Caracteristicile procesului de centralizare în Anglia, Spania si Franta

În secolul al XII-lea - al XV-lea (în perioada feudalismului dezvoltat) s-au produs transformari importante în viata social-economica a Europei. În Anglia, Spania si Franta s-a desfasurat procesul de centralizare statala care consta în actiunea monarhiei, sprijinita de orasenime, de taranime, de mica nobilime si de biserica, pentru unificarea teritoriala si centralizarea politica a statului.

Din secolele XII-XIII, dezvoltarea economiei agrare, a mestesugurilor 232j94c si a oraselor, largirea schimburilor comerciale, interne si externe au avut consecinte însemnate asupra centralizarii statelor.

Nobilimea, care, în ansamblul ei, nu si-a adaptat în suficienta masura organizarea domeniului si felul de viata cerintelor dezvoltarii productiei si schimbul, a început sa fie subminata economic. Transformarile petrecute în tehnica si în organizarea militara, constând în scaderea rolului cavaleriei grele nobiliare si în sporirea rolului pedestrimii, precum si în înlocuirea contingentelor recrutate pe baza sistemului vasalic cu trupe de mercenari, au cauzat declinul militar al nobilimii. În acelasi timp creste rolul armatei regale, care începe sa aiba un caracter permanent, devenind o forta suficient de puternica sub autoritatea regelui pentru stavilirea anarhiei feudale.

Orasenimea a sprijinit puterea centrala, deoarece mestesugurile si comertul se puteau dezvolta mai bine în conditiile unui stat centralizat. Orasenii au oferit regalitatii ajutoare banesti sub forma de împrumuturi si dari, sprijin militar prin mobilizarea "steagurilor" urbane, precum si specialisti pentru administratia statului. Ţaranii erau interesati în curmarea anarhiei feudale, pentru a putea sa-si desfasoare activitatea în liniste. Numerosi mici nobili au intrat în slujba regalitatii, primind în schimb domenii sau alte favoruri regale. Clerul, caruia anarhia feudala îi ameninta bunurile funciare, a sprijinit regalitatea cu resurse materiale si cu arme spirituale.

Centralizarea statala a constituit un proces istoric progresist, care a creat conditii prielnice dezvoltarii social-economice, progresului culturii si aparitiei natiunilor.

Întarirea statului a creat, în acelasi timp, conditiile necesare pentru apararea teritoriu-lui tarii sau pentru eliberarea unor teritorii aflate sub stapânire straina.

Centralizarea politica a Spaniei

În prima jumatate a secolului al VIII-lea se constituie, dupa simbolica victorie de la Covadonga (în 722), un puternic stat crestin în regiunile de munte, Asturiile, Cantabria si Galicia. Maurii nu se asaza la nord de linia Coimbra-Toledo-Guadalajara. Podisurile Leon si Burgos sunt lasate pe seama expeditiilor de prada periodice si sunt depopulate. Dar, de la mijlocul secolului al VIII-lea si pâna la mijlocul secolului al IX-lea, dezbina-rea interna îi determina pe regii asturieni sa ramâna în defensiva.

Dupa 840, reîncepe ascensiunea regatului Asturiilor, care extinzându-se pâna la Duero, îsi fixeaza capitala la Leon. În acelasi timp, un conte disident fondeaza Castilia, în jurul orasului Burgos (932-970). Un regat al Navarrei apare în Pirinei, ajungâng la Tudela, pecursul superior al Ebrului. Aceste progrese sunt oprite de catre Almanzor, în jurul anului 1000.

Caderea califatului de Cordoba permite Castiliei sa obtina primele succese: crestinii depasesc Sierra centrala si cuceresc Toledo (1080). Urmeaza însa venirea Almoravizilor, carora numai Cidul le rezista, formându-si un domeniu în Valencia este pierduta, iar Castilia revine la vechile conflicte interne.

Amenintarea almohada la începutul secolului al XIII-lea, determina efortul puternic al crestinilor care realizeaza, în 1212, unirea lor generala. Victoria obtinuta la Las Navas de Tolosa, gratie acestei uniuni, reprezinta actiunea militara de cea mai mare importanta pentru viitorul Reconquistei. Începând de atunci, Portugalia, regat apusean, va cuceri viitoarele sale provincii meridionale. În Castilia, Ferdinand cel Sfânt va ajunge pâna la Cordoba în 1236, iar la Sevilla, în 1248. În Aragon, Iacob I (1213-1276), supranumit Cuceritorul, pune stapânire pe Baleare (între 1229 si 1235), pe Valencia, Jativa si Alcira (în 1238), mai târziu pe Murcia. Spre 1270, musulmanilor nu le mai ramasesera decât Granada si câteva farâme de teritoriu în regiunea Huelva.

Într-adevar, mai ales în secolul al XIII-lea, Spania cunoaste perioade pline de armonie. În Castilia, din 1230 pâna în 1252, domneste Ferdinand cel Sfânt, nu mai putin crestin decât varul sau, Ludvic cel Sfânt, însa mai realist, fiindca limiteaza ideea de cruciada la orizonturile spaniole, un rege tolerant, intitulându-se rege al celor trei religii. În Aragon, domneste catalanul plin de vigoare Iacob, Cuceritorul, razboinic si poet, brutal, fara scrupule, dar care, totusi, se înconjoara de persoane sfinte: Raymundo de Penyafort, Pedro Nolasco, extraordinarul Raymundo Llull. Islamul da înapoi. Se constru-iesc catedrale. Triumful lumii crestine e deplin.

O singura rezerva decurge din faptul ca, din punct din vedere national, Spania din perioada Reconquistei, în loc sa se unifice, pare mai curând ca se faramiteaza. Leonul, din secolul al IX-lea pâna în al XI-lea, si Castilia, pâna la mijlocul secolului al XII-lea, nu au încetat sa revendice mostenirea suveranilor vizigoti, regii lor nu au încetat sa se intituleze împaratiai întregii Spanii. Ideea aceasta a fost contrazisa de fapte reale. Lupta s-a dus, la început, dinspre teritoriile muntoase, izolate geografic. Din punct de vedere istoric, razboiul împotriva maurilor a favorizat tentativa de independenta a regatelor spaniole: Castilia s-a separat de Leon, Cidul a esuat în încercarea de a crea statul

Valenciei. În est Reconquista din secolul al XIII-lea a luat forme federative: Valencia si Mallorca, pe lânga Aragon si comitatul catalan, s-au ridicat la rangul de regate; acea divizare a Spaniei maure în republici si regate oligarhice (taifas) a favoriyat faramitarea. De-a lungul a unor întregi secole, Asturia, Leon si Castilia, Galicia si Portugalia, Nava-rra, Sobrarbe, Aragon, Ribagorza, comitatul catalan s-au unit sau au fost despartite în functie de aliante matrimoniale si de mosteniri de familie.

În secolul al XIII-lea, divizarea teritoriala ramâne înca o realitate, în pofida unor simplificari esentiale survenite prin uniunea Aragon-Catalonia (1137) si prin cea dintre Leon si Castilia (1230). Chiar daca am lasa la o parte Navarra (pe care un accident dinastic o leaga, la un moment dat, de Franta) si Granada înca necucerita, trebuie neapa-rat sa constatam o grava împartire a Iberiei între Portugalia, Castilia si federatia Aragon --Catalonia-Valencia. Cu atât mai amenintator pentru viitoarea unitate spaniolaeste faptul ca respectiva împartire reprezinta trei temperamente umane diferite si trei directii geografice: Oceanul, podisurile si Mediterana. Înscriindu-se în acest cadru peninsular tripartit, sfârsitul Evului Mediu spaniol va influenta considerabil viitorul Spaniei.

Centralizarea politica a Frantei

În Franta, în procesul de centralizare a statului, s-au corelat actiunile de unificare teritoriala, de eliberare a unor teritorii franceze de sub suzeranitatea engleza si de centralizare institutionala. Lupta pentru întarirea puterii centrale în Franta s-a desfasurat cu deosebita intensitate în timpul lui Filip al II-lea August (1180-1223). Unificarea teritoriala a Frantei s-a realizat pe cai diferite - lupta cu Anglia, razboaiele din secolul XII-XV si mai ales razboiul de 100 de ani (1337-1453), iar Filip al II-lea si-a marit posesiunile prin diferite mijloace: casatorii, anexiuni, confiscari de feude pentru datorii sau pentru tradare. A îngradit drepturile marilor feudali, iar la conducerea statului a fost ajutat de reprezentanti ai micii nobilimi si ai orasenilor bogati.

Includerea unor mari teritorii în domeniul regal a avut

ca urmare preluarea de catre regalitate a atributiilor mili-

tare, judiciare, administrative, fiscale, uzurpate de marii

feudali în perioada de anarhie feudala.

Includerea în domeniul feudal a oraselor a însemnat,

de asemanea, restrângerea autonomiei municipale si

subordonarea fata de puterea centrala.

Unificarea statului a continuat prin alipirea de noi te-

ritorii , ca Champagne, centrul vestitelor bîlciuri; dar

când regele Frantei a încercat sa anexeze Flandra, vestita

pentru manufacturile sale, a fost învins la Courtrai (1302)

de catre armata orasenilor flamanzi care au luptat pentru

libertate.

În cadrul acestui proces se va constitui Adunarea Sta-

rilor Generale (1302), care va devveni o institutie repre-

zentativa, adunare formata din reprezentantii nobilimii, ai

clerului si ai orasenimii, au fost convocate prima data de

Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314), în timpul careia

centralizarea statului francez a prosperat prin extinderea

teritoriului, prin micsorarea puterii marilor feudali si prin

consolidarea relatii-lor Frantei cu alte state. Autoritatea regala era exprimata în formula <<Lex Rex>> (Regele este legea), care va fi invocata mai târziu si de monarhii absoluti.

În Franta, lupta pentru centralizarii statului feudal a fost reluata. Sprijinindu-se pe oraseni, regele Carol al VII-lea a înfiintat o armata permanenta si a stabilit dari perma-nente fara sa ceara aprobarea Starilor Generale. Desavârsirea unificarii politice a Frantei s-a realizat prin anexarea Burgundiei. Ca urmare a unificarii politice, limba franceza din nord se impune treptat în viata de stat si în cultura, formând baza limbii nationale.

Centralizarea politica a Angliei

În Anglia, centralizarea statala s-a desfasurat sub forma unui proces de centralizare institutionala.

Întarirea autoritatii centrale îsi are originea în cucerirea,

în anul 1066, a Britaniei anglo-saxone de catre franco-nor-

manzii din ducatul Normandiei, condusi de Wilhelm Cuce-

ritorul.

Ca urmare a procesului de deposedare a taranimii si a

nobilimii anglo-saxone, regalitatea si-a constituit un întins

domeniu feudal, care, împreuna cu ducatul Normandiei, a

facut din rege cel mai mare proprietar funciar feudal. Prin

crearea unei armate permanente, puterea regelui s-a întarit

datorita îngradirii dreptului de judecata al acestora prin

formarea tribunalului regelui, înfaptuirea reformelor juri-

dice si fiscale, Henric al II-lea Plantagenetul (1154-1189)

a consolidat si mai mult puterea centrala. Dispunând si de

bogate posesiuni, în Anglia, regalitatea engleza a reusit

sa-si impuna autoritatea.

Abuzurile careau însotit cresterea autoritatii centrale

au generat, la începutul secolului al XIII-lea, încercari de a

o îngradi. În urma înfrângerii în conflictele cu Franta, nobi-

limea feudala îl constrânge pe regele Ioan fara Ţara(1119-

-1216) sa semneze în anul 1215 Magna Charta Liberttum. Prin acest act, puterea regala era îngradita în folosul nobilimii, al clerului si al orasenilor bogati. Regele era obligat sa le respecte drepturile. Ulterior, în cursul confruntarii dintre regalitate si starile privilegia-te, în anul 1265 s-a constituit adunarea reprezentativa a acestora sub forma Parlamentu-lui, la care, pe lânga baroni, au participat si reprezentanti ai comitatelor si oraselor.

Istoria Spaniei - Pierre Vilar (traducere, Marian stefanescu)

Istoria Angliei - André Maurois

Probleme Fundamentale

ale istoriei lumii antice

si medievale - Editura Didactica si Pedagocica (1977)