Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload




























GENEZA PUTERII POLITICE

Stiinte politice


GENEZA PUTERII POLITICE

Ca si în cazul altor fenomene sociale, aparitia puterii este legata, fara îndoiala, de anumite contexte istorice si cauzale, care îsi au radacinile în manifestarea unor necesitati sociale specifice.



Puterea a aparut într-un stadiu de complexitate sporita a existentei comunitatilor umane, când evolutia grupurilor sociale si a intereselor acestora a necesitat crearea unor forme speciale de autoritate, de organizare si conducere, cu randament corespunzator aspiratiilor sociale. Necesitatea adaptarii randamentului societatii la cerintele evolutiei acesteia, pentru diminuarea entropiei (dezordinii potentiale) din sistemul social-politic, a facut necesare forme tot mai perfectionate, mai eficiente de organizare si conducere sociala.

Institutionalizarea puterii sociale, ca putere politica, s-a realizat atunci când comunitatea umana, naturala si instinctiva, s-a transformat în "societate", respectiv odata cu aparitia statului.

3.1. TEORII sI CONCEPŢII REFERITOARE

LA GENEZA PUTERII POLITICE

Problematica genezei puterii politice a suscitat un interes constant, de-a lungul vremii, din partea unor reprezentanti de marca ai filosofiei, stiintei politice , sociologiei politice etc., materializat în diverse teorii si conceptii. În continuare, ne vom opri, pe scurt, asupra celor mai semnificative dintre acestea.

3.1.1. TEORII ALE INSTINCTULUI DE ASOCIERE

(SOCIABILITĂŢII NATURALE)

Teoriile sustinute, între altii, de Aristotel si, mai recent, de Julien Freund au relevat ca puterea politica a aparut ca rezultat al instinctului de asociere (sociabilitatii naturale) manifestat de membrii comunitatilor umane, respectiv vointei acestora (expr 515e48f imate constient sau aflate în subconstient) de a se supune în mod "natural" autoritatii conducatoare, în scopul realizarii aspiratiilor lor sociale.

Conform acestor teorii, în micile societati arhaice, constituite pe baza legaturilor de rudenie, puterea a fost mai curând efectul supunerii voluntare fata persoanele cele mai în vârsta, mai întelepte si mai curajoase. Julien Freund considera ca întelegerea corecta a genezei puterii în cadrul societatilor de acest tip se poate realiza prin compararea lor cu manifestarile specifice fenomenului în cauza la triburile amerindiene. El a relevat însa ca formele primare ale organizarii politice au evoluat de-a lungul timpului pâna la cele pe care le cunoastem în prezent.

3.1.2. TEORII sI CONCEPŢII REFERITOARE

LA INSTINCTUL DE DOMINARE

Bertrand de Jouvenel, unul dintre reprezentantii de marca ai acestei orientari, a aratat ca teza sociabilitatii naturale, ca motivatie a genezei puterii politice, poate fi valabila doar în cazul comunitatilor umane restrânse. Conform filosofului francez, aparitia fenomenului puterii în cadrul marilor societati trebuie pusa în relatie cu instinctul de dominare, explicat prin doua categorii de argumente: logice si istorice.

Argumentul logic releva faptul ca, într-un anumit moment al evolutiei sociale, unii dintre membrii comunitatii, împinsi de dorinta de a-i domina pe ceilalti, s-au autoimpus ca sefi.

Argumentul istoric arata ca realizarea marilor unitati politice, din antichitate pâna în epoca moderna, nu a fost rezultatul vointei nationale (populare), asa cum se mentioneaza de obicei, ci al actiunii unor forte dornice de a comanda toate comunitatile care traiau separate. Vointa de supunere sau consimtamântul rational fata de disciplina instaurata de puterea politica au aparut de abia dupa o îndelungata vietuire sub conducerea unei autoritati comune, care a impus sentimentul legitimitatii si al caracterului benefic al puterii.

Sintetizarea continutului teoriilor si conceptiilor de aceasta factura releva ca geneza puterii, care s-a manifestat pregnant începând cu crearea, la sfârsitul secolului al XVIII-lea, a natiunilor, este rezultatul vointei marilor conducatori de a da curs instinctului lor de dominare asupra comunitatilor, respectiv al dorintei de a conduce: în starea ei pura, conducerea societatii este una "prin sine si pentru sine", nu conceputa neaparat pentru realizarea binelui public .

3.1.3. TEORII sI CONCEPŢII SOCIOLOGICE

Potrivit sociologului francez Georges Burdeau (Tratat de stiinta politica, Paris, 1966), primele manifestari ale puterii au aparut în faza trecerii de la societatile primitive, egalitare în care autoritatea apartinea unui sef comunitar, cu prerogative traditional-cutumiare, la societatile divizate, inegalitare, unde grupurile sociale aparute impun, în actul conducerii, reguli dictate de interese specifice, rezultate din pozitiile lor sociale diferite: "În societatile politice vine un moment în care calitatile personale ale unui sef, oricât de considerabile ar fi ele, sunt neputincioase în a explica autoritatea pe care o exercita. Constiinta politica a guvernantilor, devenita mai exigenta, refuza sa considere ca orice organizare sociala se bazeaza pe vointa unei singure persoane. Coincidenta între ideile sefului si aspiratiile masei nu mai este suficienta pentru a fundamenta puterea sa fata de grup"[3].

În societatile primitive, colectivitatile umane aveau o anumita omogenitate, fara sisteme institutionale de protectie, spaima sau necesitatile de supravietuire fiind singurele motive care agregau comunitatea. Ele traiau  într-o societate ne-politica.

Pe masura ce societatea a devenit inegalitara, diversificata, ca urmare a intereselor grupale diferite, s-a simtit nevoia introducerii unor relatii de ordine, de armonizare a diferentelor, de reguli care sa fixeze pacea si securitatea sociala. Aceasta situatie s-a produs pentru ca puterea individualizata (reprezentata printr-un sef, care întruchipa ideea de autoritate în comunitatea respectiva), proprie unei problematici sociale primitive, fara anvergura, pre-statale, nu a mai putut asigura un randament corespunzator în contextul noului stadiu de dezvoltare sociala. Datorita faptului ca structura grupala a societatii si, pe cale de consecinta, interesele grupale au devenit tot mai variate, puterea s-a transformat într-o institutie (statul) cu atributii complexe, devenind, astfel, impersonala. S-a trecut, în acest mod, de la societatea ne-politica, la societatea politica (diversificata, inegalitara), în care conducerea sociala, ca atribut si exercitiu fundamental al puterii, a impus reguli, legi, norme de convietuire sociala si supunerea corespunzatoare fata de imperativele acestora. În modul mai sus mentionat, s-a produs saltul de la stadiul pre-civil (pre-politic) la cel politic, institutionalizat al societatii.

Conflicte si putere. Georges Burdeau a încercat, de fapt, sa demonstreze ca trecerea de la puterea politica individualizata la cea statala s-ar fi datorat modificarii de catre guvernanti a modului de transmitere a autoritatii, ca urmare a necesitatii de a gestiona dezechilibrele si instabilitatea produse de dezvoltarea rapida a societatii: prin interventia guvernantilor, statul a devenit, la un moment dat, titularul puterii, producându-se astfel o disociere între individ si autoritatea pe care o exercita. Aparitia puterii politice (statului) ar fi condus, pe cale de consecinta, la micsorarea sau aplanarea rivalitatilor alimentate de competitia sociala.

Se cuvine remarcat caracterul speculativ al conceptiei sociologului francez, care presupune ca evolutia vietii politice si a puterii s-au produs în conformitate cu o asa-numita cauza interna a acestora, situatie neconforma cu realitatea. De fapt, aparitia statului a fost cauzata de fenomene exterioare relatiilor politice propriu-zise: ea nu a pus capat rivalitatilor pentru putere, care, dimpotriva, s-au amplificat, si nici nu a determinat o rezolvare a conflictelor sociale, oferind doar grupurilor dominante instrumentul eficace al suprematiei lor politice .

Este interesant de semnalat faptul ca Pierre Clastres ("Studii de antropologie politica", Paris, 1980) a împartit societatile în: societati cu stat (cu putere politica) si societati fara stat (fara putere politica), în timp ce Jean-William Lapierre ("Viata fara stat? Eseu asupra puterii politice si inovatiei sociale", Paris, 1977) clasifica societatile în: societati lipsite de putere (fara stat), societati cu aparat de stat si societati intermediare. În acelasi sens, Maurice Duverger[5] considera ca formele puterii pot fi clasificate în: forme preetatice (prestatale) în care puterea apartine fie grupului (puterea anonima), fie unui sef sau unui grup minoritar (puterea individualizata); forme etatice (statale), când puterea a ajuns în faza institutionalizata, datorita evolutiei sociale care a impus necesitatea unui cadru institutional care sa legitimeze puterea si sa o faca eficienta .

Frica - sursa extrema a puterii. Evolutia societatii umane a fost neîncetat marcata de teama, cauzata de spirite, morti, prevestiri rele, razboaie, saracie etc.. Pe cale de consecinta, puterea ar fi aparut din grija colectivitatilor de a se proteja fata de pericolele care le amenintau existenta, din necesitatea victoriei contra haosului si tenebrelor. G. Ferrero arata ("Puterea. Geniile invizibile ale metropolei", 1988), astfel, ca puterea politica, ca si magia, se prezinta ca o solutie pentru a stapâni incontrolabilul. Teama înmulteste puterea .

3.1.4. TEORII sI CONCEPŢII RELIGIOASE

Alte teorii si conceptii, între care cea a lui Georges Balandier ("Antropologie politica"), releva ca o abordare realista a problematicii genezei puterii politice nu poate sa faca abstractie de influenta credintelor religioase, starilor de spirit, mentalitatilor referitoare la relatia între sacru si valoarea politica, privita ca un transfer al puterii divinitatii în cea politica: "În nici o societate puterea politica nu este complet desacralizata, iar daca este vorba de societatile traditionale, raportul cu sacrul se impune în mod evident. Discret sau vizibil, sacrul este întotdeauna prezent în cadrul puterii"[8]. Esenta acestei categorii de conceptii este ca puterea, cu toate componentele sale (conducerea, organizarea sociala, crearea si aplicarea legii, regulile politice etc.) este de origine divina, are o încarcatura mistica: ea a fost preluata din sfera divinitatii si transferata la nivelul societatii umane, construita dupa asemanarea celei dintâi.

Efectul social creat de o atare situatie vizeaza sacralizarea puterii (a institutiilor si elitelor politice) care se traduce prin sporul de autoritate conferit de apropierea acesteia fata de divinitate.

3.1.5. TEORII sI CONCEPŢII FUNCŢIONALISTE

Adeptii functionalismului[9], între care Emile Durkheim , Talcott Parsons si Robert K. Merton , au identificat originea puterii politice în necesitatea asigurarii unei continue cresteri a functionalitatii (eficientei) sistemului social. Aceasta se materializeaza nu numai în perfectionarea managementului economic sau în gestionarea corespunzatoare a unor activitati de protectie comunitara, dar si în realizarea starii de echilibru, coeziune si pace sociala, atât de necesare evolutiei societatii.


3.1.6. TEORII sI CONCEPŢII REFERITOARE

LA ROLUL HOTĂRÂTOR AL ACTIVITĂŢII ECONOMICE

Conform teoriilor si conceptiilor referitoare la rolul hotarâtor al activitatii economice[13] în sfera vietii sociale, aparitia puterii politice a fost rezultatul modificarilor de factura economica intervenite pe o anumita treapta de dezvoltare sociala. Reprezentantii acestora releva ca evolutia societatii a determinat, la un moment dat, aparitia unor grupuri sociale cu interese economice distincte, între care s-au creat conflicte economice si, ulterior, politice. În acest stadiu, puterea politica a aparut initial ca o solutie pentru restabilirea echilibrului social, inducând forme de presiune, de dictat social. Ea a devenit ulterior, prin intermediul statului, un instrument al dominatiei, exploatarii si discriminarii politice.



Unul dintre cei mai semnificativi reprezentanti ai acestui mod de gândire a fost Friedrich Engels , care, în lucrarea intitulata "Originea familiei, a proprietatii private si a statului", releva ca statul ".a luat fiinta chiar în conflictul dintre clase, el este, de regula, statul clasei celei mai puternice, al clasei dominante din punct de vedere economic, care, cu ajutorul lui, devine dominanta si din punct de vedere politic". Acest stat în ".toate perioadele tipice este exclusiv statul clasei dominante si care, în esenta, ramâne în toate cazurile o masina pentru oprimarea clasei asuprite, exploatate" .

Concluzia care credem ca trebuie desprinsa din prezentarea pe scurt a continutului teoriilor si conceptiilor mai sus-mentionate este ca reperele date de acestea nu trebuie absolutizate. Pentru ca puterea politica, respectiv relatia de conducere - ascultare (sau de autoritate, întâlnita numai în societatile umane) a aparut întotdeauna si pretutindeni din combinarea variabila a vointei de dominatie si a celei de supunere (întâlnita, deopotriva, în societatile umane si în cele animale "ierarhizate").

Consideram cu atât mai justificat punctul de vedere al profesorului Anton Carpinschi, conform caruia, pentru a-si asigura supravietuirea si dezvoltarea, grupurile umane au inventat nu numai mijloace de munca si de lupta, ci si puterea politica, considerat ca "artificiu" social prin care au fost în stare sa se auto-organizeze. Deoarece nu dispuneau, în patrimoniul lor genetic, de un comportament ritualizat, capabil sa inhibe sau sa deturneze agresivitatea si sa justifice raporturile de dominatie-subordonare, bazate pe diferenta de forta, indivizii umani au "inventat" puterea, ca mijloc specific de organizare a cooperarii si competitiei si de reglementare a activitatilor într-o colectivitate asezata pe un anumit teritoriu. Aparitia puterii politice este, deci, un rezultat al inovatiei sociale, al capacitatii inventive a oamenilor de a-si asigura supravietuirea prin împletirea permanenta a raporturilor de dominatie-supunere, bazate pe forta publica, cu cele de comanda-ascultare, bazate pe autoritatea legitima .

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

CARPINSCHI, Anton, Inovatia sociala si puterea politica - fundamente pentru o paradigma anti-utopica, studiu introductiv la lucrarea lui Jean-William Lapierre, Viata fara stat? Eseu asupra puterii politice si inovatiei sociale, Institutul European, Iasi, 1997.

Idem, Sistemul politic si modelarea complexitatii, studiu introductiv la lucrarea lui Puiu Dumitru Bordeiu, Partide politice si grupuri de presiune, Editura Universitatii "Andrei saguna", Constanta, 2005.

CARPINSCHI, Anton; BOCANCEA, Cristian, stiinta politicului, Tratat, vol. I, Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi, 1998.

CHAZEL, François, Puterea, în Raymond Boudon (coord.), Tratat de sociologie, Editura "Humanitas", Bucuresti, 1997.

DRĂGOI, Nicolae; ZIDARU, Marian, Politologie. Note de curs, Editura Fundatiei "Andrei saguna", Constanta, 2003.

LEPĂDATU, Dumitru, Procese si fenomene politice - prima parte, Editura "Actami", Bucuresti, 2000.

MĂGUREANU, Virgil, Puterea politica, Editura Politica, Bucuresti, 1979.

NAZARE, Vasile, Politologie, Editura Academiei Navale "Mircea cel Batrân", Constanta, 2002.

ZAMFIR, Catalin; VLĂSCEANU, Lazar (coordonatori), Dictionar de sociologie, Editura "Babel", Bucuresti, 1998.



Disciplina consacrata studiului fenomenelor politice, descrierii si analizei sistemelor politice si a comportamentului politic. Ea studiaza geneza, esenta si manifestarile politicului, atât în contextul unei societati la un moment dat, cât si în perspectiva istorica. Principalele aspecte abordate se refera la: a) relatiile politice; b) institutiile politice - puterea, partidele, organizatiile internationale; c) aspectele socio-psihologice si ideologice - psihologia politica, opinia publica etc..

Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, op. cit., p. 291-292.

Georges Burdeau, Traité de science politique, Deuxieme edition, tome I, Le pouvoir, Paris, R. Pichon et R. Durand-Auzias, 1966, p. 488-489.

A se vedea, Virgil Magureanu, Puterea politica, p. 102.



Jurnalist, sociolog si politolog francez (ns. 1917). Preocupat de aplicarea metodelor sociologice la viata politica din democratiile occidentale. Lucrari importante: "Regimurile politice", "Influenta sistemelor electorale asupra vietii politice" (1950), "Partidele politice" (1951), "Sociologie politica", "Metode ale stiintei politice" (1959).

Vasile Nazare, op. cit., p. 34-35.

Apud Michel Hastings, op. cit., p. 26.

Georges Balandier, op. cit., p. 54.

Functionalismul analizeaza institutiile politice si politicile publice prin prisma distinctiei dintre structura si functie în dinamica proceselor sociale. Stabilitatea si adaptarea la schimbare a sistemelor politice se realizeaza prin îndeplinirea anumitor functii (primire si prelucrare de informatii, socializare, agregare de interese, elaborare de decizii etc.). În conceptia functionalista, structura institutionala, având la baza functia, este universala. Functionalismul încearca sa reduca explicarea actiunilor sociale la reliefarea functiilor pe care acestea le îndeplinesc, întrucât considera ca actiunile nu exista decât prin utilitatea lor.

Sociolog francez (1858-1917), unul din fondatorii sociologiei moderne. Profesor de sociologie si pedagogie la Universitatea Sorbona din Paris. Contributia centrala a operei lui Durkheim consta mai ales în insistenta cu care a afirmat necesitatea de a concepe sociologia ca pe o stiinta empirica riguroasa. Preocuparea sa constanta de a încerca sa explice cauzele fenomenelor studiate pentru a întelege efectele acestor fenomene asupra structurilor sociale în care sunt introduse a îndreptatit initiativa considerarii sale ca parinte al analizei functionale. Opere principale: "Diviziunea muncii sociale" (1893), "Regulile metodei sociologice" (1895), "Formele elementare ale vietii religioase" (1912).

Talcott Parsons (1902-1979) are meritul de a fi introdus în sociologia americana notiuni ca acelea de actiune, întelegere etc. si de a atrage atentia asupra importantei sistemelor de valori, în principal în domeniul religiei. Structuro-functionalismul parsonian se prezinta ca o teorie a actiunii si a sistemelor sociale ("Sistemul social" - 1951, "Structura si proces în societatile moderne" - 1960, "Teorii despre societate" - 1961, "Structura sociala si personalitate" - 1964, "Politica si structura sociala" - 1969, "Economie si societate" - împreuna cu N. Smelser, 1970).

Sociolog american (ns. 1910), cadru didactic la universitatile Harvard si Columbia, exponent al functionalismului si initiator al neofunctionalismului. Conceptia sa privind cunoasterea sociologica ("Pe umerii uriasilor", 1965) releva importanta cunostintelor mostenite din trecut, în procesul de orientare a demersului cognitiv actual.

De la gr. "oikonomia" - "administratia casei", derivat din "nomos" - "lege" si "oikos" - "casa".

Filosof si teoretician socialist german (1820-1895). Fondator, împreuna cu Karl Marx, al comunismului stiintific si al materialismului dialectic si istoric. Opere principale: "Situatia clasei muncitoare din Anglia" (1845), "Sfânta familie" (1845, împreuna cu Karl Marx), "Ideologia germana" (1845-1846, împreuna cu Karl Marx), "Manifestul Partidului Comunist" (1848, împreuna cu Karl Marx), "Anti-Dühring" (1878), "Dialectica naturii" (1873-1883, publicata în 1925), "Originea familiei, a proprietatii private si a statului" (1884), "Ludwig Feuerbach si sfârsitul filosofiei clasice germane" (1886).

Friedrich Engels, Originea familiei, a proprietatii private si a statului, în Marx, Engels, Opere, vol. 21, Editura Politica, Bucuresti, 1965, p. 302.

Anton Carpinschi, Inovatia sociala si puterea politica - fundamente pentru o paradigma anti-utopica, în Jean-William Lapierre, Viata fara stat? Eseu asupra puterii politice si inovatiei sociale, Institutul European, Iasi, 1997, p. XXIII.





Document Info


Accesari: 5049
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2024 )