta studiile si articolele spre publicare, considera ca acestea sunt valoroase; când sunt respinse, dau vina pe editori si pe referenti. Când câstiga, jucatorii din cazinouri se considera maestri ai jocului; când pierd, dau vina pe ghinion. Când echipa lor câstiga, antrenorii echipelor de fotbal îsi lauda echipa si tactica adop­tata; când pierd, dau vina pe arbitru. În concluzie, oamenii au tendinta sa îsi atribuie meritul succesului si sa puna esecurile pe seama unor factori exteriori.

Oamenii sunt, de asemenea, nerealist de optimisti. Studentii îsi prevad un viitor minunat si nu se vad patind nimic rau; imediat dupa iesirea de la urne, 4 din 5 alega­tori americani sunt convinsi ca va câstiga candidatul pe care l-au votat; suporterii echipelor de fotbal cred ca echipa lor favorita va câstiga urmatorul meci. Acest gen de opti­mism se sustine cu tot felul de rationalizari, menite sa-l înta­reasca. De exemplu, indivizii care au avut o relatie serioasa si de lunga durata în anii de facultate sunt convinsi ca aceasta asigura un mariaj fericit; dimpotriva, cei care au avut numai relatii pasagere, dar numeroase, sunt de asemenea convinsi ca asa e mai bine pentru a se casatori cu cine trebuie, având mai multa experienta. Când vine vorba despre ei însisi, tinerii americani din ambele categorii considera ca sunt numai 20% sanse ca ei sa divorteze, chiar daca stiu ca rata divortialitatii în SUA este de 50%. (Raspunsul corect la cea de-a patra întrebare-test pentru bunul-simt este, prin urmare: adevarat.)

Autohandicaparea

Psihosociologii denumesc astfel adoptarea de catre indivizi a unor comportamente menite sa saboteze reusita propriilor actiuni cu scopul de a oferi o scuza eventuala a esecului anticipat. De ce? Atunci când ne temem de un eventual esec, dorim ca acesta sa nu fie pus pe seama lipsei noastre de abilitate si de competenta; altfel spus, ne sabotam propriile actiuni ca sa ne putem pastra intact respectul de sine.

În 1978, Stephen Berglas si Edward Jones au realizat urmatorul experiment. Un lot de studenti a fost împartit în doua grupe. Tuturor li s-a spus ca se experimen­teaza efectele unor medicamente asupra performantei intelectuale. Toti au raspuns la un prim test de încalzire (20 de itemi de asocieri analogice) si tuturor li s-a comuni­cat ca s-au descurcat destul de bine. Numai ca participantii din prima grupa au avut de raspuns la întrebari usoare, fiind optimisti în legatura cu testul urmator, pe când cei din a doua grupa au avut de raspuns la întrebari dificile, fiind destul de pesimisti în legatura cu ceea ce-i asteapta în continuare. Înainte de al doilea test, participantii au avut de ales între Actavil - care spo­reste performanta intelectuala - si Pandocrin - care o dimi­nueaza; în realitate, nu li s-a administrat nici un medicament, ci o substanta pla­cebo. Participantii din prima grupa au luat cu totii Actavil; în cea de-a doua grupa, majoritatea barbatilor (mult mai putin femeile) au luat Pandocrin atunci când experimentatorii erau de fata si puteau sa vada ce medicament a luat fiecare participant; atunci când medicamentele au fost luate fara martori, extrem de putini au luat Pandocrin.

Oamenii recurg la diferite strategii de autohandicapare: consum de droguri si de medicamente, bautura, lipsa de antrenament, avantaje oferite adversarului într-o competitie (cu precadere la barbati) - boala, indispozitie, stress (cu precadere la femei). Scopurile acestor strategii sunt diferite: la cei cu respect de sine scazut, autohandicaparea este o scuza a esecului anticipat - la cei cu respect de sine ridicat, un motiv de amplificare a succesului scontat. (Evident, raspunsul la cea de a cincea întrebare-test pentru bunul-simt este: adevarat.)

Gloria vicarianta

În 1976, Robert Cialdini creeaza un verb sui generis în limba en­gleza: "BIRG", din initialele expresiei: bask in reflected glory, cresterea respectului de sine prin aso­ciere cu alti oameni care se bucura de succes. În mai multe universitati americane s-a constatat ca, dupa o victorie a echipei de football, basket, baseball sau hockey a universitatii, mai multi stu­denti suporteri poarta a doua zi tricourile echipei învin­gatoare - cu atât mai multi, cu cât victoria a fost mai rasunatoare.

Câteva experimente aduc elemente în plus. De exemplu, unui lot de studenti i se da un test de cunostinte generale; se spune apoi ca jumatate din participanti au reusit la test, iar cealalta jumatate nu - fara a se face însa nominalizari. În a doua faza a experimentului, se cere participantilor sa descrie un meci al echipei lor favorite. Cei care se asteptau sa fi ratat testul, au folosit cu precadere expresiile "noi am câsti­gat", în cazul unui meci victorios, respectiv "ei au pierdut" în cazul unei înfrângeri a echipei. Alta data, participantii care au ratat testul au tinut sa mentioneze ca au aceeasi data de nastere ca si o per­sonalitate cunoscuta.

Pe acelasi calapod, s-a mai nascocit un verb: CORF, de la cut off reflected failure - distantarea de persoanele sau grupurile care pierd. Iata cu ce rezultate s-a soldat un experiment semnificativ în acest sens. Trei grupe de participanti au dat un test colectiv (nu are impor­tanta daca este un test de inteligenta, imaginatie, memorie sau cunos­tinte generale). Prima grupa a trecut testul cu brio, a doua grupa nu a primit nici un feed-back (nu s-au comunicat rezultatele), iar ultima grupa a esuat. La sfârsitul experimentului, participantilor le-au fost oferite insigne cu em­blema echipei din care au facut parte. 68% dintre cei din prima grupa au luat insignele; la cea de-a doua grupa 50%, iar la grupa pierzatoare numai 9%. Se stie, de asemenea, ca suporterii maniaci ai echipelor de fotbal îsi pierd încrederea în capacitatile proprii dupa înfrângerea echipei favorite.

Comparatia sociala cu indivizi inferiori

Ne amintim teoria lui Leon Festinger, potrivit careia de obicei ne auto­evaluam comparându-ne cu cei care ne sunt asemanatori. Dar ce se întâmpla cu respectul de sine daca ceilalti din preajma au realizari mai mari decât ale noastre? Nu întot­deauna se cauta o informatie obiectiva; uneori comparatia este o reactie de aparare a Eului. Atunci cautam sa ne comparam cu alti indivizi care ne sunt inferiori. si în folclorul românesc exista o zicala potrivita în context: "Decât codas la oras, mai bine în satul tau fruntas". Asa se face ca unii elevi buni, care învata însa la scoli de proasta calitate, au un respect de sine superior elevilor slabi sau mediocri de la scoli de prestigiu.

Iata ce rezulta dintr-o ancheta realizata printre bolnavele de can­cer la sân. Unele dintre femeile cu un sân amputat le compatimesc pe cele care si-au pierdut amândoi sânii; cele cu ambii sâni amputati, dar mai în vârsta, le deplâng pe femeile aflate în aceeasi situatie, dar mult mai tinere; cele din ultima categorie, dar casa­torite (eventual cu copii) le compatimesc pe femeile tinere, fara sâni, care n-au apucat sa se marite etc. Întotdeauna exista cineva si mai nenorocit.

În 1988, Abraham Tesser încearca sa raspunda la întrebarea: ce se întâmpla atunci când cineva apropiat noua are niste succese remar­cabile? Reactiile sunt fie "BIRG" (ne împartasim din gloria persoanei apropiate), fie gelozia si resenti­mentul. Depinde cât de relevant este succesul altuia fata de respectul nostru de sine: daca ne eclipseaza pe o latura importanta a personalitatii si activitatii noastre, ne distantam de acea persoana ca sa ne pastram respectul de sine; daca nu, atunci ne atribuim avantajele de a fi în preajma cuiva de succes. De pilda, atunci când un fotbalist mediocru are un frate sau un prieten care ajunge o vedeta, pot sa apara unele resentimente sau chiar rupturi vio­lente a relatiilor; daca un inginer sau un manager are parte de un frate sau un bun prieten superstar în fotbal, atunci se va bucura de succesul lui, savurând placerea de a fi invidiat de ceilalti pentru ca este în relatii atât de apropiate cu o celebritate.

Câteodata suntem siliti totusi sa admitem superioritatea cuiva într-un do­meniu impor­tant pentru noi; cum ne mai aparam respectul de sine? Foarte simplu: supra­evaluând valoarea celui care ne depaseste. Daca cel care m-a batut la sah este un geniu, înseamna ca nici eu nu sunt chiar de lepadat!

Sunt adaptative iluziile pozitive?

Sunt aceste mecanisme de aparare a Eului semne de sanatate mintala si de exis­tenta normala ori sunt simptome de tulburari psihice?

Shelley Taylor si Jonathon Brown sustin, pe baza studiilor întreprinse, ca indivizii depresivi si cu respect de sine scazut au o imagine mai rea­lis­ta despre ei însisi decât marea majoritate a celor bine adaptati social. Autoevaluarile lor sunt mai apropiate de ceea ce remarca observatorii independenti; recurg mai putin la mecanis­mele de supradimensionare a Eului pentru a-si explica succesele si esecu­rile; nu au tendinta de supra­estimare a controlului pe care-l pot exercita asupra evenimentelor din vietile lor; se compara mai degraba cu cei asemanatori cu ei decât cu indivizi inferiori. Concluzia lor este surprinzatoare: iluziile pozi­tive promoveaza fericirea, dorinta de-a avea grija de ceilalti si capacita­tea de angajare într-o activitate social­mente utila - toate fiind atribute ale sanatatii min­tale. Cu alte cuvinte, e bine si pentru individ, ca si pentru societate ca iluziile despre sine sa nu fie prea crud destramate.



Alti cercetatori apreciaza ca efectele benefice ale iluziilor pozitive despre sine se manifesta numai pe termen scurt. Pe termen lung însa ele sunt nocive, generând com­portamente cronice de autoaparare: evitarea autoreflectiei prin consum de alcool sau droguri, autohandicaparea, negarea problemelor de sanatate pâna când e prea târziu sa mai poata fi tratate, pasiuni frivole de genul jocurilor de noroc etc. Sub aspect social, cei care îsi cultiva un respect de sine exagerat nu sunt de loc simpa­tizati de colegi si cunoscuti.

Exteriorizarea Eului

Cunoasterea si respectul de sine tin de viata launtrica a Eului. Discutia nu este însa încheiata daca nu atinge stratul cel mai superficial al sinelui - expresia comporta­mentala a Eului social. Majoritatea oamenilor sunt intens preocupati de imaginea lor în ochii celorlalti. Industria modei, cura de slabire, chirurgia plastica, precum si neistovita cautare de leacuri miraculoase care fac parul sa creasca sau dimpotriva, sa cada, albesc dintii, fac respiratia proaspata si întind ridurile, toate exploateaza preocuparea noastra fata de înfatisarea fizica. De asemenea, oamenii sunt pre­o­cu­pati si de impresiile pe care le produce comportamentul lor în public. Câti dintre noi nu sunt obsedati de întrebarea: "Ce-or sa creada vecinii?"

În Cum va place, William Shakespeare scrie ca "Lumea întreaga e o scena si toti barbatii si femeile niste bieti actori". Patrunzatoarea intuitie a marelui dra­maturg a fost transpusa în limbajul stiintific de catre sociologul Erving Goffman, dupa care viata sociala este comparabila cu un teatru, unde fiecare dintre noi joaca un anumit rol, rostind replici scrise dinainte. si mai important, spune Goffman, este faptul ca fiecare individ îsi asuma o masca sau o identitate sociala, pe care ceilalti ne ajuta politicos sa ne-o pastram. Inspirati de teoria lui Goffman, psiho­sociologii studiaza exteriorizarea Eului sau, pentru a gasi un corespondent cât mai apropiat al termenului englezesc self-presentation - autoprezentarea: procesul prin care încer­cam sa modelam imaginea propriei persoane în ochii celorlalti.

Un act de exteriorizare a Eului poate lua diferite forme. Poate fi deliberat sau incon­stient, sincer sau înselator, îndreptat catre un public exterior sau catre noi însine. În aceasta ultima sectiune vom analiza diferitele scopuri ale autoprezentarii si caile pe care oamenii încearca sa atinga aceste scopuri.

Cele doua tipuri de exteriorizare a Eului

Exista doua tipuri fundamentale de exteriorizare a Eului, fiecare din ele având o anumita motivatie. Exteriorizarea strategica consta în eforturile noastre de a crea celor din jur o anumita impresie favorabila, spre a dobândi influenta, putere, sim­patie sau aprobare. Promisiunile din campaniile politice sau pledoariile acuzatilor în fata completului de judecata sunt exemple elocvente. Exteriorizarea strategica poate urmari sa creeze diferite aparente, printre care aceea de persoana placuta, compe­tenta, morala, periculoasa ori, dimpotriva, neajutorata. Indiferent de scopul urma­rit, oamenii încearca sa îsi alcatuiasca o anumita imagine nu numai prin ceea ce spun, dar si prin intermediul limbajului nonverbal. De pilda, femeile manânca adeseori mai putin de fata cu barbatii, spre a parea mai feminine. Barbatii îsi sug burta si îsi îndreapta umerii spre a parea mai vigurosi, mai atletici etc.

Identitatea specifica pe care oamenii încearca sa o proiecteze în exterior difera în functie de persoana si de situatie. Exista însa doua scopuri foarte des întâlnite ale exteriorizarii strategice. Primul este ingratierea - termen folosit pentru a ne referi la actele motivate de dorinta de acomodare cu anturajul si de a fi placut de catre ceilalti. Cel de-al doilea scop este autopromovarea - actele care urmaresc sa câstige respectul celorlalti.

La o privire superficiala, aceste scopuri par usor de atins. Atunci când vor sa placa, oamenii sunt serviabili, zâmbesc mult, dau din cap, sunt de acord cu toata lumea si, daca este nevoie, recurg la favoruri, complimente si lingusiri. Când vor sa fie admirati pentru competenta lor, oamenii încearca sa impresioneze vorbind despre ei însisi, facând parada fara modestie de statutul lor social, de cunostintele si reusitele lor. În ambele cazuri, trebuie sa existe o anumita masura. Tacticile de ingratiere trebuie sa fie subtile, altminteri duc la efecte contrare. De asemenea, cei care îsi trâmbiteaza tot timpul succesele sunt considerati egocentrici si încrezuti, stârnind antipatie.

Dorinta de a proiecta o imagine publica favorabila îi poate duce pe unii la acte nesabuite si periculoase. Exemplele sunt întristator de numeroase si de diverse: placerea de a epata cu un ten perfect bronzat întrece teama de cancer epidermic; numeroase femei îsi deregleaza aparatul digestiv sau chiar întregul metabolism prin tot felul de mijloace nesanatoase de prevenire a supraponderalitatii. Tot mai multi tineri, din dorinta de a-si epata amicii de aceeasi vârsta, consuma droguri, beau fara masura si se apuca de fumat. Nenumarate accidente de circulatie rutiera, soldate cu o multime de victime inocente, sunt cauzate de dorinta unora de a parea neînfricati, conducând bezmetic.

Al doilea motiv al exteriorizarii Eului este verificarea sinelui: dorinta de a-i face pe ceilalti sa ne vada asa cum ne percepem noi însine. William Swann consi­dera ca oamenii sunt puternic motivati sa îsi verifice propriul concept al Eului prin ochii celorlalti. Cercetarile sale sustin ideea ca oamenii solicita, îsi reamintesc si accepta selectiv acele forme de feedback interpersonal care le confirma imaginea despre sine. Câteodata chiar încearca sa corecteze opiniile favorabile despre ei ale celorlalti, daca acestea sunt - în viziunea lor - inadecvate. Într-un studiu, partici­pantii au interactionat cu un complice care, ulterior, unora le-a spus ca i se par a fi niste persoane dominatoare, altora, dimpotriva, ca se lasa prea usor dominati. Când aceste comentarii concordau cu conceptul de sine al participantilor, au fost accep­tate de îndata. În schimb, participantii contrariati în imaginea lor despre sine si-au modificat comportamentul, încercând sa demonstreze complicelui ca se înseala. Cei care se percepeau ca persoane dominatoare, dar au fost catalogati ca fiind usor de dominat s-au comportat mai asertiv decât înainte; cei care se considerau firi mai slabe, dar au fost apreciati ca persoane cu înclinatii dominatoare, s-au aratat ulte­rior si mai docili.

Ce se întâmpla însa cu oamenii care au un concept de sine negativ? Vor ei ca si ceilalti sa aiba aceeasi impresie? Nimeni nu este perfect si orice om are anumite defecte. Dar vrem noi sa ne verificam aceste defecte prin ochii celorlalti? Doresc aceia dintre noi care se simt dureros de timizi, greu adaptabili sau nesiguri de abi­litatile lor ca si ceilalti sa le observe aceste slabiciuni? Sau ar prefera sa se prezinte ca niste persoane îndraznete, placute si competente? Ce se întâmpla atunci când dorinta de autoverificare vine în conflict cu nevoia de supradimensionare a Eului?

Încercând sa afle un raspuns la aceste întrebari, Swann si colaboratorii sai au cerut fiecarui participant sa completeze un chestionar de conturare a conceptului de Eu si apoi sa îsi aleaga un partener de interactiune dintre alti doi participanti - primind informatia ca unul dintre acestia are o parere favorabila despre el, pe când celalalt are o parere nefavorabila. Daca participantii cu concept de sine pozitiv au ales partenerul cu opinie favorabila, majoritatea celor cu concept de sine negativ au preferat partenerul care le-a confirmat defectele recunoscute de catre ei însisi (vezi Graficul 2.4).

Daca oamenii cauta sa-si verifice sinele prin intermediul partenerilor dintr-un experiment de laborator, e rezonabil sa presupunem ca vor acelasi lucru din partea celor cu care se afla în relatii apropiate. Într-un studiu la care au participat numai persoane casatorite, sotii si sotiile au raspuns separat la o serie de întrebari vizând conceptul de sine, sotul/sotia si devotamentul fata de partenerul de viata. Conform predictiei, persoanele cu concept de sine pozitiv au exprimat mai mult devotament fata de partenerii care-i apreciaza favorabil, pe când cei cu concept de sine negativ s-au simtit mai devotati fata de partenerii care îi apreciaza nefavorabil.

Graficul 2.4 Ce este mai important: verificarea sau
sublinierea Eului?

Sursa: (Brehm, Kassin, Fein, 1999)

În ceea ce priveste aspectele importante ale conceptului de Eu, cercetarile arata ca oamenii prefera, cel mai adesea, sa reflecteze mai mult asupra trasaturilor lor pozitive decât asupra celor negative. Totusi, se pare ca dorinta de autoverificare este destul de puternica si, câteodata, poate fi mai presanta decât nevoia de supra­dimensionare a Eului. Cu totii vrem sa facem o buna impresie, dar totodata dorim ca persoa­nele implicate în vietile noastre sa-si faca despre noi o impresie corecta, în acord cu propriul nostru concept de sine.

Diferente individuale de automonitorizare

Desi cu totii ne exteriorizam Eul, exista mari diferente între modurile de manifes­tare ale indivizilor. Unii oameni sunt mai grijulii decât altii în ceea ce priveste imaginea lor publica. De asemenea, unii oameni sunt mai înclinati spre exteriori­zarea strate­gica, pe când altii prefera autoverificarea. În 1987, Mark Snyder afirma ca aceste dife­rente sunt legate de o trasatura de personalitate pe care el o numeste autosupra­veghere sau automonitorizare: tendinta de reglare a propriului compor­tament astfel încât sa fie satisfacute solicitarile situatiilor sociale.

Indivizii cu grad înalt de automonitorizare par sa posede un repertoriu de Euri din care îl aleg pe cel mai potrivit situatiei. Sensibili fata de considerentele exteri­orizarii strategice, ei sunt dispusi si capabili sa îsi modifice comportamentul de la o situatie la alta. Masurati pe scala automonitorizarii, este probabil ca vor fi de acord cu afirmatii de genul "Cred ca as fi un bun actor" si "În situatii diferite sau de fata cu persoane diferite, ma comport adesea ca niste persoane diferite". Spre deosebire de acestia, indivizii cu grad scazut de automonitorizare sunt, prin natura lor, încli­nati spre autoverificare, parând mai putin preocupati de respectarea con­venientelor sociale. Aidoma actorilor distribuiti mereu în acelasi tip de rol, ei se exprima consec­vent în toate situatiile, exteriorizând ceea ce ei considera a fi ade­varatul lor Eu. Ei spun ca "Nu pot sa sustin decât ideile în care cred" si ca "Nu am fost niciodata bun la jocuri de gen mima sau sarada" (vezi Tabelul 2.1)

Tabelul 2.1 Scala automonitorizarii

Sunteti o persoana cu grad înalt sau scazut de automonitorizare? La fiecare propozitie, raspundeti adevarat (A) sau fals (F). La sfârsit, acordati-va un punct daca ati raspuns A la itemii 4, 5, 6, 8, 10, 12, 17 si 18. Apoi acordati-va un punct daca ati raspuns F la itemii 1, 2, 3, 7, 9, 11, 13, 14, 15 si 16. Faceti suma punctelor. Totalul reprezinta scorul dvs. de automonitorizare. În rândul studentilor americani, scorul mediu se situeaza între 10 si 11. (Snyder si Gangestad, 1986)

Îmi este greu sa imit comportamentul altor persoane.

La petreceri sau în societate nu încerc sa fac ori sa spun lucruri care sa fie pe placul altora.

Nu pot sa sustin decât idei în care cred.

Pot sa improvizez discursuri chiar si asupra unor subiecte de care nu am habar.

Cred ca fac un adevarat spectacol ca sa-i impresionez ori sa-i distrez pe ceilalti.

Cred ca as fi un bun actor.

Într-un grup de oameni sunt rareori în centrul atentiei.

În situatii diferite si în prezenta unor insi diferiti, ma port adesea ca niste persoane diferite.

Nu stiu prea bine cum sa-i fac pe ceilalti sa ma placa.

Nu sunt totdeauna cel ce par a fi.

Nu mi-as schimba opiniile sau modul de comportare ca sa plac cuiva ori ca sa obtin niste favoruri.

Sunt considerat un interlocutor amuzant.

N-am fost niciodata bun la jocuri de gen mima sau sarade.

Îmi este greu sa îmi schimb comportamentul pentru a ma acomoda cu diferite persoane si situatii.

La o petrecere îi las pe altii sa întretina atmosfera.

Ma simt putin stânjenit în compania altora si nu ma comport asa cum ar trebui.

Pot privi pe cineva în ochi si sa mint convingator (pentru o cauza dreapta).

Îi pot pacali pe oameni, purtându-ma cu ei amical, desi în realitate îmi displac.

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Exista un dezacord între psihosociologi daca scala automonitorizarii masoara o singura trasatura globala ori doua sau mai multe trasaturi specifice, precum si daca persoanele cu grad înalt sau scazut de automonitorizare sunt doua tipuri dis­tincte de oameni sau niste coordonate diferite pe o dimensiune comportamentala continua. Indiferent cum ar sta lucrurile, scorurile înregistrate pe scala par sa ofere predictii valide asupra comportamentului social. În ceea ce priveste imaginea lor publica, persoanele cu grad înalt de automonitorizare sunt interesate sa afle cât mai multe despre cei cu care ar putea sa interactioneze si despre regulile acceptabile de conduita. Apoi, dupa estimarea situatiei, îsi schimba comportamentul. Daca o situ­atie cere conformism, persoanele cu grad înalt de automonitorizare se conformeaza; daca situatia cere independenta si autonomie, refuza sa se conformeze. Dimpotriva, persoanele cu grad scazut de automonitorizare adopta o pozitie constanta în toate situatiile.

Deoarece comportamentul nostru este în mare masura influentat de normele sociale, vom vedea în capitolele urmatoare ca automonitorizarea este relevanta în multe aspecte ale psihologiei sociale. Acest fapt are si implicatii interesante asupra dezvoltarii personalitatii. O ancheta efectuata pe un esantion de persoane cu vârste cuprinse între 18 si 73 de ani a evidentiat faptul ca scorurile de automonitorizare tind sa scada odata cu vârsta - probabil fiindca, pe masura ce îmbatrânesc, oamenii devin mai stabili si mai siguri de propria lor identitate.

Încercati acum sa raspundeti la aceasta întrebare: cum este mai bine sa fii - o persoana cu grad înalt sau scazut de automonitorizare? Este vreuna din cele doua orientari intrinsec mai adaptativa decât cealalta? Cercetarile de pâna acum nu ofera suficiente argumente pentru o astfel de evaluare. Sa ne gândim la cei cu grad înalt de automonitorizare. Cât se poate de corect, ei se considera pragmatici, flexibili, adaptabili si capabili sa se descurce în marea diversitate de roluri pe care ni le impune viata. Dar sa nu ne grabim. Ei ar putea fi caracterizati si altfel, drept niste oportunisti prefacuti, mai mult preocupati de aparente decât de realitate si dornici sa-si schimbe culoarea ca niste cameleoni, ca sa se adapteze la orice situatie. Sa ne gândim si la cei cu grad scazut de automonitorizare. Ei se descriu ca fiind niste oameni principiali si consecventi; ei nu sunt prefacuti si spun totdeauna ceea ce gândesc, astfel încât ceilalti stiu care le este pozitia. Fireste însa ca ar putea fi la fel de bine considerati drept niste oameni încapatânati, nepasatori fata de cei din jur si nedispusi la compromisuri pentru a se acomoda cu anturajul. Prin urmare, având în vedere valoarea relativa a acestor doua orientari, e mai sigur sa tragem concluzia nici una nu este neaparat indezirabila - afara de cazurile când sunt duse la extrem. (Asadar, raspunsul corect la ultima întrebare-test pentru bunul-simt este: fals.)

Epilog: multiplele fatete ale Eului

De-a lungul multor secole, poetii, filosofii dar, mai ales, teologii au zugravit Eul ca pe un 'miez launtric' al personalitatii, ce ramâne de neschimbat pe parcursul vietii. Straduinta socratica de 'a te cunoaste pe tine însuti' si îndemnul moralistilor de 'a fi tu însuti' se bazeaza pe aceasta reprezentare a Eului. Ce-i drept, când oameni de peste 85 de ani au fost rugati sa reflecteze asupra vietii lor, marea majoritate au declarat ca, desi s-au schimbat oarecum odata cu trecerea timpului, au ramas totusi mereu, fiecare dintre ei, aceeasi persoana. Cu toate acestea, în ultimii ani psihoso­ciologii s-au concentrat mai ales asupra schimbarii, descoperind ca, macar într-o anumita masura, Eul este maleabil - lasându-se modelat de experientele vietii si variind întrucâtva de la o experienta la alta. Din aceasta perspectiva, Eul prezinta numeroase fatete.

Ce vedeti atunci când va priviti în oglinda? Un singur Eu sau mai multe? Vedeti o persoana al carei concept de sine este durabil sau una a carei identitate pare sa se schimbe din când în când? Vedeti o persoana ale carei calitati si defecte sunt cântarite obiectiv sau una care se fereste de adevaruri neplacute prin meca­nisme de autoaparare? Vedeti o persoana cu un Eu launtric ascuns, mai mult sau mai putin diferit de mastile vizibile pentru ceilalti?

Daca ne bazam pe continutul acestui capitol, raspunsul la toate aceste întrebari pare sa fie mereu acelasi: Eul poseda toate aceste caracteristici. Acum mai bine de un veac, William James spunea ca Eul nu este simplu, ci complex si multidimensi­onal. Cercetarile si teoriile psihosociologice îi dau dreptate. Fireste, exista o latura a Eului pe care o putem cunoaste numai prin introspectie si care ramâne stabila de-a lungul vremii. Dar exista si alte laturi care se modifica în functie de situatie si de informatiile despre noi însine pe care le primim de la ceilalti. În ceea ce priveste respectul de sine, exista momente când suntem destul de ego-focalizati pentru a ne constientiza cu acuitate propriile defecte. Dar sunt destule alte momente în care ne protejam de autoaprecierile neplacute prin cognitii convenabile, autohandicapare, glorie vicarianta sau comparatii sociale cu indivizi inferiori. Mai este si chestiunea exteriorizarii de sine. E limpede ca fiecare dintre noi poseda un Eu privat, alcatuit din gândurile, sentimentele si amintirile noastre launtrice. Dar e la fel de limpede ca posedam si un Eu exterior, portretizat de rolurile pe care le jucam si de mastile pe care le purtam în public. Pe masura ce veti continua lectura acestui manual, veti vedea ca diferitele componente cognitive, afective si comportamentale ale Eului nu sunt etans separate, ci intercorelate - toate având o mare semnificatie pentru tot restul psihosociologiei.



În limba engleza, psihosociologii utilizeaza frecvent termenul bias care, tradus ad litteram, în­seamna "înclinatie". Sensul avut în vedere de anglo-americani este acela de privire subiectiva, în care lucrurile si situatiile apar deformate de perspectiva subiectului, astfel încât ele sa se prezinte într-o lumina convenabila si confortabila acestuia. În româneste, însa, cuvântul "în­clinatie" are cu totul alt înteles, referitor la disponibilitatile deosebite si la interesul deosebit pe care un individ le manifesta fata de un anumit gen de activitate. Din acest motiv - spre deosebire de autorii români care nu se sfiesc sa foloseasca termenul englezesc ca atare, pronuntat însa româneste - preferam sa vorbim despre tendinte (subiectiv) deformatoare, chiar daca sintagma este obositor de lunga.

Termenul englezesc este self-enhancement: literal, enhancement înseamna marire, sporire, înaltare.

În limba engleza, self-serving perceptions, cu sensul mai exact de "perceptii în serviciul sinelui" - sintagma foarte greoaie în româneste, motiv pentru care cred ca expresia propusa este destul de adecvata, redând sugestiv sensul precizat prin definitie.











Document Info


Accesari: 9302
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2021 )